BusinessMagazin

Tag: OUT-OF-OFFICE

  • Povestea unei familii de corporatişti din Bucureşti care, sătui de agitaţia Capitalei au construit un „sat” unde poţi merge să te cazezi dacă vrei să experimentezi viaţa simplă de la ţară

    La Sat are doar trei case şi niciun locatar permanent, însă îi aşteaptă pe cei care caută liniştea pentru câteva zile. Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie sunt numele celor trei unităţi de cazare „mândre”, care alcătuiesc satul aflat la 100 de kilometri de Bucureşti, imaginat de Andreea Chiva şi de soţul ei. 

    Noi suntem doi corporatişti fără preocupări în arhitectură sau design şi nu suntem deloc pricepuţi tehnic, probabil am putea să batem un cui, dar cu greutate am face mai mult de atât”, aşa se descrie familia Chiva, care a reuşit nu doară să bată un cui, dar să facă trei case tradiţionale, însă cu ajutorul meşterilor populari. Arhitectura tradiţională nu a fost aleasă întâmplător, Andreea Chiva spune că scopul unor astfel de case a fost tocmai de a le da oamenilor impresia că timpul stă în loc, cel puţin în comuna Bertea, judeţul Prahova.

    Ideea unităţilor de cazare a pornit încă din 2016, când Andreea Chiva şi soţul său au construit în aceeaşi localitate o casă pentru a veni în weekend cu copiii şi a sta la aer curat, departe de agitaţia oraşului. Ulterior, şi-au dat seama că de o astfel de casă se pot bucura şi alţii, care caută la fel ca ei aerul curat şi viaţa simplă de la sat. „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei.

    Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie”, spune Andreea Chiva. Prima dintre case a fost deschisă în luna martie a acestui an, anume Mândră Ioană, pe când celelalte două au primit turiştii începând cu luna august.

    Construcţia caselor a început însă anul trecut, când preţurile la materialele de construcţii nu erau majorate, însă Andreea Chiva spune că cei care ar dori să îşi deschidă o unitate de cazare să aibă încă 50% din suma bugetată iniţial pentru investiţie, pentru că pot apărea costuri neprevăzute. „Ne-am gândit multă vreme ce tip de case ne dorim să construim, tradiţionale, timeless, care îţi lasă impresia că sunt acolo din totdeauna, şi care să fie la fel de apreciate peste ani sau să construim case cu un design nou. Am ales în final un design tradiţional pentru toate cele trei case, din dragoste de sat. În toate plimbările noastre de-a lungul timpului prin ţară ne-am dat seama că iubim casele tradiţionale pentru mobila veche cu care au fost decorate, ţesături  facute manual, corpuri de iluminat unicat, cu forme atât de speciale şi specifice unei perioade demult apuse”, explică Andreea Chiva.

    Ea adaugă faptul că până la a se hotărî pentru acest tip de design a mers timp de câteva luni prin ţară ca să îşi dea seama care case ar fi cele potrivite, având de ales între un stil modern şi unul tradiţional. „Am realizat că ne place modernul, dar casele tradiţionale sunt mai pe sufletul nostru, în general oferă la început o senzaţie de modestie sau, mai simplu spus, te întrebi ce o fi aşa grozav aici, însă după puţin timp, 20-30 de minute de stat în ele, dau o stare de bine”, precizează ea. Cei doi antreprenori iau în calcul ca pe viitor să mai construiască cel puţin o astfel de casă, însă momentan toată atenţia lor se concentrează pe îmbunătăţirea experienţei turiştilor prin oferirea unor activităţi pe care le pot face acolo. Andreea Chiva spune că, pe lângă meşterii locali care au ajutat la construirea celor trei case, sunt implicaţi şi alţi localnici din zonă în acest business, ajutând astfel şi comunitatea din zonă. „Avem persoane din sat cu care colaborăm pentru a ajuta turiştii să aibă parte de o experienţă cât mai autentică.

    Sunt doamne în sat care pot pregăti mâncare tradiţională, folosind ingrediente fie din ogradă, fie din târguri în care vin săteni şi îşi vând produsele proprii şi pot aduce mâncare la casă. Tot în sat este o doamnă care organizează plimbări cu căruţa, calul sau poneiul, iar la sfârşitul plimbării copiii pot merge acasă la ea pentru a îngriji animalele. Mai avem persoane în sat care organizează plimbări la stâne montane sau degustări de ţuică”, adaugă ea. Andreea Chiva şi soţul ei sunt şi proprietarii paltformei de rezervări Localm, iar ea spune că deschiderea celor trei case  i-a ajutat să înţeleagă mai bine nevoile proprietarilor de unităţi de cazare. Localm este o platformă locală de turism care merge în trei direcţii, anume odihnă (cazare), bucate şi obiceiuri.

    Andreea Chiva spune că această platformă se doreşte a fi un soi de punte de legătură între viaţa la sat şi oamenii de la oraş, cei care sunt în căutarea liniştii. „Am avut norocul să descoperim locuri binecuvântate cu calm, bucate sănătoaseşi meşteşugari care ştiu de la moşii lor cum se lucrează lemnul, când e mărul numai bun de cules sau cum se întoarce fânul. Ne-am dorit să le facem viaţa mai uşoară celor care ne-au primit cu drag în casele, curţile şi livezile lor. Şi ne-am dorit să le punem la îndemână şi altora asemenea descoperiri. Aşa că am pornit această platformă ca punte de legătură între ei şi cei ca noi, cei care vor să îşi amintească de copilăria petrecută cu bunicii la sat, şi să le ofere şi copiilor lor zile de poveste. Cei care vin de departe pentru că vor să descopere locuri de odihnă, bucate şi obiceiuri româneşti. Cei care vor să afle şi o altă Românie”, scrie pe site-ul Localm.

    Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie îşi aşteaptă în tihnă turiştii, iar Localm îi ajută pe aceştia să îşi găsească locul, dar şi experienţele, potrivite pentru nevoile lor. Atât casele, cât şi platforma reprezintă punţi de legătură între simplitatea satului şi agitaţia oraşelor.  ■

    Mândră Ioană are o capacitate de cazare de şase locuri, adică patru adulţi şi doi copii, Radu Dragu poate acomoda opt adulţi, pe când Blândă Mărie are cinci locuri. Costul pentru o noapte de cazare variază între 500 lei şi 1.000 lei.

    „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei. Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie.”

    Andreea Chiva, cofondator, La Satâ

    La Sat îşi propune să fie locul unde oamenii, obişnuiţi poate cu cotidianul din marile oraşe, să experimenteze chiar şi pentru câteva zile viaţa simplă din mediul rural, unde timpul are răbdare, iar natura şi omul formează un întreg armonios. Andreea Chiva se gândea să pună un ciubăr pentru turişti, însă şi-a dat seama că vrea ca oaspeţii care ajung La Sat să se bucure de lucrurile mici, din jurul lor, cât şi de o viaţă simplă. Dimineţile răcoroase, plimbarea cu căruţa, bucatele gătite de oamenii din zonă sau căpiţele de fân de pe dealurile din zare să fie experienţele care îi va determina pe turişti să se întoarcă.

  • Blockchainul, ciobanul şi mioriţa

    Proiectul „Strămoşi” a început în martie 2021 cu scopul de a realiza o fuziune între tradiţie, artă modernă şi tehnologia de bază din spatele criptomonedelor. A rezultat o colecţie de circa 10.000 de NFT-uri create pe blockchainul Elrond şi unul dintre cele mai inovatoare proiecte de promovare turistică a României.

     

    Sabin Stănescu, project manager al asociaţiei nonguvernamentale @Romania, aflată în spatele proiectului „Strămoşi”, a fost mereu un entuziast al turismului şi călătoriilor, pasiune ce l-a determinat să studieze management turistic în cadrul unei universităţi din Bucureşti. După terminarea facultăţii, a lucrat în imobiliare, motorsport, marketing, producţie media şi, înainte de a da glas iniţiativei @Romania, a lucrat timp de doi ani într-o firmă de implementare a tehnologiei blockchain în Budapesta, aflată la început de drum. Start-up-ul a fost achiziţionat şi integrat ulterior într-un proiect mai mare. Astfel, reîntors în ţară, Sabin Stănescu a ales să se concentreze pe modul în care tehnologia, după spusele lui, poate schimba în mai bine România şi percepţiile care se învârt în jurul ei.

    „Nu am ales Elrond pentru că este o echipă românească sau un start-up local de succes, ci deoarece credem cu tărie că tehnologia pe care o dezvoltă este una revoluţionară şi va schimba în bine modul în care relaţionăm şi tranzacţionăm. Însă am găsit în comunitatea Elrond mulţi oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori şi de la care am primit sprijin la fiecare pas”, explică Sabin Stănescu.

     

     

    Foto: Sabin Stănescu, project manager @România

     

    @Romania a luat naştere în prima jumătate a lui 2019, după ce fondatorii au observat că unele dintre cele mai la îndemână mijloace de promovare turistică nu erau folosite şi gestionate corespunzător. Grupul a început cu un cont pe Instagram şi, odată cu creşterea puternică a platformei, a efectuat tranziţia către TikTok, urmând să strângă până acum o audienţă combinată de peste un milion de urmăritori pe social media.

    Cele 10.000 de NFT-uri (non-fungible tokens) din cadrul proiectului „Strămoşi” vor avea rolul de tokenuri de guvernare în limbajul de specialitate DAO (descentralized autonomous organization) @Romania, sunt generate algoritmic din peste 700 de trăsături diferite şi pot fi colecţionate sau tranzacţionate ca proprietăţi virtuale. Pentru a le achiziţiona, este nevoie de un portofel Elrond sau de Maiar, aplicaţia companiei Elrond Network. „Planul de la început a fost să facem ce putem cu resursele disponibile şi să pregătim o platformă proprie (…) De aici încolo ne dorim să dezvoltăm o platformă descentralizată de turism şi promovare turistică pe blockchainul Elrond, să dezvoltăm 10 noi obiective turistice în ţară şi să creştem durabil numărul de turişti străini anuali”, afirmă Sabin Stănescu, adăugând că proiectul va continua în paralel munca de promovare pe reţelele de socializare. În consecinţă, @Romania plănuieşte să extindă numărul de platforme şi nivelul de acoperire, cât şi să ofere burse şi granturi creatorilor de conţinut.

    Pentru mai mult context, NFT-urile constituie implementarea unui certificat blockchain impermutabil care, odată ataşat unei opere de artă sau oricărui alt fel de obiect digital, este capabil să îi ateste originea şi autenticitatea. De asemenea, blockchainul stochează orice istoric de tranzacţionare onchain şi atestă evoluţia valorii în timp. „Dacă Picasso sau Michelangelo ar fi avut posibilitatea să folosească această tehnologie, am fi putut avea o atestare exactă a întregii lor opere, am şti exact ce a fost pierdut, ce a fost distrus şi nu am avea surpriza de a descoperi opere pierdute sau necunoscute la un moment ulterior.

    „Sabin Stănescu argumentează că relevanţa artei este dată de relaţia dintre artist şi privitor, iar – în acest sens – NFT-urile rezolvă şi democratizează modul în care putem crea şi tranzacţiona artă. Totodată, putem observa deja primele etape ale fazei de tranziţie de la ceea ce percepem momentan ca internet la aşa-numitul metaverse, fenomen susţinut şi de decizia Facebook de a-şi schimba numele în „Meta”. Dacă în ultimii 20 de ani internetul a reuşit să depăşească graniţe şi să formeze comunităţi de oameni interesaţi de o multitudine de subiecte, lucrurile se pot schimba radical în prezent şi vor progresa mult mai rapid ca înainte.

    „Expoziţiile vor exista online în spaţii şi comunităţi virtuale unde oricine este liber să participe, din orice colţ al planetei, la orice moment, atât timp cât dispune de un telefon mobil şi conexiune la internet. Probabil o să vedem multiple implementări de realitate augmentată, expoziţii de artă digitală in spaţii reale şi artă tranzacţionată prin NFT-uri”, continuă Sabin Stănescu. În ceea ce priveşte problemele turismului românesc, mai ales într-o perioadă marcată de declinuri uriaşe, provocate de criza sanitară, managerul de proiect consideră că ne putem plânge cu privire la faptul că nu se schimbă nimic sau putem încerca la fel de bine să facem ceva pe cont propriu, refuzând să creăm o lungă listă prin care să criticăm fiecare nereuşită privind promovarea României. Aici, rolul segmentului DeFi (descentralized finance), prin intermediul căruia platformele digitale reduc din dominanţa exercitată de bănci asupra tranzacţiilor financiare, ar aduce viteză de reacţie şi costuri reduse de implementare şi tranzacţionare de care au nevoie unele businessuri care caută să se reinventeze.

    „Alegem totuşi să facem un fel de «hard-wire», un sistem care nu vine să îl înlocuiască sau să îl îmbunătăţească pe cel tradiţional, ci unul care creează un ecosistem independent de turism şi promovare turistică în care oricine să poată participa.” Mai mult, perspectivele artiştilor digitali de pretutindeni devin tot mai bune în vreme ce reuşesc să se adapteze la noul statu-quo şi să creeze în jurul lor un brand şi o comunitate, iar varietatea metodelor de monetizare pare că se poate îmbina uşor cu industria turismului. „Cred că urmează o perioadă dură pentru criticii de artă, pentru zona de galerii si muzee de artă modernă şi contemporană. Arta se va îndrepta în direcţia în care dictează majoritatea şi se va ramifica în acelaşi timp în direcţia indicată de fiecare procent din minoritate. Nu este un proces pe care să îl poată prezice sau controla cineva. Criticul de artă nu mai există, a fost înlocuit de influencerul de NFT-uri şi cât de curând este posibil ca şi el să nu mai fie relevant”, a declarat Sabin Stănescu pentru BM.

  • Cât costă în România să joci golf, sportul pe care chiar preşedintele Klaus Iohannis ne recomandă tuturor să îl practicăm mai des

    Cu o infrastructură slab dezvoltată în plan local, care atrage după sine şi un interes încă scăzut, golful are însă marele avantaj al faptului că este un sport pentru toate vârstele. Este însă potrivit şi pentru toate bugetele? Chiar preşedintele României, Klaus Iohannis, crede că da.

    Cu siguranţă, în trecut, golful a fost exclusivist, lumea avea alte ocupaţii, mai toate în jurul asigurării existenţei, deci nu îţi permiteai să mergi la golf. Acele timpuri au apus însă. Astăzi, golful chiar este pentru toată lumea”, susţine Dan-Sebastian Grecu, membru al Federaţiei Române de Golf, cofondator al Asociaţiei Club Sportiv Eagles Golf şi director de dezvoltare Golf & Country Club Bucharest. Potrivit lui, în plan local există astăzi aproximativ 1.500 de jucători amatori astăzi înregistraţi în evidenţele Federaţiei Române de Golf. Dintre aceştia, maximum 10% sunt doamne şi undeva la 100 de jucători sunt juniori. În ceea ce priveşte profilul acestora, el spune că un aspect de remarcat este că şi în România avem jucători de toate vârstele, golful neavând o limită de vârstă pentru a fi practicat, deşi „un minim de patru, cinci ani ar fi recomandabil”.

    Trebuie avut totuşi grijă ca anumite mişcări pe care le execuţi la golf să nu dăuneze în cazul în care există deja afecţiuni, de exemplu probleme la nivelul coloanei vertebrale, adaugă Grecu. „Cunosc personal jucători români care au peste 80 de ani. Totuşi, la noi se remarcă interesul persoanelor de vârstă medie, de la 30 până în 50 de ani. Jucătorul de golf român are un statut socio-profesional stabil, ocupă o poziţie de mid sau upper management sau este antreprenor.” Nici pentru perioada anului în care acest sport poate fi jucat nu există restricţii. „Bineînţeles că golful pe vreme însorită este mai plăcut. Noi spunem însă că nu există vreme rea, ci doar haine nepotrivite.”

    Cât despre preţuri, Sebastian Grecu spune că un curs de golf, incluzând examenul de golf-handicap, costă 2.000 de lei, un echipament la mâna doua ar trebui să se încadreze în alţi 2.000 de lei, iar o taxă de membru anuală la unul dintre puţinele cluburi de golf de la noi din ţară nu trece de 5.000 de lei. „Restul costurilor depind de fiecare jucător în parte, se aplică zicala «sky is the limit».” Despre declaraţia recentă a lui Klaus Iohannis, legată de faptul că golful nu e un deloc un sport exclusivist, Grecu spune că preşedintele nu a greşit prin afirmaţia pe care a făcut-o. În acelaşi timp, adaugă el, „m-aş bucura să-l vedem pe domnul Ionahnnis mai des pe terenurile de golf din România.”

    Legat de acest moment, „care a declanşat un val de aparentă indignare, memeuri şi glume mai puţin inspirate la adresa golfului”, antreprenorul e de părere că pentru comunitatea crescândă a jucătorilor de golf a fost un moment benefic, această efervescenţă având un efect pozitiv în termenii popularizării. „Partea tristă este că în loc să facem marketing inteligent şi pozitiv, ne vedem puşi în situaţia de a merge pe un trend negativ pentru a obţine un efect pozitiv, adică mai mult interes pentru sport, pentru mişcare şi pentru o viaţă sănătoasă.”

    Potrivit lui, românii joacă golf în toată lumea, mulţi alegând să joace în Bulgaria, la Marea Neagră sau în ţările învecinate. „În România există comunităţi importante de golferi în judeţul Alba şi Cluj şi, bineînţeles în Bucureşti. Jucători sunt însă în mai toate oraşele mari din ţară.”

    Terenuri de golf, spune Grecu, avem în Bucureşti, la Clubul Diplomatic, în judeţul Prahova, în Breaza şi la Potigrafu, în judeţul Alba la Pianu de Jos şi în Teleac, în judeţul Cluj în Baciu, în Sânpaul şi în municipiul Cluj-Napoca – o mini academie de golf cu teren de pitch & putt şi simulator indoor. „Simulatoare de golf la interior sunt şi în Bucureşti, trei la număr. La Oradea şi la Arad sunt boxuri în care se pot lovi mingi de antrenament. În Cisnădioara, lângă Sibiu, există un teren de adventure golf. Aceste terenuri sunt foarte distractive, sunt comparabile cu minigolful, doar că în parametrii tehnici sunt mai apropiate de golf”, notează antreprenorul.

    În Europa, spune Grecu, golful este foarte răspândit în Regatul Unit, în ţările nordice şi în Benelux. „Cehia este o ţară care merită o menţiune specială, deoarece ei au reuşit să construiască peste o sută de terenuri de golf în ultimii 30 de ani. Din păcate, noi suntem codaşi şi la acest clasament.” În regiunea central şi est europeană, România poate lua exemplul vecinilor bulgari sau maghiari în ceea ce priveşte dezvoltarea infrastructurii, susţine el. „Ce lipseşte acestor două ţări, precum şi nouă, sunt programele de dezvoltare la nivelul junioratului.

    Noi urmărim implementarea unor astfel de programe care să depindă în mai mică măsură de infrastructura existentă şi să urmărească mai mult popularizarea golfului în rândul copiilor. Fondurile europene pot însemna o şansă în dezvoltarea de baze sportive multifuncţionale care să aibă şi o componentă de golf – în concluzie, sunt multe de făcut.” O problemă majoră care împiedică acest sport să crească în popularitate, spune Sebastian Grecu, este lipsa infrastructurii, adică a terenurilor de golf – fie ele mici sau mari. „Există iniţiative locale menite să popularizeze golful.

    De exemplu, noi, la Eagles Golf, am mers în parcurile din Sibiu unde ne-am jucat cu cei mici de-a golful. Am făcut asta cu un echipament special conceput pentru copii, am avut sprijinul autorităţilor publice şi cred că am putea replica acest tip de eveniment oriunde în ţară.” Un alt factor care îngreunează dezvoltarea golfului local este lipsa sau gradul mic de cunoştinţe pe care publicul le deţine cu privire la beneficiile practicării golfului, de aici reieşind şi lipsa de curiozitate. „Nu în ultimul rând, lipsa de programe regionale sau naţionale de promovare a sportului, în general, şi a golfului în particular, se alătură factorilor care fac greoaie creşterea popularităţii golfului în România.”

    Vorbind de costurile amenajării unui nou teren, Sebastian Grecu susţine că în domeniul dezvoltării facilităţilor de golf există o regulă nescrisă, un traseu de golf (o gaură) costând, în medie, 100.000 de euro. Valoare investiţiei, notează el, va depinde însă, în final, de o multitudine de factori. „Eu am participat la proiectarea mai multor terenuri de golf în România. Ca să vă faceţi o idee, am un exemplu interesant – terenul de golf proiectat în Poiana Braşov în cadrul complexului Silver Mountain, şi terenul de golf din cadrul proiectului rezidenţial de la Zurbaua, al Golf & Country Club Bucharest. Amândouă au 18 cupe dar din cauza amplasamentului, a diferenţelor de nivel sau a altor factori, rezultă importante diferenţe de cost.” În opinia sa, în România nu se investeşte în acest tip de proiecte deoarece nu există certitudinea recuperării investiţiei. „Din cauza lipsei de proiecte similare este practic imposibil pentru finanţatori să evalueze nivelurile de cost şi profitabilitatea acestor proiecte. Mai cred că românii ar investi în golf dacă ar fi informaţi care sunt beneficiile practicării golfului la scară largă. Astfel ar apărea şi acele repere pentru un benchmarking în piaţă, ar creşte piaţa şi în final s-ar genera interes pentru finanţatori.”

    În ceea ce îl priveşte, Sebastian Grecu se descrie drept „iniţiator de proiecte de dezvoltare în domeniul golfului şi antreprenor pasionat de fenomenul sportiv şi social pe care îl reprezintă golful”. El şi-a descoperit pasiunea pentru acest sport în timpul faculăţii, în Germania, unde a studiat doi ani. „În oferta de activităţi sportive organizate de universitate exista posibilitatea de a face un curs introductiv de golf – mi s-a părut ceva deosebit. Mai târziu, întors în România, mergeam des la clubul de golf Paul Tomiţă (primul jucător profesionist de golf din România), dar şi la terenurile care existau la acea vreme, Clubul Diplomatic în Bucureşti, Lac de Verde în Breaza, Selas Golf Club la Potigrafu sau Tite Golf Club la Recaş, mai târziu la Kings Land în judeţul Bihor sau la terenurile din Cluj-Napoca. Totul a început din curiozitate, pasiunea s-a dezvoltat pe parcurs atunci când am început să înţeleg golful mai în detaliu.” Antreprenorul este convins că în următorii ani numărul românilor care vor practica golful va creşte. „Se va păstra trendul actual cu privire la împărţirea geografică a jucătorilor şi, cu siguranţă, numărul jucătorilor din Capitală va continua să evolueze, deoarece în jurul Bucureştiului vor apărea cel puţin două terenuri de golf în viitorul apropiat. Sunt încrezător că tot mai mulţi părinţi îşi vor îndruma copiii către golf, deci şi numărul juniorilor va creşte.” În opinia sa, în zece ani România ar putea atinge o cifră modestă de aproximativ 7.000-8.000 de jucători amatori activi, chiar până la 10.000, dacă vom avea şi creştere din punct de vedere al infrastructurii. „Aş dori să subliniez din nou, în final, efectele benefice asupra sănătăţii pe care le are practicarea golfului, faptul că nu este deloc un sport scump şi că are un efect educativ nebănuit atât asupra adulţilor, precum şi, mult mai important, asupra copiilor. Joc bun!”, încheie el.

  • Business Magazin vă supune atenţiei trei propuneri de carte pentu a vă ajuta să întâmpinaţi problemele actuale ca lipsa educaţiei, problemele de mediu sau inegalităţile

    Situaţiile cu care ne confruntăm majoritatea azi, de la lipsa educaţiei până la cele de mediu sau inegalităţile de avuţie dintre statele lumii, sunt subiecte perfecte de cărţi. Selecţia Business Magazin vă supune atenţiei trei propuneri de carte, astfel încât chiar dacă simţiţi tot mai acut povara unor probleme globale să puteţi să le duceţi mai departe perfect documentaţi.

     

    „Cărţi sau ţigări”, de George Orwell

    „Cărţi sau ţigări” este o colecţie de eseuri scrise de George Orwell la jumătatea secolului trecut, textele trecând rapid prin multiple subiecte, de la necesitatea lecturii şi efemeritatea criticilor de carte la starea de degradare a claselor inferioare ale societăţii şi angoasele create de anii de studenţie. Primul eseu, care oferă de altfel numele colecţiei, reuşeşte să treacă în revistă costurile pe care le implică cititul şi alte forme de petrecere a timpului liber, precum fumatul. Apărut la scurt timp după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, materialul a fost inspirat de un prieten de al autorului, un redactor de ziar care stătea de gardă împreună cu câţiva muncitori împotriva incendiilor provocate de bombardamentele aeriene.

    Majoritatea persoanelor citeau constant publicaţia şi erau de acord cu perspectivele înaintate de textele jurnalistului, însă nici măcar nu luau în considerare să arunce o privire asupra secţiunii dedicate literaturii, întrucât nu îşi puteau permite cărţile pe care le prezenta ziarul. De aici, Orwell zdrobeşte premisa conform căreia cititul este dedicat exclusiv păturilor superioare ale comunităţii, cu venituri mult peste medie, demonstrând prin calcule că lectura recreaţională implică un cost per oră mai mic prin comparaţie, de exemplu, cu un loc la cinematograf.

    Deşi este dificil de stabilit o relaţie între preţul cărţilor şi valoarea pe care o obţii prin intermediul lor, putând vorbi aici despre romane, volume de poezie, manuale de specialitate, tratate de sociologie şi multe altele, iar lungimea şi preţul nu tind să fie echivalente, atitudinea publicului larg vizavi de lectură pare să vină la pachet cu o cantitate bine cântărită de repulsie. Dacă am face abstracţie de preţurile extrem de mici despre care vorbeşte Orwell (trei cărţi puteau fi cumpărate în schimbul unei singure lire), am putea crede că acţiunea se petrece undeva în zilele noastre, întrucât ultimii ani nu au marcat vreun miracol în privinţa consumului de carte, cel puţin în ţara noastră. Conform estimărilor Asociaţiei Editorilor din România, există doar 200-250 de librării la nivel naţional, toate deschise în urbanul mare şi mediu, iar piaţa de carte este estimată la 80-100 de milioane de euro, de 20-30 de ori sub pieţele din Franţa şi Italia. „Iar în cazul în care consumul nostru de carte rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, să recunoaştem că este din cauză că lectura este un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe.”

     

    „O scurtă istorie a secolului XX”, de John Higgs

    Continuând să disecăm traseul veacului trecut, „O scurtă istorie a secolului XX” , scrisă de jurnalistul şi istoricul englez John Higgs, explorează unele dintre cele mai ameţitoare episoade ale celor mai aglomeraţi 100 de ani pe care i-a trăit umanitatea. După cum spune Higgs, „pornim la drum nu ca istorici, ci în calitate de călători curioşi sau de aventurieri care ştiu ce vor, lăsându-ne conduşi în călătoria noastră de o viziune bine conturată asupra lucrurilor cărora le vom acorda atenţie”. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel cu numărul 13 – „Dezvoltare. Investitorul de azi nu beneficiază de pe urma creşterii de ieri”. În 1900, populaţia globală era de 1,6 miliarde de oameni, însă numărul a crescut de patru ori în următorul secol, economia mondială luând între timp o amploare fără precedent. Produsul intern brut, suma tuturor activităţilor economice dintr-un anumit an, abia depăşea un trilion de dolari în 1900, crescând la 41 de trilioane în 2000. În consecinţă, energia necesară pentru a alimenta dezvoltarea a crescut de zece ori, ceea ce – în mod evident – se poate observa uşor în schimbările climatice care au survenit între timp. „Către sfârşitul anilor 1980, devenise deja limpede că emisia de gaze cu efect de seră, la scară industrială, afecta clima într-un mod în care, în absenţa oricărei intervenţii, avea să fie catastrofal. E esenţial să înţelegem că încă puteau fi evitate asemenea consecinţe”, spune Higgs, subliniind anterior puterea pe care au căpătat-o marile corporaţii în economie. Premierul britanic de la acea vreme, Margaret Tatcher, care avea studii în chimie şi putea să îşi creeze o idee mai clară asupra situaţiei, a tras un semnal de alarmă în timpul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1989, iar declaraţia nu a fost bine primită de companiile petroliere. Vânzarea de hidrocarburi constituia o modalitate mult mai uşoară de a face profit pe termen scurt prin comparaţie cu un program de cercetare axat pe un orizont mai lung de timp, care ar fi abordat infrastructura energiei alternative. Aşadar, provocările tehnice pe care le genera producerea de energie fără emisii de carbon, la acelaşi preţ şi în aceeaşi cantitate care să rivalizeze cu cele ale petrolului, nu erau, după cum afirmau oamenii de ştiinţă de atunci, „o chestiune trivială”. „Corporaţiile petroliere şi grupurile de reflecţie ale pieţei libere au început să-şi exercite influenţa, atât asupra guvernului, cât şi asupra mass-mediei, în încercarea de a opri implementarea măsurilor de care vorbea Tatcher”, iar principala lor strategie se baza pe promovarea unei neîncrederi în consensul ştiinţific, împrumutând o tactică din manualul industriei tutunului. Până şi Tatcher a fost nevoită să îşi schimbe părerea pentru a nu-şi îndepărta aliaţii, arătând cum – din păcate – ideologia triumfă în faţa ştiinţei. Aşa că nu este de mirare că, în urmă cu două săptămâni, înainte de deschiderea conferinţei internaţionale COP26 de la Glasgow, ONU anunţa că planurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon sunt departe de ceea ce este necesar pentru a evita o serie periculoasă de schimbări climatice, evidenţiind astfel eşecul liderilor politici. Într-o notă mai puţin pesimistă, în carte mai putem afla de ce a creat Salvador Dali faimosul „telefon-homar” care apare pe copertă.

     

    „How the world works”, de Noam Chomsky

    Colecţia de interviuri şi eseuri „How the world works”, tradusă în română la editura Curte Veche („Cum merge lumea”, 2020) , este o carte mult mai greu de digerat, notând în acest sens atât „miracolele economice ale Lumii a Treia” şi inegalitatea globală, cât şi rolul jucat de Statele Unite în dictaturile din America Latină şi esenţa comunităţilor moderne. Aici, Noam Chomsky, considerat unul dintre cei mai influenţi gânditori americani din ultimele decenii, discută în detaliu despre ceea ce vrea cu adevărat Unchiul Sam, personificarea guvernului Statelor Unite. Conform înţelesului acceptat la nivel general, o societate este democratică în sensul în care oamenii pot participa într-un mod semnificativ la conducerea ţării. La polul opus, sensul doctrinar se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de segmentele mediului de business şi grupurile asociate. „Oamenii trebuie să fie exclusiv spectatori, nu participanţi la acţiune, aşa cum au explicat principalii teoreticieni ai democraţiei. Populaţiei i se permite să ratifice deciziile liderilor şi să îşi închirieze susţinerea unui anumit individ, dar să nu intervină în probleme sale – precum politica publică – întrucât nu este treaba lui să facă un asemenea lucru.” Dintr-un document numit „US Policy Planning Study 23”, din 1948, reiese că Statele Unite deţin circa 50% din bogăţiile planetei şi doar 6,3% din populaţia la nivel global. Astfel, scopul principal al principalei economii a lumii este să dezvolte o reţea de relaţii care să îi permită să ţină în picioare această disparitate.

    În circa 300 de pagini, Chomsky abordează un set impresionant de documente istorice şi descrie suficient de mult condiţiile geopolitice ale ultimelor decenii astfel încât cititorul să îşi poată crea o opinie de unul singur, alimentând convingerile potrivit cărora relaţiile politice internaţionale sunt mult mai complexe decât ne-am imagina la prima vedere. Şi, deloc surprinzător, majoritatea liniilor narative se îndreaptă într-un fel sau altul către Statele Unite, care se laudă cu faptul că este bastionul suprem al liberei gândiri. „Cel mai inteligent mod prin care să menţii oamenii pasivi şi obedienţi este să le limitezi spectrul opiniilor acceptabile, însă se permiţi dezbateri foarte animate în interiorul respectivului spectru – chiar să încurajezi unele perspective critice. Acest lucru le oferă oamenilor un sentiment că gândesc de unii singuri, în timp ce sistemul este consolidat de limitele impuse asupra cadrului de dezbatere.”

  • Cine este românul care a intrat în Cartea Recordurilor cu talentul lui. O singură operă făcută de el ajunge şi până la 2.000 de euro

    Încă de la grădiniţă a început să deseneze. Mai întâi a desenat chipul educatoarei, iar apoi chipurile colegilor şi astfel s-a descoperit talentul lui Gogu Neagoe, un caricaturist român de 44 de ani, care a ajuns în Cartea Recordurilor, după ce a realizat 246 de portrete la un eveniment caritabil.

    Intram în casă, luam cearşaful de pe pat, îl puneam pe gard, băgam mâna în nămol şi gata pictura”, îşi aminteşte Gogu Neagoe (44 ani) primii săi paşi în domeniul artei. Mai târziu, a urmat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, redenumit acum Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Activitatea sa a început în 1993 şi de atunci „a descris” prin caricaturi şi portrete pe loc, de la persoane obişnuite la personalităţi, printre care se numără Gheorghe Hagi, Nadia Comăneci, Simona Halep, Kurt Thomas, primul gimnast american care a câştigat o medalie de aur la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică, Ion Ţiriac, Traian Băsescu sau Amza Pellea.

    De asemenea, fiind din Slatina, are trei contracte cu două reviste şi cu un ziar din judeţul Olt pentru a realiza caricaturi. Mai mult, datorită talentului său de a desena portrete grafice după o descriere sumară, Gogu Neagoe este deseori solicitat de poliţişti sau procurori pentru a realiza portrete-robot care ajută la soluţionarea mai rapidă a cazurilor. În plus, el organizează şi Salonul de caricaturi la Festivalul Naţional de Caricatură şi Umor „Oltenii şi restu’ lumii”, din Slatina, judeţul Olt.

    „Caricatura în ziua de azi este solicitată de multe firme, care invită un artist caricaturist să realizeze portrete-caricaturi pe loc pentru furnizorii sau colaboratorii invitaţi la un eveniment. Trebuie să spunem că avem în România cei mai premiaţi caricaturişti. Pentru mine, a intra în Cartea Recordurilor a însemnat bucurie”, povesteşte Gogu Neagoe. El a intrat în Cartea Recordurilor în 2020, după ce realizat nu mai puţin de 246 de portrete participanţilor la crossul „Hope Run for Alexandra”, un eveniment caritabil.

    Artistul a participat la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de pictură şi caricatură, iar lucrările sale se află în colecţii particulare din România şi din străinătate, dar sunt expuse şi în muzee de artă din Australia, SUA, China, Japonia, Iran, Franţa, Italia, Germania, Belgia, Bulgaria şi Grecia, se arată pe site-ul Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionşti din România, în care Gogu Neagoe este membru din 2006.  

    Totodată, el este membru al Asociaţiei Internaţionale de Arte Plastice din Germania din anul 2008. Societatea Umoriştilor Români a fost prima organizaţie a caricaturiştilor din România care a deschis saloane ale umoriştilor români în anii ‘20. Fondatorii societăţii au fost Ion Bărbulescu (B’Arg), Victor Ion Popa, Nicolae Tonitza, S. Maur, Iosif Steurer, Iosif Ross, Gruia, Dan Berceanu, Brutus Haneş, Ginsberg şi Gic Săvulescu. Astăzi, nu se ştie exact numărul caricaturiştilor români, însă Gogu Neagoe, din judeţul Olt, este considerat unul dintre cei mai buni caricaturişti din lume.

    „Eram invitat la Televiziunea Română în 1992, când a cunoscut momente de glorie, să fac caricaturi pentru sărbătorile de iarnă sau de Paşti. În 2005, am participat la Salonul Internaţional de Caricatură de la Bruxelles. Dar mai sunt şi alte ţări care s-au bucurat de prezenţa mea, cum ar fi America, Australia, Japonia, Rusia, Finlanda sau Ungaria”, susţine Neagoe. El menţionează că mai are puţin şi termină de desenat populaţia României.

    „Nu ştiu dacă a scăpat vreo vedetă de la noi nedesenată de mine. Am observat că pictura nud este solicitată de vedete sau de oameni de afaceri discreţi, care vin cu fotografii la mine în atelierul de pictură din judeţul Olt”, întăreşte acesta. O caricatură sau o pictură costă între 50 şi 2.000 de euro, precizează artistul.

  • Un nou tip de vacanţă a apărut după ce pandemia de COVID a făcut ravagii în lume şi a schimbat total modul în care trăim

    Când uşile birourilor s-au închis, le-am deschis pe cele ale sufrageriilor. La început a fost greu, DAR timpul a arătat că se poate. IAR, în vreme ce unii descopereau că tastatul şi vorbitul la telefon de acasă nu sunt aşa rele cum credeau, alţii au mers mai departe (la propriu) şi au căutat metode de a evada din rutina de acasă, fără a consuma totuşi zilele limitate de concediu. Aşa că au găsit o breşă şi, fără să ştie, au dat naştere unui nou concept în piaţa muncii: workation.

    Termenul reprezintă o combinaţie între muncă şi concediu de odihnă, care să le împace pe amândouă. Business Magazin a stat de vorbă cu unii dintre cei care au pus umărul la formarea acestei tendinţe şi a aflat ce i-a făcut să se înhame la o astfel de experienţă, care sunt avantajele şi dezavantajele, cum arată o zi din viaţa lor şi ce locuri noi mai au pe listă. 

    În iulie 2021, Alina Stoian, managing partner al agenţiei de publicitate, comunicare şi branding JustAd, era deja de mai bine de o lună şi jumătate în Grecia, în oraşul Olympiada din Halkidiki, la circa 90 de kilometri de Salonic, îndeplinindu-şi un vis de ani întregi.

    „De mai bine de zece ani, îmi doream să lucrez de pe o plajă însorită, dintr-un loc unde să fie cald cât mai mult timp. Este relaxant, pentru mine este un spaţiu creativ, iar în ceea ce fac eu creaţia este destul de importantă, aşa că faptul că am un plus de creativitate lucrând remote de pe plaja din Grecia este ceea ce trebuie pentru mine”, povestea Alina la emisiunea online de business ZF Live.

    Legătura cu biroul fizic o rupsese încă din 2018, când a făcut o descentralizare a forţei de muncă şi a început să lucreze de la terasă, din parc, de oriunde, aşa că tranziţia către Grecia pentru ea nu a fost foarte abruptă.

    „Sunt aici cu o colegă care se ocupă de strategie pe HR şi, la fel ca mine, şi ea lucrează foarte bine remote. Nu mă duc să mănânc la terase, ci vreau să trăiesc ca şi cum aş locui aici. Bugetul alocat pentru peste 40 de zile de când stau aici nu mi-ar fi ajuns pentru o săptămână la Mamaia.”

    Alina Stoian spunea că a ales un loc unde turiştii nu sunt foarte numeroşi şi că nu ar putea lucra remote din insule foarte populate precum Thassos, Zakynthos sau Skiathos. Preferă rutina locală grecească, nederanjată de puzderia de turişti.

    Alina Stoian, managing partner JustAd: „Nu mă duc să mănânc la terase, ci vreau să trăiesc ca şi cum aş locui aici. Bugetul alocat pentru peste 40 de zile de când stau aici nu mi-ar fi ajuns pentru o săptămână la Mamaia.“

    Pentru Andrei Creţu, fondatorul reţelei de spaţii de co-working Pluria, lucratul remote a însemnat o mutare pentru un an sau doi – cine ştie? – în Spania, undeva nu departe de Madrid, într-o zonă liniştită, cu oameni prietenoşi şi vreme asemenea.

    „M-am mutat aici în august. A fost o decizie venită şi din oportunitatea de business – ştiam că vrem să lansăm Pluria într-o ţară din vest. A contat şi aspectul personal, pentru că ne place foarte mult Spania. În plus, eu am făcut şi un MBA aici şi ştiu spaniolă”, a povestit, într-un interviu desfăşurat online, Andrei Creţu.

    Singurul lucru care ar putea să-l ţină în loc este faptul că cei doi copii ai săi tocmai au început grădiniţa, respectiv şcoala în Spania, aşa că nevoia lor de a se acomoda ar putea să influenţeze flexibilitatea mutării. Altfel, spune antreprenorul, şi-ar schimba locul de unde să muncească remote chiar şi pe perioade mai scurte de timp.

    Acum, casa şi biroul lui sunt undeva lângă Madrid, combinând apropierea de centrul de business şi de cultură al capitalei spaniole cu liniştea unei zone mai puţin populate şi mai apropiate de natură.

    „Muncesc hibrid – în unele zile lucrez de acasă, în altele de la birou, folosindu-mă de cele o sută de spaţii de co-working din reţeaua Pluria din Spania. Ce este diferit faţă de Bucureşti este că aici mă simt în fiecare zi un pic ca un turist, sunt ca în vacanţă câteva ore pe zi. E mult mai relaxant”, spune fondatorul Pluria.

    Pluria este, practic, ca un Uber al spaţiilor de coworking, iar principiul de funcţionare este similar cu cel al 7card, platforma de acces la săli de fitness pe care tot Andrei Creţu a fondat-o în 2011, împreună cu Iulian Cîrciumaru. Businessul 7card a fost vândut către compania franceză Sodexo, unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa emitenţilor de tichete valorice. 

    Platforma Pluria funcţionează doar în sistem B2B (business to business), adresându-se aşadar doar companiilor, care, la rândul lor, pun la dispoziţie serviciile propriilor angajaţi. Reţeaua de parteneri numără spaţii din Bucureşti şi din oraşele mari din ţară, dar şi din state precum Spania, Portugalia, Columbia. În total, peste 50 de oraşe din întreaga lume fac parte din reţea, care poate fi accesată din aplicaţiile disponibile în Google Play şi AppStore.

    După câteva luni de lucrat din Spania, Andrei Creţu a realizat că nu s-au schimbat doar peisajul şi limba pe care o aude zi de zi, ci a ajuns la concluzia că aspecte aparent nesemnificative din viaţa de zi cu zi în Bucureşti duceau la acumularea unor frustrări de care înainte nu era conştient întru totul.

    „Mici lucruri din rutina zilnică din România, cumulate, ne făceau mai stresaţi. Nervii din trafic de pildă. Remote working a deschis însă oportunitatea să experimentăm şi să înţelegem mai bine nişte locuri pe care ajungem să le cunoaştem mai profund, stând acolo pentru un timp mai îndelungat. Aici, merg mult pe jos, asta e activitatea mea preferată. În plus, sunt un mare fan al artei moderne, îmi place să mă duc la muzee, iar în Spania ai ce vedea, sunt multe evenimente culturale.”

    Andrei spune că este conştient că nu ne vom mai întoarce niciodată la modul de lucru de dinaintea pandemiei. S-au reconfigurat relaţiile de muncă şi de prietenie atât de mult încât o revenire la ce era cândva este imposibilă. Aşa că se adaptează la realitatea de azi şi şi-a trasat deja câteva planuri pentru mai târziu.

    „După Spania, voi merge des în America Latină, începând cu Columbia, unde de asemenea am lansat Pluria. Cu siguranţă voi avea episoade de o săptămână-două de lucrat de acolo.”

    El este unul dintre acei manageri care au înţeles că munca s-a deconectat de la factorii timp şi spaţiu, aşa că nu contează unde, cât şi când lucrezi, atât timp cât eşti eficient şi productiv.

    „Unii manageri au însă o teamă că pierd controlul asupra angajaţilor şi ei sunt aceia care încearcă o revenire aproape completă la birou. Au senzaţia că dacă îşi ştiu toţi oamenii în aceeaşi încăpere, lucratul e mai eficient, ceea ce e un mit. Pe mine nu mă interesează câte ore muncesc colegii mei, la ce ore încep sau la ce ore termină, ci rezultatul lor”, spune Andrei Creţu.


    Andrei Creţu, fondator Pluria: „Ce este diferit faţă de Bucureşti este că aici mă simt în fiecare zi un pic ca un turist, sunt ca în vacanţă câteva ore pe zi. E mult mai relaxant.“

    Tocmai de aceea, echipa lui de la Pluria şi-a luat libertatea de a lucra de oriunde, iar Anca Şerban este, poate, cel mai grăitor exemplu.

    „La 1 august 2020 am plecat de acasă să lucrez remote din alte ţări şi de atunci acesta a devenit stilul meu de viaţă şi de lucru: am un job full-time pe care îl fac de la distanţă, indiferent de ţara sau locul în care mă aflu în acel moment”, spune Anca Şerban, marketing manager la Pluria.

    Când am vorbit cu ea, se afla în Ecuador şi lucrase din 15 ţări de pe patru continente: Turcia, Franţa, Madeira, Azore şi Maroc în 2020, iar la 1 ianuarie 2021 a făcut un pas mai departe şi a plecat să lucreze remote din America Latină.

    „Am început cu o lună în Mexic, apoi am mers în Columbia, Chile, două luni în Peru, Costa Rica, Guatemala, SUA, Republica Dominicană, Aruba, din nou în Mexic, iar acum sunt în Ecuador. De obicei stau câte o lună în fiecare ţară, dar în unele locuri am stat câte două-trei săptămâni sau câteva zile, iar pe acasă prin România am trecut doar anul trecut de Crăciun şi urmează să ajung din nou şi anul acesta, tot de Crăciun.”

    În 2020, când pandemia abia începuse, a avut o perioadă în care a lucrat exclusiv de acasă, la fel ca mulţi angajaţi care s-au trezit că sunt nevoiţi să muncească din sufragerie. Era perioada de restricţii în România şi în lume şi mai multe vacanţe pe care le plănuise pentru primăvara aceea se duseseră pe apa sâmbetei. Deşi a mai găsit destinaţii în care să evadeze pentru scurt timp în perioada mai-iulie 2020, în ţări precum Suedia sau Islanda, Ancăi i-a fost clar că lucrurile s-au schimbat foarte mult şi nu mai e uşor să pleci în city breakuri scurte, atâta vreme cât condiţiile de intrare într-o ţară deveniseră destul de complicate.

    „După câteva luni de work from home, am avut revelaţia că aşa cum lucrez remote de acasă aş putea să fac asta şi din altă parte a lumii. Mereu mi-a plăcut să călătoresc şi să scriu despre asta pe blogul meu, dar am făcut-o doar în vacanţe, nu s-a pus niciodată problema să lucrez de la distanţă, deşi am un job în marketing care se poate face foarte bine de oriunde. Eram într-un supermarket când mi-am dat seama că remote nu înseamnă doar de acasă şi l-am întrebat pe şeful meu de atunci dacă, teoretic vorbind, aş lucra de la distanţă din altă ţară, ar fi asta o problemă? N-a fost şi îi sunt recunoscătoare că a avut deschiderea pentru un alt mod de lucru.”

    Pentru Anca Şerban, nu era o premieră să viziteze singură destinaţii îndepărtate precum India sau Brazilia, dar s-a gândit că este cu totul altceva să trăieşti şi să lucrezi din alte ţări, aşa că a ales ca primă destinaţie de remote working o ţară mai aproape de casă, ca să se poată întoarce înapoi dacă nu i-ar fi plăcut.

    „Am plecat o lună în Berlin şi am stat la o familie locală, într-un apartament rezervat pe Airbnb. În timpul săptămânii lucram şi mă plimbam prin oraş, în weekend luam trenul ca să vizitez nord-estul ţării. După o lună deja ştiam că acest stil de viaţă e pentru mine: nu am responsabilităţi care să mă ţină legată de casă, am fost mereu o persoană independentă, cu o mare poftă de explorare pe cont propriu şi curiozitate de a vedea locuri noi. Călătoresc singură şi nu mi-am pus niciodată problema dacă pot face ceva, ci mai degrabă cum pot face ceva.”

    Pentru Anca Şerban, lucratul remote din alte ţări a fost o modalitate de a-şi satisface dorul de ducă, dar astfel şi-a dat şi seama că e o oportunitate rară de a trăi alte experienţe.

    „Paradoxal, o pandemie globală care a închis graniţe şi pe care lumea a perceput-o exclusiv ca pe una de restricţii a avut şi efecte la care nu se aştepta nimeni. Probabil cea mai mare schimbare a fost asupra modului în care lucrăm: de la modelul centralizat şi destul de ineficient, în care pierzi una-două ore doar cu mersul la birou, la un model flexibil în care nu mai contează de unde lucrezi. Atâta vreme cât ai acces la internet şi ai un job care nu presupune prezenţă fizică, poţi lucra de oriunde din lume.”

    Experienţei pe care o trăieşte de aproape doi ani, Anca Şerban îi spune „workation”, o combinaţie de muncă şi concediu, care nu trebuie să fie neapărat pe termen lung, cum face ea, ci poate fi şi pentru câteva zile.

    „De exemplu, să pleci joi undeva la munte, lucrezi de acolo până vineri, iar în weekend faci drumeţii sau te odihneşti. Sau poţi să mergi la Cluj o săptămână şi să lucrezi dintr-un co-working sau de la hotel, iar în timpul liber faci ce vrei – eşti deja acolo şi e mult mai uşor să te bucuri de locuri mai îndepărtate, fără să trebuiască să îţi iei vacanţe în care să pierzi una-două zile doar pe drum ca apoi să vezi totul pe fugă.”

    Acest stil de viaţă i-a permis să trăiască pe termen lung în ţări din America Latină şi să înveţe limba spaniolă fără nicio lecţie sau carte citită, doar vorbind cu localnicii şi folosind Google translate. I-a permis să cunoască culturile locale într-un ritm mai lent, şi nu doar din perspectiva unui turist grăbit, care într-o săptămână trebuie să vadă cât mai multe locuri. Are timp să se plimbe după-amiaza printr-un oraş ca Quito (capitala Ecuadorului) sau să-şi ia laptopul şi să lucreze una-două ore dintr-un parc din Funchal (capitala arhipelagului Madeira). Pauza de prânz nu presupune să stea la coadă la vreo cantină dintr-o clădire de birouri, ci poate să se ducă la plajă în Las Galeras, Republica Dominicană, şi să culeagă mango pe drumul spre casă.

    „Din momentul în care munca mea nu a mai depins de o locaţie anume şi nici de un anumit program (lucrez de pe alte fusuri orare cu opt-zece ore diferenţă faţă de România), zilele mele s-au schimbat complet. De regulă, încep ziua cu calluri online cu colegii din alte ţări, în principal cu cei din România şi Spania: dimineaţa pentru mine înseamnă după-masa/seara pentru ei şi e singurul moment în care ne putem auzi, fără să le invadez prea mult timpul personal. Ziua mea nu începe la 9 dimineaţa ca înainte, ci poate începe la 6-7 dimineaţa sau chiar şi la 5, deşi e ceva mai greu la astfel de ore.”

    Nu mai lucrează într-un singur bloc unitar, ca înainte când programul 9-18 era regula. Preferă să lucreze dimineaţa şi din nou după-masa sau seara, iar la prânz să-şi ia câteva ore pentru ea. Are zile foarte lungi în care lucrează şi 15 ore şi altele în care lucrează doar trei. De unde lucrează nu mai este însă relevant.

    „Am lucrat noaptea din aeroport pentru că aveam escală acolo şi nu puteam dormi. Am lucrat din hoteluri, cafenele, co-workinguri sau din parcuri cu wi-fi. Cel mai ciudat loc din care am lucrat e un cazino în Las Vegas – nu mă puteam conecta la wi-fi-ul de la hotel şi cea mai apropiată cafenea cu internet am găsit-o acolo, lângă păcănele.”

    Indiferent de unde a lucrat, principala problemă a fost şi este cea a internetului: el există peste tot, dar nu ştii niciodată cât de bună e conexiunea sau cât de stabilă. Munca ei implică lucrul cu programe online, iar legătura cu cei de acasă o ţine pe Whatsapp, aşa că, dacă nu are internet la hotel, trebuie să caute un WiFi în altă parte şi să lucreze de acolo sau să-şi cumpere carduri sim de la companiile locale.

    „Alt lucru de luat în calcul e impactul pe care un astfel de stil de viaţă îl are asupra ta, în special într-o perioadă în care e pandemie globală. Ce înseamnă să locuieşti… oriunde? Înseamnă să fii extraordinar de flexibil şi mobil, să priveşti călătoria dintr-o ţară în alta ca pe o formalitate, chiar şi pe timp de pandemie, să nu mai vezi graniţe, ci posibilităţi. Uneori înseamnă (prea mult) timp petrecut în aeroporturi sau să realizezi că într-un interval de o lună de zile poţi să treci prin cinci ţări pe două continente. Înseamnă să îţi schimbi biletele de avion şi planurile de călătorie pe nepusă masă, când realizezi, de exemplu, că nu ţi-ai făcut temele cum trebuie şi nu poţi intra în Bolivia. Sau că nu poţi sta o lună în New York cum voiai iniţial şi te duci în altă destinaţie.”

    Toate această experienţă mai înseamnă să ai parte de interviuri la graniţă şi bagaje verificate pentru că vii din Mexic, dar şi extrem de multă birocraţie cu zeci de formulare completate, în jur de 15-20 teste Covid şi foarte multă documentare pentru fiecare ţară ca să fii sigur că ţi se va permite să intri acolo: unii cer asigurare, alţii vor să vadă biletul de ieşire din ţară, pentru alţii îţi trebuie un cod QR sau măcar un formular tipărit.

    „Toate astea se traduc prin oboseală, un stil de viaţă haotic în care eşti mereu cu bagajul pregătit şi nu stai nicăieri suficient de mult încât să îţi construieşti o rutină a ta. Când am ocazia, încerc să stau câte o lună într-un loc, cum am făcut în destinaţiile în care am trăit anul trecut. America Latină, însă, e un spaţiu mult prea vast şi am fost nevoită să mă mut frecvent dintr-un oraş în altul, iar asta devine obositor la un moment dat.”

    La fel ca Andrei Creţu, nici Anca Şerban nu crede într-o întoarcere la vechiul mod de lucru, cel din 2019. Tranziţia spre un mod de lucru hibrid este prezentă la nivel global, iar oamenii îşi doresc flexibilitate mai mult decât orice şi merită să primească încrederea angajatorilor că îşi pot face munca indiferent de locul în care se află.

    „În schimb, îmi este dor să îmi văd colegii, prietenii şi familia după atâtea luni departe de casă, dar îmi este dor de atmosfera de lucru şi sentimentul de comunitate, nu mi-e dor de nişte piese de mobilier şi de mersul cu metroul.”

    Este ea mai eficientă în acest nou stil de a munci? Crede că da, paradoxal, pentru că, deşi nu mai e nimeni s-o controleze, se simte mult mai responsabilă şi se organizează singură, conştientă că, în final, contează rezultatele, nu câte ore a stat peste program la birou.

    „În acelaşi timp, lucratul exclusiv remote din alte ţări are şi minusuri: îmi lipsesc interacţiunea din offline şi întâlnirile cu colegii pentru proiecte noi, sentimentul că fac parte dintr-o comunitate. Am colegi pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţa reală (încă), deşi vorbim online sau pe Whatsapp zilnic.”

    Concluzia Ancăi Şerban este că, dacă vrei să lucrezi din alte ţări pe termen lung, trebuie să fii pregătit să renunţi la unele lucruri, măcar pentru o perioadă. O variantă mult mai bună e să lucrezi remote din alt oraş sau ţară pentru o perioadă limitată, câteva săptămâni sau o lună, şi să iei ce e mai bun din toate posibilităţile de acum.

    Anca Şerban, marketing manager Pluria: „Am lucrat noaptea din aeroport pentru că aveam escală acolo şi nu puteam dormi. Am lucrat din hoteluri, cafenele, coworkinguri sau din parcuri cu wifi. Cel mai ciudat loc din care am lucrat e un cazino în Las Vegas – nu mă puteam conecta la wifi-ul de la hotel şi cea mai apropiată cafenea cu internet am găsit-o acolo, lângă aparatele de păcănele.“

    Pe măsură ce tot mai multe ţări îşi vor restrânge restricţiile, Anca Şerban îşi conturează lista de locuri din care vrea să lucreze. Momentan, se uită către Asia, Oceania şi Africa. Îşi doreşte însă să îmbine perioadele remote din alte ţări cu cele de acasă şi să găsească un echilibru între dorinţa de explorare care nu-i dă pace şi una mai casnică, cu zile obişnuite în care să aibă timp să citească o carte sau să se relaxeze gătind la ea acasă.

    Daniela Shah este unul dintre proprietarii agenţiei de turism Eturia, specializată în vacanţe exotice. Să lucreze remote din destinaţii inedite a fost aşadar o decizie naturală, dar, mai mult decât atât, una care i-a demonstrat că poate fi foarte productivă şi că îşi poate găsi inspiraţia mai repede în afara biroului decât în interiorul lui.

    „Am deja trei experienţe: în 2020, am lucrat remote o lună din Maldive, iar în acest an am aplicat o altă metodă care mi-a permis să fiu şi mai creativă: după două săptămâni de vacanţă în Costa Rica, am mai rămas să lucrez remote încă alte două săptămâni. La fel am procedat şi în Kenya”, spune Daniela Shah.

    Destinaţiile le-a ales foarte simplu: erau foarte sus pe lista de dorinţe şi, în plus, a intervenit criteriul imperativ dictat de pandemie, aşa că trebuia să fie destinaţii cu graniţe deschise şi fără restricţii de carantină pentru cetăţenii români. Tot din cauza pandemiei, a urmărit cu atenţie şi tendinţele ratelor de infectare din ultimele 7-14 zile ca să prevadă eventualele liste-semafor actualizate.

    „Am ales să muncesc remote din destinaţii exotice din mai multe motive. Întâi, am vrut să înţeleg mai bine clienţii Eturia care ne solicită încă din 2020 din ce în ce mai multe pachete personalizate pentru remote work. Apoi, am realizat că şi eu, după ce mă deconectez într-o vacanţă cu familia şi ajung într-un loc relaxant, pot lucra mai uşor, pentru că inspiraţia şi ideile bune vin din energia şi din peisajele locului.”

    Echipa Eturia a remarcat aşadar că, după un an în care majoritatea angajaţilor au lucrat de acasă şi au experimentat un nou mod de a se organiza, tot mai mulţi vor acum să-şi „mute” biroul într-o destinaţie exotică, ducând la un concept nou, cel al sejururilor cu laptopul pe plajă. Pentru un pachet cerut în acest sens,  pretenţiile sunt simple: viteză bună la internet şi un fus orar apropiat celui din România.

    Daniela Shah, cofondator Eturia: „Gândeşte-te că vineri seară, după ce închizi laptopul, eşti deja în vacanţă şi-ţi poţi planifica o sumedenie de activităţi deosebite peste weekend!“

     

  • IA UN LOC. Omul de oţel: Povestea lui Daniel Rădulescu, sculptorul român care aduce metalul la viaţă. „Ceea ce fac eu ştiu că mă ucide încet. Dar m-ar ucide mai mult să nu o fac”

    În timp ce majoritatea românilor fugeau de la un concediu la altul sau din Vamă la Electric Castle, lumina a rămas aprinsă toată vara într-unul dintre atelierele din incinta NOD makerspace.

    Sala de pe Splaiul Unirii 160, care a fost transformată în spaţiu de coworking, găzuduieşte multe spirite libere. Unul dintre ele îşi petrece cea mai mare parte a timpului îmbrăcat într-un echipament care cântăreşte 12 kilograme, înconjurat de o duzină de polizoare şi de multe perii de sârmă.

    La 31 de ani, Daniel Rădulescu îşi petrece zilnic mai mult timp cu masca de sudură pe cap decât fără ea. Cu ajutorul unor aparate de sudură complicate, îi ia câteva secunde să topească oţelul, la o temperatură de circa 1.200°C.

    Apoi durează ore, zile şi săptămâni pentru ca oţelul să fie aşezat strat cu strat, în sute de straturi care dau naştere unor sculpturi complexe. Vizual, el compară acest proces cu modul în care funcţionează o imprimantă 3D. Doar că în acest caz „imprimanta” este chiar artistul.

    Daniel Rădulescu în timp ce lucra la sculptura „Insomnia”

    „E o diferenţă mare între mine şi un pictor. El poate picta în casă, dezbrăcat, ascultând liniştit muzică clasică, şi să facă ceva incredibil. Eu trebuie să trec peste toate lucrurile astea pentru că atmosfera unui atelier de metal nu e cea mai prietenoasă, şi trebuie nu doar să treci peste, ci să îţi placă. Ori îţi place, ori nu-ţi place. (…) Eu mă simt mai mult eu când sunt acolo cu masca pe cap decât atunci când merg pe stradă”, a explicat Daniel Rădulescu. 

    Cu 94 de sculpturi vândute în 12 ţări de pe patru continente, artistul braşovean consideră că e abia la început. După ce trece de primele 100 de lucrări, crede el, va începe să conteze cu adevărat. Astăzi vinde cu mii de euro o lucrare, dar partea de business e în plan secundar.

    IA UN LOC

    Interviurile din această serie îşi propun să scoată la iveală oameni pasionaţi, dedicaţi, şi poveştile din spatele succesului lor.

    Astăzi învăţăm despre OŢEL: aliaj de fier cu carbon şi cu alte elemente, folosit pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. Aceleaşi trăsături le-am descoperit la Daniel Rădulescu, tânărul sculptor român care îşi face un nume pe scena internaţională a artiştilor.

    Înainte să intru în studioul aflat pe acelaşi etaj cu atelierul, ştiam că Daniel Rădulescu este unul dintre cei mai în vogă artişti români. Într-o perioadă în care frumuseţea vine cu filtru de Instagram, iar arta începe să existe prin NFT-uri, un tânăr pasionat de sculptură în oţel este un fel de rara avis.

    De la colecţionari, pasionaţi şi până la oameni de afaceri sau politicieni, lista de aşteptare este lungă atunci când vine vorba de lucrările sale.

    Câteva sculpturi, câteva desene, un birou, un monitor, un schelet de studiu, o serie de modelări în lut, rafturi cu cărţi, multe compasuri, o canapea şi o măsuţă – aşa arăta studioul în care lucrează sculptorul.

    Totul este învăluit de la intrare în muzica lui Jo Blankenburg, mai exact „The Architects of Cronos”. Playlistul pe care îl foloseşte Daniel în timp ce lucrează este format din „muzică epică”, aşa cum aveam să aflu de la el. Printre toate elementele din studio, într-un colţ, se zăreşte un mic desen, încastrat într-o ramă de lemn, sub care stă un metru vechi, tocit de atâtea măsurători, dar pus la loc de cinste.

    „Îmi place să desenez de când mă ştiu. Acela e primul meu desen, de la 3 ani. L-am pus în rama făcută de bunicul meu. El a fost tâmplar, sculptor în lemn şi pictor, dar mai mult tâmplar. După ce a murit, tot ce am de la el palpabil este rama şi metrul de la el din atelier”.

    Rama făcută de bunicul lui Daniel şi metrul din ateleierul acestuia.

    Mai întâi a fost desenul

    Daniel Rădulescu desena orice prindea atunci când era copil, iar mama lui a observat înclinaţia sa şi l-a înscris din clasa a IV-a pe un traseu educaţional de arte.

    „Dintr-a IV-a până într-a XII-a am făcut doar Artele. Ceea ce mi-a plăcut, încă desenez, încerc să păstrez zilnic partea de desen. Mă ajută să găsesc o idee, să şlefuiesc un concept”.

    El termina în 2009 liceul de profil din Braşov, la secţia Grafică, iar în prezent consideră că desenul şi grafica digitală reprezintă doi dintre aşii pe care îi are în mânecă. După terminarea liceului a luat drumul Capitalei. Sculptura nu intrase încă în viaţa lui.

    „A urmat o perioadă în care lucram foarte mult, făceam jocuri video, apoi am plecat şi am făcut reclame la un moment dat, toate în sfera graficii 3D, un domeniu care mi-a plăcut foarte mult şi pe care îl studiez încă din clasa a VIII-a”.

    Lucrarea „Split” (foto: Cristian Ioan)

    Îndemnat de un client care i-a devenit prieten şi, ulterior, mentor, Daniel şi-a luat inima în dinţi şi s-a înscris la facultate la vârsta de 24 de ani. La acel moment, era freelancer, renunţase la joburi şi lucra doar la proiecte pe care le prelua pe cont propriu. Exact în momentul în care considera că nu mai are timp de absolut nimic a început studiile la secţia Sculptură de la UNArte.

    „Nu am simţit viaţa de student absolut deloc. E un mic regret undeva acolo, că nu am simţit viaţa de student de care tot aud. În anul întâi de facultate noaptea lucram şi ziua eram la atelier. A fost un moment în care lucram extraordinar de mult, încă am nişte foi pe care îmi organizam fiecare zi, fiecare oră, să ştiu exact ce fac. Aveam o disciplină foarte dură”.

    Nervi de oţel

    Întâlnirea cu metalul a reprezentat pentru Daniel Rădulescu un punct de cotitură, un moment în care lucrurile au căpătat mai mult sens. În timpul unui curs, el trebuia să realizeze un studiu în lut după Ecorşeul lui Brâncuşi.

    „Am vrut să îl torn în praf de marmură, era fantezia mea atunci să fac asta. Ca să îl pot turna, trebuia să îi fac o armătură de metal care să susţină marmura. A trebuit să sudez primele fiare ca să fac asta şi mi-a plăcut super mult, mi s-a părut fascinant”.

    Daniel spune că nu l-a atras sudura din exterior, dar a fost fascinat de momentul în care oţelul s-a transformat instant în lichid. Privirea lui, precum oţelul la temperaturi mari, s-a schimbat într-o secundă atunci când a început să vorbească despre acea clipă.

    „Am terminat sculptura asta şi am căutat toate cuiele din facultate pentru a face prima mea sculptură din metal. Ea a reprezentat flama unui aparat de sudură”.

    Sculptura „Don`t touch me” – lucrare inspirată de pandemie

    În perioada facultăţii, el petrecea pe cât de mult timp posibil în atelierul de la UNArte, iar noaptea lucra la proiectele de freelancer pentru a se putea întreţine. Învăţase care portar îl lasă să intre mai devreme în atelierul de la facultate şi care îl lasă să stea până mai târziu. Unele dimineţi îl găseau încă de la ora 6 în atelier, de unde pleca abia pe la ora 22 sau 23.

    „Ajungeam noaptea, dormeam când apucam, cu banii eram extraordinar de limitat, mergea totul pe minim. Orice bani scoteam îi băgam în atelier. Din banii de bursă mi-am luat primul polizor, primul flex. (…) Îmi plăcea să lucrez iarna pentru că nu era absolut nimeni în atelier, dar era atât de frig încât mai ieşeam afară să mă încălzesc”.

    Iniţial, Daniel Rădulescu utiliza alte tehnici pentru sculptura în oţel, primele lui lucrări fiind realizate la electrod. În acelaşi timp era pasionat de maşini de scris, pe care le desfăcea şi din care lua bucăţi de metal care i se părea că se potrivesc între ele. Ca şi cum ai lua bucăţi din haine vechi şi le-ai contopi pentru a obţine haine noi.

    Lucrarea „Runner”

    „În 2016 m-a contactat galeria Cube de la Victoriei. Eu nu aveam în cap să fac o expoziţie, dar ei au văzut că am lucrări şi m-au întrebat dacă aş vrea să expun la ei. Toţi banii pe care îi aveam i-am băgat acolo în cărţi de vizită, flyere, un anumit vin pentru invitaţi, anumite pahare de vin, am văzut totul ca pe o investiţie”.

    Atent la fiecare detaliu, Daniel a reuşit atunci să vândă toate operele expuse. Opera din cuie pe care a făcut-o după prima întâlnire cu sudura a ajuns chiar să se vândă cu 300 de euro. Tot atunci, el a început să cunoască oameni pasionaţi de artă şi colecţionari.

    „Mi-a deschis apetitul şi am reuşit să iau toţi banii ăia şi să îi bag în material şi în tehnologie, mi-am luat încă un polizor, încă o bormaşină. De aici am investit în altă tehnologie de sudură, pe care o folosesc şi în prezent, după care am upgradat iar să iau ceva şi mai interesant. În prezent tehnologia pe care o folosesc funcţionează pe bază de sârmă, nu de electrod, şi îmi permite să adaug oţel strat cu strat”.

    Sculptura „The Philosopher”

    Una dintre lucrările de referinţă care i-au ieşit în perioada imediat următoare a fost realizată din 10.000 de piuliţe sudate individual, lucrare cu care a reuşit şi să exploreze tehnica utilizată în prezent, şi care a servit drept lucrarea sa de licenţă.

    „Atunci practicam ceva ce în prezent nu prea mai fac. Împrăştiam foarte mult lucrările prin oraş. După ce am făcut grafică la diverşi clienţi aveam relaţii şi conexiuni bune, şi mi-am dat seama că poţi suna pe cineva cu o locaţie interesantă şi să îl întrebi dacă poţi ţine lucrarea ta acolo, oferind şi comision în cazul în care vinzi. Omul se alege şi cu un obiect interesant şi poate face rost şi de bani. E win-win”.

    Pe aceeaşi idee, el consideră că mai mulţi artişti ar trebui să îşi scoată lucrările în lume în loc să le păstreze în atelier, unde se prăfuiesc şi nu le vede nimeni.

    Daniel a început să se despartă treptat de partea de freelancing odată cu terminarea facultăţii. A lucrat până în acel moment cu aproape 100 de firme, iar maniera perfecţionistă a continuat să îi aducă diferite comenzi, faţă de care a devenit însă mult mai selectiv.

    Lucrarea „Own your destiny”

    Inspiraţia lui pentru lucrări nu vine dintr-o sursă anume, ci din toate. Nu face lucrări pe comandă, nu sculptează după o poză a unui client, ci doar din propriul suflu creativ.

    „De obicei, în fiecare zi când desenez citesc anumite lucruri care pot fi de natură filosofică, spirituală, toate domeniile, cât mai aleatoriu posibil, tocmai ca să îmi forţez mintea să se ducă mai departe. Dacă stau doar cu caietul în faţă mă cam învârt în jurul aceloraşi subiecte şi am nevoie de ceva să îmi deschidă apetitul”.

    Realizarea unei sculpturi reprezintă un întreg proces, iar Daniel trebuie să aibă lucrarea foarte clar în minte înaintea de a o realiza, întrucât „unde e oţel, e oţel”, aşa cum subliniază artistul.

    „E un proces, ajung acasă, mă gândesc la ea, noaptea o visez, mă trezesc cu gândul la ea, vin aici şi încep să lucrez, mă mai gândesc, îi mai fac o poză, mă uit noaptea acasă, notez idei, a doua zi o mai pun să mă uit la ea, să văd ce nu îmi place”. 

    Sculptura „The soul speech”

    Următorul nivel

    Astăzi, Daniel Rădulescu lucrează pe liste de aşteptare, iar pentru fiecare lucrare de-a lui există mai mulţi doritori. Cu toate acestea, nu repetă niciodată o lucrare şi nu îşi doreşte să devină „fabrică”.

    „Cred că am o listă de aşteptare care se întinde deja pe doi ani. Dacă am o lucrare pe care o vor mai mulţi oameni, dar pe care am vândut-o deja, prima întrebare este dacă o refac. Mereu spun că nu o refac. Consider că trăim într-o lume cu idei infinite şi nu e cazul să refac aceeaşi lucrare”.

    Nouă din zece clienţi apreciază mult faptul că Daniel nu repetă lucrările şi văd această atitudine aşa cum ar trebui văzută din partea unui artist: ca pe o dovadă de respect.

    „Nu pot nici eu să mai am acelaşi entuziasm. Să fac lucrarea respectivă a necesitat o insomnie, două, trei, o săptămână în care m-am agonizat cum să fac, cum să nu fac. E un proces, o energie pe care o aloc. (…) Dacă refaci o lucrare o faci doar pentru bani. N-ai cum să spui că o faci din suflet, să fim realişti. Nu există aşa ceva”.

    Lucrarea „Stardust”

    A învăţat că preţul unui artist trebuie să crească în timp, şi nu în funcţie de cum are acel artist nevoie de bani. A învăţat că toată această activitate are şi o parte de business, dar această parte este în plan secundar. Până acum, cea mai scumpă lucrare pe care a vândut-o se ridică la 16.000 de euro.

    „Din asta trăiesc. Începutul era greu pentru că munceam mult la o lucrare. Preţurile au crescut, recunosc că nu sunt ieftin, dar nici nu vreau să fac prea multe lucrări. Ideal pentru mine este să am 10 clienţi pe an şi cam asta este. (…) Nu vreau să devin fabrică”.

    Notiţele lui Daniel Rădulescu sunt complexe şi cuprind toate detaliile despre fiecare lucrare, de la preţul cu care a fost vândută până la persoana care a cumpărat-o şi ce s-a întâmplat ulterior cu lucrarea.

    Partea de business intervine în funcţie de context şi în funcţie de client. Majoritatea clienţilor le cumpără pentru ei, nu pentru investiţie.Sculptorul consideră că are trei tipuri de clienţi: cei care cumpără pentru că le-a stârnit o emoţie, cei care cumpără ca investiţie şi colecţionarii clasici.

    „Dacă am zece lucrări prefer să ajungă la zece oameni, nu toate la unul singur. Am avut un client căruia am refuzat să îi mai vând. Devenise obsedat de lucrările mele şi voia să cumpere orice făceam, dar trebuie să existe o limită pentru că nu mă ajută”.

    Sculptura „Balance, Struggle and Support”

    O zi din viaţa lui de astăzi nu diferă foarte mult ca volum de muncă de zilele din facultate, când intra primul şi pleca ultimul din atelier. Acum vine la atelier în primele ore ale dimineţii, porneşte aerul condiţionat la metal, „să fie răcoare”, îşi pune cafeaua şi îşi pregăteşte playlistul cu muzică epică. Printre sesiunile de atelier acum se mai strecoară în pauză şi discuţiile cu clienţii, ceea ce îl forţează în continuare să fie extrem de organizat.

    În continuare, Daniel Rădulescu se pregăteşte să se mute într-un nou atelier, mai mare, unde va putea să încerce şi sculpturi monumentale, întrucât are solicitări şi pentru astfel de lucrări. Acolo vrea să coopteze ucenici, aşa cum a mai făcut în trecut, care să îl ajute în atelier pentru a se dezvolta împreună.

    „Vreau uşor să mă axez puţin mai internaţional, pe expoziţii în afară. Sunt mai concentrat pe colecţionarii de afară. Sunt concetrat şi pe cei de la noi, dar aş merge spre cei de afară pentru că îmi deschid o piaţă nouă. Am vândut câteva lucrări în Canada şi deja mă contactează oameni de acolo”.

    Totodată, sculptorul nu este setat pe oţel pentru toată viaţa şi este deschis să exploreze şi îmbinarea acestuia cu alte materiale. Până acum, oţelul este cel care îi permite să-şi manifeste viziunea şi arta.

    Lucrul cu metalul în atelier este extraordinar de obositor, iar în final devine chiar toxic pentru sănătate, indiferent de nivelul măsurilor de protecţie. Din această cauză, l-am întrebat pe Daniel de ce face asta.

    „Ceea ce fac eu, ca mediu, ştiu că mă ucide încet, inclusiv cât mă agit la lucrări, insomniile, mă ucid încet. Dar cred că m-ar ucide mai mult să nu o fac. E o chestie pe care trebuie să o fac, e parte din mine. E ca şi cum mi-ai spune să nu mai respir”.

    Daniel, în costumul de 12 kg, lângă o lucrare

  • Destinaţii de weekend. Cum să respiri ca un parizian în afara Parisului

    Poate părea absurd ca, odată ajuns la Paris, să vrei să „evadezi” din Paris. Dar câteodată ai nevoie de un moment de respiro – şi să te retragi puţin din lumina puternică a Oraşului Luminilor. Poate pentru puţin aer sărat şi inspiraţie – şi nu de orice fel, ci una demnă de Monet, Maupassant sau chiar şi de personaje legendare, precum Arsène Lupin.

     

    Pentru parizieni – sau pentru cei care au vizitat Parisul de suficient de multe ori încât să îşi dorească să vadă ce este şi dincolo de el – există numeroase variante de city-break, la câteva ore distanţă. Cele şase gări din capitala Franţei oferă o serie de variante de petrecere a 1-2 zile pline de „charme” în toate punctele cardinale: est – catedralele şi cramele din regiunea Champagne; sud – cramele din Burgundia; vest – castelele Văii Loarei. Se pare însă
    că, de cele mai multe ori, când parizienii vor să evadeze rapid într-un weekend, se îndreaptă, de un secol încoace, spre nord, spre oraşele costale  ale Normandiei. Spun de 100 de ani încoace pentru că, după cum reiese din documentarea făcută pentru călătorie, faimoasele orăşele costale ale Normandiei au atras aici şi  celebri artişti, fie ei scriitori sau pictori, căutaţi de turişti, în general, în cafenelele de pe marginea Senei.

    Étretat, de pildă, aflat la circa 200 de kilometri de Paris, a fost cândva un modest sat pescăresc în apropierea Canalului Mânecii. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, aerul său boem a devenit un magnet pentru artiştii deveniţi ulterior un mijloc de propagare a informaţiei despre frumuseţea locului. Presa internaţională scrie că pictorii Eugène Delacroix şi Gustave Courbet au fost inspiraţi de interesantele formaţiuni stâncoase de aici, iar Maupassant a avut chiar şi o casă în oraş şi a scris o povestire inspirată de acest loc numită „Englishmanul din Étretat”. Totuşi, impresionistul Claude Monet a realizat cea mai cunoscută celebrare a formaţiunilor stâncoase de aici: o serie de tablouri în ulei în care acestea erau centrale.

    Ce găseşti acum în Étretat?

    Un mic orăşel burghez, cu arhitectură tipic normandă, din cărămidă roşie şi piatră albă, care compun casele aliniate în jurul unei plaje pietroase şi pe stâncile erodate în mod bizar.

    Este un oraş turistic, dar şi cu multe ferme, cunoscut mai ales pentru stâncile calcaroase, care includ trei arce naturale şi o formaţiune în formă ascuţită. Din oraş pot fi văzute două din cele trei porturi existente aici – Porte d’Aval şi Porte d’Amont (Manneporte este al treilea şi cel mai mare, care nu poate fi văzut de aici).

    O plimbare în Étretat începe de obicei pe plaja cu pietricele din marmură şi duce spre unul dintre cele mai înalte puncte de aici – în vârful stâncii care delimitează plaja. După o urcare de aproximativ 10 minute, eşti recompensat cu o privelişte demnă de Monet a Falaise D’Amont, Arcul alb de circa 90 de metri deasupra nivelului mării, cât şi asupra Aiguille (Acul), o ţepuşă care pare că sare din apă – la circa 70 de metri deasupra acesteia, ca să fim exacţi. Acesta din urmă este subiectul multor referinţe literare, printre care cea a lui Maurice Leblanc, creatorul hoţului gentleman Arsène Lupin. O parte din scenele celui de al cincilea episod din serialul Lupin au fost realizate aproape de aici, iar Maurice Leblanc, creatorul personajului Lupin – protagonistul a 17 romane şi 39 nuvele –  a trăit în Étretat. A scris mare parte dintre titlurile sale în casa sa de aici, devenită acum Muzeul Clos Lupin.

    Două alte motive pentru a vizita Étretat sunt un teren de golf cu 18 găuri aflat pe una dintre stânci şi grădinile amplasate pe o alta (Jardins d’Étretat), ambele oferind o privelişte spectaculoasă asupra stâncilor şi oraşului. Un alt tip de Notre Dame – de la Garde de această dată – se află pe această stâncă sudică: unul mult mai mic, care pare să se încadreze în arhitectura naturală a locului.

    Totuşi, sunt şi alte lucruri de experimentat aici în afară de plaja de pietriş şi formaţiunile din stâncă: micul oraş aflat la baza lor este plin de restaurante intime şi de magazine mici.

    Fie că alegeţi restaurantul Bel Ami (inspirat de un alt roman, scris de Maupassant) sau oricare dintre celelalte restaurante-braserii de aici, senzaţia pe care o ai când intri în micile restaurante din Étretat este aceea în care vii de afară într-un loc cald, cu şemineu, iarna. Poate şi ca urmare a climei – în general mult mai rece decât în Paris (acum, în jur de 18 grade). În restaurante nu ar trebui să rataţi cidrul, băutura care pare să fie specifică oraşelor de pe ţărmurile Normandiei şi „la galette”, o clătită sărată care poate ţine loc de trei mese (mai ales dacă alegeţi să mâncaţi ca un francez…).

    La întoarcerea spre Paris, nu rataţi o oprire în Honfleur. De fapt, şi drumul spre Honfleur este demn de ochii turiştilor: Podul Normandiei este o bijuterie a infrastructurii franceze, care face legătura între Le Havre şi Honfleur, deasupra râului Sena, înainte ca acesta să se reverse în Canalul Mânecii. Chiar dacă este un pod de autostradă (taxat ca atare), este prevăzut şi cu o alee pietonală şi una pentru biciclişti în ambele direcţii, permiţând celor care aleg să traverseze podul pe jos sau pe două roţi să facă acest lucru fără să plătească. Construcţia podului a început în 1988 şi a durat şapte ani. S-a deschis pe 20 ianuarie 1995, fiind la vremea respectivă cel mai lung pod cu cabluri din lume (recordul a fost în 1999 în favoarea unui pod din Japonia), cu o lungime de aproximativ 2,1 kilometri şi o înălţime de 214 metri.

    Micul sat Honfleur, aflat la baza podului, este cunoscut atât pentru portul său, cât şi pentru casele cu faţade pictate de numeroşi artişti în special de Gustave Courbet, Eugène Boudin, Johan Jongkind şi, din nou, Claude Monet, care au alcătuit, de altfel, École de Honfleur (Şcoala Honfleur). Aceasta a contribuit la apariţia mişcării impresioniste. Biserica Sfânta Caterina de aici este cea mai veche biserică din lemn din Franţa.

    Certificatul digital de vaccinare este obligatoriu nu doar pentru intrarea în Franţa, ci în toate spaţiile publice de aici, fie că vorbim despre săli de cinema, restaurante, hoteluri, baruri sau chiar şi magazine alimentare.

    Chiar dacă semnificaţia numelui nu are nicio legătură cu florile (sunt incluse în componenţa acestuia – pare să fie mai degrabă conectat cu termenul fleur, care înseamnă linie a râului sau estuar), casele colorate din Honfleur sunt mereu înconjurate de flori.

    Nu e de mirare că frumuseţea Honfleur a atras numeroşi artişti timp de secole. Portul de aici şi clădirile colorate oferă amestecul perfect pentru orice ochi, dar pentru cei în cazul cărora o simplă plimbare nu este de ajuns, există şi opţiunea de a vizita muzee, restaurante numeroase şi magazine care vând produse locale. Pasionaţii de fructe de mare nu trebuie să rateze stridiile sau midiile cu cartofi prăjiţi de la unul dintre restaurantele portului.

    După Honfleur, dacă vă mai rămâne puţin timp din mica escapadă din Paris, încercaţi să vizitaţi şi Trouville-sur-Mer (termenul de Trouville este însă mai des folosit). Nu am petrecut prea mult timp aici, dar la o plimbare scurtă am văzut că oferă o promenadă care se pare că există aici din secolul al XIX-lea, un port pescăresc, încă funcţional, precum şi un cazinou care a fost construit aici în aceeaşi perioadă cu aleea pietonală şi care a apărut într-un film despre viaţa lui Coco Chanel. Oraşul este presărat cu vile (mai somptuoase decât cele din orăşelele anterioare), printre care Montebello – construită în 1866. Acum aceasta este un muzeu unde sunt expuse tablouri de Charles Mozin – care a pictat prima dată Trouville în 1852 şi a fost urmat mai târziu de mai cunoscuţii Monet şi scriitorul Alexandre Dumas.

    Cum să ajungi în Étretat: 2,5 – 3 ore de condus sau trenul spre Le Havre şi o călătorie cu taxiul spre Étretat. Dacă alegeţi varianta maşinii, este important să luaţi în calcul şi numeroasele puncte de taxare de pe autostrăzi (variază între 4 şi 9 euro, în funcţie de operatorul autostrăzii şi de locul traversat).

    Preţurile pentru cazare pornesc de la circa 100 de euro şi pot urca până la peste 1.000 de euro/noapte, într-unul dintre hotelurile luxoase din regiune.

     

  • Povestea insulei oamenilor foarte bogaţi şi a regilor şi reginelor, unde puteţi merge să petreceţi un concediu minunat. Ce schimbări pregătesc autorităţile – GALERIE FOTO

    Este considerată destinaţia perfectă pentru nunţi (wedding destination). Autorităţile vor să o poziţioneze ca prima insulă elenă devenită destinaţie sustenabilă. Pelicula For Your Eyes Only, din seria Bond, a fost filmată parţial aici. Prinţul Philip al Marii Britanii – soţul Reginei Elisabeta a II-a -, care s-a stins recent din viaţă, s-a născut pe insula din Marea Ionică.

    Fiul său, prinţul Charles, vine frecvent în vacanţă aici, şi nu se cazează oriunde, ci la vila familiei Rothschild, una dintre cele mai bogate din lume. Şi Emirul Qatarului şi familia Agnelli – de al cărei nume e legat grupul auto Fiat – s-au îndrăgostit de acest loc supranumit „insula grădină” şi şi-au ridicat sau au cumpărat case aici. Unde? În Corfu.

    VEZI AICI GALERIA FOTO

    Era cândva în anii ’60 când Regina Frederica a Greciei a organizat pentru capetele încoronate ale lumii o croazieră prin insulele elene. Această călătorie, destinată doar celor cu sânge albastru, a avut o primă oprire în Corfu, una dintre cele mai întinse insule din Marea Ionică. Localnicii, cel puţin unii dintre ei, spun că aşa a devenit insula cunoscută.

    Alţii, mai sceptici, pun popularitatea pe seama altor factori, cum ar fi că Prinţul Philip s-a născut aici – la Mon Repos –, deşi de-a lungul vieţii a revenit o singură dată din cauza unor probleme de natură geopolică.

    Sunt şi cei care afirmă că Împărăteasa Sissi a păşit pe insulă, s-a îndrăgostit la prima vedere şi şi-a cumpărat o casă aici, la Achilleion, unde să se retragă după moartea a doi dintre cei patru copii ai săi. În plus, aerul umed din Corfu îi făcea bine, ea având probleme la plămâni. După asasinarea sa, casa (de fapt palat) a fost preluată de Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Astăzi, la mai bine de un secol distanţă, Achilleion este una dintre cele mai vizitate destinaţii din Corfu.

    Totuşi, cei mai mulţi spun că de fapt serialul The Durrells – ecranizarea cărţii „Familia mea şi alte animale a lui Gerald Durrell – este cel căruia i se datorează popularitatea acestei insule care atrăgea înainte de pandemie 1,3 milioane de vizitatori străini. Din total, aproape 40% erau britanici, pe când România se găsea mult mai jos în statistici, cu doar câteva mii de turişti.

    Apetitul mare al străinilor pentru vacanţe în această insulă atât de verde încât a fost supranumită „insula grădină” a dus la dezvoltarea unei ample infrastructuri turistice, cu un total de 120.000 de camere pentru cazare – mai multe decât în toată România –, pe toate segmentele de preţ, şi cu porturi generoase, ce asigură 10% din toate pontoanele (locurile de acostare pentru bărci) din Grecia. Tot în Corfu acostează şi marile vase de croazieră – nu puţine – care aduc fiecare mii de oameni pentru o vizită de o zi în oraşul-capitală. Iar în aeroportul din apropiere aterizează cursele de tip charter sau de linie care aduc turişti din toată lumea, inclusiv din România, ţară care se află la mai puţin de o oră şi jumătate de zbor direct. Anul acesta, pentru prima dată, companiile aeriene de linie au lansat curse care leagă Bucureştiul de Corfu, însă agenţiile de turism, precum Paralela 45, operează zboruri directe de peste 20 de ani.

     

    Această insulă nu îi atrage doar pe străini, ci şi pe localnicii plecaţi peste graniţă. Spiros Catechis a emigrat acum mai bine de două decenii la New York, unde a lucrat ca economist, printre altele pentru JP Morgan, una dintre cele mai importante bănci de investiţii din lume. În 2000 a cumpărat localul care astăzi poartă numele de Flisvos. A fost întâi cafenea, apoi bistro, iar acum este un restaurant cu acte în regulă şi cu o filosofie de tipul farm to table.

    Spiros s-a întors definitiv acasă în 2014 şi se ocupă exclusiv de business. Recunoaşte că New Yorkul l-a învăţat multe. Printre altele, l-a învăţat să gândească rapid şi să execute rapid.

    Aşa că, odată întors definitiv în Corfu a reconfigurat Flisvos într-un local care îmbină bucătăria tradiţională elenă cu fine diningul.

    „Mizăm pe ideea de farm to table. Oamenii caută produse organice şi experienţe autentice, vedem o localizare a turismului. Într-o perioadă în care turismul de masă îşi pierde din avânt, vizitatorii nu mai vor să meargă la resort, ci unde mănâncă localnicii”, explică antreprenorul care are propria sa grădină de legume.

    Printre cele mai importante produse realizate în Corfu se numără vinul, numbolo (o specialitate din carne) şi uleiul de măsline – livezile sunt la tot pasul -, unele licori premium fiind vândute în cele mai scumpe magazine din lume precum Harrods. Toate trebuie încercate, dar mai ales specialităţile pe bază de kumquat (un mic fruct portocaliu) importat din China. Clima prietenoasă a făcut posibil ca acest fruct să crească şi pe insulă, dar localnicii continuă să îl importe şi din Asia dat fiind că au construit o întreagă industrie în jurul lui – de la lichioruri fine, la dulceţuri, bomboane şi nuga – toate aceste specialităţi putând fi încercate în diferite magazine precum Lazaris unde poţi nu doar degusta, dar şi vizita zona de producţie.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Povestea tinerei care reinventează îngheţata. Ea produce îngheţată de colivă sau pâine prăjită cu magiun şi a transformat eugenia în artă culinară

    Ana Consulea, poate cel mai cunoscut cofetar al Bucureştiului, deschidea în urmă cu un an Zelato, o gelaterie-chioşc cu servire în aer liber, chiar la intrarea în Herăstrău. Aromele atipice, cum sunt cele de eugenie sau năstruşnicul ananas cu piper, plus designul prietenos au creat în jurul micuţei gelaterii o atmosferă ludică, bună pentru a ne atrage atenţia de la perioada atât de dificilă experimentată de toţi. Iar invitaţia la joacă a funcţionat, Ana Consulea fiind gata să ducă Zelato la un alt nivel.

    Lucrăm de zor pentru a lansa un nou spaţiu în Bucureşti, un «frate» al lui Zelato, un concept construit în jurul produsului vedetă, îngheţata, dar care va avea şi alte produse, bineînţeles. Nu pot dezvălui încă mai multe despre acest nou business, dar abia aştept să o fac la timpul potrivit”, spune Ana Consulea, chef cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato.

    Înainte de a deschide Zelato, Ana Consulea a pus bazele Zexe Braserie. Situată pe bulevardul Aviatorilor, aproape de intrarea în parcul Herăstrău, Zexe Braserie revizitează original şi contemporan, cu ingredientele şi tehnicile de astăzi, reţete istorice de prăjituri româneşti – Tache Ionescu, Carmen Sylva, Joffre şi Regina Maria, dar propune şi gusturi noi. Ana a făcut astfel în cofetărie ce a făcut tatăl ei, Alexandru Consulea în gastronomie cu restaurantele Zexe, care propun de peste 20 de ani o detaşare faţă de bucătăria tradiţională românească, bazându-se mai ales pe reinterpretarea unor reţete ante şi interbelice.

    Partea de gelaterie era cumva abordată şi la Zexe Braserie, dar Ana (31 de ani) şi-a dorit ceva mai mult.

    “Zelato s-a născut din dorinţa de a trece la nivelul următor cu partea de gelaterie pe care o dezvoltam de ceva timp la Zexe Braserie. Eu iubesc îngheţata artizanală încă de la începutul carierei mele în cofetărie şi am fost preocupată să studiez cum o prepară cei mai buni în domeniu: atât francezii, cât şi italienii. În ultimii ani, am extras ce mi-a plăcut mie de la fiecare, am dezvoltat, am adaptat gustului local, am testat şi am creat astfel un produs unic, care reprezintă întru totul gustul şi perspectiva mea asupra îngheţatei.”

    Odată finalizate testele, Ana a decis să lanseze propriul ei brand de gelaterie, al cărui concept şi caracter să reflecte viziunea ei asupra îngheţatei artizanale, de la design, până la produs şi comunicarea acestuia.

    “Am studiat atât tehnicile de gelaterie ale italienilor, cât şi pe cele ale francezilor. Italienii au o îngheţată mult mai aromată, mai grasă, cu o textură mai elastică şi mai puţin aerată – ceea ce cunoaştem drept gelato. Francezii, în schimb, se concentrează mai mult pe cantitatea de aer din îngheţată, vor să fie mai aerată, mai echilibrată – aceasta este practic îngheţata clasică.

    Mie îmi place câte ceva din amândouă, aşa că am zis să le combin, obţinând o îngheţată cremoasă şi aromată (atributele gelato), dar în acelaşi timp şi aerată (îngheţata clasică), cu foarte puţin zahăr adăugat. Am ales cantitatea mai mare de aer din îngheţata clasică şi grăsimea din gelato. Pot spune că am schimbat puţin regulile de concepere a reţetelor inventate de italieni şi de francezi şi am creat o îngheţată perfect adaptată gustului nostru românesc.”

     

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL