BusinessMagazin

Tag: Paul Krugman

  • Bani pentru hoti

    Sunt cumva nedrept? Sper ca da. Dar acum asta imi pare ca se intampla. Ca sa fim bine intelesi, nu vorbesc despre planul administratiei Obama de a sprijini crearea de locuri de munca si productia cu o crestere importanta, dar temporara, a cheltuielilor federale, un lucru cat se poate de potrivit. Eu vorbesc, in schimb, despre planurile administratiei de salvare a sistemului bancar – planuri care fac din America un exemplu clasic de “socialism de lamaie”: contribuabilii suporta costurile daca lucrurile nu merg cum trebuie, dar actionarii si executivii primesc beneficiile daca lucrurile merg bine.
     
    Cand am citit de curand opiniile oficialilor administratiei Obama cu privire la politica fiscala, mi s-a parut ca am intrat intr-o masina a timpului, ca suntem inca in 2005, ca Alan Greenspan este inca Maestrul, iar bancherii sunt inca eroii capitalismului. “Avem un sistem financiar care este condus de actionari privati, administrat de institutii private si am vrea sa facem tot posibilul sa pastram acest sistem”, spune Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei, in timp ce pregateste sa-i incarce pe contribuabili cu pierderile imense ale acestui sistem.
     
    Intre timp, un articol din Washington Post care cita surse din administratie spunea ca Geithner si Lawrence Summers, principalul consilier economic al presedintelui Obama, “considera ca guvernele sunt niste manageri bancari foarte slabi” – in opozitie, probabil, cu geniile din sectorul privat care au reusit sa piarda peste o mie de miliarde de dolari in doar cativa ani.
     
    Evident, ceva trebuie facut pentru a readuce la viata sistemul financiar. Haosul de dupa prabusirea Lehman Brothers a aratat ca a lasa institutiile financiare majore sa se prabuseasca poate sa fie foarte rau pentru sanatatea economiei. Si sunt cateva institutii majore periculos de aproape de buza prapastiei.
     
    Prin urmare, bancile au nevoie de mai mult capital. In vremuri obisnuite, bancile strang capitalul prin vanzarea de actiuni catre investitorii privati, care primesc in schimb o cota parte din proprietatea asupra bancii. Ati putea crede atunci ca, deoarece bancile nu mai pot sau nu mai vor sa stranga capital de la investitorii privati in momentul de fata, guvernul ar trebui sa faca exact ce ar face un investitor privat: sa ofere capital in schimbul unei cote din proprietatea asupra bancii. Dar actiunile bancilor valoreaza atat de putin in aceste zile – Citigroup si Bank of America valoreaza acum impreuna doar 52 de miliarde de dolari – incat proprietatea nu ar fi partiala: a injecta fonduri suficiente din banii contribuabililor ca sa se insanatoseasca bancile ar face ca acestea sa devina niste institutii detinute de stat.
     
    Raspunsul meu la aceasta perspectiva este: asa, si? Daca tot contribuabilii platesc factura pentru a salva bancile, de ce nu ar primi si proprietatea, cel putin pana cand vor fi gasiti investitori privati? Dar administratia Obama pare sa se amageasca singura ca va evita acest deznodamant. Daca relatarile din presa sunt veridice, planul de salvare a bancilor va contine doua elemente principale: achizitionarea de catre guvern a unor active cu probleme ale bancilor si garantii impotriva pierderilor de pe urma altor active. Garantiile vor reprezenta un cadou important pentru actionarii bancilor; achizitiile s-ar putea sa nu fie, daca pretul ar fi cel corect – insa Financial Times scrie ca preturile vor fi probabil stabilite pe baza unor “modele de evaluare” si nu pe baza cotatiilor din piata, sugerand ca guvernul federal va face si aici un cadou gras.
     
    Iar in schimbul a ceea ce pare ca va fi o subventie imensa catre actionari, contribuabilii vor primi cam nimic. Vor exista cel putin limite in privinta compensatiilor pentru executivi, ca sa previna rapturile care au infuriat publicul? Obama a denuntat bonusurile de pe Wall Street, dar, potrivit The Washington Post, “administratia se va replia probabil de la impunerea unor restrictii mai dure compensatiilor acordate executivilor in cazul celor mai multe dintre firmele care au primit ajutor guvernamental”, pentru ca “limitarile aspre ar putea sa descurajeze unele firme sa mai ceara acel ajutor”. Iar aceasta sugereaza ca discursul dur al lui Obama este doar de parada.
     
    Intre timp, cultura excesului promovata pe Wall Street pare sa fie foarte putin atinsa de criza. “Sa zicem ca sunt un bancher si ca am adus 30 de milioane de dolari. Eu ar trebui sa primesc o parte din acesti bani”, a spus un bancher citat de The New York Times. Si daca esti un bancher care a pierdut 30 de miliarde de dolari? Iti vine Unchiul Sam in ajutor! Aici sunt mai multe probleme in discutie decat echitatea, desi si asta conteaza. Salvarea economiei va fi foarte scumpa: acel plan de peste 800 de miliarde de dolari va fi probabil doar un avans, iar salvarea sistemului financiar, chiar daca este facuta corect, va costa cu cateva sute de miliarde de dolari mai mult. Or, nu ne permitem sa mai irosim banii ca sa facem pomeni uriase cu bancile si cu sefii lor, numai ca sa pastram iluzia unui actionariat majoritar privat.

  • Nobel pentru Paul Krugman, editorialist BUSINESS Magazin

     

    Krugman este considerat in lumea academica drept un neo-Keynesian, un economist de orientare profund liberala sau progresista si un critic dur al administratiei Bush si al politicii interne si externe a SUA din
    aceasta perioada.

    Articolele scrise de Paul Krugman poti fi accesate printr-un click aici

    Cititi mai multe despre activitatea lui Paul Krugman pe blogul revistei BUSINESS Magazin.

  • Casa, nu prea dulce casa








    Dar vai – proportia proprietarilor a crescut odata cu balonul imobiliar, oferindu-i pentru o vreme lui George W. Bush un prilej sa se laude, numai ca a scazut brusc, mai ales pentru afro-americani, odata ce balonul s-a spart. Astazi, procentul familiilor americane proprietare pe casa lor nu e mai mare decat acum sase ani si e de asteptat ca la momentul cand Bush va fi parasit Casa Alba, procentul sa fie mai mic decat atunci cand s-a instalat el in functie.

    Exista insa o intrebare care se pune rar, cel putin la Washington: de ce cresterea numarului de proprietari ar trebui sa fie un obiectiv pentru autoritati? Si de fapt cati oameni ar trebui sa detina case? Daca-i asculti pe politicieni, ai crede ca fiecare familie ar trebui sa detina o casa; e ca si cum n-ai fi american adevarat daca nu esti proprietar. “Daca detii ceva, se cheama ca ai in mainile tale o parte vitala din viitorul tarii noastre”, a spus candva George W. Bush. Cum ar veni, cetatenii care traiesc in case inchiriate si care deci nu au in mainile lor acea “parte vitala” nu pot fi cu adevarat patrioti. Sa ne intoarcem la dreptul de vot in functie de situatia proprietatilor!

    Chiar si Partidul Democrat pare sa impartaseasca senzatia ca americanii care nu detin case ar fi cetateni de mana a doua. Lunile trecute, chiar cand incepea sa explodeze criza ipotecara, Austan Goolsbee, economist de la Universitatea din Chicago si unul dintre principalii consilieri ai lui Barack Obama, a avertizat in privinta unei eventuale prigoane impotriva creditelor ipotecare secundare: “Cat ar fi de umila o casa, nu e nicaieri ca acasa – si chiar daca locuinta vine impreuna cu o ipoteca enorma pe care o s-o tot platesti”.

    Iar credinta ca esti un nimeni daca nu detii o casa se reflecta in politicile americane. Fiindca fiscul te lasa sa deduci dobanzile la creditele ipotecare din venitul impozabil, dar nu te lasa si sa deduci chiria, sistemul fiscal federal ofera o subventie enorma goanei dupa proprietate. Pe deasupra, companiile sustinute de stat specializate in ipoteci – Fannie Mae, Freddie Mac si sistemul Federal Home Loan Banks – ofera finantare ieftina pentru cumparatorii de case, in timp ce investitorii care se orienteaza spre piata chiriilor se descurca pe cont propriu.

    In realitate, politicile administratiei americane se bazeaza pe premisa ca oricine ar trebui sa devina proprietar de case. Numai ca exista cateva dezavantaje reale ale conditiei de proprietar.

    In primul rand, e vorba de riscul financiar. Desi rareori este descris in acesti termeni, a te imprumuta ca sa cumperi o casa e ca si cum ai cumpara actiuni in marja (cu banii brokerului, n.red.); daca valoarea de piata a casei scade, cumparatorul poate sa piarda cu usurinta o parte sau tot ce are. Iar aceasta nu e o ingrijorare ipotetica. Numai din 2005 pana in 2007 – adica pana la momentul de apogeu al balonului imobiliar – peste 22 de milioane de americani au cumparat fie case noi, fie locuinte mai vechi. Dupa ce balonul s-a spart, multi dintre acesti cumparatori au pierdut semnificativ de pe urma investitiei lor. Acum sunt probabil in jur de 10 milioane de familii pentru care valoarea creditului ipotecar depaseste valoarea caselor lor.

    A detine o casa are si darul de a-i fixa intr-un loc pe salariati. Chiar si in timpurile cele mai bune, costurile si bataia de cap de a vinde o casa si de a cumpara o alta – o estimare a plasat costul mediu al unei mutari la peste 60.000 de dolari – tind sa-i faca pe salariati mai reticenti sa se mute in functie de slujbele care le ies in cale. Iar acestea nu sunt deloc cele mai bune timpuri. Problemele economice sunt concentrate in statele unde balonul imobiliar se umflase cel mai mult: Florida si California au avut parte de cresteri mult mai pronuntate ale somajului decat pe ansamblul SUA. Si totusi, proprietarilor din aceste state le vine greu sa caute ocazii in alta parte, pentru ca le e foarte greu sa-si vanda casele.

    In sfarsit, e vorba de costul navetei. A cumpara o casa inseamna, desi nu intotdeauna, a cumpara o casa unifamiliala in suburbii, uneori foarte departe, unde terenurile sunt ieftine. In epoca benzinei de 4 dolari pe galon si a ingrijorarilor pe marginea incalzirii globale, e o alegere tot mai problematica de facut.

    Exista, desigur, avantaje ale faptului de a detine o casa – si da, sotia mea si cu mine detinem o casa. Dar proprietatea nu-i pentru oricine. De fapt, dat fiind modul cum politicile americane favorizeaza proprietatea in dauna inchirierii, am putea avea chiar argumente sa spunem ca America are deja prea multi proprietari de locuinte.

    Foarte bine, stiu ca unii imi vor raspunde: oricine care pune la indoiala idealul de a fi proprietar pe o locuinta trebuie ca vrea ca populatia sa fie “constransa sa stea in blocuri de beton in stil sovietic” (asa cum a spus-o recent un comentator de la Bloomberg). Ah, nu. Tot ce sugerez e sa scapam de obsesia proprietatii si sa incercam sa echilibram o balanta pana acum puternic dezechilibrata in defavoarea chiriei. Si daca tot am ajuns aici, hai sa ne deschidem mintile spre ideea ca e posibil ca aceia care aleg sa inchirieze in loc sa cumpere pot sa participe si ei la visul american – si sa tina in mainile lor o parte din viitorul tarii.