BusinessMagazin

Tag: pamant

  • Ce s-a mai întâmplat cu Cuminţenia Pământului: preţul real este mult mai mare decât cel vehiculat anterior

    “Încă îi aşteptăm la Ministerul Culturii să vină clar cu o ofertă scrisă, să ne spună care este preţul, dacă se doreşte vânzarea acestei opere de artă, de acolo încolo vom lua o decizie şi vom discuta”, a declarat ministrul Culturii într-o conferinţă de presă care a avut loc joi, la Palatul Victoria.
     
    Totodată, acesta a declarat că preţul real al operei de artă este mai mare decât cel de 11 milioane de euro vehiculat anterior, în timpul mandatului lui Vlad Alexandrescu.
     
    “Vreau să îl anunţ (pe Vlad Alexandrescu, n.r.) că preţul nu este de 11 milioane de euro, atât cât a crezut dânsul la perioada respectivă, nu ştiu de unde a vehiculat această sumă, dar eu aştept, nu merg pe presupuneri şi să vehiculez cifre în spaţiul public decât în momentul în care voi avea la minister o ofertă scrisă din partea acelora care deţin în momentul de faţă această operă de artă”, a spus Breaz.
     

  • Keukenhof, grădina cu lalele a Europei – VIDEO

    Câmpurile de lalele par să se întindă la nesfârşit, iar culorile sunt absolut minunate. Interesant este că aceste câmpuri se mută în fiecare an, pentru că nu poţi creşte aceleaşi flori doi ani la rând pe un singur petec de pământ. Deşi vremea din Olanda e imprevizibilă, vizitatorii au cele mai mari şanse să vadă lalelele înflorite între jumpătatea lui aprilie şi jumătatea lui mai.

  • Ocolul pământului în 20 de ani

    Tot el discută cu oameni din interiorul companiei pentru care lucrează – gigantul Western Union -, care deţin diverse poziţii cheie. Deşi există această diversitate, există şi o structură în spatele acestui job. Care este jobul? General manager peste 69 de ţări din Orientul Mijlociu şi Africa pentru Western Union. Şi cine este executivul? Românul Alexandru Bădulescu.

    „Parcursul meu profesional a fost marcat de capacitatea de a mă adapta. Încă de mic am fost o persoană extrem de agilă, iar acest lucru mi-a influenţat parcursul academic şi mai apoi cariera”, povesteşte chiar el.

    Dintotdeauna i-a plăcut să înveţe lucruri noi, se descrie ca o persoană curioasă, dornică să descopere locuri noi şi să întâlnească oameni noi. Faptul că a fost deschis la schimbare şi a fost dispus să iasă din zona de confort i-a deschis orizonturi noi. „Sunt o persoană dispusă să îşi asume riscuri şi să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale, iar acest tip de comportament oferă multe oportunităţi.” A absolvit liceul Tudor Vianu, la specializarea informatică, iar apoi a urmat cursurile Academiei de Studii Economice din Bucureşti, obţinând o diplomă de la Facultatea de Finanţe-Bănci. Câţiva ani mai târziu, în 2005-2006, a absolvit şi un program de MBA la London Business School.

    „Cariera mi-am început-o în România, unde am lucat în mediul bancar, iniţial ca asistent al preşedintelui Băncii Româneşti.” Din această poziţie a fost implicat în diverse procese, a învăţat despre creditare şi plăţi. A evoluat apoi de-a lungul anilor şi a ocupat varii roluri, în departamente diferite, de la business development la dezvoltarea unui centru de relaţii pentru clienţi. Tot aici i-a cunoscut pe reprezentanţii companiei pentru care lucrează acum şi pentru care a lucrat în ultimele două decenii. „Tranziţia a fost una naturală. Aveau nevoie de o persoană cu experienţă în domeniul serviciilor financiare, o persoană care le înţelege modelul de business şi care, în acelaşi timp, are un background tehnic.” Era vorba totodată de o persoană dispusă să călătorească, să identifice potenţiali parteneri şi noi pieţe, un angajat cu abilitatea de a negocia contracte şi de a administra operaţiuni. Timp de trei ani a fost director de operaţiuni, având biroul la Viena şi unde s-a ocupat de 15 pieţe din Europa Centrală şi de Est.

    „Schimbarea graduală a strategiei Western Union de a deveni dintr-un jucător global un jucător global cu prezenţă locală puternică a venit la pachet cu primul meu job de general manager.” A avut misiunea de a deschide biroul local la Bucureşti. Timp de opt ani a fost country director pentru România, Republica Moldova şi Bulgaria, perioadă în care a coordonat echipa şi a dezvoltat businessul pentru a-l duce printre cele mai importante în ceea ce priveşte încasările de bani. „A fost o perioadă cu rezultate bune şi de care-mi amintesc cu plăcere atât pe plan personal, cât şi profesional. Dar, când te aştepţi mai puţin, alte provocări apar.”

    În 2011 a primit oportunitatea de a dezvolta o nouă arie geografică: Europa de Est cu statele CIS, inclusiv Rusia, Turcia, Israel şi ţările din Balcani, alături de Afganistan şi Pakistan. Timp de şase ani a locuit la Moscova, de unde a coordonat din poziţia de general manager operaţiunile din 23 de ţări. A fost totodată preşedinte al operaţiunilor bancare ale Western Union în Rusia.

    „A fost o perioadă care m-a testat din multe puncte de vedere: adaptabilitate, leadership, risk management. Tot atunci a trebuit să îmi reconstruiesc viaţa de familie într-un mediu nou. Per total, a fost una dintre cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele.”

    Din 2017 o nouă oportunitate s-a ivit şi a devenit general manager peste 69 de ţări din Orientul Mijlociu şi Africa.

    „Lucrez pentru companie de două decenii.” Prima poziţie pe care a acceptat-o în afara ţării a fost tot în cadrul Western Union, dar în Viena. Era anul 1999.

    „Când m-am mutat din ţară încă lucram la abilităţile mele de a mă exprima fluent în limba engleză.” Despre compania de transfer de bani Western Union spune că e un angajator care înţelege diversitatea, care crede că tocmai diversitatea stă la baza inovaţiei.

    „Mi-a dat oportunitatea de a lucra într-un mediu nou, de a ieşi în afara zonei mele de confort.”

    Printre motivele pentru care oamenii aleg să lucreze cu Western Union se numără chiar posibilitatea de a lucra cu colegi din toate colţurile lumii, spune el. „De fapt, există persoane care compară joburile din cadrul Western Union cu cele de la ONU.”

    În prezent Alexandru Bădulescu este general manager la Western Union pentru Orientul Mijlociu şi Africa, având sediul în Dubai. Este responsabil pentru businessul de transfer de bani – digital sau în format clasic – din regiune.

    „Îmi concentrez atenţia pe dezvoltarea segmentului de transfer de bani de la un consumator la altul (consumer to consumer) şi analizez oportunităţile de creştere pe pieţe emergente cheie pentru Western Union atât în ceea ce priveşte trimiterea de bani, cât şi încasarea.” Este un rol complex, cu multe taskuri şi obiective de îndeplinit, dar se potriveşte ca o mănuşă pe profilul şi aptitudinile pe care le-a dezvoltat în timp, explică el. „Este o poziţie care îmi dă şansa de a obţine rezultate, dar şi de a intra în contact cu oameni diferiţi şi culturi diferite.” Din poziţia în care e, ajunge să vorbească cu clienţi de retail din Coasta de Fildeş, Arabia Saudită sau Kenia, dar şi cu CEO-ul unei bănci din Camerun, cu guvernatorul Băncii Centrale dintr-unul din statele din Golf sau cu ministrul de finanţe dintr-o ţară africană. Tot el discută cu oameni din interiorul Western Union care deţin diverse poziţii cheie. Deşi există această diversitate, există şi o structură în spatele acestui job.

    „O zi din viaţa mea ar putea să nu fie reprezentativă, aşa că o să dau exemplul unei săptămâni. Aş putea să o petrec în Dubai, la biroul central, sau să călătoresc către alte pieţe.”

    În mod obişnuit, îşi începe zilele făcând sport. Preferă să meargă pe bicicletă sau să alerge dis-de-dimineaţă pentru că îi oferă energie pentru minte şi trup. „Este rutina mea indiferent că sunt în Dubai sau călătoresc.” Soţia şi copiii sunt cei care îi oferă sprijin şi echilibru în viaţă, aşa că serile le petrece în familie.  Călătoreşte mult, iar acest stil de viaţă poate deveni dificil, după cum recunoaşte chiar el. „Îmi schimb paşaportul o dată pe an sau la doi ani pentru că epuizez rapid paginile disponibile. Doar anul trecut am mers în peste 20 de ţări.”

    Din punctul de vedere al businessului, când e în Dubai, primele două zile din săptămână şi le petrece alături de echipa dedicată pentru Orientul Mijlociu şi Africa, discutând despre risk management, mai exact ce poate merge rău şi cum poate fi prevenit. „Ne stabilim priorităţile şi ne trasăm direcţia de mers pentru a ne asigura creşterea businessului.” Restul zilelor sunt dedicate întâlnirilor cu parteneri externi, dar şi discuţiilor cu echipele pe care le coordonează privind execuţia strategiei. „Încerc să mă asigur că priorităţile sunt stabilite corect şi există o înţelegere a nevoilor clienţilor. În principiu, 90% din timp comunic cu oamenii.” Ultima zi a săptămânii e dedicată analizării rezultatelor şi progresului şi discutarea lor cu echipa globală.

    Când călătoreşte în diferite ţări din regiune are un program similar, mai exact îşi construieşte agenda în jurul aceleiaşi structuri. Începe prin a petrece timp pe teren, indiferent în ce ţară călătoreşte. „Merg în locurile unde merg clienţii noştri şi testez serviciile Western Union din perspectiva de client. Studiez totodată competiţia şi îmi organizez întâlniri cu partenerii.” Western Union deserveşte mai multe segmente diferite de clienţi. Antreprenorii folosesc Western Union pentru a naviga prin businessul unei economii globalizate. Un tată sau o mamă poate trimite bani acasă pentru a susţine educaţia copilului. Firmele internaţionale folosesc Western Union pentru a face plăţi în diferite monede şi în diferite colţuri ale lumii, explică executivul român.

    În prezent el coordonează activitatea Western Union din zona Orientului Mijlociu şi a Africii. Este una dintre cele cinci regiuni ale grupului, care are peste 10.000 de salariaţi la nivel mondial şi a intermediat tranzacţii de peste 300 de miliarde de dolari în 2018 în 130 de monede diferite, procesând per total 34 de tranzacţii pe secundă (incluzând aici toate serviciile pe care le oferă grupul).

    „Relaţia mea cu Western Union a început acum multă vreme şi sunt fericit că a rezistat peste timp. Este o companie care a pornit cu gândul de a uni familii şi afaceri într-o lume tot mai globalizată. De-a lungul anilor compania s-a schimbat şi odată cu ea şi lumea în care trăim şi tehnologia. Totuşi, misiunea iniţială a rămas aceeaşi.”

    Mulţi oameni cred că Western Union este un grup al cărui model de business se bazează pe cash şi retail, dar de fapt în ultimul deceniu a trecut printr-o transformare digitală radicală datorită unei strategii care a avut în vedere mai multe niveluri ale acestei lumi digitale, spune Alexandru Bădulescu. „De mai multe trimestre încoace businessul nostru din zona digitală creşte cu peste 10% (double digit – n.red.). Mai mult, acum, 75% din tranzacţiile noastre digitale sunt realizate de pe device-uri mobile. Veniturile anuale ale wu.com au depăşit 500 mil. dolari în 2018 după creşteri semnificative, de 21% doar în ultimul trimestru al anului trecut.”

    Deşi au trecut două decenii de când a plecat prima dată din ţară şi deşi s-a perindat prin toată lumea, spune că nu simte că a pierdut contactul cu România dat fiind că urmăreşte atent ce se întâmplă aici şi e mereu în legătură cu familia şi prietenii.

    „Venim în ţară de câteva ori pe an, iar copiii mei adoră să meargă în tabere în diverse colţuri ale României. La un moment dat mi-ar plăcea să mă întorc şi permanent, deşi nu am un plan bine pus la punct în direcţia asta.” Momentan îşi concentrează atenţia pe ce face, pentru că îi place. „Am acceptat rolul actual în Western Union, cu sediul în Dubai, şi se văd rezultate, dar mai e loc de dezvoltare. Familia s-a adaptat aici şi vreau totodată să îi ofer stabilitate mai degrabă decât să ne mutăm frecvent. Dar, la un moment dat, da, vreau să revin acasă.”

    O astfel de decizie ar depinde însă de impactul asupra celor dragi şi contribuţia pe care ar avea-o la nivel de societate, de ţară. Ultima dată a fost acasă de Crăciun, petrecând sărbătorile alături de familie. „Copiii s-au bucurat să schieze pe pârtiile din Azuga şi Predeal. Se vede că în timp calitatea vieţii se schimbă în bine în România.”

    Despre Dubai, unde locuieşte acum, afirmă că e un stat extrem de bine dezvoltat, care aduce laolaltă o varietate de culturi şi obiceiuri la care automat o persoană care locuieşte aici va fi expusă. „Doar în biroul meu sunt oameni din 24 de ţări. În toate ţările din Orientul Mijlociu şi Africa unde eu am călătorit am descoperit că oamenii sunt extrem de prietenoşi şi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a te face să te simţi confortabil. Vor să te simţi binevenit în ţara lor.”

    Pentru a putea să te adaptezi unui loc nou, trebuie să înţelegi că toată lumea e diferită şi, mai mult decât atât, trebuie să respecţi acest lucru, adaugă el. „Eu spre exemplu am învăţat rusa cât am stat la Moscova, iar acum învăţ araba.”

    Dubai este un loc un climat tropical-deşertic, foarte diferit de cel de acasă cu patru anotimpuri. Alexandru Bădulescu recunoaşte că uneori îi e dor de zăpadă sau de o zi de primăvară sau toamnă cu ploi specifice sezonului. În ceea ce priveşte bucătăria, în Dubai în particular şi în regiune în general ai opţiuni multiple, pe care executivul le încearcă cu plăcere. Totuşi, ciorbă, sarmale, cârnaţi sau murături ca acasă nu găseşte nicăieri.

    „Mi-e dor de tot ce ţine de România. Iubesc România. Mi-e dor de familie şi prieteni. Mi-e dor de anumite locuri, de zona rurală, de litoral, de munte. Mi-e dor de mâncarea românească. Iubesc diversitatea ţării.”

    Copiii săi nu au avut oportunitatea de a petrece o perioadă lungă de timp în România, de aceea el şi soţia încearcă să vină în ţară de cel puţin 2-3 ori pe an. Astfel, copiii petrec timp cu familia şi ajung să cunoască ţara, cultura şi obiceiurile din România.

    „La polul opus, nu am niciun motiv sau o experienţă care să mă determine să evit România. Mulţi oameni se plâng de trafic, dar când ai văzut ce înseamnă traficul în alte locuri din lume, precum Moscova, Mumbai sau Lagos, vezi lucrurile cu alţi ochi. Dacă cineva m-ar fi întrebat acelaşi lucru acum 15 ani, poate că aş fi răspuns că cel mai puţin dor îmi e de traficul din Bucureşti. Astăzi, pus în perspectivă, traficul din Bucureşti pare mai lejer decât în alte locuri, nu mă pot plânge.”

    Ce crede că ar trebui schimbat în România? În primul rând crede că oamenii ar trebui să îşi asume responsabilitatea pentru ce au spus că vor face şi să facă lucrul acela cât pot de bine şi să îl facă acum, nu mai târziu. „Apoi, cred că ar trebui să fie conştienţi de consecinţele pe care le poate avea faptul că nu au făcut tot ce au putut atunci când au promis ceva, iar acţiunile lor au rănit pe cineva sau rezultatele au fost sub aşteptări.” Câteva exemple în acest sens ar fi calitatea infrastructurii sau lipsa de condiţii din spitale. Mai aminteşte şi faptul că sistemul educaţional nu este printre cele mai performante. Acestea sunt indicii ale faptului că ţara nu se dezvoltă cu viteza potenţialului său.

    „Un al doilea aspect pe care l-aş menţiona este faptul că ţara ar trebui să aibă un plan de viitor şi nu să îşi seteze obiectivele pentru acest an, ci pentru 10 sau chiar 20 de ani. Acest lucru este important pentru că ne forţează ca an de an să ne mobilizăm către atingerea acestor obiective.” Fără o viziune, oamenii sunt confuzi şi progresul este lent sau chiar inexistent pentru că nu există o singură direcţie clară de mers.

    Dacă ar fi să ofere un exemplu concret, el afirmă că dacă dedici 10% din timpul, energia şi banii proprii pentru ceva, un proiect pentru următorii 7-10 ani, în fiecare an vei vedea o dublare a ceea ce ai avut anterior. „Acum, să extrapolăm situaţia la nivel de infrastructură, sănătate sau educaţie. Aderarea la UE a avut un impact pozitiv, dar care este următorul proiect care ar putea ajuta ţara să se dezvolte?”

    Adaugă că îşi iubeşte ţara, a locuit şi lucrat în România, e un loc unde familia şi societatea l-au modelat, i-au oferit integritate, valori şi o educaţie care i-a permis să se adapteze şi să reuşească în alte locuri din lume.

    „Am văzut cum România s-a dezvoltat în ultimii ani şi îmi face plăcere să mă întorc. Nu e o ţară perfectă, dar face progrese şi mă bucur să aud lucruri bune şi feedback pozitiv de la colegi, prieteni şi oameni pe care îi întâlnesc.”

    Cine este Alexandru Bădulescu

    ¶  este din 2017 general manager la Western Union peste 69 de ţări din Orientul Mijlociu şi Africa, locuind în Dubai;
    ¶  anterior, timp de şase ani, a stat la Moscova şi a coordonat operaţiunile din 23 de ţări ale aceleiaşi companii. A fost totodată preşedinte al operaţiunilor bancare ale Western Union în Rusia;
    ¶  lucrează pentru grupul Western Union de două decenii, locuind de-a lungul anilor la Viena, Bucureşti, Moscova şi acum Dubai;
    ¶  anterior a lucrat în mediul bancar, pentru Banca Românească;
    ¶  a absolvit liceul Tudor Vianu, la specializarea informatică, iar apoi a urmat cursurile Academiei de Studii Economice din Bucureşti, obţinând o diplomă de la Facultatea de Finanţe-Bănci. Câţiva ani mai târziu, în 2005-2006, a absolvit şi un program de MBA la London Business School.

  • Povestea oraşului în care nu există bani, religie sau politică. Cum trăiesc oamenii aici

    Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.

    |n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.

    Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

    ”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

    Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“

    Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.

    Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.

    Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

    Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

    Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.

    Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.

    Paradis sau înşelătorie?

    Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

    Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

    Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.

    Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.

    Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.

    |nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.

    Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?

    ”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

    Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“

  • Ocolul pământului – şi al anotimpurilor – în farfurie

    Rudy Teianu a avut, împreună cu un prieten, vreme de 20 de ani, o tipografie; în aceeaşi perioadă însă, se ocupa şi de decorarea de case. Pasiunea pentru design a urmărit-o mereu, iar anul trecut a fost transpusă de antreprenoare în businessul Turmeric et Cardamom – alături de celălalt hobby al său, gătitul.

    „Aceasta înseamnă o bucătărie cu influenţe oriental-asiatice şi un magazin cu design nordic”, îşi descrie Rudy Teianu afacerea Turmeric et Cardamom. Aceasta se bazează pe un concept culinar prin care creează reţete în funcţie de anotimpuri, mare parte din ingrediente folosite fiind organice. „Pregătim totul în casă, inclusiv curry thai şi indian, pe care le folosim zilnic. Am ales un spaţiu generos, care să ne permită să facem evenimente şi cadouri corporate, pe lângă ce pregătim zilnic pentru magazin”.

    Ea spune că proiectul a funcţionat „underground” câţiva ani, timp în care a făcut evenimente în zona corporate şi artistică şi a căutat un spaţiu în partea de nord a oraşului. A ales într-un final un spaţiu nou construit, al cărui şantier s-a întins pe aproximativ 7 luni. Pentru amenajarea spaţiului şi pentru cumpărarea echipamentelor, valoarea investiţiei a fost de 100.000 de euro. „Ne dorim să amortizăm investiţia în 4 ani, iar anul acesta estimăm venituri de 200.000 de euro din evenimente corporate şi private, magazin şi cadouri corporate”, spune antreprenoarea.

    Veniturile vin din mai multe direcţii ale afacerii – evenimente corporate sau personale, magazin, cadouri corporate, comenzi de torturi. Acum au ajuns la o bază de 1.000 – 1.500 de clienţi, cu profilul unor „oameni care au călătorit, mulţi educaţi culinar, atenţi la calitatea ingredientelor sau gurmanzi”. Adaugă că unul dintre beneficiile conceptului pe care l-a ales îi permite să comercializeze o varietate mai mare de produse, astfel că şi preţurile lor variază: biscuiţii cu parmezan, chili şi susan negru costă 4 lei, torturile costă între 140 şi 180 lei/kg, pateul de creveţi cu thai curry şi unt de arahide costă 60 lei/200 g. Veniturile vin din mai multe direcţii ale afacerii: evenimente corporate sau personale, magazin, cadouri corporate, comenzi de torturi.

    „Bucureştiul mi se pare un loc cu oameni curioşi şi deschişi la experienţe noi, cu mulţi părinţi care înţeleg cât de important este ce mănâncă un copil şi se educă din punct de vedere culinar. Cred că se schimbă lucrurile în oraş, iar cei care deschid locuri în care se poate mânca au curajul să încerce lucruri noi”, descrie Rudy Teianu efervescenţa pieţei pe care activează. Nici provocările nu lipsesc: „Ca să treci tot parcursul până la deschidere, nu prea ai de unde afla despre reglementările legale din domeniu. Este greu să procuri ingrediente de bună calitate. Şi, din păcate, găseşti foarte greu personal bine pregătit. Eu am ales oameni care îmi plac: nu au avut nicio legătură cu bucătăria şi au învăţat totul de la zero.” 

  • Dragoste în vremea portocalilor. Cum arată cea mai ”fierbinte” regiune a Spaniei, un Paradis pe pământ

    Cei mai înalţi munţi din Spania continentală sunt în Andaluzia. Vârful Mulhacén din lanţul muntos Sierra Nevada s-a oprit din crescut la puţin sub 3.500 de metri. Unul dintre cele mai frumoase castele din lume – Alhambra – a fost construit tot în această regiune din sudul Spaniei. O salbă de sate albe (celebrele Pueblos Blancos) încununează zonele de coastă ale Andaluziei. Un exemplu este Tarifa – un oraş-sat cunoscut de surferii, windsurferii şi kitesurferii din toată lumea. Cu o mare turcoaz mai mereu supărată (de vântul puternic din zonă), această localitate este clar o destinaţie pentru pasionaţii de sporturi de apă, că doar aici şi-au dat întâlnire Mediterana şi Atlanticul. La o privire mai atentă însă, descoperi că la doar câţiva paşi de plajă se află un orăşel alb ce îşi poartă cu mândrie influenţele maure, dar care a împrumutat şi ceva din liniştea insulelor greceşti. Aerul tot spaniol rămâne.

    Andaluzia este cea mai fierbinte regiune a Spaniei, atât la propriu, cât şi la figurat. Vara, temperaturile din termometre se apropie vertiginos de 40 de grade Celsius. Dar e o căldură care arde, care iese din asfalt. Iar iernile, blânde de altfel, sunt încălzite de ceva spectacole de flamenco în timp ce în aer se simte un parfum fin de portocale.

    În Japonia mi-am dorit să ajung primăvara, atunci când înfloresc cireşii. E o imagine ruptă din picturile marilor impresionişti. Nu degeaba an de an japonezii se bat cu turiştii străini pentru a surprinde cele mai frumoase cadre.

    În Provence, deşi nu am ajuns încă, vreau să aterizez vara, ca să miros lavanda în floare. Îmi pare un peisaj greu de egalat. Nu degeaba Cezanne, Van Gogh şi Picasso s-au îndrăgostit de această regiune din sudul Franţei.

    În Andaluzia nu ştiam că trebuie să ajung când portocalii sunt perioada lor de glorie. Nu ştiam de fapt când ar fi mai bine să merg, dar uneori lucrurile se întâmplă de la sine. La final de decembrie şi început de ianuarie, când temperatura coboară chiar sub pragul de 20 de grade (în timpul zilei, pentru ca nopţile să fie mai reci), toate drumurile sunt flancate de portocali încărcaţi până la refuz. Pe alocuri mai vezi şi unul-doi lămâi, iar norocoşii se pot întâlni şi cu un pomelo.

    În Cordoba – una dintre cele mai cunoscute trei minuni ale Andaluziei, alături de Sevilia şi Granada –, în faţa catedralei Mezquita, ai o grădină de portocali unde vizitatorii şi turiştii deopotrivă stau la un pahar de vorbă, iau prânzul sau pur şi simplu admiră arhitectura locului. Mezquita, perla coroanei din Cordoba, este unul dintre puţinele locuri din lume unde poţi merge la slujbă într-o moschee. Influenţa maură este peste tot în sudul Spaniei. În Mezquita, în Alhambra, în cartierele istorice din Granada, în Alcazarul (Palatul Regal, care încă este folosit de capetele încoronate ale Spaniei) din Sevilia. Aici ghidul ne-a povestit că putem vedea stilul Mudejár, care se află la intersecţia dintre arhitectura europeană şi cea maură. Este caracteristic pentru sudul Spaniei şi este o încântare pentru privire şi o dovadă în plus că măiestria omului nu ţine de tehnologie şi de studii, ci de înzestrare şi răbdare.

    Alcazarul este „sora mai mică”, dar nu mai puţin încântăroare, a palatului Alhambra, acesta din urmă fiind unul dintre, dacă nu cel mai important obiectiv turistic al Spaniei. Zilnic, mii de oameni trec pragul acestui loc pentru a descoperi cum se „croşetează” în piatră, pentru a vedea cum atenţia la detalii poate da naştere unor adevărate opere de artă. Aceeaşi Alhambra este locul celor mai apropiate de perfecţiune „piscine” din lume. Nu sunt piscine infinite (infinity pools), dar în apa lor cristalină se oglindeşte cel mai bine cerul. Iar în grădinile acestui loc trebuie să îşi fi dat masteratul cei mai importanţi hairstylişti din lume, pentru că niciun fir de iarbă nu iese din rând. Totul este aranjat şi ferchezuit la milimetru. Nu lipsesc nici portocalii din acest tablou în care palatul se profilează în cadru secund, cu o serie de culmi înzăpezite în spate, culmi ce se înalţă semeţe în spate. Alhambra se bate cu Versailles în multe clasamente pentru cel mai important palat al Europei. Se întrec în frumuseţe, în grandoare, în decadenţă. Dar sunt la fel de diferite ca un vin de Bordeaux (Franţa) şi unul de Rioja (Spania). Amândouă câştigă premii la competiţiile internaţionale de profil, dar iubitorii şi cunoscătorii ştiu că sunt cum nu se poate mai diferite. Este ca o competiţie de Miss Popularitate, iar rezultatul va fi mereu subiectiv.

    La fel de greu îmi e mie să aleg ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Andaluzia. Sunt la fel de subiectivă şi ar fi incorect să aleg între minunea care se numeşte Sevilla şi Cordoba cea de poveste cu a ei Mezquita împrejmuită de curţile îmbrăcate în muşcate. E de altfel o competiţie în Cordoba între localnici, primăvara, pentru a primi titlul de cea mai frumos „coafată” curte din oraş. Locuitorii urbei îşi deschid porţile pentru vizitatori şi lupta începe. Câştigătorii cei mari sunt însă turiştii, care se pot bucura de această privelişte.

    Despre Sevilia cred că s-ar putea scrie romane întregi în care autori de top din lume să îi pună frumuseţea în versuri sau în proză. Dacă nu i-a cântat-o sau pictat-o încă niciun artist, atunci cu siguranţă urmează, pentru că oricât ai vrea să te opui, de Sevilia te îndrăgosteşti fără drept de apel. Am realizat de-a lungul anilor că îmi amintesc fraze şi citate fără să ştiu de multe ori unde le-am auzit sau când. Când am plecat spre Andaluzia, mi-a răsunat în minte „Si no has visto Sevilla, no has visto meraviglia”. În traducere, „Dacă nu ai vazut Sevilia, nu ai văzut minunea”. Ca de obicei, la pomul lăudat m-am dus sceptică şi, ca de alte multe ori, m-a cucerit. Definitiv şi irevocabil. Şi nu doar cu un loc, cu celebra ei piaţă Plaza de España, cu un fel de mâncare sau cu un vibe, ci cu totul.

    Că tot am amintit de frumuseţe şi dragoste, ar mai fi şi adormitele Pueblos Blancos, sate de un alb imaculat, mai ceva ca Albă-ca-Zăpada, şi zona de coastă unde marea se îmbrăţişează cu oceanul. Şi dacă mai adaugi pe listă şi Granada cu al ei Alhambra, atunci toate piesele acestui puzzle numit Andaluzia sunt gata, aşezate la locul lor. Iar imaginea finală este greu de uitat.

    Cred că aş putea să îl parafrazez pe Pablo Neruda, care zicea: „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii“). Eu aş adapta versurile şi aş spune: „Vreau să fac cu tine ce face iarna cu portocalii în Andaluzia”.

  • Povestea fabuloasă din spatele unuia dintre cele mai mari jafuri din istorie. Filmul operaţiunii bate scenariile de la Hollywood

    Reconnaissance General Bureau (biroul general de recunoaştere) RGB, al Coreei de Nord, echivalentul CIA, a antrenat o echipă de hackeri transformaţi în jefuitori de bănci care în ultimii ani au furat din peste 100 de bănci şi exchange-uri de criptomonede de peste tot din lume, pagubele fiind evaluate la peste 650 de milioane de dolari, potrivit GlobalPost Investigations.

    Hackerii coreeni au lovit chiar şi Banca Federală de Rezerve din New York. La aproape 25 de metri sub străzile din Manhattan, banca deţine cel mai mare depozit de aur din lume, iar multe dintre lingourile de aur sunt ale altor guverne, dar le-au trimis americanilor pentru că simţeau că sunt mai în siguranţă acolo decât altundeva. De asemenea, tot aici se ţin şi banii altor guverne, dar nu în sensul tradiţional de bancnote, ci bani electronici formaţi din 1 şi 0.

    Hoţii nord-coreeni au vrut să fure în februarie 2016 aproape 1 miliard de dolari. Contul ţintit aparţinea Bangladesh-ului. Odată ce au avut acces în serverele băncii centrale din Bangladesh, hackerii au aşteptat până vineri, zi liberă pentru mulţi musulmani, pentru a acţiona. Hackerii au trimis o serie de cereri de transfer la Banca Federală de Rezerve, transferuri totalizând aproape 1 miliard de dolari, care duceau banii în Filipine. Mulţi bani au fost transformaţi în cash sau spălaţi prin cazinouri.

    Hackerii nu au reuşit să fure toată suma deoarece multe transferuri au fost oprite fiind socotite drept suspicioase. Totuşi, au izbutit să scape cu 81 de milioane de dolari. Cei care au realizat acest furt sunt agenţi ai RGB, agenţie caracterizată ca fiind o combinaţie de CIA, KGB şi Yakuza.

    De zeci de ani, Coreea de Nord a fost sancţionată de ţările occidentale; în plus, intrarea acesteia în pieţele globale a fost interzisă. Asta a făcut ca regimul să caute noi metode de a aduce venituri la stat. Printre încercările agenţiei s-au numărat producţia de heroină, printarea de bancnote de 100 de dolari şi contrafacerea ţigărilor de marcă. Totuşi, toate aceste încercări de a face bani au fost eclipsate de hacking. Agenţia a antrenat unii dintre cei mai buni criminali cibernetici din prezent. Ce îi diferenţiază pe aceşti hackeri de alţii este faptul că sunt siguri că nu vor fi acuzaţi şi nici arestaţi niciodată de autorităţi.
    În ultimii ani, Coreea de Nord ar fi lansat peste 100 de atacuri cibernetice asupra băncilor şi birourilor de exchange de criptomonede din 30 de ţări. În urma acestor acţiuni s-ar fi furat 650 de milioane de dolari, din ceea ce se ştie.

    Suma de 650 de milioane de dolari a fost înaintată de Simon Choi, consultant al Serviciilor Secrete ale Coreei de Sud şi al diviziei de securitate cibernetică a armatei sud-coreene.

    „Cred că am reuşit să descoperim doar 30% din ceea ce s-a furat, doar o parte a activităţii lor. Abilităţile lor s-au îmbunătăţit considerabil. Sunt cei mai buni din lume”, este de părere Choi. Asta nu s-a întâmplat dintr-odată. Sub regimul lui Kim Jong-un, RGB s-a restructurat şi a pus accentul pe hacking, iar acum, conform estimărilor, numărul hackerilor este între 3.000 şi 6.000.
    Agenţia a fost creată în 2009, în ultimii ani ai domniei lui Kim Jong-il. Agenţia era compusă din mai multe unităţi dedicate spionajului, asasinatelor, războiului psihologic şi războiului cibernetic. Odată ce Jong-un a venit la putere, accentul s-a pus pe divizia de hacking.

    Două unităţi ale diviziei de hackeri sunt renumite în lume: unitatea 121, cunoscută ca „Lazarus” sau „Hidden Cobra”, responsabilă pentru hackul asupra Sony şi a Băncii Federale, şi unitatea 110, care, potrivit lui Choi, a început ca o unitate dedicată atacurilor asupra armatelor ţărilor rivale, dar şi-a schimbat ţinta în sisteme de carduri, reţele de ATM-uri, dar şi exchange-uri de criptomonede.

    După ce Kim Jong-un şi Donald Trump s-au ameninţat reciproc cu distrugerea, pe Twitter sau la televizor, acum cei doi lideri au căzut de acord să se întâlnească pe 12 iunie în Singapore. Nu se ştie exact care va fi topica discuţiilor, dar sigur se va vorbi şi despre bomba cu hidrogen şi despre modul în care una dintre cele mai sărace naţiuni din lume a ajuns să deţină o astfel de armă.

    Jafurile din bănci sunt legate de arsenalul nuclear al Coreei de Nord deoarece testele cu rachete provoacă sancţiuni, iar sancţiunile golesc bugetul ţării. Pyongyang caută soluţii pentru a-şi umple cuferele, iar o metodă eficientă este prin atacuri cibernetice. Hackingul a devenit extrem de profitabil pentru statul nord-coreean şi o veritabilă ameninţare asupra sistemului financiar al SUA. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmpla, Patrick Winn, reporter la Global Post Investigation, a vorbit cu Kim Heung-Kwang, un specialist în computere care este familiarizat cu ceea ce se întâmplă în regimul de la Pyongyang deoarece el a fost un astfel de hacker.

    Kim Heung-Kwang a fugit în 2003 şi a mituit un paznic nord-coreean de la graniţa cu China. A traversat râul Tumen, dar a fost împuşcat, înainte să iasă din apă, de un al doilea paznic, pe care a neglijat să-l plătească. A supravieţuit; din China a ajuns în Coreea de Sud, iar azi conduce o alianţă a dezertorilor regimului nord-coreean. În organizaţia pe care o conduce se numără avocaţi, doctori, ingineri, programatori nord-coreeni care au scăpat de regimul opresiv.

    „Hackerii sunt geniile Coreei de Nord. Atunci când întrebi oamenii care ţară are cei mai talentaţi hackeri, probabil auzi de America, Rusia, China şi aşa mai departe. Dar are cineva operaţiuni mai de succes decât Coreea de Nord?”, punctează  Kim Heung-Kwang.

    În 2014, agenţii nord-coreeni s-au infiltrat în infrastructura Sony care se pregătea să lanseze comedia The Interview, un film despre asasinarea lui Kim Jong-un. Agenţii au şters date din sistemul companiei japoneze şi au dezvăluit publicului e-mailuri private ale angajaţilor Sony. Compania a decis să nu mai lanseze filmul în cinematografe.

    În 2017, hackerii nord-coreeni au lansat un „vierme” cunoscut ca WannaCry care a blocat peste 200.000 de calculatoare din 150 de ţări. Cei care au avut calculatoarele blocate trebuia să plătească o răscumpărare în bitcoin.

    În ultimii trei ani, hackerii nord-coreeni au atacat bănci şi exchange-uri de criptomonede din Coreea de Sud, Thailanda, India, Filipine, Polonia, Peru, Vietnam, Nigeria, Australia, Mexic, Japonia, Singapore, SUA. „Doar din ceea ce se vede la ştiri ar trebui să te gândeşti dacă nu cumva hackerii nord-coreeni sunt cei mai buni din lume”, spune Heung-Kwang. Întrebarea este: cum poate o ţară săracă să lanseze asemenea atacuri când se confruntă cu întreruperi de curent şi are o infrastructură digitală primitivă?

    Răspunsul poate fi surprinzător: formează celule de hackeri în alte ţări. Multe dintre aceste celule ar fi în China, unde viteza de internet este mult mai mare. Acolo, mulţi agenţi lucrează drept traderi sau importatori şi hackeri pe timpul nopţii. Alte urme lăsate de hackeri indică faptul că aceştia ar putea fi în India, Malaysia, Nepal, Indonezia, dar şi Mozambic.

    Potrivit Recorded Future, firmă ce monitorizează ameninţări cibernetice la nivel mondial, hackerii nord-coreeni se uită pe Amazon, Baidu, echivalentul Google în China, la filme pornografice şi la conturile AOL. De asemenea, ei folosec iPaduri şi iPhone-uri.

    Kim Heung-Kwang spune că atunci când hackerii atacă o bancă, ei ştiu că acţiunea lor este ilegală, dar vor să-şi mulţumească liderul. „Să nu vă imaginaţi că se simt vinovaţi sau că-şi încalcă vreun cod moral. Ei nu au acelaşi cod moral ca noi”, explică Jang Seyul, fiul unui căpitan de armată, care a fost acceptat la universitatea Mirim din Coreea de Nord. El spune că instituţia este cunoscută în rândul soldaţilor drept Universitatea de Automatizare a Comandamentului Poporului Coreean. Revista Wired a numit-o Şcoala de Hacking a Coreei de Nord.

    Jang Seyul nu a ajuns hacker, ci a devenit un expert în strategie militară; a lucrat alături de hackeri atât în timpul facultăţii, cât şi la agenţie şi este de părere că aceia care sunt deştepţi urcă repede în rang. „În Coreea de Nord foarte mulţi tineri îşi doresc să devină ingineri şi specialişti în IT, deoarece, dacă ajungi expert în securitate cibernetică, atunci poţi ajunge unul dintre conducătorii din partidul comunist. Băieţii visează să urmeze această cale”, spune Seyul.

    Cei mai talentaţi programatori sunt lăsaţi să-şi mute familiile din provincie în Capitală, un privilegiu pe care nu toţi îl au. Astfel, familiile acestora se pot bucura de apă caldă, electricitate, alimente rare precum bananele. Chiar şi aşa, familiile acestora sunt într-un fel nişte ostateci: dacă un hacker cumva schimbă tabăra, atunci familia lui este în pericol. Totuşi, cei mai buni hackeri sunt mutaţi în străinătate.

    Accesul la informaţie ar putea face ca un hacker să-şi schimbe părerea despre ceea ce face, dar Andrei Lankov, profesor la Universitatea din Seul şi expert în economia nord-coreeană, este de părere că hackerul coreean tipic nu vrea să fugă din ţară. „Sistemul este creat în aşa fel încât este foarte dificil să evadezi şi este la fel de greu să pornească o mişcare antisistem. Este o metodă dureroasă de a te sinucide.”

    Kim Heung-Kwang este norocos că a scăpat, dar şi aşa a primit telefoane şi e-mailuri de ameninţare. „Sunt pe lista neagră. Există un ordin pentru a mă omorî. Ai observat omul care stă lângă mine?”, spune el arătând către un bărbat îmbrăcat în negru. „Este un agent sud-coreean. Este aici să mă protejze.”

    Se spune că banii furaţi de hackeri sunt utilizaţi pentru a alimenta programul nuclear al ţării, dar potrivit lui Lankov, banii pot fi folosit şi pentru bunuri şi servicii precum genţi Chanel pentru amantele liderilor nord-coreeni, pentru orez de slabă calitate pentru a hrăni populaţia înfometată, dar şi pentru achiziţia de componente pentru sistemul de rachete capabil să trimită o rachetă tocmai pe continentul american.

    „Ei se văd ca nişte victime. Văd legea internaţională ca fiind fără sens, ipocrită şi folosită de marile puteri ca să-şi utilizeze în propriul folos poziţiile privlegiate”, este de părere Lankov. Aceeaşi viziune asupra lumii a determinat autorităţile să exporte heroină în anii ‘70 sau să falsifice ţigări şi bani. „Şi-au pus speranţa în droguri, dar banii nu erau foarte mulţi şi reputaţia le era afectată. Aşa că au renunţat. Acum au aflat că hackingul este o metodă foarte bună de a face bani.”

    Totuşi, când vine vorba de venitul ţării, hackingul încă nu ajunge la nivelul banilor aduşi de vânzarea de cărbuni către China sau al banilor aduşi prin trimiterea de muncitori în străinătate (sunt trimişi să taie copaci în Siberia sau să lucreze în fabrici din Orientul Mijlociu). În acest moment, totuşi, aceste două surse de venit sunt sugrumate de sancţiuni, iar asta face ca hackingul să devină din ce în ce mai dorit.

    În trecut, o persoană inteligentă era condamnată să lucreze în ferme, dar acum are şansa să se alăture unei echipe care să dea jafuri online de milioane de dolari. Aceste sume de bani aduse de hacking nu sunt cu adevărat mari pentru ţări ca SUA sau China, dar pentru Coreea de Nord, unde economia naţională este estimată la 28 de miliarde de dolari, este o sursă de venit importantă.

    Ce se va întâmpla pe viitor? Nici Kim Heung-Kwang nu ştie şi sugerează că lucrurile s-ar putea schimba după întâlnirea dintre Kim Jong-un şi Donald Trump. Poate dictatorul va decide să-şi ţină în frâu armata de hackeri în schimbul ridicării sancţiunilor. Poate Jong-un va pleca de la discuţii furios, ameninţând SUA. „Poate cei doi vor avea o relaţie bună. Sau poate va fi un film de acţiune. Oricum ar fi, dacă aceşti doi lideri se vor întâlni, va fi o întrevedere a unor oameni foarte ciudaţi”, încheie Kim Heung-Kwang.

  • Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO

    Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.

    Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.

    Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
    „Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.

    Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.

    „Amman este aşezat pe şapte coli­ne, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.

    Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.

    Minunea de piatră a lumii moderne

    La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.

    Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.

    Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.

    Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.

    Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.

    „Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.

    Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
    „Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.

    Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.

    Agricultură din piatră seacă

    O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.

    În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.

    Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.

  • SECRETELE unuia dintre cele mai MISTERIOASE LOCURI de pe planetă – VIDEO

    Există locuri în Antarctica ce nu au mai văzut precipitaţii de 2 milioane de ani.

    În Antarctica se află o cascadă numită Blood Falls.

    În Antarctica se găsesc mai mulţi meteoriţi decât în orice altă parte a lumii.

    70% din apa proaspătă a lumii se află în Antarctica.

    Antarctica a fost cândva un continent cu climă tropicală (şi ar putea deveni din nou unul, din cauza emisiilor de CO2).

    Este singurul continent fără reptile sau şerpi.

    Antarctica este cu 50% mai mare decât Statele Unite.

    Din cauza schimbărilor climatice, Antarctica a pierdut 3 trilioane de tone de gheaţă în ultimii 25 de ani.

    Cea mai mare temperatură înregistrată vreodată în Antarctica a fost 17,5 grade Celsius.

    Există un singur bancomat în toată Antarctica, instalat de Wells Fargo în 1998.

  • Perfuzie pentru plante


    Pentru evitarea situaţiilor în care plantele se ofilesc din cauza prietenilor uituci sau a proprietarilor prea ocupaţi să aibă grijă de ele, o absolventă a Şcolii de Design şi Artă din Riga, Keita Augstkalne, a gândit un sistem de udat pe modelul celui de perfuzare din spitale. Sistemul său constă, scrie Dezeen, dintr-un suport care să ţină punga cu apă la înălţime, trei pungi de doi litri cu apă şi un tub prevăzut cu regulator de debit al cărui capăt se introduce în pământul din ghiveci. Plantele primesc apă prin perfuzie vreme de maximum zece zile, în funcţie de nevoi.