BusinessMagazin

Tag: pictura

  • Comoara uitată din tablou (FOTO)

    Pictura de la finele secolului al XVIII-lea, care surprinde naufragiul unei corăbii şi supravieţuitorii ajunşi la mal, a fost achiziţionată de un comerciant de artă londonez pentru doar 25.000 de lire sterline. Acesta a avut inspiraţia de o da la curăţat, operaţiune care a scos la iveală un far acoperit ulterior cu vopsea, far care reprezintă un element distinctiv al tablourilor artistului francez Vernet, ceea ce înseamnă că el a pictat lucrarea şi nu un ucenic de-al său, scrie The Telegraph.

    Tabloul înainte de curăţare:

    Odată identificat, tabloul a fost pus în vânzare la un târg de artă şi antichităţi pentru suma de 400.000 de lire.

  • Wiki cu infractori şi picturi baroce

    Este vorba de Homicide Watch, un start-up care prezintă pe internet, de peste doi ani, fiecare crimă comisă în Washington. La site lucrează doi inşi, iar volumul de muncă depusă este evident uriaş: fiecare victimă are pagina ei, locul crimei este arătat pe Google Maps, sunt prezentaţi detectivii care lucrează la caz, suspecţii, totul într-un sistem integrat, cu conexiuni, fotografii şi tot ce trebuie. Shirky spune că toată afacerea este inovativă şi folositoare din punct de vedere social şi că aşa ar trebui să arate o treabă bine făcută, mult mai bună decât a celor de la Washington Post sau a altora de la televiziunile şi radiourile locale.

    Am aici nişte probleme: jurnalismul este mai mult decât contabilitate şi afişarea de fotografii. O ştire este mai mult decât o postare a fotografiei unui infractor. Dacă adun toate tâlhăriile din Bucureşti şi prezint fotografiile infractorilor, fac o muncă socială extraordinară, care ar putea, teoretic, ajuta oamenii să nu mai cadă victime hoţilor. Dar nu fac jurnalism. Fac cercetare, fac sociologie, fac criminalistică, dar nu fac jurnalism. Pot afla care sunt zonele periculoase din oraş şi pot stabili că infracţionalitatea este extrem de răspândită într-un anume grup social. Dar nu fac jurnalism.

    Jurnalism înseamnă emoţie, înseamnă să găsesc acel caz dintr-o mie care este reprezentativ şi să-l transform într-o poveste care să mişte omul din fotoliu. Homicide Watch a fost, pentru moment, salvat: circa 1.000 de oameni au donat în jur de 40.000 de dolari. Din punct de vedere al standardelor americane, numărul celor ce au donat este mic şi nici suma strânsă nu este prea mare. Este un răspuns al oamenilor elocvent, care dă o măsură pentru, repet, munca uriaşă a celor doi jurnalişti de la HW. Poate că oamenii nu ţin musai să beneficieze de o wiki cu infractori, chiar dacă le spui că le este folositoare. Poate că oamenii ştiu să aleagă şi să facă ierarhii mai bune între rezultatele muncii celor de la Washington Post şi a celor de la Homicide.

    Pictorul de astăzi a ştiut şi el, la vremea lui, ce vor oamenii şi a stabilit canoane şi reguli. Este vorba de Charles Le Brun, proclamat de Regele Soare cel mai bun pictor francez; a decorat Versailles, inclusiv Galeria Oglinzilor, a condus academia regală de pictură, a dat tonul în Paris şi a făcut avere. A emis opinii ferme de genul “cel care pictează la perfecţie peisaje este superior celui care nu pictează decât fructe, flori sau scoici” sau “cel care pictează animale vii este mai de preţuit decât acela care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare”.

    Dar nici judecăţile de valoare, nici aprecierile Ludovicului şi nici averea şi nici măcar îndârjirea cu care a pictat, pentru că Le Brun a lăsat o sumedenie de opere în urma sa, nu i-au adăugat vreo fărâmă de geniu. Le Brun rămâne drept un pictor corect, zelos, talentat şi bun desenator, dar lipsit de fărâma de geniu necesară artistului adevărat. Iar operele sale sunt plăcute de privit, aduc valoare ansamblului, dar nu sunt nici ţinute minte şi nici preţuite mai mult decât vopseaua consumată.

  • Cât costă un Kandinski (FOTO)

    Christie’s se aşteaptă ca lucrarea intitulată “Studiu pentru improvizaţie 8” (1909), pusă în vânzare de o fundaţie de binefacere elveţiană, să fie adjudecată pentru o sumă cuprinsă între 20 şi 30 de milioane de dolari, transmite Reuters.

    Cel mai mare preţ obţinut anterior la o licitaţie pentru un tablou de Kandinski este de 20,9 milioane de dolari, preţ plătit în 1990 pentru “Fugă”, pictură realizată în anul 1914:

  • Arta viitorului: picturi pe iPad (GALERIE FOTO)

    Britanicul Roz Hall îşi realizează în prezent lucrările pe iPad şi afirmă că, deşi pictează în continuare în stil tradiţional în acuarelă şi ulei, nu se consideră limitat de folosirea tabletei, pe care o crede foarte potrivită pentru toţi artiştii care nu dispun de suficient spaţiu sau materiale de lucru.

    Arta viitorului: picturi pe iPad (GALERIE FOTO)

    Roz Hall a trecut de la aplicaţia cu care a început pictura în format digital, Brushes, la alte aplicaţii mai complexe, ca ProCreate şi InkPad şi speră că va reuşi să şi vândă unele din operele sale.

  • Ecce Homo

    Pentru că pictura lui Hieronymus Bosch se citeşte, se vizionează, se descifrează şi, în cele din urmă, se savurează. Criticii spun că pictorul nu şi-a făcut niciodată iluzii despre raţionalitatea făpturii umane şi că nu a crezut în bunătatea nativă a lumii, coruptă de oameni. Unii au spus că a fost nebun, alţii l-au crezut membru al unei secte care practica libertinajul în încercarea de a atinge misticul, iar alţii l-au bănuit, cuminţi, doar că ar fi avut preocupări legate de alchimie şi ezoteric. Hieronymus van Aken a fost un ins cu o imaginaţie bogată, care a văzut lumea altfel decât restul – lumea sa era densă, coşmarul era colorat, ideile voiau să şocheze, fantezia era delirantă; putea fi altfel un rod al fantasmelor Evului Mediu?!

    De restul nu i-a păsat. N-a ţinut nici măcar să îşi atribuie lucrările, pentru că numai şapte din cele circa 35 sau 40 de tablouri care îi sunt atribuite sunt semnate şi nici măcar unul nu este datat. Marile sale lucrări, la figurat şi nu la propriu, tripticurile – “Ispitele Sfântului Anton”, “Grădina plăcerilor”, “Judecata de apoi” – sunt adevărate opere cinematografice complexe.

    Pictura pe care o propun astăzi este “Ecce Homo”, episodul în care Pilat din Pont îl arată mulţimii pe Isus; citind-o, descifrând-o, vedem că oamenii nu s-au schimbat aşa de mult în sutele de ani care ne despart de perioada de început a Renaşterii; un Isus liniştit chiar, care îşi acceptă soarta şi care contrastează cu mulţimea fremătătoare şi tembelă, agitându-se pentru spectacolul morţii, alegând, fără regrete, hoţia în locul seninătăţii.

    Tabloul, expus în prezent la Indianapolis, nu i-ar aparţine, spun unii specialişti, lui Bosch, ci unui ucenic, şi diferă de “Ecce Homo” expus la Frankfurt. Sincer, mi se pare că Indianapolis, pictat undeva pe la 1490 este mult mai Bosch decât Frankfurt, indiferent de ce spun analizele ce stabilesc vârsta lemnului pe care este pictat tabloul. Regăsim mai ales gloata atât de bine reprezentată în altă minunată pictură – “Hristos cărând crucea”, din 1515 – 1516, un compendiu de expresii umane şi de expresivitate artistică.

    Pe de altă parte, Frankfurt, data 1470, are câteva detalii care îl fac excepţional – Bosch este poate primul artist din lume care foloseşte litera scrisă, într-un mod asemănător cu dialogurile din benzile desenate, pentru a imortaliza spusa lui Pilat şi replica “Crucifige Eum” – “Răstigneşte-l” – a mulţimii. În plus, Ierusalimul este reprezentat prin liniile unui tipic oraş flamand astfel încât privitorul să nu mai aibă nicio îndoială în privinţa identităţilor din tablou. Priveşte-te pe tine.

    Ecce homo.

  • Misterul de milioane: un Paul Cézanne necunoscut

    Studiul, o acuarelă ce-l are ca subiect pe Paulin Paulet, un grădinar angajat de familia pictorului pentru proprietatea sa din Aix-en-Provence, a fost făcut în pregătirea binecunoscutei serii de tablouri, dintre care unul a fost achiziţionat nu de mult de familia regală din Qatar pentru suma de 250 de milioane de dolari şi se credea că s-a pierdut, deoarece nu se mai păstrase decât o fotografie alb-negru care amintea de el. A fost descoperit în casa unui colecţionar recent decedat din Dallas, care îl moştenise de la tatăl său.

    Acuarela, cred experţii, fusese cumpărată dintr-o galerie din Berlin în anii ’30 şi ajunsese în SUA spre finalul acelui deceniu, atunci când proprietarul său emigrase împreună cu familia. Studiul va fi expus la Geneva la mijlocul acestei luni, după care va fi putea fi văzut la New York, înainte de scoaterea la licitaţie de către casa Christie’s la 1 mai. Casa de licitaţie se aşteaptă să vândă lucrarea pentru o sumă între 15 de 20 de milioane de dolari.

  • Viata şi opera unui britanic excentric. Retrospectivă Damien Hirst la galeriile Tate (GALERIE FOTO)

    Anunţul a coincis cu lansarea retrospectivei Damien Hirst la muzeul Tate Modern, care va fi deschisă în perioada 4 aprilie – 9 septembrie. Aici vor fi expuse inclusiv cele mai cunoscute lucrări ale artistului – “For the Love of God” (2007), craniul încrustat cu 8.601 diamante evaluat la 50 de milioane de lire, sau instalaţia “The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living” (1991), înfăţişând un rechin scufundat într-un acvariu umplut cu formaldehidă.

    Retrospectivă Damien Hirst la muzeul Tate Modern (GALERIE FOTO)

    Galeria ce va fi deschisă în 2014 va găzdui o colecţie de circa două mii de lucrări, printre care se vor regăsi unele semnate de Hirst, altele de Banksy sau de artistul american Jeff Koons, scrie The Telegraph. Iniţiativa lui Damien Hirst este similară celei a lui Charles Saatchi, cofondatorul agenţiei de publicitate care-i poartă numele, care în 1985 a deschis, tot la Londra, o galerie unde să-şi expună colecţia de opere de artă.

    Născut la Bristol în 1965, Hirst s-a impus în anii ’90 drept unul dintre cei mai influenţi artişti britanici. În 1990 a deschis prima expoziţie la Londra, intitulată “In and Out of Love”. În 1996 a deschis un restaurant, a produs cântece pop şi şi-a publicat autobiografia. Controversele din jurul operei sale au apărut odată cu instalaţiile sale reprezentând animale conservate în acvarii cu formaldehidă. În 1994, lucrarea “Away From the Flock”, cu o oaie conservată astfel, a stârnit iritarea publicului, iar unul dintre vizitatorii expoziţiei a încercat s-o acopere cu cerneală neagră, în semn de protest.

  • Sărbătoarea cununilor de trandafiri

    Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Căutaţi-i autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege ce spun. Pictura de astăzi se numeşte “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

    În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

    În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.

    Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

    Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

    Tabloul se află acum la Praga.Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?

  • Femeia ca muză în pictură, într-o licitaţie de milioane de euro (FOTO)

    Licitaţia de primăvară Artmark propune o selecţie de peste 200 de picturi şi lucrări de grafică, din secolul al XIX-lea până în postmodernism, cuprinzând picturi semnate de Tonitza, Grigorescu, Ressu, Mutzner sau Iser, unele dintre acestea având în centru femeia – portrete de ţărăncuţe, tătăroaice, ţigănci, femei simple, nuduri sau baigneuse – sau fiind lucrări realizate de pictoriţe românce.

    Dintre cele opt lucrări semnate de Tonitza în Licitaţia de Primăvară, patru înfăţişează portrete de femei. Modelele sale preferate erau copiii şi soţia sa, ale căror chipuri ne întâmpină în multe dintre picturile şi desenele perioadei de maturitate a artistului. Cea mai impresionantă dintre operele maestrului aflate în expoziţie este pictura “Nud cu spatele” (ulei pe carton, 69,5 x 49,5 cm, preţ estimat 70.000 – 120.000 de euro), al cărei model se presupune că este Irina, fiica lui Tonitza. Opera provine dintr-o colecţie privată bucureşteană.

    Un chip feminin apare în opera “Ţărăncuţă cu broboadă galbenă” de Ştefan Luchian (pastel pe carton, 44 x 39,5 cm, preţ estimat 35.000 – 65.000 de euro), care provine dintr-o colecţie privată din Iaşi.

    În expoziţia organizată în perioada 10-19 martie la Palatul Cesianu-Racoviţă din Capitală, în pregătirea licitaţiei din 20 martie, se pot întâlni şi opere ale unui alt maestru al picturii româneşti, Theodor Pallady, care semnează un nud în interior, intitulat “Intimitate” (ulei pe carton, 58,5 x 97 cm, preţ estimat 45.000 – 75.000 de euro), care vine dintr-o colecţie privată ieşeană.

    Alături de operele având ca temă femeia în diversele sale ipostaze, selecţia licitaţiei celebrează caracterul feminin prin lucrări semnate de doamnele picturii româneşti: Rodica Maniu, Nutzi Acontz, Maria Bănică Orăscu, Ecaterina Cristescu – Delighioz, Cecilia Cuţescu – Stork şi Denise Iordănescu.

    Artmark a organizat, în ultimii patru ani, 50 de licitaţii de artă, care au pus în vânzare cca 5.000 de opere de artă şi obiecte de colecţie. Vânzările publice prin licitaţii de artă ale Artmark au crescut de la 5,5 milioane de euro în 2010 la 11 milioane de euro în 2011 – într-o piaţă a vânzărilor publice care a crescut de la aproximativ 8,3 milioane de euro în 2010 la cca 14 milioane euro în 2011.

  • Ultimele zile ale oraşului Pompei

    Aveţi mai jos “Ultima zi a oraşului Pompei”, tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 – 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în “Marele Karl”. Astăzi impactul şi înţelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă ruşilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu “Răpirea din serai”, o pseudo-occidentalizare.

    Să aşezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii şi a încercat să o transforme într-o naţiune cu pretenţii occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire şi care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii şi scriitorii europeni au deschise uşile palatelor ruseşti, iar ambiţiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci şi în dobândirea de suficientă nobleţe.

    Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învaţă şi lucrează la Roma, iar la apariţia “Ultimei zile…” emoţionează Italia. Puşkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbeşte de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

    Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile oraşului distrus de erupţia Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, şi însuşi autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influenţat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus iniţial la Roma şi dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

    Briullov şi tabloul său trebuia să demonstreze că şi ruşii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambiţiilor induse de Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot aşa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

    Occidentalizarea forţată de acest tip, adoptată cu orice preţ şi fără rezerve nu le-a folosit prea mult ruşilor, care au eşuat într-o revoluţie şi în socialism.

    La fel de discutabile sunt şi puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri paşoptiste, cu o mică sincopă “anti”, mimată mai mult sau mai puţin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale şi economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO şi UE şi cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă şi dezabuzată, e de discutat.

    Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea şi emoţia nu înfloresc în inimi de lachei.