Până acum, patronii au câştigat sute de mii, zeci şi sute de milioane de euro. Aşa că trebuie să scoată banii din buzunar şi să-şi plătească salariaţii, să-i susţină, nu să-i trimită în şomaj, să-i dea afară imediat etc.
Deciziile companiilor de a închide fabricile au fost aplaudate fie de angajaţi, care erau speriaţi şi nu mai voiau să vină la muncă, fie de ceilalţi din jur.
Dar nu toate companiile, nu toţi proprietarii îşi pot plăti angajaţii să stea acasă.
Ford, Dacia sau marile companii pot să facă acest lucru pentru că sunt puternice, bine capitalizate şi au linii deschise de finanţare externă sau de la bănci.
Companiile româneşti, patronii români nu au resurse suficiente pentru a-şi ţine businessurile închise şi a-şi plăti angajaţii în timp ce stau acasă.
Închiderea HoReCa – Hoteluri, Restaurante, Cafenele – prin instituirea situaţiei de urgenţă a atras şi aplauze din partea celor nemulţumiţi, care şi-au amintit de patroni, de chelneri, de preţuri şi de modul cum au fost trataţi când economia duduia.
Nu cred că au fost mulţi cei care au plâns pe umerii lui George Copos când a fost nevoit să închidă celebrul hotel Athenee Palace Hilton, care nu şi-a închis uşile nici în perioada celor două războaie mondiale. Mulţi au amintit de istoria controversată a lui Copos, sperând chiar să-l vadă falit, după închiderea hotelurilor.
La fel, nu multă lume plânge pe umerii proprietarilor de malluri care au fost nevoiţi să-şi închidă porţile: a fost o luptă cruntă între proprietari şi chiriaşi, primii dorind să ţină uşile deschise, în timp ce magazinele voiau să fie închise pentru că nu mai existau trafic şi clienţi.
În business nu există solidaritate, pe care o invoca Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, care a fost nevoit să-şi închidă magazinele şi să trimită acasă 2.400 de angajaţi, ci numai interese, fiecare încercând să câştige cât mai mult sau să piardă cât mai puţin din această criză.
Băncile s-au lăsat greu convinse când a început criza să reeşaloneze in corpore creditele clienţilor, invocând normele bancare şi regulamentele BNR. Băncile speră ca statul să le plătească o parte din dobânda pe care o pierd în lunile de amânare a plăţii creditelor de către persoanele fizice sau companiile afectate de criza coronavirusului.
Nu multă lume iubeşte patronii, nu multă lume îşi apreciază jobul, şi de aceea există multă reacţii negative în social media în această perioadă.
Mulţi vor ca patronii să falimenteze şi să moară economic, iar statul să nu-i finanţeze, aşa cum a salvat băncile în criza precedentă, iar apoi nu a dovedit aceeaşi înţelegere faţă de clienţi.
Dar dacă „mor” patronii, dacă „mor” companiile, cine redeschide businessurile, cine reface fluxurile de producţie, cine face angajări şi cine mai plăteşte salariile?
Dacă patronul „moare” economic, unde se mai întorc angajaţii?
Credeţi că o să preia statul toate businessurile şi o să curgă banii aşa cum curg banii acum la stat?
Nu am întâlnit foarte mulţi angajaţi care să vrea să preia conducerea unor businessuri sau să ducă crucea unui antreprenor, unui patron care dă de lucru şi plăteşte salarii.
Mulţi ar vrea să fie patroni ca să numere milioanele, dar nu este mare înghesuială atunci când trebuie să conduci un business, când trebuie să organizezi companiile, când trebuie să umbli după clienţi şi apoi după bani, ca să poţi să plăteşti salariile, taxele şi impozitele la stat.
Mulţi spun că statul nu ar avea de ce să salveze companiile private acum. Dar aceste firme private au plătit taxe şi impozite ani de zile, fără să primească de multe ori ceva în schimb: autostrăzi nu sunt, birocraţia este şi mai mare, iar sistemul de educaţie şi cel de sănătate sunt la pământ.
Dacă angajaţii vor să se întoarcă la lucru, prima condiţie este ca patronii să fie „în viaţă” după această criză.
Apoi vor vedea cum se descurcă cu băncile, de unde obţin finanţare şi cum duc businessurile mai departe.
Tag: patroni
-
Dacă falimentează şi „mor” patronii, cine mai readuce businessurile şi companiile la suprafaţă, cine mai face angajări şi plăteşte salarii?
-
De ce am angajat nepalezi şi nu români
Întrebarea este de ce patronii români încep să prefere să angajeze muncitori străini decât români, în condiţiile în care sunt 2 milioane de români în ţară care pot să muncească, dar nu sunt pe nicăieri.
Un răspuns l-a dat David Alb, un antreprenor din Timişoara care deţine brutăriile Senneville, la conferinţa Afaceri de la zero, organizată la începutul lunii martie la Timişoara de ZF împreună cu Banca Transilvania.
„Am adus nepalezi de nevoie, după ce am renunţat să mai căutăm români. Un nepalez vine cu un contract de doi ani stabilit la început şi rămâne să muncească. Rata de retenţie este foarte bună, chiar dacă o lună, două sau trei trebuie să-i instruiesc. El vine aici şi câştigă 500 de euro, bani pe care îi trimite acasă, la familia lui. Cheltuielile lunare pentru mine ajung la 5.000 de lei, adică puţin peste 1.000 de euro. Ne-am gândit să mergem la Vaslui, să aducem muncitori de acolo, dar ce garanţie aveam că a doua zi nu se urcau în tren şi plecau înapoi acasă? Am vrut să aducem angajaţi din judeţele sărace de lângă Timişoara, din Caraş-Severin, dar nu vin să lucreze aici, chiar dacă pot să câştige mult mai mult decât la ei acasă.“
El a mai spus că această creştere salarială din ultimul timp, cerută de tot mai mulţi, are o anumită limită, dictată până la urmă de preţul produsului pe care este dispus să-l plătească un client.
Toate companiile din România se confruntă cu o fluctuaţie mare de personal şi un bazin mai redus de oameni cu care să poată să îi înlocuiască. Problema nu ar fi creşterea salarială dacă un angajat ar fi stabil, adică dacă nu ar pleca peste noapte.
Legislaţia din România nu este atât de flexibilă şi nu permite încheierea unor contracte prin care firmele să condiţioneze un anumit salariu de durata de timp în care rămâne un angajat.
La noi contractele sunt pe durată nedeterminată, iar un angajat poate să plece aproape când vrea el.
În cazul nepalezilor, ei pot să vină pe un anumit contract şi mai degrabă preferă să-l onoreze decât să caute altceva.
Noile generaţii vor să experimenteze şi intră într-un job cu gândul de a sta puţin, de a căpăta ceva experienţă pe banii şi timpul angajatorului, iar cu acest CV să se ducă mai departe. Pentru că tinerii nu sunt aşa fideli, patronii români au început să caute angajaţi seniori.
Radu Savopol, proprietarul lanţului de cafenele 5 to Go, spune: „Căutăm angajaţi de peste 40 de ani pentru că sunt mai responsabili, mai stabili şi nu au probleme cu trezitul de dimineaţă. În schimb tinerii sunt mult mai pretenţioşi când vine vorba de partea salarială”.
Angajaţii millennials vor mai mult timp pentru ei, caută câteodată un job care să le permită să lucreze de acasă, sunt motivaţi de ce înseamnă mentorat şi de posibilitatea de dezvoltare, spune Sorina Donisa, de la firma de recrutare APT Resources and Services.
Dacă firmele româneşti, dacă patronii, proprietarii, antreprenorii români vor avea succes cu muncitorii străini, în primul rând mai fideli, s-ar putea ca români să-şi găsească din ce în ce mai greu un job, sau vor fi nevoiţi să-şi reducă pretenţiile. Este doar o chestiune de timp. -
Spaţiile de lucru deschise: bune pentru patroni, dar rele pentru angajaţi. „Angajaţii pot dezvolta forme uşoare, subclinice, de anxietate, depresie, furie, ostilitate sau alte tipuri de manifestări nevrotice”
Psihologul Lavinia Ţânculescu constată şi ea că organizaţiile au gândit un sistem de reducere de costuri atunci când au implementat acest tip de birouri deschise şi, mai ales, tipul de politică de birou mobil (hot desking) în care angajatul nu mai are un birou dedicat, ci se aşează unde găseşte loc, în fiecare dimineaţă în care ajunge la serviciu.
Însă nu au luat în considerare fapte posibile adiacente. Printre acestea se numără, exemplifică specialista, faptul că angajaţii pot dezvolta forme uşoare, subclinice, de anxietate, depresie, furie, ostilitate sau alte tipuri de manifestări nevrotice de tip impulsivitate sau control excesiv al spaţiului de lucru. Acestea se reflectă, în mod evident, şi în productivitatea la nivelul organizaţiei.
„Aceste aspecte au costuri pe care organizaţiile nu le-au bugetat, cele mai multe având de-a face cu absenteismul fizic şi/sau mental şi cu posibilele contribuţii ale acestor aspecte logistice la dezvoltarea unor fenomene de tip burnout (epuizare psihică, cinism, ineficienţă profesională). Ce se ştie sau, poate, se înţelege mai puţin este că aceste trăiri psihologice au de-a face cu aspecte primare ale structurării psihicului uman”, explică Ţânculescu. Printre aceste aspecte primare se numără, de pildă, nevoia de spaţiu personal, dedicat, căruia să îi aparţii.
De asemenea, Lavinia Ţânculescu aduce în discuţie elemente ce ţin de mult cunoscuta teorie a trebuinţelor umane formulată de Abraham Maslow, care în multe privinţe este depăşită, însă are elemente profund perene, precum nevoia omului de afiliere atât la o altă persoană cât şi la un spaţiu pe care să îl identifice ca fiind al său. „Sunt studii care arată că bebeluşii care dorm în propriul lor pătuţ îşi pot dezvolta mai curând autonomia şi comportamentele ce ţin de autocontrol, de încredere în sine şi de gestionare a propriului spaţiu”, exemplifică ea.
-
Atunci eu de ce mai plătesc taxe şi impozite?
Dincolo de faptul că oferta de forţă de muncă este redusă – sunt săptămâni întregi în care pentru un job nu sună nimeni –, este şi de slabă calitate, din perspectiva aşteptării firmelor.
Toată lumea vrea oameni bine pregătiţi, tineri, serioşi, care să fie implicaţi la cel mai mic preţ posibil.
Iar şcoala şi piaţa muncii nu oferă acest lucru.
Conform unui sondaj al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România în parteneriat cu Ministerul pentru Mediul de Afaceri, 68% din patroni spun că experienţa angajaţilor este principalul element de care ţin cont într-un interviu, 54% se uită după calităţile şi abilităţile de specialitate deţinute de un potenţial angajat, iar 48% se uită la gradul de implicare al angajaţilor din companie.
Interesant este că numai 31% cer ca un potenţial angajat să fie inteligent.
De asemenea, se caută angajaţi care să depună efort, să fie fideli faţă de companie, să ştie limbi străine şi să aibă abilităţi de lucru în echipă.
Piaţa muncii nu oferă aceste lucruri, iar companiile, în special cele româneşti, sunt din ce în ce mai nervoase.
Şcoala, de la care au aşteptări nerealiste de a le furniza angajaţi cu aceste calităţi (la care se adaugă dorinţa de a fi gata pregătiţi), nu ţine deloc pasul cu cererea.
„Atunci eu de ce mai plătesc taxe şi impozite?”, se întreabă Teodor Negrea de la Form Space Cluj, o companie care administrează un spaţiu de evenimente la parterul complexului sportiv Cluj Arena. El a fost unul dintre cei care, de-a lungul timpului, au iniţiat două proiecte de entertainment mari din Cluj – Boiler şi Electric Castle, unde a fost director artistic.
De fapt, aproape toţi patronii, toţi antreprenorii, toţi oamenii de afaceri se întreabă acest lucru: „Eu de ce mai plătesc taxe şi impozite, dacă trebuie să mai investesc din banii companiei în pregătirea şi trainingul angajaţilor pentru a se apropia cât de cât de necesarul unui job?”.
El, ca şi toată lumea, nu are ce face şi trebuie să facă aceste investiţii, trebuie să muncească cot la cot cu angajaţii, pentru că nu are alternativă.
Pentru cei care au planuri pe termen lung în România, pentru cei care se aşteaptă ca afacerea lor să reziste şi peste 10 ani, soluţia este să investească, să se chinuie cu noi angajaţi, cu noile generaţii, să piardă bani cu ei – mulţi, după ce fac cursuri sau învaţă un job, pleacă imediat la concurenţă – şi să-şi creeze propriile şcoli, propriile centre de pregătire şi să obţină facilităţi şi deduceri fiscale pentru acest lucru.
Parcul de maşini din România a explodat, ceea ce necesită mai multe service-uri auto, deci şi mai mulţi tinichigii auto. Dar tinerii nu prea mai vor să fie tinichigii auto, nu mai vor să stea cu mâinile în ulei, indiferent de preţ, indiferent de salariu.
Dacă nu ar fi fost show-ul MasterChef, cu toate declinările lui, piaţa de restaurante nu ar fi crescut atât de mult în ultimii ani: acum 10 ani nimeni nu voia să fie bucătar, dar acum toţi vor să fie chefi.
Şcoala nu are cum să ţină pasul cu dezvoltarea businessului, cu apariţia atâtor posturi şi joburi noi, care necesită tot timpul alte abilităţi.
Şcoala românească este teoretică, fiind doar câteva facultăţi şi secţii mai aproape de realitatea pieţei muncii – IT, medicină, construcţii.
De unde să apară angajaţi pentru industria de entertainment, dacă nu există şcoli, dacă nu există cursuri de manageri de discotecă, de cluburi, de complexuri sportive etc.?
Companiile private trebuie să dezvolte aceste lucruri, aşa cum o fac în fiecare zi, luând oameni de la zero şi învăţându-i ceea ce ştiu.
Şcoala românească scoate pe bandă rulantă absolvenţi de drept pentru că are profesori în acest domeniu.
Şcoala nici nu şi-a pus problema să dezvolte şi să aibă cursuri pentru cei care vor să ştie şi vor să înveţe cum se organizează Electric Castel sau Untold.
Deci patronii de companii trebuie să devină ei profesori. -
Un psiholog spune că firmele îi obligă de multe ori pe şoferii de tir să exagereze. Mulţi conduc obosiţi
Psihologul Keren Rosner a precizat, pentru MEDIAFAX, că, de multe ori, şoferii de TIR conduc obosiţi şi vor să recupereze timpul pierdut în trafic, fiind de multe ori „forţaţi” şi de patroni. Pecizările, făcute în contextul accidentului soldat cu 10 morţi, după ce un TIR ar fi intrat pe contrasens.
„Şoselele foarte proaste din România şi timpul petrecut în trafic determină întârzieri de program, iar şoferii sunt obligaţi să recupereze timpul pierdut. Pe de altă parte, oboseala duce la reacţii întâziate, iar pe şosea contează şi o minisecundă. Oboseala deformează realitatea, este ca şi cum ai reacţiona cu încetinitorul”, a declarat, pentru MEDIAFAX, psihologul Keren Rosner.
Potrivit psihologului, de foarte multe ori şoferii sunt obligaţi de către patroni să exagereze şi li se solicită acţiuni la limita legii. „Aici discutăm şi despre responsabilitatea firmelor, pentru că de multe ori firmele îi obligă pe cei care conduc astfel de vehicule să exagereze şi li se solicită în mod tacit lucruri care sunt la limita legii. Ca să se încadreze, şoferul doarme mai puţin şi conduce mai mult. Trebuie responsabilizate mai mult aceste firme şi penalizate şi implicit să le ceară şoferilor să fie mai disciplinaţi”, mai precizează Rosner.
Psihologul mai spune că, de multe ori, şoferii de TIR au o aroganţă în trafic, dată de dimensiunea vehiculelor pe care le conduc.
„Mai este o caracteristică a şeferilor de TIR şi asta trebuie să recunoaştem, că au o oarecare aroganţă în trafic, pentru că ştiu că vehiculul lor este masiv şi impun prin acest aspect. Cred că oricui i s-a întâmplat, de exemplu, să vrea să depăşească un TIR şi să nu fie lăsat. Este vorba de un joc de putere pe şosea, care este determinat de dimensiunea vehiculului”, a mai precizat Keren Rosner.
Sursa: Mediafax
-
Drama românilor plecaţi în Italia, care dorm în locuinţe improvizate la marginea oraşelor, şi speră să fie luaţi măcar o zi pentru muncă la negru
Mii de români aşteaptă zilnic la marginile oraşelor italiene să fie luaţi de angajatori pentru muncă zilieră, de cele mai multe ori fără a fi implicaţi într-o formă de muncă legală şi fiscalizată, potrivit unui reportaj realizat de publicaţia germană Deutsche Velle.
„La 5.30 dimineaţa în Buffalota, în periferiile Romei, aşteaptă oamenii să fie luaţi zilnic la muncă. Majoritatea dintre ei sunt din România. Aici vin camionete, opresc, iau câţiva angajaţi, iar restul continuă să aştepte. Trebuie să o facă discret, pentru că poliţia ar putea apărea oricând. Dar oamenii aşteaptă de cele mai multe ori degeaba, pentru că sectorul de construcţii din Italia este în criză”, relatează Deutsche Welle.
Mii de români aşteaptă să muncească în regim zilier pe şantierele de construcţii din Italia, de cele mai multe ori ilegal şi pentru salarii la limita subzistenţei. Fără perspective solide în România, ei profită de libertatea de mişcare din Uniunea Europeană pentru a-şi căuta rostul.
Petrică Andronoiu, un român de 63 de ani luat ca exemplu de sursa citată, este de ani de zile în Italia, dar în ultima vreme stă şi câte o săptămână degeaba aşteptând o camionetă care să îl ia pentru muncă. El doarme într-o structură improvizată la marginea oraşului.
„La negru, normal că la negru muncim. Lor (n.r: angajatorilor din Italia) le convine că nu plătesc taxe şi impozite. Preferă să te ia la negru. Câteodată nu ne plătesc deloc. Spun că ne plătesc mâine şi nu mai auzi de ei”, spune Petrică Andronoiu.
Aproape un milion de români trăiesc în Italia.
-
Nu ştii, nu poţi să-mi recomanzi un om bun? – VIDEO
De câţiva ani, tot auziţi aceste întrebări: nu ştii un om bun, nu poţi să-mi recomanzi un om bun, nu ştii vreun director financiar, nu ştii pe cineva care ar vrea să fie project manager, nu ştii un CEO etc.?
România, la fel ca toate ţările din Europa Centrală şi de Est, se confruntă cu lipsa oamenilor.
Piaţa din România nu a secat de oameni buni, dar pentru a ajunge la ei, pentru a-i descoperi trebuie să ai sisteme, trebuie să-i cauţi din timp, trebuie să-i urmăreşti, iar la acest capitol foarte multe dintre companii nu trec examenul.
Peste noapte nu poţi să găseşti oameni buni, oameni talentaţi care să-şi asume poziţii executive, care să vrea să facă lucruri sau să ajute companiile să meargă înainte.
Poate de-a lungul timpului au fost companii care au avut norocul să găsească oameni talentaţi, dar acestea sunt nişte excepţii.
Conform sondajelor, 8 din 10 angajaţi români nu sunt fericiţi la locul de muncă, dar când sunt întrebaţi dacă ar vrea să-şi schimbe jobul, 6 din 10 spun că nu au curajul să plece pentru că nu ştiu ce găsesc în altă parte sau dacă noile poziţii sunt mai bune.
Noile generaţii nu prea se aruncă să fie lideri, sau, dacă vor acest lucru, nu vor să aibă responsabilităţi, nu vor să administreze oamenii din subordine. Ş în mod cert nu se dau în vânt să administreze proiecte în care sunt implicaţi bani mulţi.
Multinaţionalele au şansa să atragă talente prin numele lor, prin brand, prin reputaţie, dar şi prin sisteme. Toată lumea se plânge de birocraţia din multinaţionale, dar ea reuşeşte să scoată la suprafaţă destul de multe talente prin programe de pregătire, prin traininguri, prin mutări dese de pe o poziţie pe alta, prin schimbările cel puţin o dată la doi ani dintr-un departament într-altul.
Companiile româneşti au mult de recuperat în această privinţă.
Antreprenorii români nu ştiu cum să se apropie de talentele din multinaţionale decât prin bani, prin oferirea unor pachete financiare mult mai generoase decât poziţiile din multinaţionale, dar apoi, de multe ori, sunt dezamăgiţi de rezultate.
Poate problema este că un om dintr-o multinaţională, adus într-o companie antreprenorială, nu se potriveşte.
Lipsa talentelor scoase la suprafaţă înseamnă business pierdut, înseamnă stagnare, înseamnă ratarea unor oportunităţi.
De partea cealaltă, mulţi oameni sunt talentaţi dar nu ştiu acest lucru, iar sistemele din companii îi fac să ţină capul la cutie.
Mulţi nu au încredere în ei, iar dacă tu nu ai încredere în tine, în ceea ce poţi să faci, şi şeful, patronul, devine neîncrezător şi face paşi înapoi.
România nu este o societate deschisă, în care cei care consideră că au talent să poată să iasă în faţă.
Pentru a găsi talente în propria companie sau în alte firme trebuie să investeşti resurse, trebuie să urmăreşti oameni, trebuie să ai discuţii din timp, astfel încât cel care va fi descoperit să capete încredere ca să schimbe jobul sau poziţia.
O parte din companii, cele înfiinţate în anii ‘90 şi la începutul anilor 2000, se raportează la modelele de atunci, în care plaja de candidaţi era mare şi aveai de unde alege. Acele vremuri au dispărut, iar noile generaţii, pe lângă pachetul salarial, cer şi timp liber pentru familie, pentru ei, ceea ce acum 20 de ani nu exista.
Odată cu creşterea salariilor şi a pachetelor financiare, a scăzut şi determinarea de a face lucruri, de a muta munţii, de a obţine rezultate.
Înainte puteai să greşeşti cu oamenii fără să pierzi prea mult, dar în prezent situaţia este total schimbată: dacă ratezi cu un CEO, dacă ratezi cu un director financiar, un director de vânzări sau chiar un director de marketing, poţi să pierzi business de la o lună la alta.
Descoperirea de talente, descoperirea de oameni buni va deveni din ce în ce mai acută, pentru că fără lideri, un business nu merge înainte şi nu face diferenţa în piaţă. -
Parfum de arhitect
Soluţia găsită, scrie Dezeen, a fost o gamă de lumânări parfumate, Architect Candle Collection, pentru care cei doi au ales trei dintre arhitecţii lor preferaţi: Frank Lloyd Wright, Carlo Scarpa şi John Entenza.
Lumânările grupate în seturi de trei dimensiuni au un parfum diferit în funcţie de arhitect, ales de creatorii lor astfel încât să evoce atmosfera unui proiect sau un loc care are legătură cu acesta.
-
Dezvăluiri ŞOCANTE de la prim-viceguvernatorul BNR despre unii dintre ce mai puternici oameni din România. ”Avem firme falimentare cu patroni bogaţi”
De aceea, România are în prezent un sistem capitalist hibrid, care a scos la iveală un mare eşec al economiei de piaţă: crearea de patroni bogaţi cu firme falimentare, a explicat Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naţionale a României şi fost ministru al finanţelor (în perioada noiembrie 1992 – decembrie 1996 şi în perioada mai-decembrie 2012).În perioada 1992- 1996, când Florin Georgescu a fost ministru de finanţe, guvernul condus la acea dată de Nicolae Văcăroiu a subvenţionat masiv întreprinderile de stat care erau pe pierderi, a frânat privatizarea şi restructurarea, iar investiţiile străine au fost minime. Ca urmare, în 1997 cursul valutar leu-dolar s-a depreciat masiv, apoi în ’98 – ’99 Bancorex şi Banca Agricolă a trebuit să fie salvate cu bani de la stat, iar investiţiile străine, la care România era în urmă cu 5 – 6 ani faţă de Ungaria sau Cehia, abia atunci au început să vină. -
Un mediu antreprenorial sănătos? Unul din 5 din patroni spune că suferă de FOAME
Din datele prezentate de INS în lucrarea „Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România“ (a cărei ediţie pe 2018 a fost publicată pe site-ul instituţiei) reiese că majoritatea patronilor şi lucrătorilor pe cont propriu duc un trai îndestulător, dar şi că există o minoritate puternic afectată de neajunsurile sărăciei.
Spre exemplu, 21,3% din întreprinzători au declarat, pentru INS, că nu-şi permit „consumul a cel puţin un fel de mâncare cu carne sau peşte o dată la două zile”. Desigur, în cealaltă „tabără” se regăsesc – potrivit INS – restul de 78,7% care nu au probleme cu procurarea unei hrane consistente. Acelaşi sondaj, efectuat în anul anterior, arăta că 23,5% din întreprinzători se aflau situaţia de a nu-şi putea procura hrana.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro