BusinessMagazin

Tag: pandemie

  • Cum a pierdut China meciul cu ea însăşi pentru supremaţia în fotbalul mondial

    Fotbalul este popular în China, iar preşedintele chinez, Xi Jinping, are pentru acest sport o slăbiciune atât de mare încât a vrut să facă din ţara sa o superputere fotbalistică mondială. Este o bucată din „visul chinezesc”, născut din aceeaşi  ambiţie a liderului chinez şi a Partidului Comunist care a transformat China în cea de-a doua economie ca mărime a lumii şi concurentul principal al SUA la supremaţia globală. Dacă pe scena geopolitică Beijingul joacă deja în liga celor mari, în visul cu fotbalul ceva nu merge bine.

     

    În 2011, cu un an înainte de a deveni liderul ţării, Xi Jinping şi-a prezentat viziunea de a transforma China, pe atunci aproape inexistentă în fotbalul mondial, sau cel mult o prezenţă exotică, într-o superputere a celui mai urmărit sport de pe planetă. El a pus ochii pe cel mai mare premiu dintre toate şi a schiţat un plan în trei etape pentru echipa naţională masculină: să se califice la o Cupă Mondială, să găzduiască o Cupă Mondială şi să câştige o Cupă Mondială. Pentru o ţară care la acea vreme se afla în afara topului 70 şi care s-a calificat pentru principala competiţie o singură dată de la prima încercare din 1957, greutatea sarcinii a fost imensă. Cu toate acestea, puţini s-ar fi putut îndoi de hotărârea lui Xi atunci când Asociaţia Chineză de Fotbal a dezvăluit în 2016 un plan pentru a face din China o „superputere mondială a fotbalului” până la mijlocul secolului. În susţinerea acestor planuri pe termen foarte lung a fost adusă o creştere a cheltuielilor care a atras spre China privirile jucătorilor şi fanilor din întreaga lume. Conglomeratele şi dezvoltatorii afiliaţi statului îmbogăţiţi de boomul imobiliar au inundat principala competiţie internă a ţării cu bani. Superliga Chineză (CSL) a devenit un focar de superstaruri străine care căutau contracte superprofitabile, jucătorii care se înrolau fiind la un moment dat unul mai renumit decât celălalt.

    Brazilianul Alex Teixeira a semnat cu Jiangsu Suning pentru 54 de milioane de dolari; compatriotul său Hulk (Givanildo Vieira de Sousa) s-a orientat spre Shanghai SIPG pentru 60 de milioane de dolari; Oscar (Oscar dos Santos Emboaba) s-a dus tot la Shanghai, pentru 65 de milioane de dolari.

    Astfel, CSL a putut să rivalizaze cu cele mai mari ligi ale Europei în ceea ce priveşte banii cheltuiţi. În sezonul de boom 2015-16, 451 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pe transferuri, primul eşalon de fotbal chinez ajungând în topul primelor cinci ligi din lume la cheltuieli. Xi devenise cel mai puternic antrenor de fotbal al planetei. Dar la mai bine de un deceniu de când liderul comunist şi-a făcut cunoscut visul pentru prima dată, norocul Chinei în fotbal s-a dus la fel de repede cum a venit. Deciziile financiare proaste şi presupusa corupţie la nivel înalt, împreună cu o pandemie de trei ani, au făcut sportul franjuri.

    „2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid. La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi  în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta”, a povestit Roberto Siucho.

    Când pandemia de Covid a lovit economia şi piaţa imobiliară s-a oprit din creşterea, finanţările de la firmele şi dezvoltatorii afiliaţi statului au secat. Reguli stricte de carantină au însemnat mai puţini fani care au urmărit meciurile pe stadion şi, de asemenea, mai puţini sponsori. Cluburile s-au chinuit să plătească salariile; mulţi dintre jucătorii şi antrenorii străini aduşi pentru a ridica standardele jocului intern s-au predat în faţa greutăţilor şi au renunţat, mulţi dintre ei spunând că politicile dure ale guvernului de combatere a pandemiei i-au împiedicat să-şi văd familiile.

    Odată cu începerea sezonului 2023-24 în CSL pe 15 aprilie (ca un semn al haosului, data oficială de începere a fost anunţată cu doar o săptămână înainte), majoritatea echipelor încă mai caută frenetic înlocuitori. Mulţi cred că putregaiul s-a instalat cu mult înainte de izbucnirea pandemiei şi că virusul doar „a grăbit întregul scenariu financiar negativ al superligii chineze, accelerând căderea acesteia şi făcând aproape imposibilă obţinerea de venituri de la sponsorii şi radiodifuzorii ligii”, spune William Bi, un consultant sportiv din Beijing. Dar, în timp ce, ca la orice joc bun de fotbal, motivele din spatele destrămării aparente a visului lui Xi rămân subiect de dezbatere, rezultatele sunt clare. Marea majoritate a talentelor străine aduse pentru a construi acea viziune au dat bir cu fugiţii, iar aici statisticile spun totul: din primele 100 de transferuri ca valoare din toate timpurilei, conform bazei de date Transfermarkt, cel puţin 75 au fost străini. Doar trei dintre ei au mai rămas în China. Puţine lucruri ilustrează încercările şi necazurile fotbalului chinez la fel de bine ca afluxul de jucători vedete, născuţi şi crescuţi în străinătate, care au venit în CSL şi au dobândit cetăţenia chineză cu scopul de a deveni eligibili pentru echipa naţională masculină. Naturalizarea rapidă a jucătorilor de peste mări şi ţări care au legături de familie cu China a fost văzută ca o modalitate rapidă de a ridica standardele. Fostul mijlocaş de la Arsenal Nico Yennaris (cunoscut acum ca Li Ke) şi fostul jucător de la Everton Tyias Browning (Jiang Guangtai), ambii cu origini chineze, au fost printre primii care au făcut pasul.

    Mai controversate au fost naturalizările a cinci brazilieni – Fernando (care a devenit Fei Nanduo), Aloisio (Luo Guofu), Elkeson (Ai Kesen), Ricardo Goulart (Gao Late) şi Alan Carvalho (A Lan) – niciunul neavând moştenire chineză. Dar scepticii vor arăta că toate aceste naturalizări au venit în anii de boom, când vremurile erau bune şi banii curgeau gârlă. În timpul pandemiei, toţi cei cinci brazilieni au părăsit China şi doar doi s-au întors. Goulart, care a plecat în 2021 după ce a susţinut că echipa sa, Guangzhou, nu i-a plătit salariul, a renunţat chiar şi la naţionalitatea sa chineză. Nu este singurul care face asta. Şi Roberto Siucho, care s-a născut şi a crescut în Peru, s-a răzgândit. Siucho a renunţat la cetăţenia peruană pentru a urma naturalizarea prin răposatul său bunic chinez, după ce s-a transferat la gigantul CSL Guangzhou Evergrande în 2019. „A fost o decizie cu adevărat dificilă, pentru că ştiam că odată ce voi deveni naţional chinez voi pierde şansa de a fi convocat pentru echipa de seniori din Peru”, a povestit fotbalistul, care şi-a schimbat oficial numele în Xiao Taotao. „Dar am simţit că este o opţiune bună. Cred că dacă bunicul meu ar fi fost în viaţă, ar fi fost nespus de bucuros.” După câţiva ani şi Siucho s-a renaturalizat ca peruan şi s-a întors la vechiul său club Universitario. Acum are ambiţii să joace la naţionala peruană. N-a fost o decizie luată pe baza unui singur aspect, spune el, ci mai degrabă s-a adunat câte „un pic din toate”. Chiar şi aşa, a existat un punct de cotitură clar.

    „2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid”, a povestit Siucho. „La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi  în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta.” Câştigătorul Cupei Mondiale Fabio Cannavarro – primul antrenor al lui Siucho la Guangzhou – a exprimat un sentiment similar atunci când a renunţat la 28 de milioane de dolari ca salariu şi bonusuri pentru a-şi părăsi postul în 2021, spunând presei de stat că „Covid a schimbat totul”. Alte nume străine sinonime cu anii de aur ai CSL, cum ar fi trioul brazilian format din Hulk, Paulinho şi Alex Teixeira – care împreună au costat peste 150 de milioane de dolari – au plecat şi ele prin transferuri gratuite sau prin reziliere amiabilă. Texeira a renunţat la cererea de naturalizare, iar Paulinho, considerat drept unul dintre cei mai mari jucători ai CSL din toate timpurile, a menţionat în mod explicit pandemia când şi-a motivat decizia sa a pleca. Politica strictă „zero Covid” a Chinei a însemnat că cluburile au fost obligate să se antreneze şi să concureze în locuri „bio-securizate” pe care jucătorii nu au putut să le părăsească luni întregi. În tumultul focarelor şi lockdownurilor, meciurile au fost adesea amânate, ceea ce a adus o frustrare suplimentară. Când se juca, meciurile se ţineau pe  stadioane goale, lipsite de atmosferă. Dorul de casă s-a instalat în sufletele multor jucători. „Timp de trei ani nu m-am putut bucura de a fi soţ sau tată. Am ajuns să-mi văd familia după 9, 10 luni uneori. Nu este viaţa pe care mi-o doresc”, a spus John Mary Honi Uzuegbunam, un internaţional camerunez care a jucat pentru echipa din CSL Shenzhen FC şi pentru Meizhou Hakka din liga a doua din 2018 până în 2022. A ratat naşterea primului său copil, a gemenilor săi şi primele lor două zile de naştere. „Sentimentul a fost atât de îngrozitor, să mă întorc acasă de la antrenament singur. Te uiţi la poze cu familia ta pe telefon şi te gândeşti: «La naiba, sunt un bărbat căsătorit, am copii, ce naiba se întâmplă?».” Mary joacă acum pentru Caykur Rizespor în Turcia. În timp ce restricţiile impuse pentru stoparea pandemiei făceau viaţa mizerabilă pentru mulţi dintre jucători, criza făcea ravagii în rândul firmelor care le finanţau salariile. Grupul Evergrande, al cărui colaps în 2021 a declanşat cea mai gravă criză de pe piaţa imobiliară chineză, s-a prăbuşit sub represiunea guvernului chinez asupra sectorului. Echipa de fotbal masculină afiliată, Guangzhou Evergrande, nu a mai putut să plătească integral salariile jucătorilor, iar în 2022 clubul, de două ori campion asiatic, a fost retrogradat din superliga chineză. „Fotbalul chinez s-a schimbat, multe echipe au fost în criză financiară. Până şi Guangzhou, una dintre cele mai bune echipe din China, s-a confruntat cu situaţii dificile. A fost complicat”, a spus Siucho. Stadioanele goale nu lovesc doar încasările de la spectatori, ci şi ofertele de sponsorizare. Şi cu economia ţării nereuşind să-şi revină, conglomeratele de afaceri şi dezvoltatorii imobiliari pur şi simplu au mai puţini bani de aruncat. Nu toate problemele s-au datorat Covid-ului; unele au fost pur şi simplu decizii de afaceri proaste. În încercarea de a încuraja talentul local, Asociaţia Chineză de Fotbal (CFA) a crescut în 2017 impozitele pentru contractele de transfer din străinătate – orice club care a cheltuit mai mult de 7 milioane de dolari trebuie să plătească o sumă egală către CFA. Cluburile au răspuns printr-o austeritate drastică, ceea ce a redus prezenţa fanilor şi interesul de sponsorizare. Consecinţele tuturor acestor forţe combinate sunt greu de supraestimat. Unul după altul, cluburile de fotbal au fost forţate să se închidă în timp ce se chinuiau să echilibreze contabilitatea sau să plătească salariile superstarurilor. Printre cele mai importante eşecuri a fost Jiangsu Suning, care şi-a luat adio de la prima ligă în 2021 invocând probleme financiare la doar câteva luni după ce a fost încoronat campion al ligii. În anul următor, antrenorul principal al Chongqing Liangjiang, Chang Woe-ryong, şi-a cerut scuze emoţionate că clubul nu a putut să-şi plătească jucătorii. În ianuarie, Wuhan Yangtze a devenit prima echipă care s-a retras din ligă în 2023, fiind a şasea de la începutul pandemiei şi una dintre cele peste 35 din toate diviziile. În februarie, şapte foşti jucători şi antrenori din Shenzhen au depus contestaţii la FIFA cu privire la salariile neplătite. Şi în martie Guangzhou City nu a reuşit să îndeplinească cerinţele financiare pentru a juca în noul sezon CSL. Între timp, Hebei FC chiar a recunoscut că a avut probleme în a plăti facturile la apă şi electricitate, precum şi salariile.

    Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională.

    Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională. Analiza rezultatelor echipei naţionale masculine arată că acest lucru nu s-a întâmplat, chiar dacă un nou antrenor principal, sârbul Aleksandar Jankovic, a fost ales în efortul de a schimba lucrurile. Între timp, echipa feminină, comparativ subfinanţată, a devenit probabil singurul succes al fotbalul chinez; locul 14 mondial a câştigat anul trecut Cupa Asiei şi este considerată o posibilă surpriză pentru Cupa Mondială feminină din iulie. De asemenea, şansele Chinei de a găzdui Cupa Mondială par exagerate pentru moment, având în vedere diversele scandaluri de corupţie care au apărut în fotbalul chinez. Comisia anticorupţie a Partidului Comunist investighează în prezent o serie de personalităţi ale CFA, inclusive pe fostul preşedinte Chen Xuyuan, fostul vicepreşedinte Yu Hongchen, fostul antrenor principal Li Tie, fostul secretar general Liu Yi, fostul director general al CSL Dong Zheng, fostul şef al comitetului de disciplină din CFA Wang Xiaoping şi alţii. De parcă acest lucru nu ar fi suficient pentru a da FIFA de gândit atunci când va lua în considerare orice ofertă viitoare a Chinei, singurul reprezentant la FIFA al ţării, Du Zhaocai, şi-a pierdut recent funcţia. În aprilie, Du a devenit cel mai recent scos pe tuşa pentru o anchetă privind „încălcări ale disciplinei şi ale legii”, guvernul desemnând între timp un grup operativ format din şapte membri pentru a conduce CFA. Într-un semn că chiar şi fanii s-au săturat, un clip video în care un actor popular luptă împotriva echipei masculine postat pe platforma chineză de socializare Weibo a primit anul trecut sute de milioane de vizualizări.

    Filmările au urmat unei serii de eşecuri ale echipei masculine, inclusiv o înfrângere cu 3-1 în faţa Vietnamului, care a pus capăt speranţelor decalificare la Cupa Mondială din 2022 şi îl prezentau pe Gong Hanlin ridiculizând fotbaliştii supraplătiţi într-un discurs îndreptat contra parlamentului chinez. „O echipă de fotbal cu un venit anual de 3 milioane, 5 milioane sau chiar zeci de milioane şi abia dacă vezi un gol pe teren”, spune Gong în clip. „Este o ruşine totală pentru poporul chinez.”    

  • Bank of America pierde peste 100 de miliarde de dolari din cauza unui pariu necâştigător

    Bank of America suportă costul deciziei luate în urmă cu trei ani de a pompa 670 de miliarde de dolari proveniţi din depozitele făcute timpul pandemiei în obligaţiuni de stat, într-o vreme în care acestea se tranzacţionau la maxime istorice şi randamante scăzute, scrie Financial Times.

    Decizia a lasăt BofA, a doua cea mai mare bancă din SUA după active, cu pierderi de peste 100 de miliarde de dolari la sfârşitul primului trimestru, potrivit datelor de la Federal Deposit Insurance Corporation. Suma depăşeşte cu mult pierderile celorlalţi competitori din piaţă.

    Rezultatele diferite reflectă strategiile întreprinse la începutul pandemiei de Covid-19, când băncile au absorbit un val de depozite. BofA a pus mai mulţi bani în obligaţiuni, în timp ce alţii au păstrat sume mai mari în numerar.

    Acum că randamentele au crescut şi preţurile obligaţiunilor au scăzut, valoarea portofoliului BofA s-a prăbuşit. În schimb, JPMorgan Chase şi Wells Fargo, prima şi, respectiv, a treia cea mai mare bancă din SUA, au avut fiecare aproximativ 40 de miliarde de dolari în pierderi nerealizate pe piaţa de obligaţiuni.

  • Dacă inflaţia nu este ceea ce credem că este?

    Pandemie, lockdownuri, revenge spending, blocaje pe lanţurile de aprovizionare, penurii, război, companii lacome, geopolitică, variabile şi necunoscute. Algoritmii care prezic inflaţia folosiţi de băncile centrale au dat greş. Consecinţa este că reacţia băncilor centrale la valul de scumpiri fără precedent a fost şi ea imprecisă. Poate că teoria inflaţiei trebuie rescrisă?

    Unii economişti văd totuşi tipare în haosul inflaţionist şi propun soluţii mai neortodoxe. Isabella Weber este unul dintre ei. A plătit cu agonie pentru aceasta, dar acum este în extazul carierei, scrie The New Yorker. Renunţarea la Crăciun a fost, desigur, un dezastru. Crescută în Germania de Vest în timpul erei reunificării, Isabella Weber a lucrat ca economist când în Marea Britanie, când în Statele Unite timp de aproape un deceniu.

    Un zbor pe an iarnă înapoi în Europa a fost cea mai importantă legătură rămasă cu prietenii vechi şi familia. În decembrie 2021, varianta Omicron se răspândea, iar călătoriile transcontinentale erau prea riscante. Weber şi soţul ei au condus din enclava academică din Amherst, Massachusetts, la o pensiune cu servicii limitate în Adirondacks, loc golit de turişti de pandemie, sperând să scoată totuşi ce e mai bun dintr-o situaţie tristă. Poate că ar putea în sfârşit să înveţe să schieze, se gândea ea.

    În schimb, fără avertisment, cariera ei a explodat. Chiar înainte de Revelion, în timp ce se dădea pe pârtiile de începători, un scurt articol despre inflaţie pe care îl scrisese pentru The Guardian a devenit în mod inexplicabil viral şi controversat. Un profesor de la o şcoală de afaceri a numit-o „cea mai proastă” idee a anului. Experţi de cartier în Bitcoin au numit-o pur şi simplu „proastă”. Laureatul premiului Nobel Paul Krugman a numit-o „cu adevărat proastă”.

    Conservatorii de la Fox News, Commentary şi National Review au continuat ocara, declarând ideea lui Weber „perversă”, „fundamental nefondată” şi „cu siguranţă greşită”. „A fost de-a dreptul îngrozitor”, povesteşte Weber. A renunţat la schi. Proprietarul hotelului a făcut o supă dublă pentru a o înveseli. Degeaba. De fiecare dată când economista îşi verifica telefonul, era batjocorită de un nou val de critici. „Urâţenia reacţiei la editorialul lui Weber este deprimantă”, a scris Adam Tooze, în popularul său buletin informativ „Chartbook”. „Deprimantă şi grăitoare.”

    La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a  prezentat Planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să recompenseze munca, nu doar bogăţia. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară.

    În câteva ore, Weber, care avea atunci treizeci şi trei de ani, se transformase dintr-un profesor obscur, dar respectat, de la Universitatea din Massachusetts Amherst, în cel mai urât economist – pur şi simplu pentru că a propus o „dezbatere serioasă despre controalele strategice ale preţului”. În mod clar, zarva ţinea de ceva mult mai profund decât o sugestie de politică economică. Weber contesta o credinţă, una încărcată emoţional în anii de încheiere a Războiului Rece şi rar disputată după acesta. Timp de zeci de ani, ideea ca un guvern să plafoneze preţurile a evocat cinismul nixonian sau incompetenţa comunistă. Iar Weber îşi prezenta cazul într-un climat de frică economică.

    Deşi cele mai acute perturbări produse de pandemie păreau să fi trecut – afacerile se redeschideau şi fabricile reporneau producţia – lanţurile de aprovizionare au rămas fragile, iar preţurile au crescut mai rapid decât în ultimii patruzeci de ani. Fanteziile marginale despre hiperinflaţie şi apocalipsă economică începeau să devină mainstream. Însă argumentul lui Weber este bine fundamentat în istorie. Controalele preţurilor, susţine ea, au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată sau mai rău. În 1944, Montgomery Ward, lanţ de magazine universale, a refuzat să accepte termenii unui acord de negociere colectivă – un plafon aplicat preţului muncii – intermediat de guvern. Preşedintele Roosevelt a ordonat Gărzii Naţionale să confişte afacerea şi să-l înlăture pe Sewell Avery, preşedintele acesteia, din sediul companiei.

    Programul O.P.A. s-a născut din necesitate. Tactica tradiţională de control al inflaţiei – creşterea ratelor dobânzilor – ar fi diminuat rata de ocupare a forţei de muncă şi activitatea industrială, făcând mai greu pentru armată să obţină proviziile de care avea nevoie pentru a lupta. Controalele de preţ specifice industriei au inclus costurile pentru consumatori, încurajând în acelaşi timp companiile să mărească profiturile printr-un volum mai mare de vânzări. Iniţiativa a funcţionat. În timpul Primului Război Mondial, inflaţia a crescut.

    În cea mai mare parte a celui de-al doilea, a fost aproape de două procente. Şi totuşi fabricile funcţionau la niveluri maxime. Dacă factorii de decizie contemporani ar putea face acelaşi lucru, susţine Weber, ar putea limita inflaţia fără a induce disponibilizări şi reduceri de salarii. Astăzi, aşa se întâmplă mai mult sau mai puţin într-o serie de sectoare cheie. Uniunea Europeană reglementează preţul gazelor naturale, administraţia Biden reglementează preţul petrolului, iar G-7 impune un plafon global pentru preţul produselor petroliere vândute de Rusia. Inflaţia pare să se răcească şi, după aproape toate măsurile, piaţa muncii n-a fost niciodată mai viguroasă în ultimul sfert de secol.

    Controalele preţurilor au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată, sau mai rău.

    Weber, între timp, şi-a revenit din momentul ei de celebritate. Ea trăieşte acum ceva asemănător visului intelectualului public: să modeleze politica energetică germană într-o zi, să depună mărturie în faţa Congresului în următoarea. Portretul ei se află pe coperta unui număr recent al revistei în limba germană Institutional Money, Financial Times scrie despre munca ei academică, Washington Post îi cere articole de opinie, iar Bloomberg nu se poate opri din a o găzdui pe podcastul său emblematic. Analiştii de la banca de investiţii franceză Société Général şi de la Banca Centrală Europeană iau analizele lui Weber ca pe ceva demonstrat. În ianuarie, Krugman – care i-a cerut scuze lui Weber – a susţinut chiar că controlul preţurilor ar putea fi până la urmă un instrument util de gestionare a inflaţiei.

    Această schimbare uluitoare dezvăluie o transformare în modul în care conceptualizăm economia globală. Dacă puteţi înţelege teoriile, cândva interzise, ale lui Weber, puteţi înţelege cât de dramatic s-au schimbat ipotezele economice ale Washingtonului şi Frankfurtului în ultimii doi ani – şi ce ar putea însemna această nouă gândire pentru viitor.

    La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a prezentat planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să „recompenseze munca, nu doar bogăţia”. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară. Agenda lui s-a rupt cu precedentul recent din Partidul Democrat, în primul rând din cauza dimensiunii. Biden dorea mai mult din orice: drumuri, poduri, locuinţe, îngrijire a copiilor şi sprijin direct în numerar pentru milioane de gospodării. Congresul a acceptat. În plus faţă de A.R.P., parlamentarii au aprobat, în august 2021, 500 de miliarde de dolari de noi cheltuieli pentru infrastructură – un val de investiţii publice care a urmat finanţării de aproape 4.000 de miliarde de dolari puse în mişcare de Trump cu un an înainte.

    Atât Biden, cât şi Trump au cheltuit colosal pentru a evita şomajul ridicat şi salariile stagnante care l-au împiedicat pe preşedintele Barack Obama, ale cărui stimulente de 800 miliarde de dolari aplicate în urma crizei financiare din 2008 au fost suficiente pentru a opri o nouă Mare Depresiune, dar nu suficiente pentru a împiedica rata şomajului să depăşească două cifre. În raport cu dimensiunea generală a economiei Statelor Unite, programul lui Biden a fost aproape dublu faţă de cel al lui Obama şi a fost structurat pentru a oferi o mai mare parte a ajutorului direct oamenilor care lucrează.

    Dar până la sfârşitul primului an al de mandate al lui Biden, sentimentul că se poate care însoţise iniţiativele mai timpurii a făcut loc unui pesimism profund. Inflaţia era deja la 7%, cel mai ridicat nivel din 1982. Cei care s-au opus politicii sale fiscale agresive – cel mai proeminent dintre ei fiind Larry Summers, arhitectul stimulului mai modest al lui Obama – au oferit o explicaţie. Încercarea preşedintelui de a „recompensa munca” a pus atât de mulţi bani în mâinile consumatorilor, încât aceştia se întreceau unul pe altul pentru produsele obişnuite de uz casnic, împingând preţurile în sus. Problema de bază, conform acestui diagnostic, a fost că publicului american i-a mers, în esenţă, prea bine şi că  ar trebui să fie mai sărac – să cheltuiască mai puţin – pentru ca inflaţia să se retragă.

    Soluţia pe care a insistat de Summers a fost de a induce milioane de concedieri. Prin creşterea ratelor dobânzilor, Fed ar putea îngreuna accesul la credit pentru întreprinderi, forţându-i pe mulţi să reducă costurile prin concedierea angajaţilor. Până în primăvara anului 2022, Summers a propus aducerea sub control a  inflaţiei cu un an de şomaj de 10%, adică 16 milioane de oameni fără locuri de muncă. „Este un mod destul de dureros de a reduce inflaţia”, crede Weber. Această poveste nu i-a plăcut şi a început să găsească date care o contraziceau. SUA au cheltuit foarte mult pentru ajutor economic în timpul pandemiei, dar la fel au făcut şi alte ţări, inclusiv Japonia, unde inflaţia a atins un vârf de doar 4,3%. Dacă prea multe cheltuieli guvernamentale au fost problema, de ce nu au fost loviţi la fel de greu toţi cei care cheltuiesc cel mai mult? Şi dacă avuţia excesivă a gospodăriilor ar fi motorul cheie al inflaţiei, ar fi de aşteptat ca preţurile bunurilor de larg consum să crească mai mult sau mai puţin în tandem, deoarece oamenii cumpărau mai mult din orice. În schimb, cea mai mare parte a presiunii inflaţioniste a provenit din creşterile mari ale preţurilor anumitor produse şi mărfuri, cum ar fi gazele naturale. Să fi alocat gospodăriile fiecare cent din cecurile de stimulare creşterii temperaturii în casă?

    Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

    Pentru Weber era clar că oameni precum Summers priveau situaţia din partea greşită. Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

    Iată un exemplu. Cipurile semiconductoare sunt elementele de bază ale echipamentelor electronice. Când lockdownurile din timpul pandemiei şi un şir de închideri temporare de fabrici au cauzat penurie la nivel mondial, preţul fiecărui cip a început să crească, la fel ca şi preţul a tot ce le folosea. Acest lucru s-a dovedit deosebit de îngrijorător pentru piaţa auto – un vehicul nou poate necesita până la 3.000 de cipuri. După cum v-aţi aştepta, maşinile noi au devenit mai scumpe. La fel a făcut şi alternativa, maşinile uzate, care în primele şase luni ale anului 2021 au crescut în preţ cu aproape 30%. Dar Weber spune că producătorii de maşini creşteau preţurile cu mult peste ceea ce era necesar pentru a acoperi cipurile mai costisitoare. În 2022, deficitul de cipuri a dus la cele mai puţine vânzări anuale de maşini noi din mai bine de un deceniu. Cu toate acestea, profiturile au crescut – producătorii de maşini au înregistrat cele mai bune rezultate financiare din ultimii şase ani. Într-o lucrare recentă, Weber scrie că deficitul de cipuri a creat un „monopol temporar” care le-a permis producătorilor de automobile „să crească preţurile fără să se teamă de pierderea cotei de piaţă”. Şi nu au fost doar cipurile. Analizând rapoartele financiare ale companiilor, Weber ajunge la concluzia că firmele dintr-o varietate de industrii ştiau că pot ridica preţurile nejustificat de mult deoarece clienţii derutaţi de haosul pandemiei se aşteptau la creşteri de preţuri. În mod esenţial, firmele nu erau îngrijorate de pierderea clienţilor în faţa concurenţilor; din cauza blocajelor de aprovizionare, şi concurenţii ar creşte preţurile. Weber numeşte această dinamică „inflaţie a vânzătorilor”, spre deosebire de modelul tradiţional de inflaţie, în care de vină  este un exces de putere de cumpărare a consumatorilor.

    Cu cât întreruperea aprovizionării este mai mare, a remarcat Weber, cu atât impactul final asupra consumatorilor este mai mare. Creşteţi preţul la electricitate sau petrol, de exemplu, şi dintr-o dată totul devine mai greu de produs sau de transportat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru substanţele chimice, metale, cherestea sau oricare dintre mărfurile de bază necesare pentru a fabrica produse mai complexe. Dacă un guvern ar putea împiedica preţurile să scape de sub control, ar putea frâna inflaţia.

    În februarie 2022, Weber a încercat din nou piaţa academică cu argumentul de control al preţurilor. Ea a prezentat o schemă detaliată pentru reglementarea preţului gazelor naturale în Germania: gospodăriilor şi întreprinderilor li se va garanta o aprovizionare limitată la un preţ accesibil, controlat de guvern. Orice ar fi ars peste această cotă ar fi supus creşterii preţului pieţei. (Producătorii de gaze naturale ar primi subvenţii guvernamentale pentru a compensa profiturile pierdute.) Ea a fost din nou pusă la zid online. Dacă producătorii au capacitatea de a creşte preţurile, indiferent de cererea consumatorilor, de ce nu au făcut-o tot timpul? Weber susţine că uneori o fac, dar că pandemia a determinat pe aproape toată lumea să o facă deodată.

     „Am primit o reacţie uriaşă din partea economiştilor din Germania, covârşitor de negativă, chiar şi din partea oamenilor care au fost vocal de stânga şi au devenit ulterior susţinători”, a amintit Weber. „Dar am fost invitaţi să prezentăm planul în Parlament şi a fost o prezenţă foarte mare, inclusiv din partea Partidului Social Democrat – aceşti oameni au spus că primesc multe feedback de la alegători şi aceasta este o propunere serioasă pe care ar trebui să o luăm în considerare. ” Sindicatele germane, în special, au început să apară. Un program funcţional de control al preţurilor, au recunoscut liderii sindicali, ar fi mai bun pentru muncitori decât o rundă de majorări ale dobânzilor, care echivalează cu un atac direct asupra salariilor.

    Şi apoi Vladimir Putin a invadat Ucraina. Aproape peste noapte, infrastructura energetică a lumii a trebuit să fie rerutată. SUA au impus sancţiuni economice, investitorii occidentali au fugit din Rusia, iar Putin a întrerupt fluxul de gaz natural rusesc către Europa. Preţul futures al energiei a explodat. Preţul gazelor naturale era deja ridicat, dar în 2022 costul pentru o familie tipic germană pentru a-şi încălzi casa aproape s-a triplat.

    Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surexcitati  arunca in aer economia cu cheltuielile lor.

    Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surescitaţi  aruncă în aer economia cu cheltuielile lor. Era greu de crezut că abordarea ortodoxă – creşterea şomajului prin rate mai mari ale dobânzilor – ar ajuta la rezolvarea problemei. La mijlocul lunii septembrie, Weber a primit o notă urgentă de la ministerul german al afacerilor economice. Ar fi interesată să facă parte dintr-o comisie oficială guvernamentală care să limiteze preţurile la gaze şi încălzire? Ea a acceptat misiunea şi, în câteva săptămâni, comisia a stabilit planul ei de control al preţurilor ca soluţie. „Frâna de preţ” germană este programată în prezent să funcţioneze până în aprilie 2024. După aproape patru luni de funcţionare, inflaţia din Germania a scăzut sub 8% pentru prima dată într-o jumătate de an. Iar exemplul Germaniei pare să fi încurajat şi alte iniţiative. În februarie, Uniunea Europeană a început să implementeze un plafon separat de preţ pentru gazele naturale. Punctul fundamental al lui Weber, conform căruia profiturile corporative sunt un factor cheie al inflaţiei actuale, este acum acceptat în mod deschis de către establishmentul de pe mai multe continente. Cercetătorii de la Rezerva Federală din Kansas City au concluzionat recent că marjele de preţ corporative ar fi putut reprezenta mai mult de jumătate din inflaţia din SUA în 2021. Ideile lui Weber au trecut de la o practică economică „cu adevărat proastă” la o practică economică solidă, susţinută de o coaliţie largă din punct de vedere ideologic.

    Pe hârtie, frâna germană de preţ este o iniţiativă modestă. (Conform estimărilor actuale, va costa mai puţin de 50 de miliarde de euro.) Totuşi, o cheltuială relativ mică care schimbă modul în care sunt produse mărfurile poate avea efecte uriaşe în aval; dacă este redus preţul energiei, poate fi scăzut preţul a tot ceea ce este produs folosind energie. Programe similare ar putea fi dezvoltate pentru orice material durabil esenţial proceselor de fabricaţie, cum ar fi oţel, cupru sau litiu pentru baterii. 

    Factorii de decizie nu trebuie să aştepte până când lucrurile merg prost pentru a încerca să le stabilizeze – ar putea, în schimb, să ia măsuri proactive pentru a izola de şocuri sectoarele importante. În SUA, administraţia Biden şi Congresul au decis să nu lase interesul individual, alegerile consumatorilor sau concurenţa de pe piaţă să determine cursul politicii energetice şi de producţie. Prin legea antiinflaţie şi folosirea petrolului din rezerva naţională, ei încearcă destul de simplu să remodeleze un sector industrial de dragul altor obiective democratice. Părţi ale economiei au funcţionat întotdeauna în acest fel, în grade diferite. Guvernul SUA a subvenţionat agricultura încă din anii 1930 şi dezvoltarea energiei încă din Primul Război Mondial. Guvernul a ajutat la construirea căilor ferate şi la dezvoltarea internetului timpuriu. Deţine Amtrak şi a construit autostrăzile care transportă maşinile şi garantează banii pe care oamenii obişnuiţi îi depozitează în bănci. Dar, începând cu sfârşitul anilor 1970, economiştii şi factorii de decizie politică au început să vadă aceste eforturi ca pe nişte valori aberante şi jenante. „Viziunea investiţiilor publice care a dinamizat proiectul american în anii postbelici – şi într-adevăr pentru o mare parte a istoriei noastre – a dispărut”, a spus recent Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al lui Biden. „A făcut loc unui set de idei care susţin reducerea şi dereglementarea impozitelor, privatizarea în dauna acţiunii publice şi liberalizarea comerţului ca scop în sine. A existat o ipoteză în centrul acestei politici: că pieţele alocă întotdeauna capitalul în mod productiv şi eficient.” Timp de aproape o jumătate de secol, Rezerva Federală a întruchipat aceste idei. Dacă banca centrală ar putea gestiona economia prin mişcări ale ratei dobânzii, atunci factorii de decizie ar putea lăsa piaţa să se ocupe de orice altceva. Nu ar fi nevoie să decidem ce resurse energetice să dezvoltăm sau ce industrii să consolidăm. Procesul de potrivire a ofertei cu cererea în funcţie de curentele de alegere ale consumatorilor ar asigura că economia se va adapta automat la preferinţele publicului.

    Acest deznodământ fericit nu a sosit, ceea ce face ca munca lui Weber să fie atât de critică. Ea le arată factorilor de decizie politică cum ar putea trece dincolo de Fed şi, prin aceasta, să deschidă noi căi de a aborda diferite tipuri de probleme. La sfârşitul anului trecut, G-7 a implementat un plafon global pentru preţul petrolului rusesc – un efort de a lăsa energia rusă să curgă către ţările în curs de dezvoltare care se bazează pe ea limitând în acelaşi timp capacitatea guvernului rus de a profita. În primele luni ale anului 2023, veniturile din petrolul rusesc au scăzut cu 40%. Weber admiră în mod deosebit mecanismul de aplicare: orice navă care achiziţionează petrol rusesc peste preţul impus de G-7 nu mai este eligibilă pentru asigurare. „Acesta este exact principiul corect”, a spus ea.”Lucrezi cu infrastructura de piaţă existentă.”

    Ea este, de asemenea, entuziasmată de o propunere din partea biroului procurorului general din New York de a consolida reglementările privind manipularea preţurilor. Noile reguli ar atrage o atenţie deosebită asupra creşterilor de preţ cu 10% sau mai mult în timpul unei perioade de „perturbare anormală a pieţei”. În mod esenţial, acest prag s-ar aplica nu numai preţurilor de consum, ci şi creşterilor de preţuri apărute mai sus pe lanţul de aprovizionare. În cazul în care o astfel de întrerupere provoacă o penurie de lapte praf, de exemplu, comercianţii cu amănuntul ar putea fi amendaţi pentru creşterea preţului de la rafturi, iar producătorii ar putea fi, de asemenea, daţi în judecată pentru creşterea preţului cu ridicata perceput comercianţilor cu amănuntul. Zephyr Teachout, avocatul antitrust care a condus iniţiativa, a invitat-o pe Weber să trimită comentarii formale pentru a o îmbunătăţi, iar Weber a promovat-o în turneele ei de discursuri în întreaga Europă ca un experiment promiţător de îmblânzire a inflaţiei cauzate de şocul ofertei. Dacă fiecare şoc este întâmpinat cu dobânzi ridicate şi şomaj ridicat, rezultatul va fi o instabilitate politică mai mare şi o dislocare economică şi mai mare. „Vor mai fi şocuri”, spune Weber. „Şi cercetarea a devenit imposibil de ignorat. În sfârşit, încercăm să dezvoltăm o politică de stabilizare care să se confrunte cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie – în loc de ceea ce spun vechile manuale că ar trebui să se întâmple.”   

  • Cât de mult s-a schimbat modul de a lucra. „Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară”

    Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară; azi nu mai pot concepe să muncesc fără să am pisica pe birou.

    Flexibilitatea adusă de pandemie programului de lucru a îmbunătăţit pentru mulţi echilibrul muncă – viaţă privată, scrie Financial Times. Sau, după cum spune mai simplu Paul Krugman, munca de acasă i-a ajutat pe mulţi să realizeze ce contează în viaţă. Krugman este profesor şi laureat al premiului Nobel pentru economie,  un avid iubitor de pisici şi un înverşunat  oponent al austerităţii. El este şi comentator pentru The New York Times, unde a tratat chestiunea muncii de acasă, din perspectivă americană şi economică.

    Economia Statelor Unite a cunoscut o redresare remarcabilă după recesiunea produsă de pandemia de COVID în 2020, scrie Krugman. Efectele mult temute ale pandemiei nu s-au materializat niciodată: ocuparea forţei de muncă, participarea la forţa de muncă şi Produsul Intern Brut mai au un pic şi se realiniază la proiecţiile făcute înainte ca dezastrul să lovească.

    Încă aşteptăm să vedem dacă politicienii vor face inutilă această realizare împingând America într-o criză a datoriilor doar pentru că pot. Aceasta este o sursă de anxietate care maschează ceva mai important. Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Acum câteva zile, colegul meu Farhad Manjoo a scris un articol excelent despre beneficiile reducerii timpului spre locul de muncă. Analiza m-a inspirat să aprofundez această problemă. Deşi are dezavantaje – şi ce pe lumea asta nu are? — trecerea la munca de la distanţă şi hibridă este, în general, un lucru foarte bun, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) miliardarul Elon Musk o urăşte.

    Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Trecerea la munca de la distanţă este, de asemenea, un subiect de reflecţie în cel puţin două moduri. În primul rând, este o lecţie prin faptul că a profita de noile posibilităţi tehnologice presupune adesea schimbări majore în modul în care funcţionează afacerea. În al doilea rând, este o reamintire a faptului că cifrele economice precum PIB, deşi sunt utile, pot fi uneori indicatori înşelători a ceea ce contează cu adevărat în viaţă.

    Să le luăm în ordine: reducerea timpului de navetă este o problemă serioasă. Înainte de pandemie, adultul american mediu petrecea aproximativ 30 de minute pe zi, sau mai mult de 100 de ore pe an, pe drumul spre muncă. (Deoarece nu toţi adulţii sunt angajaţi, cifra pentru salariaţi este considerabil mai mare.) Până în 2021, acest număr a scăzut cu aproximativ un sfert.

    A calcula valoarea în dolari a beneficiilor de pe urma reducerii timpului de navetă este dificil. Nu poţi pur şi simplu înmulţi timpul economisit cu salariul mediu, deoarece oamenii probabil nu consideră timpul petrecut pe drum (majoritatea americanilor conduc spre locul de muncă) ca fiind complet pierdut. Pe de altă parte, există multe alte cheltuieli, de la combustibil până la uzură şi efort psihologic asociate cu naveta. În al treilea rând, opţiunea de muncă la distanţă sau hibridă tinde să fie disponibilă în principal angajaţilor cu studii superioare, cu salarii peste medie şi, prin urmare, cu o valoare ridicată asociată timpului lor.

    Nu este greu de argumentat că beneficiile generale aduse de faptul că salariatul nu mai trebuie să facă zilnic drumul până la muncă  sunt echivalente cu un câştig în venitul naţional de cel puţin unul şi poate mai multe puncte procentuale. Este mult: există foarte puţine propuneri de politică economică cu puterea de a produce câştiguri la această scară. Şi da, acestea sunt beneficii reale. Directorii executivi pot povesti despre muncitorii leneşi sau (după cum spune Musk) „imorali” care nu vor să se întoarcă în birourile lor, dar scopul unei economii nu este să-i facă pe şefi fericiţi.

    Ceea ce este interesant este că această transformare a modului în care lucrează mulţi americani nu a fost condusă de vreo nouă tehnologie. Adevărat, nu ar fi fost posibilă dacă mulţi oameni nu ar fi avut conexiuni rapide la internet, dar marea creştere a conexiunii în bandă largă a avut loc între 2000 şi 2010, apoi piaţa s-a echilibrat. Abia sub presiunea pandemiei companiile au învăţat să profite de posibilitatea oferită de tehnologie de a munci de la distanţă.

    Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”.

    În timp ce economia pandemiei a devenit trecut, schimbarea modului în care lucrăm pare permanentă. În general, munca de acasă arată ca un exemplu clasic de industrie incipientă – o industrie iniţial necompetitivă propulsată de un impuls temporar (de obicei dat de tarife sau subvenţii, dar în acest caz de un virus) care învaţă din practică şi câştigă competitivitate chiar şi după ce sprijinul este înlăturat. Dacă ascensiunea muncii la distanţă se dovedeşte a fi permanentă, va avea efecte economice profunde, cu unii perdanţi (cum ar fi imobilele comerciale şi bazele fiscale ale multor oraşe) dar şi mulţi câştigători. Un lucru pe care nu îl va face, totuşi, este să se arate ca o creştere economică măsurată: timpul pe care americanii îl pierd în ambuteiaje nu este scăzut din venitul naţional, iar timpul pe care îl petrec cu familiile lor nu este adăugat. Nu sunt unul dintre acei critici care spun că PIB este un număr inutil; este o statistică informativă şi nu este uşor de înlocuit. Dar poate fi înşelător atunci când societăţile fac alegeri diferite. Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”. Deci cui îi este mai bine, americanului sau europeanului? Acum vedem câştiguri majore acasă care nu sunt capturate de PIB. Adevărat, aceste câştiguri aparţin în mare parte angajaţilor cu venituri mai mari, ceea ce este regretabil; cu toate acestea, am observat şi câştiguri salariale mari în partea de jos, atenuând oarecum nedreptatea. O implicaţie este că, dacă ne uităm la ceea ce este o economie – şi anume un mecanism care să satisfacă nevoile umane, nu de a genera statistici favorabile – revenirea Americii din pandemie a fost chiar mai impresionantă decât vă puteţi da seama. Sarah O’Connor, comentator la Financial Times, este şi ea încântată de munca de acasă, până nu de mult ceva de care beneficiau doar elitele. Munca a primit o publicitate proastă în ultima vreme, scrie O’Connor, de data aceasta din perspectiva unui britanic. Am avut tendinţe ca „marea demisioneală”, mişcarea „anti-muncă”, „demisia silenţioasă” şi gălăgioase valuri de greve. Totul pare să se adauge la un sentiment că munca se înrăutăţeşte şi oamenii sunt sătui de ea. S-a spus că acesta este sfârşitul muncii aşa cum îl cunoaştem noi. Dar asta nu este neapărat ceea ce spun datele, cel puţin în Marea Britanie. Când Alan Felstead şi Rhys Davies de la Universitatea Cardiff au organizat un test online în 2018/19 şi apoi din nou în 2022, au adunat aproximativ 100.000 de reacţii de la oameni din toată ţara care au răspuns la întrebări detaliate despre locurile lor de muncă.

    Cercetătorii au descoperit că în 2022 oamenii au raportat mai multă capacitate de a decide când să înceapă şi când să oprească munca, posibilitate mai mare de a-şi lua concediu în caz de urgenţă, manageri mai receptivi, mai puţină presiune în muncă, putere mai mare în deciziile legate de locul de muncă, perspective mai bune de promovare şi securitate mai mare a locului de muncă. În dezavantaj, ei au avut mai puţină discreţie asupra sarcinilor lor de serviciu. Rezultatele testului online pot fi privite cu o oarecare precauţie, aşa cum recunosc şi autorii.

    Dimensiunea eşantionului a fost uriaşă, dar respondenţii s-au autoselectat, majoritatea au fost femei, oameni care lucrează în sectorul public şi cu locuri de muncă profesionale (însă cercetătorii au încercat să ţină seama de acest lucru când au tras concluziile). Dar şi un sondaj separat privind calitatea locurilor de muncă din Marea Britanie, realizat anual de Chartered Institute of Personnel and Development, înclină împotriva ideii că munca s-a înrăutăţit: majoritatea parametrilor au rămas destul de stabili, cu o oarecare îmbunătăţire a echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa privată. Dacă se simte o îmbunătăţire în calitatea muncii, care ar putea fi cauza?

    Tendinţa de penurie de forţă de muncă i-a ajutat pe oameni să se simtă mai puţin nesiguri – şi ar fi putut foarte bine să-i determine pe angajatori să facă schimbări pentru a recruta şi păstra personalul. Apoi, este trecerea provocată de pandemie către munca la distanţă sau hibridă, pe care Felstead o numeşte „o schimbare radicală, un moment de importanţa inventării becului, o ruptură în istorie”. Nicholas Bloom, profesor de economie la Universitatea Stanford din SUA, mi-a spus că nivelul muncii de acasă s-a dublat la fiecare 15 ani până la pandemie. Apoi am avut „echivalentul a 40 de ani de accelerare în decursul a doar trei ani”. Felstead şi Davies au descoperit că cel mai mult calitatea locului de muncă s-a îmbunătăţit la acele ocupaţii care implică lucrul de acasă cel puţin o zi pe săptămână. Câştigătorii nu au fost doar profesionişti bine plătiţi, care aveau cele mai bune condiţii de lucru încă de la început.

    Acest lucru pune un semn de îndoială deasupra ideii că munca hibridă a lărgit prăpastia dintre locurile de muncă „îndrăgite” şi cele „proaste”. „Înainte de pandemie, cei care lucrau de acasă erau printre cele mai înalte eşaloane, dar acest beneficiu s-a extins”, a spus Felsted. La oameni precum lucrătorii din centrele de apeluri, personalul administrativ, consilierii pentru locuinţe şi juriştii probabilitatea de a putea lucra de acasă cel puţin o zi pe săptămână este mai mare decât înainte de pandemie. Iar acest lucru pare să fi îmbunătăţit calitatea locurilor de muncă: sunt mai flexibile şi există mai puţină presiune.   

  • A venit nota de plată pentru împrumuturile uriaşe luate de băncile europene în pandemie, iar băncile italiene sunt primele care ajung în linia întâi: Peste jumătate de trilion de euro trebuie rambursaţi într-un exerciţiu care întinde nervii creditorilor de pe continent la maxim şi pune sistemul bancar european la încercare

    Banca Centrală Europeană este pe cale să testeze rezistenţa industriei bancare de pe continent, obligând creditorii să ramburseze aproximativ jumătate de trilion de euro din împrumuturi ieftine din epoca pandemiei într-o singură tranşă, scrie Bloomberg.

    Creditorii italieni mai mici reprezintă cea mai mare îngrijorare, iar băncile greceşti nu sunt departe de aceştia. Împrumuturile restante ale Italiei în cadrul programului TLTRO(program de finanţare pentru bănci şi de încurajare a împrumuturilor lansat de BCE – n.r.) sunt mai mari decât rezervele de numerar pe care creditorii săi le au la BCE, ceea ce înseamnă că unele dintre bănci vor trebui să strângă bani din altă parte pentru a rambursa împrumuturile.

    Rezervele excedentare ale creditorilor greci sunt mai mult sau mai puţin egale cu ceea ce datorează BCE.

    Pe măsură ce împrumuturile TLTRO în valoare de 476,8 miliarde de euro vor ajunge la scadenţă la 28 iunie, anumite firme din Germania, Franţa sau alte naţiuni din zona euro ar putea, de asemenea, să resimtă presiunea.

     „În Italia sau Grecia, datele sunt clare, dar chiar şi în alte ţări, ar putea exista bănci care au împrumutat peste rezervele pe care le deţin la BCE”,  a declarat Reinhard Cluse, economist la UBS Group AG.

    Băncile italiene ar putea fi nevoite să strângă aproximativ 35 de miliarde de euro în 2023 şi alte 75 de miliarde de euro pentru a se pregăti pentru mai multe rambursări de împrumuturi TLTRO anul viitor, potrivit estimărilor NatWest Markets.

    „Unele instituţii, cel mai probabil băncile mai mici,  nu vor avea lichidităţi suficiente, mai ales pe termen scurt„ sunt de părere strategii şi economiştii NatWest Markets.

    Vestea bună este că creditorii au o mulţime de opţiuni de finanţare alternativă: una dintre ele este piaţa repo, unde firmele se împrumută între ele pe bază de garanţii. De asemenea, băncile pot apela la pieţele de obligaţiuni pentru a acoperi eventualele goluri sau pot alege să pună în buzunar numerar din obligaţiunile pe care le deţin şi care ajung la scadenţă.

    O problemă importantă cu care se confruntă băncile este că BCE nu dă semne ca ar putea lansa o nouă facilitate pentru a ajuta creditorii, chiar dacă aceştia s-ar afla în dificultate privind capacităţile de finanţare.

     Majoritatea economiştilor sunt de părere că BCE nu va mai lansa niciun program important de finanţare pe termen lung pentru bănci după ce TLTRO va lua sfârşit în 2024, ceea ce înseamnă că băncile sunt pe cont propriu în misiunea de a rambursa cei 500 de miliarde de euro pe care i-au contractat în perioada pandemiei.

     

  • O veste proastă pentru România: Motorul economiei europene intră în recesiune pentru prima oară de la pandemia de COVID

    Germania a intrat oficial în recesiune, pentru prima oară de la pandemia care a lovit lumea în urmă cu doi ani. Speranţele că locomotiva economică a Europei va putea evita încetinirea economică s-au stins, după ce războiul din Ucraina a dus la creşterea preţurilor la energia atât de necesară acesteia, scrie Bloomberg.

    Economia  s-a contractat cu 0,3% în ultimele trei luni, după o scădere de 0,5% în trimestrul patru din 2022, a anunţat joi biroul de statistică. Potrivit estimărilor anterioare, economia trebuia să se confrunte cu o stagnare şi nu cu o contractare.

    „Gospodăriile au început să cheltuie mai puţin pe alimente, pe îmbrăcăminte, pe încălţăminte sau mobilire. De asemenea s-au cumpărat mai puţine autoturisme, mai ales cele electrice, deoarece stimulentele au fost reduse”, concluzionează biroul de statistică.

    Rezultatul este un eşec pentru Germania, care deşi a scăpat de cele mai subre scenarii care pluteau deasupra economiei pe fondul invaziei Rusiei, a ajuns totuşi în cele din urmă la recesiunea pe care cancelarul Olaf Scholz o excludea în ianuarie.

    Slăbiciunea industriei îşi pune amprenta asupra perspectivelor de business. Un indicator al aşteptărilor realizat de institutul Ifo a scăzut în luna mai pentru prima dată în opt luni, în timp ce un sondaj realizat de grupul de lobby DIHK a indicat o creştere zero a PIB-ului pentru 2023.

    Un raport al Bundesbank din această săptămână a oferit un oarecare optimism – sugerând că economia ar putea creşte “uşor” în acest trimestru, pe măsură ce stocurile mari de comenzi, o atenuare a blocajelor de aprovizionare şi costurile mai mici ale energiei susţin producătorii.

    Dar cererea de bunuri se prăbuşeşte, deoarece consumatorii confruntaţi cu o inflaţie ridicată preferă să se răsfeţe cu petrecerea timpului liber şi călătoriile. Acest lucru face ca creşterea economică să fie din ce în ce mai inegală – o tendinţă despre care unii analişti spun că nu este sustenabilă.

  • Avertisment de la şeful OMS: nu amânaţi reformele, pregătiţi-vă pentru următoarea pandemie

    Tedros Adhanom Ghebreyesus a îndemnat ţările să întreprindă reformele necesare pentru a se pregăti pentru următoarea pandemie. Mesajul a fost transmis în cadrul adunării anuale a OMS, care a început luni.

    „Nu putem rostogoli această problemă”, a declarat directorul general al OMS, într-un discurs adresat statelor membre ale agenţiei ONU, avertizând că următoarea pandemie „bate la uşă”.

    „Dacă noi nu facem schimbările care trebuie făcute, atunci cine le va face? Şi dacă nu le facem acum, atunci când?”, a mai spus el.

    Adunarea Mondială a Sănătăţii de la Geneva, care durează 10 zile şi coincide cu cea de-a 75-a aniversare a organismului, va aborda numeroase provocări globale în materie de sănătate.

  • De unde are România banii care susţin economia în această criză: de la videochat, crypto sau pariuri până la remote work, opt pieţe care înseamnă un rulaj de 30-40 de miliarde de euro pe an

    Puţină lume îşi pune problema de unde vine această rezilienţă a economiei României din aceste crize – pandemie, război în Ucraina, explozia inflaţiei, creşterea dobânzilor etc.

    Din datele oficiale statistice, criza legată de inflaţie, dobânzi, scăderea puterii de cumpărare, se vede cât de cât – consumul şi-a redus creşterea dar nu este pe minus, economia şi-a redus creşterea, dar nu a intrat în recesiune.

    În economia reală, acolo unde se învârt banii oficiali şi banii gri sau negri, lucrurile stau mult mai bine decât toate aşteptările. Dacă îi întrebi pe bancheri, ei spun că românii au bani, iar de unde sunt ei, asta e altă problemă.

    Pentru bănci, care văd toate mişcările din conturi – de unde vin banii, unde pleacă -, criza nu se vede: primul trimestru a fost excepţional, cu o creştere a profitului cu 70% faţă de primul trimestru din 2022. Bineînţeles că acest rezultat vine din creşterea dobânzilor şi din ceea ce au vândut băncile în trecut, adică din acordarea de credite persoanelor fizice şi companiilor. Acum se vede o încetinire în zona de retail doar la creditele noi. În ciuda scăderii puterii de cumpărare şi exploziei dobânzilor, pentru că inflaţia a fost mult mai mare decât creşterea salariilor, serviciul de plată a ratelor la bancă este mult mai bun decât cele mai optimiste aşteptări ale băncilor, iar creditele neperformante încă nu şi-au făcut apariţia, ceea ce arată rezilienţa persoanelor fizice, companiilor şi economiei. Este adevărat că şi creditele bancare sunt de trei ori mai mici decât creditele comerciale acordate de furnizori clienţilor. Dar şi acolo serviciul de plată este destul de bun, în ciuda crizei.

    Acum două săptămâni am discutat cu un fost managing director al BERD care cunoaşte România de trei decenii şi nu-şi explică rezistenţa economiei româneşti, nu-şi explică de unde sunt banii care se mişcă în economie, pentru că unde te uiţi în jur, cel puţin în oraşele mari, nu se vede nicio criză. Când i-am spus că o sursă de bani este piaţa de videochat, nu i-a venit să creadă. Cât poate să fie această piaţă, câţi oameni pot să lucreze aici, câţi bani poţi să faci din videochat?

    Aceste întrebări, legate de banii care se învârt în România, sunt genul de întrebări pe care şi le pun în general străinii, cei care lucrează aici, cei care analizează România.

    În ultimul deceniu România a fost ţara cu cea mai mare creştere economică şi ţara care a rezistat cel mai bine în pandemie, iar acum rezistă şi în această perioadă de inflaţie, creştere a dobânzilor, totul cu un război la graniţă.

    Încerc să fac o trecere în revistă a surselor de rezilienţă a economiei României, surse oficiale şi neoficiale:

     

    1. Piaţa de videochat – la finalul săptămânii trecute, Lucian Heiuş, şeful ANAF, a venit cu o declaraţie stupefiantă: Piaţa de videochat a explodat în ultimii ani, iar din datele lor aici lucrează 400.000 de persoane, fiind implicate peste 5.000 de firme. Aceste date sunt oficiale, banii trec prin conturile băncilor, spune Heiuş, îi putem vedea şi nu sunt puţini deloc. Clienţii pieţei de videochat din România sunt în marea majoritate din afară ţării.

    Dacă 400.000 de persoane este o cifră reală, şi fete şi băieţi, înseamnă dublul pieţei de IT, o piaţă la care ne raportăm ca având o pondere de 6% din PIB şi cele mai mari salarii.

    La un moment dat, cineva din această industrie mi-a spus că în decembrie, luna cea mai bună, o persoană poate face peste 20.000 de euro, iar băieţii sunt cei mai căutaţi.

    Banii din videochat se regăsesc apoi în economie, în achiziţiile de maşini, în achiziţii de case, în achiziţii de bunuri de lux, în vacanţe – o piaţă care a explodat pe destinaţiile externe (gândiţi-vă că anul trecut, oficial, s-au cheltuit 7 miliarde de euro).

    Se spune că România este cea mai importantă piaţă de videochat din Europa.

     

    2. Piaţa de furturi, tâlhării, prostituţie – în fiecare zi citim ştiri despre descinderi ale poliţiştilor la diferite adrese din ţară, la diverse clanuri, unde găsesc zeci, sute de mii de euro, bani cash, obţinuţi din această piaţă, în special din afară. Această piaţă poate fi considerată la câteva miliarde de euro pe an, bani care se regăsesc şi în România în consum, în notele de plată de la restaurant, în banii aruncaţi maneliştilor, în achiziţii de case şi maşini, în excursii. Totul este cash.

    Trei ştiri despre interlopi/Oache s-a sinucis de singurătate/Mircea Nebunu e naş în Vaslui deşi e urmărit general

    VIDEO Interlopul Faraonu de la Madrid, „aroganţă” de 14.000 de euro

     

    3. Piaţa de pariuri – este o piaţă care a explodat în ultimul deceniu, dar lumea nu are nicio idee legată de cifrele care au ajuns să se învârtă aici. Conform estimărilor, rulajul anual al companiilor de pariuri care operează în România, depăşeşte 20 de miliarde de euro. Rulajul înseamnă încasările şi plăţile care se fac către jucători. Acestea sunt pariuri oficiale, care se văd oficial în conturi.

     

    4. Piaţa de crypto – eu cred că soldul la zi al deţinerilor de cryptomonede ale românilor se duce spre 10 miliarde de dolari, chiar cu scăderile din ultimii doi ani. Iar banii celor care îşi mai cash-uiesc din aceste deţineri se regăsesc apoi în achiziţia apartamentelor şi imobilelor de lux, în achiziţii de hoteluri şi alte active imobiliare. Problema tuturor este că nu găsesc suficiente penthouse-uri de cumpărat, cel puţin în Bucureşti.

     

    5. Piaţa de second-hand auto – pe această piaţa se învârt câteva miliarde de euro pe an, marea majoritate fiind bani cash. Sunt filiere întregi care aduc maşini de pe piaţa vestică, care apoi trec prin câteva mâini şi ajung în România, ca să fie înregistrate.

     

    6. Piaţa de remote work – pandemia a deschis o piaţă extraordinară pentru cei din România, ca să lucreze în afară fără să plece de aici. Marea majoritate sunt din domeniul IT-ului, dar avem şi oameni care lucrează în consultanţă, marketing, financiar. Toţi aceştia au reuşit să-şi dubleze şi să-şi tripleze veniturile prin apelarea la remote work. Toţi aceşti bani se văd în conturile băncilor din România, iar apoi sunt injectaţi într-un fel sau altul în economie, în achiziţii de apartamente, maşini , excursii, ieşiri la restaurant etc.

     

    7. Piaţă de fraudă a TVA – România este în topul ţărilor europene unde se fraudează cel mai mult TVA-ul, procentul oscilând în jurul a 30% din încasările din TVA, ceea ce înseamnă 6 miliarde de euro pe an. Aceşti bani sunt încasaţi pe lanţ de comercianţi, dar apoi nu mai sunt plătiţi către stat. Această piaţă este în afara zonei urbane, în afara oraşelor mari, în cea mai mare parte.

     

    8. Piaţa de ucraineni – pentru România, războiul din Ucraina a fost un lucru pozitiv, dacă aş putea spune cinic, având în vedere fluxurile de ucraineni care au intrat în ţară, banii pe care i-au lăsat aici în consum şi banii care sunt investiţi în acest moment în România în diverse afaceri – şi nu sunt puţini deloc -, în special în zona agricolă, produse de bază etc.

     

    Am încercat să aduc în discuţie aceste pieţe unde se învârt bani oficiali, gri sau negri, şi care contribuie zi de zi la rezilienţa economică a României, la rezistenţa în faţa acestor crize, la rezistenţa multor afaceri, care sunt beneciciari direcţi şi indirecţi ai acestor resurse financiare. Toate aceste pieţe înseamnă între 30 şi 40 de miliarde de euro, bani care se mişcă fie oficial, prin conturi, fie la liber, prin sacoşe.

    Dacă te duci la casele de schimb, a doua întrebare pe care o primeşti este dacă vrei sau nu chitanţă pentru tranzacţia încheiată. Dacă nu vrei, banii sunt liberi şi nu pot fi urmăriţi.

    Dacă ne uităm puţin la piaţa şpăgilor, care pare că a explodat, cel puţin din informaţiile care apar în fiecare zi, mulţi bani sunt negri, se plimbă în sacoşe, valize şi sunt reali.

    Şi cu ajutorul acestor pieţe, cu ajutorul acestor bani gri, negri dar şi albi, pentru că la un moment dat se transformă în bani albi, România îşi poate continua creşterea economică, lăsând crizele în spate.

    România are o şansă să-şi dubleze PIB-ul în următorul deceniu, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro. Vă daţi seama câţi bani se vor învârti atunci?

  • O echipă de românce din Cluj-Napoca aduce un nou tip de şcoală în România, una care este foarte diferită de şcoala tradiţională cu care sunt obişnuiţi românii

    Răsturnarea completă a modului de a munci, învăţa şi trăi din pandemie, când întreaga lume a trecut peste noapte într-un mod de funcţionare de la distanţă, a fost scânteia care a generat ideea unui nou business, o şcoală digitalizată, gata pentru o revoluţie pe care atunci puţini o intuiau, cea a inteligenţei artificiale. O echipă de românce din Cluj-Napoca a avut în 2020 ideea înfiinţării unui liceu hibrid internaţional, ghidate de fenomenul „şcoala online”, de necesitatea asigurării procesului de educaţie de oriunde şi oricând şi de dorinţa de a forma tinerii într-un mod mult mai personalizat şi mai aproape de nevoile lor.

    Proiectul, numit Spark School, are în prezent, peste 80 de elevi din 11 ţări, precum Columbia, Australia, România, Germania, Italia, Ucraina, Rusia şi Macedonia, şi continuă expansiunea.

    „Misiunea mea şi misiunea Spark este să răgândim modul în care elevi învaţă în timpul liceului. Şi vine din două componente. În primul rând pentru că experienţa mea de liceană trecută printr-o şcoală de stat în România nu a fost o experienţă care să mă transforme ca adult în bine, ci am acum alte experienţe ca să reclădesc ceea ce n-am învăţat în liceu.

    Şi în al doilea rând, din experienţa mea ca director la Transylvania College (şcoală privată bazată pe curricula Cambridge înfiinţată în urmă cu mai bine de un deceniu – n. red.). Cu o şcoală în plină pandemie, mi-am dat seama că nu toată lumea şi nu mulţi adolescenţi au acces la ceea ce făceam în Transylvania College atunci. Şi aşa a început Spark în plină pandemie, în 2020, fiindcă am zis că de ceea ce facem într-o şcoală din Cluj este clar nevoie atât în România, dar şi internaţional, pentru că am şi experienţa de a fi director al unei şcoli din 30 de şcoli cele mai inovative din lume. Adică ştiu ce se întâmplă şi ce nu se întâmplă în educaţie şi de ce nu inovăm încă“, a explicat în cadrul emisiunii ZF IT Generation Ruxandra Mercea, fondatoare şi head of school în cadrul Spark School. Ea a demarat proiectul Spark School alături de Florina Popîrţac şi Raluca Manole în 2020, MVP-ul (minimum viable product) fiind lansat pe baza integrării mai multor soluţii software existente pe piaţă. Însă, în prezent, start-up-ul colaborează cu dezvoltatorul de software Qubiz pentru platforma proprie care va fi gata la finalul verii.

    „Produsul nostru tehnologic o să fie gata în august 2023 şi o să fie o experienţă pe care o oferim pentru elevi. Am digitalizat toate procesele unei şcoli clasice, adică au toate cursurile digitalizate, catalogul este digital, partea de prezenţă este digitală, întâlnirile cu profesorii, comunicarea cu profesorii, partea de «taskuri» şi inclusiv corectarea de teme şi «assignmenturi» pe care le primesc. Deci, am digitalizat toate aceste procese”, a menţionat Florina Popîrţac, cofondatoare şi CEO al Spark School, adăugând că platforma oferă totodată şi o experienţă digitală pentru părinţi. „Părinţii pot să aibă acces exact la materiile pe care le studiază elevul, unde se află cu progresul la materia respectivă, dacă au anumite «taskuri» pe care nu le-au făcut la timp, pentru că ei dacă vor pot să intervină, să comunice cu elevii, cu copiii lor, şi să le spună că au rămas în urmă.

    De asemenea, părinţii pot să vadă inclusiv partea de rapoarte, fiindcă oferim rapoarte academice din 6 în 6 săptămâni în care arătăm progresul pe care îl au elevii la fiecare materie, atât din punct de vedere calitativ, adică avem un feedback în scris, cât şi din punct de vedere cantitativ, deci ca şi o notă, un <<predictive grade>> care o să le arate inclusiv nota pe care ei o să o aibă la examen la materia respectivă.” În prezent, noua platformă Spark School este finalizată în proporţie de 80% şi de săptămâna aceasta echipa startupului va începe să facă transferul de cursuri. „Noi, ca şi Spark, avem şi IP pe cursurile academice. Avem momentan 33 de cursuri unice, academice, care sunt deja digitalizate. Adică pentru fiecare materie, pentru fiecare an, avem conţinut care este echivalent a 180 de ore de studiu pe care elevul le parcurge în ritm propriu. Iar în plus mai are şi întâlniri cu profesorii”, a precizat Florina Popîrţac. Cum funcţionează însă mai exact platforma Spark School? „Fiecare curs, la fiecare subiect, are un design construit care este corelat cu neuroştiinţa – cum învaţă un elev –, şi este împărţit în patru etape. Prima este partea de explorare, în care elevul trebuie să facă o activitate în locaţia în care este, să descopere ceva despre acel subiect, după care vine partea de învăţare despre subiectul respectiv. Apoi vine partea practică, unde sunt foarte multe activităţi interactive, flashcards, matching, în care el se joacă. Practic se joacă cu cunoştinţele pe care le-a acumulat şi le pune în practică şi le aprofundează. Iar partea finală este partea de teste, «assignmenturi» în care verifică cât de a bine înţeles. Şi atunci poate să vadă automat un răspuns, este la 70% din 100%. Poate să revină exact acolo unde mai are nevoie să acumuleze sau să aprofundeze materia respectivă”, a explicat ea. Pe lângă componenta online, Spark School va avea în curând şi componenta offline, care va presupune ca elevii să se întâlnească în huburi dedicate, precum spaţii de co-working, dar şi în şcoli fizice partenere, unde vor asista la clasele profesorilor. „În Muntenegru am semnat deja în urmă cu câteva zile parteneriatul cu o primă şcoală care va fi şi hubul nostru de acolo, şi Italia. Şi ne uităm la Marea Britanie şi Germania, unde partea de home-school este foarte dezvoltată”, a subliniat Florina Popîrţac. Spark School este acreditată internaţional şi funcţionează pe modelul britanic (Cambridge), examenele de la final numindu-se IGCSE (International General Certificate of Secondary Education), respectiv A-level (Advanced level) necesar pentru intrarea la universitate. „Noi practic am digitalizat tot acest conţinut pentru prima dată. Suntem prima şcoală din lume care digitalizează acest conţinut, care este al examenelor cele mai recunoscute din lume”, a punctat Ruxandra Mercea. „Momentan, în Spark avem doar elevii de liceu, adică începând cu 13-14 ani până la 18-19 ani, dar bineînţeles că A-levelurile poţi să le facă şi adulţii, adică dacă eşti la 22 de ani şi vrei să îţi dai un anumit A-level care să te ajute să intri la o anumită universitate sau vrei să îţi faci parte de upskilling, reskilling, poţi să faci asta”, a completat Florina Popîrţac. Majoritatea profesorilor din cadrul Spark School sunt din străinătate – India, Anglia, Irlanda, Scoţia şi România, aceştia fiind specializaţi pe curriculumul internaţional. În ceea ce priveşte costurile pentru elevi, acestea pornesc de la 400 euro per curs şi ajung până la 1.900 euro per curs cu profesor. În cazul în care elevii aleg să fie full-time la şcoală şi nu aleg doar un singur curs, taxa de şcolarizare pe an se situează între 4.900 euro şi 5.900 euro în funcţie de nivelul de şcolarizare – primii doi ani de liceu sau ultimii doi.

    În plus, startupul are şi o a treia modalitate de monetizare, prin care vizează atragerea de şcoli ca membre ale Spark School, unde taxa de membru va fi de 500 de euro per an per şcoală.

    „În viitor o să putem înrola pe platformă şi şcoli. Produsul Spark este disponibil full-time, adică pentru elevii care nu mai vor să mai înveţe la altă şcoală, dar şi part-time, adică un elev care este la o altă şcoală fizică, dar doreşte să îşi aleagă anumite materii care la şcoală respectivă nu sunt disponibile. Iar aici elevii pot să vină ca persoană fizică, adică familia poate să vină să-şi ia un extra subiect de la noi, nu ştiu, business. Poate într-un liceu clasic nu poţi să studiezi business. Sau dacă vrei să dai la medicină, vrei extra suport pe biologie şi chimie, poţi să-ţi iei din Spark School evaluările. Dar şi şcolile pot să vină pe noua platformă să înroleze o clasă întreagă pentru o anumită materie la care nu au profesor. Iar aceste lucru va permite o scalare mult mai puternică pentru că o să putem să înrolăm direct un liceu de la altă şcoală, ceea ce înseamnă o creştere cu 200 de elevi. Avem deja 3 şcoli pilot care vor să se înroleze pe platformă noastră”, a punctat CEO-ul Spark School. „Practic asta este una din componentele pe care le vom dezvolta. Avem componenta de liceu, part-time, full-time sau doar achiziţia unui curs. Iar a doua componentă va fi cea de marketplace pentru şcoli, pentru licee, atât de stat, cât şi private din lumea largă, sub forma unei taxe de membru o dată pe an. Şi şcoala îşi va putea înrola toţi adolescenţii în Spark”, a adăugat Ruxandra Mercea. Echipa Spark School are în derulare o rundă de finanţare în valoarea totală de peste 700.000 de euro, bani care să ajute startupul să îşi finalizeze platforma şi să crească în decurs de un an numărul de elevi la 325, majorându-şi astfel implicit şi veniturile anuale recurente la 1,3 milioane de euro. În prezent, Spark School are venituri anuale recurente de circa 300.000 euro. „Obiectivele pentru această rundă de finanţare sunt să ajungem la numărul de 325 de elevi, full-time şi part-time, să avem un ARR (venit anual recurent – n. red.) de 1,3 milioane de euro, în acest moment este 300.000 de euro, şi să ne dezvoltăm în cele 11 ţări, unde deja avem elevi şi unde ştim că este piaţa interesată de ceea ce oferim noi. Şi tot ca obiectiv este şi finalizarea platformei, prima etapă, şi dezvoltarea ulterioară prin integrarea tehnologiei de inteligenţă artificială“, a spus Ruxandra Mercea. Actuala rundă de finanţare de peste 700.000 euro va fi utilizată pentru dezvoltarea produsului tehnologic, crearea de conţinut împreună cu parteneri şi pentru zona de marketing şi vânzări. „Produsul nostru are două direcţii. Avem IP tehnologic, unde dorim să introducem şi partea de AI, ca să automatizăm mai mult procesele pe care le avem, dar şi să arătăm elevilor, care este cariera cea mai potrivită pentru ei. AI-ul va analiza foarte mult ce le place să înveţe, unde petrec cel mai mult timp şi le va construi automat un profil cu o carieră viitoare care se potriveşte cu pasiunile şi abilităţile pe care le au. Asta este următoarea etapă pe care vrem să o introducem pe platformă. Apoi mai sunt anumite cursuri pe care vrem să le dezvoltăm, iar la partea de co-curiculă o să lucrăm pe share revenue model. O să lăsăm creatorii de conţinut, unii dintre cei mai buni creatori de conţinut, să intre pe platforma noastră şi să creeze cursuri.”, a precizat Florina Popîrţac 

     

     

    Rubrica „Start-up Pitch”

    Ruxandra Mercea, fondatoare şi head of school în cadrul Spark School, şi Florina Popîrţac, cofondatoare şi CEO al Spark School

    Ce fac? Dezvoltă o platformă educaţională online menită să funcţioneze ca un liceu hibrid internaţional. Startupul a atras o rundă de finanţare în valoarea totală de peste 700.000 de euro.

     

    Rubrica „Sfatul expertului”

    Monica Stătescu, partener la Filip & Company

    Perioadă de expectativă pe zona investiţiilor în startupuri tech.

    „Noi vedem că este o perioadă oarecum de expectativă. Nu spunem neapărat că nu există discuţii şi iniţiative care se întâmplă în spatele cortinei, să spunem, însă pare un pic mai dificil să se concretizeze efectiv. Cred că este o perioadă în care toată lumea aşteptă să se aşeze cumva lucrurile. În acelaşi timp, apar şi oportunităţi de investiţii care înainte prezentau un interes mai scăzut. Au mai crescut dobânzile, deci există şi investitori care poate că s-ar fi dus în zona de venture capital, dar găsesc acum nişte oportunităţi de investiţie care par mai sigure. Zona aceasta de investiţii în startupuri este o zonă de risc, iar atunci când este o perioadă un pic mai tulbure, nu te duci chiar în zona cea mai riscantă a investiţiilor, încerci să te plasezi un pic mai conservator.“

     

    Rubrica „Start-up Boost”

     

    Ana Creţu, start-up programs coordinator, BCR, şi Anca Luca, community manager, InnovX-BCR.

    Miza organizării evenimentului Elevator Pitch, în care startupurile îşi prezintă ideile în doar 60 de secunde în faţa liderilor din business

    Ana Creţu: „Mi se pare că astăzi cele 6 săptămâni de bootcamp chiar s-au văzut. Deci perioada de preaccelerare se vede de fiecare dată, toată munca, şi împreună cu startupuri, dar şi împreună cu corporaţiile care sunt prezente, inclusiv cu colegii noştri din Banca Comercială Română. Aceste eforturi se văd pentru că dacă n-ar fi ele, nu am avea structură şi nu am reuşi cumva să dezvoltăm legături între lumea startupurilor şi lumea corporaţiilor. Şi dacă noi ne-am propus ca împreună să lucrăm şi să facem lucruri mai departe, prima dată este important să încercăm să ne înţelegem, să vorbim aceeaşi limbă.“

    Anca Luca: „Organizăm acest eveniment pe de-o parte ca să facem aceste legături între ce înseamnă preaccelerarea şi deci zona aceasta de educaţie care se întâmplă intensiv timp de 6 săptămâni şi apoi expunerea startupului şi crearea unei vizibilităţi cât mai mari. Deci încercăm efectiv să punem reflectoarele pe finalişti pentru că este meritul lor să fie prezenţi la astfel de evenimente. Deci acesta ar fi un aspect. Un alt aspect este găsirea acestui limbaj comun. Deci acum începem efectiv să vorbim uşor, uşor aceeaşi limbă şi să vedem cum anume putem să facem să se întâmple această colaborare. Dincolo de exerciţiu în sine, foarte multe startupuri şi fondatori se vor întâlni cu situaţia asta, când li se va spune: «n-am timp foarte mult, dar dacă în două minute, uite, până ajung la maşină, poţi să îmi explici rapid cu ce te ocupi, poate stăm de vorbă.”

    ZF IT Generation, emisiune lansată de ZF în noiembrie 2019 şi realizată în prezent împreună cu BCR Innovx, are ca ţintă descoperirea start-up-urilor hi-tech cu idei de produse sau servicii care vor duce la dezvoltarea unei noi generaţii de milionari din IT ai României. După mai bine de 370 de ediţii, emisiunea are un nou format în care adăugăm o serie de rubrici pentru a aduce plus valoare în ecosistemul local de start-up-uri tech – Start-up Pitch, Start-up Update, Start-up Boost, Start-up Star, Investor Watch, Sfatul expertului şi What’s Hot.

    Urmăreşte de luni până vineri emisiunea pe www.zf.ro şi pe pagina de Facebook a Ziarului Financiar de la ora 19.00 sau accesează platforma www.zf.ro/zf-it-generation

  • Analiză Grayling: Guvernul a păstrat şi după pandemie tendinţa de a legifera tot mai mult în locul Parlamentului, prin ordonanţe; parlamentarii au nevoie în medie de 2 ani pentru a aproba un act adoptat de Guvern

    România este ţara din Europa Centrală şi de Est care a adoptat în anul 2022 cele mai multe acte normative, majoritatea iniţiate de Guvern, Executivul de la Bucureşti menţinând tendinţa de a guverna prin ordonanţe, începută în contextul pandemiei, arată o analiză Grayling, companie de consultanţă în comunicare şi relaţii guvernamentale.

    Tendinţa de a emite multe ordonanţe de Guvern este asemănătoare şi în restul ţărilor din ECE.

    “Datele AcTrend Report arată o tendinţă alarmantă de guvernare prin ordonante şi, practic, o concentrare a iniţiativei de legiferare în mâinile Executivului. Este o tendinţă regională, nu doar la nivelul României, de îndepărtare a instituţiilor de la atribuţiile lor clasice, tradiţionale. Principala explicaţie este legată de contextul excepţional al ultimilor ani, care a impus adoptarea de măsuri excepţionale. Este însă interesant de urmărit cum va evolua această tendinţă în anii ce urmează şi, mai ales, este important ca aceasta să nu afecteze rolul instituţiilor statului aşa cum este el prevăzut de legile fundamentale”, a declarat Cristi Creţan, Country manager Grayling România & Bulgaria.

    În 2022, România a adoptat peste o treime (573) din totalul de 1437 de acte normative aprobate în 8 ţări din Europa Centrală şi de Est, arată  studiul AcTrend .

    Dintre actele normative aprobate în România, 60% au fost iniţiate şi adoptate de Executiv, în timp ce Parlamentul a reuşit să încheie procesul legislativ pentru doar 15% dintre  Ordonanţele aprobate de Guvern în 2022.

    Studiul Grayling AcTrend a analizat schimbările legislative din România, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi Croaţia, în perioada 1 ianuarie 2022 – 31 decembrie 2022.

    În clasamentul statelor din ECE după numărul de acte normative adoptate, România este urmată de Polonia, cu 189 de acte de legislaţie primară, Slovacia – 176 şi Croaţia – 158. La polul opus se află Serbia (60) şi Ungaria (83).

    În ceea ce priveşte procedurile legislative, studiul AcTrend mai arată că parlamentarii români au nevoie, în medie, de 2 ani pentru a aproba un act legislativ adoptat de Guvern.  În consecinţă, în 2022 au fost finalizate procedurile legislative de aprobare a actelor normative adoptate de Guvern în timpul pandemiei. În 2023 şi 2024 vor prevala, cel mai probabil, ordonanţele pe teme economice (inflaţie, energie) emise de Guvern în 2022.  

    În comparaţie cu media perioadei 2013-2017, se înregistrează o creştere cu 14% a numărului de legi adoptate de ţările ECE. În România, însă, evoluţia este mult mai accelerată, în ultimii cinci ani fiind înregistrată o creştere medie de 30% a numărului de legi adoptate în Parlament.

    Cea mai semnificativă creştere vine însă din nou pe zona actelor legislative date de Guvern. Dacă până în 2019 Guvernul emitea în jur de 100 de ordonanţe anual, în 2020, pe fondul crizei generate de pandemie, numărul acestora a crescut de peste două ori. Astfel, în 2020 România a atins un record de 235 de ordonanţe, care reprezintă aproximativ 80% din totalul de 298 de legi aprobate în Parlament în acel an, transformând Guvernul în principala putere legislativă.

    Însă studiul arată că această creştere înregistrată în 2020 în contextul excepţional al pandemiei s-a menţinut şi în anii care au urmat. 

    Anul 2022, marcat de începerea războiului din Ucraina, inflaţie şi creşterea preţurilor la energie, a favorizat din nou un număr ridicat de ordonanţe emise de Guvern, acestea ajungând la 229, în timp ce numărul total de legi adoptate de Parlament a fost de 385. Dintre cele 385 de legi, 10% sunt proiecte de adoptare a altor ordonanţe emise de Guvern în anul 2022.