Veţi fi intuit deja nemulţumirea distinsului muzician: este vorba de digitalizarea muzicii şi de efectele pe care aceasta le are asupra industriei; Waters spune că se bucură că s-a născut în 1943 şi nu în 1983, şi că a prins vremurile când muzica era o afacere în sine, când puteai să îţi faci o viaţă com-punând, înregistrând şi cântând cântece în faţa oamenilor. Acum gaşca aceea de care am pomenit mai sus s-a aşezat, spune Waters, între cei ce fac muzică şi audienţa lor şi „fură fiecare nenorocit de cent pe care îl face cineva şi îl pun în buzunarele lor pentru a-şi cumpăra megaiahturi şi avioane personale“.
Acum tre să recunosc, imparţial, că nemulţumirea lui Waters poate fi interpretată în mai multe chipuri: poate însemna realitatea omului care face muzică din dragoste, din pasiune şi din respect pentru public, a creativului obişnuit să aibă lumea la picioare, dar poate însemna şi un grad de inad-aptare la tehnologie şi la noile reguli din industria muzicală.
Acum este momentul să mărturisesc că şi demersul meu este cel al unui relativ neadaptat, asta pentru că sunt convins că şi presa trăieşte vremurile grele de acum din cauza unei situaţii cumva asemănătoare cu cea din muzică – nu detaliez, nu este cazul.
Inadaptare-inadaptare, dar ce te faci când vine un ditamai laureatul de premiu Nobel, Paul Krug-man pe numele său, care întreabă retoric „cât mai valorează muzica?“: muzicienii trăiesc în special din concerte, iar partea leului din venituri merge la o mică elită. „Mă întreb cum supravieţuiesc for-maţiile care îmi plac“, a spus Krugman la conferinţa muzicală „South by Southwest“.
Care este realitatea? Veniturile din înregistrări muzicale au scăzut la 15 miliarde de doalri în lume, de la un vârf de 60 de miliarde de dolari în 1996. Jocurile sunt făcute pe piaţă de iTunes, Spotify şi alţi distribuitori de acest tip. În anii ‘70 preţul mediu al unul album era de puţin peste 24 de dolari; primeai la acel moment o operă de artă completă: un LP cu cântece gândite să fie receptate ca un tot, cu o gândire unitară, cu o copertă realizată de un artist, cu versuri, fotografii, declaraţii şi apreci-eri.
La mijlocul anilor ‘80 preţul a scăzut în jurul valorii de 17 dolari – primeai o casetă cu piese muzi-cale gândite la fel, ca un tot, dar magia a scăzut: pe coperta casetei abia distingeai câte ceva din imagine, versurile, fotografiile sau declaraţiile abia dacă mai apăreau, ba chiar şi calitatea sunetului scăzuse întrucâtva. În 2014 preţul unui album a ajuns la 11 dolari şi primeai nişte biţi prin wi-fi sau pe un fir.
Fără copertă, fără fotografii, fără suflet. Personal, îmi amintesc şi acum momentul în care am deschis „Dark Side of the Moon“, cum am savurat muzica, versurile, coperta cu prisma, a fost un moment „uau“ care a ţinut o noapte întreagă, pentru că am ascultat albumul mereu şi mereu, până în zori – era în albumul acela o construcţie, o linie dreaptă tra
sată între Pink Floyd şi un amărât dintr-o ţară comunistă care pusese mâna pe ceva muzică occi-dentală. Irepetabil.
Să ne întoarcem la muzică şi să extrapolăm întrebarea domnului Krugman: „care mai este valoarea creaţiei în ziua de astăzi?“. Nu este retorică ieftină: mi se pare că noua generaţie de muzicieni nu mai au calibrul unora ca Waters şi preferă să scoată unul-două cântece de succes, să împuşte francul şi să se transforme în vedete de reality-show, scriitorii de succes ai momentului se refugiază în zona Grey, pictorii fac artă din table ruginite sau îşi folosesc corpul drept penel, iar ex-perţii de pe bloguri îţi spun când şi de ce trebuie să te emoţionezi.
Emoţia reală este o unitate de măsură a umanităţii. Umanitatea este ceea ce îţi rămâne după ce te eliberezi de cotidian, diferenţa dintre a lipăi apa şi a o bea cu înghiţituri mici. Pentru că nu mai ex-istă emoţie, ni s-au modificat şi priorităţile. Am acceptat paleative la viaţă, am început să confundăm hăhăitul gros cu distracţia, negarea cu opinia, suficienţa cu cunoaşterea şi acceptarea. Ignorăm evi-denţe, acceptăm numai ce ne convine, cum ne convine, când ne convine. O mare parte a societăţii a devenit un stup de albine care confundă făcutul mierii cu bâzâitul furios, şi acum doar bâzâie furio-asă.
„Îngerul rănit“ al pictorului finlandez Hugo Simberg cred că poate ilustra bine acest text; cunoscă-torii vor regăsi tabloul într-un videoclip al celor de la Nightwish.
