BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie – Bogdan Angheluţă, editor Business Magazin: Este America pregătită pentru un nou Obama?

    Îmi amintesc momentul în care l-am văzut pentru prima dată pe Barack Obama, undeva la începutul anului 2008; nu ştiam prea multe despre el, dar discursul pe care l-a ţinut după victoria din statul american Iowa mi-a atras instantaneu atenţia. Un tânăr educat, care vorbea cursiv, făcând apel la emoţia celor din public – un contrast evident faţă de cel care condusese destinul Americii în anii precedenţi.

    Obama a plecat în cursa Partidului Democrat pentru nominalizare fără prea multe şanse, având în faţa sa una dintre cele mai influente femei din politica mondială, Hillary Clinton. Dar discursul său raţional şi modul decisiv în care s-a pronunţat asupra unor teme sensibile la acea vreme, aşa cum era războiul din Irak, au făcut ca baza sa de suporteri să crească mult peste aşteptările analiştilor.

    Părea evident însă că democraţii aveau să „fure” preşedinţia de la republicani, pentru că marea majoritate a americanilor – indiferent de înclinările politice – se plictisiseră de aiurelile lui George W. Bush şi, s-o spunem sincer, de nivelul său intelectual sub medie.
    Asistăm acum la acelaşi fenomen, cu menţiunea că Trump nu oferă americanilor prostii, ci minciuni.

    Potrivit Politifact, platformă care verifică veridicitatea declaraţiilor oferite de oficialii americani, doar 4% din informaţiile oferite de Donald Trump sunt adevărate. Doar una din 25.

    Procentajul creşte atunci când sunt adăugate informaţiile în principal adevărate şi parţial adevărate, ajungând la 29%. Situaţia rămâne însă una aproape ireală: 7 din 10 lucruri spuse de Trump sunt false.

    În comparaţie, Barack Obama avea un procentaj de 20% în ceea ce priveşte informaţii reale şi 73% atunci când erau luate în calcul şi cele parţial adevărate.

    Interesant este că minciunile lui Trump ating chiar şi subiecte lipsite de importanţă: recent, el a declarat că tatăl său s-a născut în Germania; realitatea este că acesta s-a născut la New York, în 1905.

    Revin la ideea de contrast pentru a-l prezenta pe candidatul democrat care mi-a adus aminte, din multe puncte de vedere, de Barack Obama: Pete Buttigieg.

    La doar 37 de ani, Buttigieg este noua vedetă a Partidului Democrat, fără a avea însă prea multe lucruri care să-l recomande – exact ca Obama. Este primar al unui oraş cu vreo 100.000 de locuitori din statul Indiana, vorbeşte şapte limbi străine (norvegiana a învăţat-o pentru a putea citi mai multe cărţi ale autorului său preferat, netraduse în engleză) şi este veteran de război. A terminat Harvard şi Oxford şi este licenţiat în istorie, literatură, filosofie, politică şi economie. Este homosexual, fiind căsătorit de anul trecut cu partenerul său de viaţă.

    Toate cele de mai sus descriu candidatul perfect pentru un partid progresist, aşa cum e cel democrat, şi mai ales un candidat în opoziţie perfectă cu Donald Trump.

    Întrebarea este ce trebuie să facă democraţii pentru a transmite mesajul lui Buttigieg (sau al oricărui alt candidat) către votanţii care l-au ales, în 2016, pe Trump; cum trebuie să „îmbrace” acest mesaj astfel încât să fie perceput şi de America de jos, acea Americă prea puţin interesată de încălzirea globală sau de economia participativă. Acea pătură socială pentru care singurul lucru care contează e ziua de mâine.

    Obama a reuşit să câştige mobilizând tinerii, minorităţile şi acea parte din elite care se săturase de nivelul scăzut al mesajelor venite de la Casa Albă; Trump a câştigat mobilizând oamenii de rând şi segmentul celor afectaţi de dispariţia industriei, mobilizându-i pe cei care se săturaseră de discursuri pompoase, inteligente, dar care nu le aduceau nimic nou pe masă.

    Va alege America un alt Obama?

  • Opinie Mihaela Feodorof, executive coach şi business consultant – Coachingul transformaţional sau „varianta 4D” a coachingului

    Mă aflam la începutul drumului managerial când am luat contact prima dată cu noţiunea de „coaching” – un termen devenit deja uzual în lumea de business. Mi-a căzut bine recunoaşterea efortului îndelung depus prin numirea într-o funcţie de conducere. După ce am depăşit însă răsfăţul egoului, am căzut epuizată şi tristă cu capul între palme. Ce mă fac acum? De unde şi de ce am eu de astăzi alte drepturi? Şi cum să mă despart de bunele relaţii colegiale, chiar prieteneşti, pe care le aveam deja cu cei cu care făcusem până ieri, cot la cot, atâtea lucruri? Nu-mi stă în fire să stau prea mult în faza premergătoare depresiei, aşa că m-am dus la cel căruia îi datoram atât recunoaşterea, dar mai ales starea în care mă aflam. I-am spus exact ce simt, ce gândesc şi i-am cerut ajutorul. Mi-a zâmbit, mi-a spus că ştie şi înţelege prin ce trec, dar că el nu ştie cum să mă ajute. Dar poate să-mi recomande un proces de dezvoltare care să se desfăşoare pe mai multe luni şi în care să fiu însoţită de un coach.

    Au trecut peste 15 ani de atunci. Termenul s-a banalizat. Toată lumea ştie acum ce este şi cum se consumă coachingul. Şi oferta de servicii s-a rafinat pe măsură ce tot mai multe persoane au înţeles procesul şi s-au specializat, certificat sau nu, în a profesa. Termenul netraductibil, integrat în limbajul corporatist universal, prin care înţelegem antrenarea unui nou mod de a gândi şi acţiona, a unor comportamente până atunci inexistente sau ineficiente pe care coach-ul, beneficiarul, le doreşte. Unii îl consideră la modă, alţii îl văd ca pe un instrument care îi ajută să evolueze profesional şi personal.

    Odată cu dezvoltarea mediului de business, persoanele care activează în zona de middle şi top management, cât şi antreprenorii români au început să apeleze la coaching. Primul nivel de dezvoltare al coachingului este cel tranzacţional – cel care te ajută să îţi stabileşti cu claritate obiectivele pentru care lucrezi, să îţi construieşti un plan de acţiuni adecvat dorinţelor şi resurselor tale, dar mai ales să obţii rezultate măsurabile. Aşadar, coachingul tranzacţional se concentrează pe acţiune. Însă pentru a gestiona eficient toate acestea este nevoie ca tu, cel care conduci o echipă sau ai o afacere, să rămâi în armonie cu viaţa ta profesională şi personală.

    Şi iată-ne într-o altă paradigmă a creşterii, la următorul nivel al procesului de coaching – coachingul transformaţional. În anii de lucru susţinut cu diverse persoane pe care le-am însoţit în procesul de dezvoltare prin executive coaching, am ajuns deseori aici. Am identificat şi readus la viaţă, în viaţa beneficiarului, roluri uitate, abandonate, ale persoanei în cauză. Niciodată nu am renunţat însă.

    A pune întrebări cu sens, care ating suprafeţe ascunse privirilor, este instrumentul de lucru al coach-ului. Soţ(ie), fiu/fiică, frate/soră, prieten(ă), sportiv(ă), şef(ă), coleg(ă), iubit(ă), orice altă pasiune, plăcere care te ţine viu(e), sunt perspective din care funcţionezi scoţând la iveală abilităţile tale, cel care vrei să fii din nou însufleţit de ceea ce faci, energic şi cu privirea luminoasă. Între timp, cu siguranţă nefiind singura care a ajuns în această paradigmă de lucru, programele de certificare au evoluat pe măsură. Până în acest moment, coachingul transformaţional este cea mai completă şi complexă metodă de dezvoltare personală şi profesională, „varianta 4D a coachingului”. Adică, mai pe înţelesul tuturor, toate demersurile de dezvoltare sunt dedicate individului în totalitatea sa, fără a face separarea între viaţa personală şi cea profesională.

    Procesul de coaching transformaţional face trecerea la nivelul superior de dezvoltare, antrenând individul pentru modelul de leadership transformaţional. Dar pentru că nu este atât de simplu pe cât de frumos sună, nu oricine, sau oricând, este pregătit să parcurgă acest nivel. Faţă de coachingul tranzacţional, cel transformaţional aduce sub aceeaşi umbrelă toate rolurile pe care le ai, conştient sau inconştient, în viaţa ta. Nu este un exerciţiu uşor. Dar ştim deja că numai în afara zonei de confort creştem. Acest tip de coaching activează resursele individului în ansamblul său, fapt ce antrenează diferite forme de inteligenţă (raţională, emoţională sau spirituală) ale persoanei implicate în proces.

    Nu este terapie, nu este mentorat, nu este consiliere! Este exact ceea ce îţi este greu să faci singur – un suport în analizarea şi conştientizarea perspectivelor vieţii tale şi a acţiunilor pe care le întreprinzi din această perspectivă. Rezultatele acestui demers vin, aşa cum era firesc, ca efect al acţiunilor din viaţa noastră de zi cu zi. Mai concret, dacă eu îmi antrenez empatia, ingredientul vital al eficienţei inteligenţei emoţionale, voi vedea efectele (primind chiar feedback de la cei din preajma mea) atât în rolul de manager de la birou, cât şi în cel de părinte, prieten, soţ etc.
    Cum măsor eficienţa procesului de coaching transformaţional? Prin eficienţa cu care acţionez, claritatea cu care îmi stabilesc obiectivele, dar mai ales obiectivitatea şi înţelegerea corectă a contextului în care funcţionez.

    Una dintre experienţele în care coachingul transformaţional şi-a dovedit eficienţa îmi trezeşte amintiri foarte frumoase. Am lucrat cu o persoană care avea rolul de CEO de multinaţională. O femeie frumoasă, inteligentă, rafinată, care lucra într-o industrie ce i se potrivea mănuşă. Intenţia acesteia, din perspectivă profesională, a fost aceea de a-şi clarifica şi eficientiza relaţiile cu echipa de board şi oamenii cheie din echipă. Am lucrat la acest aspect prin mai multe demersuri până am ajuns la un proces individual de dezvoltare.

    Am trecut pragul coachingului tranzacţional către cel transformaţional pas cu pas, printr-un exerciţiu îndelungat de introspecţie care a generat schimbări majore în viaţa sa per ansamblu. Ca să fiu succintă, şi-a schimbat cu totul modul de a funcţiona, a făcut alegeri definitorii plecând de la un rol profesional care au generat repoziţionarea sa în viaţă – modul în care dezvoltarea sa a impactat organizaţia s-a tradus în creşterea cifrei de afaceri, prin relaţii mai armonioase cu echipa şi partenerii de business, dar şi în viaţa personală. La un moment dat, o altă clientă îmi mărturisea convingerea ei că şeful companiei în care lucra (CEO-ul multinaţionalei) are, la rândul său, un coach, având în vedere provocările prin care treceau la nivel organizaţional. Aşadar, a avea un însoţitor de drum atunci când modul de a acţiona nu pare a fi cel mai eficient, dar nici în armonie cu tine, devine un standard de igienă personală şi profesională, aşa cum îţi verifici anual starea sănătăţii.

  • Cum facem să accesăm mai uşor fonduri europene?

    Realitatea este însă mult mai prietenoasă cu companiile româneşti. Pentru accesarea de fonduri europene sunt eligibile companii care au ca medie în 2018 între 3 şi 249 angajaţi, profit şi care vor să acceseze un grant de minimum 1 milion euro şi maximum 5 milioane euro pentru investiţii în afara zonei Bucureşti-Ilfov. Finanţarea nerambursabilă este de cel mult 70% în cazul în care compania nu a depăşit o medie de 49 de angajaţi în ultimii doi ani fiscali, mai puţin în judeţele Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara şi Arad, unde finanţarea este de cel mult 55%, respectiv 45% dacă sunt între 50 şi 249 angajaţi.

    Procentul de finanţare nerambursabilă se aplică în funcţie de judeţul unde este amplasată investiţia şi nu unde avem sediul social. De exemplu, putem avea sediul social la Bucureşti, dar investiţia să o facem la Braşov. În această situaţie avem 70% nerambursabil dacă nu am depăşit media de 49 de angajaţi. Sunt eligibile cheltuieli cu construirea de la zero sau extinderea unei clădiri, dotarea cu echipamente, mijloace fixe şi software. Nu este eligibilă, în schimb, renovarea spaţiilor existente, iar terenul trebuie să fie liber de sarcini.

    Trebuie să avem în vedere însă că ambele linii, de fonduri europene şi ajutoare de stat, sunt reglementate până în 2020. Prin urmare suntem la final al perioadei programatice 2014-2020 şi trebuie să fim atenţi la oportunităţi, următoarea sesiune deschisă pe fonduri europene fiind, cel mai probabil, tocmai în 2022. Dacă pe Schema de Ajutor de Stat reglementată de HG 807/2014 avem sesiune de depunere continuă, pe fonduri europene sesiunea se va deschide în luna mai, cel mai probabil. La acel moment însă proiectele va trebui să fie deja pregătite, pentru că se aplică principiul de „primul venit, primul servit”. Altfel spus, cine va atinge 75 puncte va intra direct la contractare. Nu se vor contracta proiectele în ordinea punctajului, ci în ordinea depunerii.

    Faţă de 2017, actualul ghid pe Programul Operaţional Regional 2.2 simplifică mult procedura: nu se mai solicită la depunere decizia etapei de încadrare de la mediu, nu se mai punctează depunerea a două oferte pentru fiecare echipament. Dovada cofinanţării nu se face la momentul depunerii, ci doar după evaluarea proiectului, odată cu transmiterea documentelor necesare contractării, însă sfatul meu este să solicitaţi şi unei bănci o analiză şi să aveţi cumva certitudinea că veţi deţine resursele necesare implementării proiectului. Altfel, există posibilitatea să construiţi un proiect de
    7 milioane euro şi după aprobare să realizaţi că nu aveţi resurse pentru a-l implementa.

    Pentru un proiect eligibil şi cu un punctaj care să asigure contractarea, primul pas este verificarea bilanţului pe 2018, chiar şi provizoriu, precum şi analiza indicatorilor. În funcţie de punctaj, compania poate decide ce indicatori financiari îşi asumă să crească drept urmare a implementării proiectului.
    Planul de afaceri trebuie pregăatit cu rigurozitate: descrierea societăţii, produse/servicii etc., la fel şi cererea de finanţare, previziunile financiare – venituri, cheltuieli, locuri de muncă create, salarii. Deşi s-au simplificat cerinţele, documentaţia este încă stufoasă, cel puţin 100-150 pagini, proiectele se depun pe platforma MYSMIS, iar ulterior aprobării, implementarea este mult mai solicitantă întrucât achiziţiile, rapoartele de progres, cererile de plată/rambursare necesită respectarea cu stricteţe a legislaţiei, altfel compania riscă corecţii.

    În acest context şi având în vedere faptul că este eligibilă cheltuiala cu consultanţa în procent de 50%, recomand alegerea unui consultant cu experienţă de cel puţin 5-7 ani în domeniu şi care probează finalizarea cu succes a minimum 20-30 proiecte de acelaşi tip. E foarte important şi să aveţi în vedere că de la publicarea ghidului final, în doar o lună se deschide sesiunea. Prin urmare, sfatul meu este să aveţi scrise proiectele, semnate cu semnătura electronică toate documentele, astfel încât, la momentul oportun, acestea doar să fie încărcate pe platforma MYSMIS. Estimez că va fi o concurenţă acerbă pentru fondurile rămase şi nu va fi loc pentru întârziaţi.

    Proiectele se vor evalua aproximativ şase luni şi apoi se semnează contractul de finanţare. Odată semnat, se dă un anunţ în presă privind începerea proiectului şi începe derularea procedurilor de achiziţie. Trebuie urmărite şi respectate atât bugetul aprobat, cât si calendarul de implementare a proiectului. În cazul în care trebuie prelungite anumite activităţi sau trebuie făcute modificări, se fac fie notificări, fie acte adiţionale la contractul de finanţare.

    În funcţie şi de prevederile ghidului final, ce urmează să fie publicat, de principiu, în aprilie, şi de grila de punctaj aferentă, nu recomandăm asumarea unor indicatori pe care nu suntem siguri că îi putem atinge după finalizarea implementării.

    Întrucât perioada programatică 2021-2027 va începe probabil în 2022, până atunci nu vom mai avea alte sesiuni deschise pentru a ne finanţa proiectele şi trebuie să profităm de ultimele alocări în 2019.

  • Dăncilă revine, la câteva ore, asupra anunţului privind mutarea ambasadei din Israel. „Este o opinie personală”. Premierul recunoaşte şi autoritatea lui Iohannis

    ”Am formulat corect, am zis că trebuie să împlinim toţi paşii constituţionali, nu am zis că mut eu ambasada, am spus că trebuie să respectăm constituţia. Preşedintele nu a făcut decât să mă dezamăgească pentru că eu am avut o abordare corectă şi am luat în calcul că constituţia trebuie respectată, opinia mea este că trebuie să facem acest pas, este o opinie personală”, a declarat la Antena 3 Viorica Dăncilă.

    Ea a mai spus că speră ca preşedintele Iohannis ”să pună în balanţă şi să ia decizia cea mai bună”.
     
    ”Aş vrea să am o discuţie cu domnul preşedinte. (…) Am văzut declaraţia domnului preşedinte care a fost foarte nemulţumit de declaraţia mea. Libertatea de exprimare este a oricui. Eu, ca prim-ministru, mi-aş dori să facem acest pas. Faptul că vrem să se mute ambasada şi să fim apropiaţi de SUA şi Israel nu înseamnă că ne îndepărtăm de UE. Decizia finală, conform Constituţiei, este la preşedinte”, a adăugat premierul.
     
    De asemenea, ea a mai spus că în cazul în care preşedintele Klaus Iohannis refuzîă relocarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim, va analiza toate posibilităţile, neexcluzând sesizarea Curţii Constituţionale.
     

  • Opinie Claudia Sofianu, EY România: Programator român, lucrez de acasă, pentru o companie din străinătate. Ce obligaţii fiscale am?

    În relaţia cu societatea străină pentru care prestează servicii profesionale, aceste persoane sunt de obicei fie angajaţi, fie colaboratori persoane fizice autorizate (PFA). Însă, faptul că societatea angajatoare/ contractoare nu este stabilită în România, nu înseamnă că nu se datorează taxe aici, atunci când activitatea persoanei fizice este desfăşurată de pe teritoriul ţării noastre. Fiecare dintre cele două modalităţi de colaborare generează acestor persoane obligaţii fiscale în România, care adesea pot fi dificil de îndeplinit.
     
    În cazul angajaţilor, procesul de raportare în România a veniturilor salariale obţinute din străinătate şi de plată a taxelor aferente este unul complex, lunar, cu responsabilităţi din partea angajatului sau din partea angajatorilor, în anumite cazuri. Aceste obligaţii trebuie avute în vedere de persoanele fizice, atunci când încheie un contract de muncă cu o societate din străinătate – oricare ar fi forma acestuia, chiar şi, spre exemplu, un “gentleman’s agreement” – pentru că vor avea impact asupra salariului ce le va rămâne în mână după achitarea taxelor.
     

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: Azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!

    Nu sunt eu samariteanul milostiv.
     
    Suntem în 2018.
     
    Un om care are acum spre 70 de ani, avea, la Revoluţie, în jur de 40 de ani. A muncit în capitalism, prin urmare, cam 25 de ani. Sigur, e posibil ca unii să nu fi muncit, sau să nu fi muncit mult.
     
    Cunosc o femeie care, vreme de 25 de ani, a lucrat într-o făbricuţă de pâine, într-o comună din Galaţi. Noapte de noapte, până în zori, a copt pâine, vreme de 25 de ani. Când a ajuns la vârsta de pensionare, s-a dus, ca tot omul, să-şi ceară pensia. Şi, când colo, nimic, niciun an de contribuţie.
     
    Noi distribuim statului tot felul de sarcini. Dar niciodată nu ne întrebăm: care este rostul statului? Cine este statul? Şi ce este el?
     
    Există o literatură colosală în această privinţă – de la Platon, trecând prin Hobbes, Locke şi Rousseau şi până la Hayek. Dar noi nu citim.
     

  • Opinie Cătălin Creţu, General Manager pentru România, Croaţia, Slovenia şi Malta în cadrul Visa: “Viitorul plăţilor în transportul public se întâmplă deja. Unde este România”

    Când vine vorba de transportul public, nu contează doar cum, ci şi cât de rapid şi de uşor te deplasezi. Pe măsură ce populaţia urbană creşte, transportul public este supus presiunii de a deplasa cât mai mulţi oameni prin sistem, cât mai rapid cu putinţă. Astăzi, mai bine de jumătate din populaţia lumii locuieşte la oraş şi, până în 2050, se estimează că această proporţie va ajunge la două treimi. Cu o pondere atât de mare a populaţiei unei ţări şi a producţiei economice concentrate în oraşe, există o oportunitate imensă de a spori şi mai mult creşterea economică şi de a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru miliarde de oameni.
    La nivel mondial, oamenii cheltuiesc până la 800 de miliarde de dolari pe an pe biletele de transport public, iar un procent foarte mare din această sumă se plăteşte în numerar. Am văzut cu toţii cozile de la turnichete la orele de vârf sau ne-am scotocit prin buzunare după mărunţiş să cumpărăm bilete. Nu mai este nevoie să trecem printr-o astfel de experienţă. Tehnologia contactless poate contribui la reducerea nevoii de bilete tradiţionale sau carduri inteligente de călătorie şi, astfel, la scăderea costurilor operaţionale cu acceptarea numerarului. În acelaşi timp, permite consumatorilor să călătorească mai rapid şi mai uşor cu transportul public, iar gestionarea reţelei de către operatori de transport devine mai puţin costisitoare.
    Adoptarea pe scară largă a plăţilor digitale ar putea reduce semnificativ costurile asociate transportului în comun şi sistemelor de taxare întreţinute de municipalităţi, potrivit unui studiu care evaluează impactul economic al digitalizării plăţilor în marile oraşe ale lumii, comandat de Visa şi realizat de Roubini ThoughtLab. Studiul a constatat că agenţiile de transport cheltuie în medie 14,5 cenţi din fiecare dolar încasat fizic, comparativ cu doar 4,2 cenţi pentru fiecare dolar încasat digital.
    Visa, în calitate de lider mondial în tehnologie, îşi propune să transforme modul în care călătorim şi beneficiază de o multitudine de soluţii şi know-how pentru a facilita extinderea tehnologiei contactless în transportul public la nivel mondial. Prin intermediul Centrului nostru de Excelenţă în Transport, lucrăm cu companii din industria transporturilor pentru a îmbunătăţi experienţa de călătorie a consumatorilor, indiferent că aleg să se deplaseze cu maşina, cu trenul sau cu avionul. Astăzi, călătoriile cu cardurile Visa contactless sunt posibile în numeroase oraşe din întreaga lume, prin parteneriate cu operatori de transport public sau autorităţi la nivel internaţional. 
    În România, locuitorii şi turiştii din Sibiu se bucură începând cu anul acesta de posibilitatea de a-şi achita călătoriile cu mijloacele de transport în comun folosind cardul contactless, la fel ca şi cetăţenii din alte metropole, precum Londra. În alte oraşe mari din ţară se folosesc cartele contactless pentru plata transportului în comun, care pot fi încărcate de pe cardul bancar sau prin plata cu numerar. Şi în aceste oraşe se poate introduce tehnologia ce permite plata contactless cu cardul bancar direct în mijloacele de transport. Adoptarea rapidă a tehnologiei contactless din ultimii câţiva ani creează premisele necesare dezvoltării reţelei de plăţi contactless în sectorul transportului, dat fiind că am atins deja masa critică de utilizatori. Mai mult, orice oraş cu potenţial turistic ar trebui să introducă plăţile contactless pentru a încuraja turiştii străini să folosească transportul public, deoarece achiziţionarea biletelor de hârtie poate fi foarte incomodă şi necesită mult timp.
    Pentru o transformare completă a experienţei călătorilor, am dezvoltat o gamă de instrumente şi soluţii care pot ajuta companiile şi operatorii de transport să personalizeze o soluţie potrivită ofertei lor specifice pentru clienţi, cum ar fi Visa Ready for Transit, programul Visa Global Transit Solutions, Platforma Visa Developer şi Visa Token Service. Pentru consumatori, acest lucru ar putea însemna că nu trebuie să îşi mai facă griji în legătură cu achiziţionarea biletelor de tren în avans sau cu scotocitul după mărunţiş pentru a plăti parcarea. În plus, pe măsură ce comportamentul consumatorilor se schimbă, Visa se gândeşte şi la felul în care ar putea arăta viitorul transportului public, în care serviciile de localizare, Bluetooth sau biometria ar putea revoluţiona modul în care ne deplasăm.
    Astfel de programe sunt relevante din perspectiva mai largă a unui oraş inteligent datorită implicaţiilor economice şi sociale. Pe lângă faptul că permite realizarea unor economii, tehnologia contactless îmbunătăţeşte experienţa celor care fac naveta, reducând timpul de aşteptare la automatele de bilete, simplificând procesul de plată şi, astfel, reducând traficul şi aglomeraţia. Îmbunătăţind experienţa pasagerilor din trafic şi ajutând operatorii de transport în comun să îşi reducă costurile, plăţile contactless oferă o experienţă mai bună oricui, oriunde s-ar afla.

  • Opinie Bogdan Botezatu, specialist în ameninţări informatice, Bitdefender: “Riscuri de securitate în sectorul financiar, fabrica de bani a criminalilor informatici”

    Alături de sănătate şi producţie, sectorul financiar este o componentă vitală pentru buna funcţionare a societăţii, iar grupările de criminalitate informatică se îndreaptă cu predilecţie asupra acestor industrii-cheie. Elocvent este atacul informatic din 2017 asupra companiei americane Equifax, unul dintre marii jucători de pe piaţa creditelor, care a expus datele personale a 143 de milioane de clienţi.

    Studiile recente confirmă că sectorul financiar este unul dintre cel mai atacate din 2018, hackerii dezvoltând metode de atac informatic din ce în ce mai sofisticate. Potrivit Accenture, numărul atacurilor informatice s-a triplat în zona financiară în ultimii cinci ani, iar costul de limitare a daunelor a crescut cu aproape 10%. Denial of Service, ransomware, exploatarea vulnerabilităţilor din tehnologiile existente şi ingineria socială, practicată în special în zona financiar-bancară, rămân cele mai răspândite metode de atac. Atacurile din interior nu sunt nici ele de neglijat însă: foşti angajaţi ale căror privilegii nu au fost revocate la terminarea relaţiilor contractuale sau chiar angajaţi complici cu grupările de criminalitate informatică sunt cauze majore ale breşelor de securitate.

    Riscurile provocate de terţi (third-party risks), precum furnizori de servicii sau contractorii externi, rămân principala cauză a breşelor de securitate din zona financiară. O astfel de vulnerabilitate le-a permis hackerilor să manipuleze sistemul internaţional de mesagerie Swift în 2015 şi 2016 pentru a fura sute de milioane de dolari de la bănci din mai multe ţări din Europa, Asia, America de Sud şi Oceania.

    Infrastructurile vulnerabile ce nu dispun de securitate informatică adecvată pot duce la scurgeri de informaţii, afectând milioane de utilizatori. Integrarea cu piaţa fintech, liberalizată şi încurajată de directive precum Payment Services Directive, de asemenea reprezintă un risc major de securitate dacă normele de implementare nu sunt respectate cu stricteţe. Spre exemplu, instituţiile financiare din Marea Britanie nu sunt conştiente de riscurile generate de colaborarea cu dezvoltatorii de aplicaţii, deşi studiile arată că aproximativ 72% dintre companiile financiare din Marea Britanie au suferit cel puţin o breşă de securitate în ultimul an în urma vulnerabilităţilor unor terţi. Pe lângă pierderi financiare, întreruperea activităţii şi furtul de date confidenţiale, orice atac informatic generează o lipsă de încredere în rândul clienţilor, afectând astfel reputaţia companiei pe viitor.

    De cele mai multe ori, hackerii recurg la o varietate de metode pentru a-şi atinge scopul, de la înregistrarea tastelor pentru furtul credenţialelor conturilor şi informaţii legate de plăţi la injectare de cod pentru coruperea platformelor de online banking prin atacuri de tip man-in-the-middle. Pe viitor, anticipăm o creştere a incidenţei malware-ului bancar şi a atacurilor cibernetice în această industrie.

    Lipsa de specialişti, bugetul redus şi lipsa de proceduri constituie alte obstacole pentru sectorul financiar. În urma unui studiu global, Bitdefender a descoperit că peste jumătate dintre instituţiile financiare au suferit breşe de securitate şi aproape 60% au avut parte de un atac avansat sau au detectat comportament suspect în infrastructură. Peste 80% dintre directorii de securitate IT sunt de părere că soluţiile de detecţie şi răspuns, denumite generic EDR, oferă modalităţi de analiză avansată asupra breşelor de securitate şi contribuie la înţelegerea unui atac asupra infrastructurii.

    Costul unei breşe de securitate este enorm pentru companiile financiare. De fapt, sectorul financiar are cel mai mare cost de atenuare şi reducere a efectelor unui atac informatic, cu aproximativ 40% mai mare faţă de alte sectoare. Companiile care reuşesc să limiteze efectele în mai puţin de o lună de la producerea incidentului pot economisi resurse semnificative. Cu cât trece mai mult timp, cu atât costurile se vor mări. În industria financiară, timpul mediu de detectare a unui atac avansat este de aproximativ şase zile.

    În ciuda deficienţelor, directorii de securitate IT au încredere în soluţiile de securitate pe care le folosesc. Cu toate acestea, lipsa la nivel global a personalului calificat le afectează planurile pe termen lung. Aproximativ 80% dintre respondenţi s-au plâns de lipsa gravă de personal ce le afectează negativ strategiile pe termen lung. Alte probleme menţionate sunt lipsa de securitate compatibilă cu orice infrastructură, lipsa de vizibilitate, bugetul redus şi lipsa backupurilor.

    Pentru a-şi proteja companiile de riscuri şi de viitoare atacuri informatice, directorii IT trebuie să se adapteze schimbărilor rapide din zona de securitate. O primă măsură pe care o pot lua este organizarea unor workshopuri interne pentru a-şi educa angajaţii să depisteze tentativele de atac şi de inginerie socială, precum şi riscurile la care se expun când conectează dispozitivele personale la infrastructura companiei. Pe lângă actualizări constante de software şi de securitate, asigurarea unei protecţii optime a infrastructurii presupune şi ca directorii de securitate IT să implementeze multiple niveluri de protecţie, capabile să ofere vizibilitate mărită şi să oprească atacurile informatice înainte ca acestea să aibă loc, fără să afecteze performanţa sistemului.

  • Şedinţa PSD: Tudose a criticat lipsa de comunicare, Tuţuianu a prezentat un sondaj- surse

    Fostul premier Mihai Tudose a criticat lipsa de comunicare, au declarat surse politice pentru MEDIAFAX.

    La şedinşa Comitetului Executiv al PSD, de vineri, Adrian Ţuţuianu a prezentat un sondaj de opinie în care PSD este la scorul prezentat în scrisoarea din partid.

    Sursele spun că acesta nu a precizat cine a realizat sondajul, iar ceilalţi membri i-au sugerat că trebuie să îl confrunte şi cu alte sondaje de opinie.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie – Eugene Kaspersky, CEO Kaspersky: “LabSecuritatea cibernetică – riscuri mai mari, protecţie mai mică?”

    La fel ca în poveşti, avem două drumuri înainte
    Unul este „balcanizarea”: fragmentarea şi izolarea unei industrii. Balcanizarea este răspunsul natural la frică şi neîncredere; când ne e frică, mergem acasă şi încuiem uşile, dar pentru securitatea cibernetică balcanizarea înseamnă o scădere a proiectelor internaţionale şi a cooperării. Acest lucru ar putea să lase fiecare ţară în situaţia de a se lupta pe cont propriu cu ameninţări cibernetice globale. Pentru utilizatorii individuali ar putea însemna costuri mai mari, pe măsură ce companiile încearcă să îşi recupereze banii pierduţi din cauza infracţiunilor cibernetice, precum şi o protecţie redusă, deoarece competiţia – şi motorul inovaţiei – sunt restricţionate.
    În cealaltă direcţie se află colaborarea şi schimbul de informaţii; cooperarea dintre poliţie şi companiile de securitate cibernetică, precum şi investigaţiile comune; o comunitate unită împotriva ameninţărilor cibernetice, care nu cunosc frontiere. Acest peisaj deschis adăposteşte o industrie de securitate competitivă, care duce la tehnologii mai bune şi la o protecţie mai eficientă pentru toată lumea.
    Nu suntem singurii care cer revenirea la colaborare. La conferinţa RSA, IBM a spus: „Pentru rezolvarea provocărilor din securitatea cibernetică este nevoie de acţiuni curajoase, care nu pot fi făcute de o singură companie”, în timp ce RSA a afirmat: „Avem nevoie de colaborare – între echipele interne, dar şi cu oameni din exterior”, iar declaraţia de misiune pentru noul acord Cybersecurity Tech spune: „Vom lucra împreună şi vom stabili parteneriate formale şi informale pentru a îmbunătăţi cooperarea tehnică, dezvăluirea coordonată a vulnerabilităţilor şi schimbul de informaţii despre ameninţări”.
    Suntem de aceeaşi părere. Credem că ameninţările care evoluează continuu fac din fragmentarea securităţii cibernetice o idee care nu doar că nu e deloc bună, ci poate fi fatală.
    Peisajul în permanentă schimbare
    al ameninţărilor cibernetice
    Ameninţările online cresc în complexitate şi gravitate. Noi urmărim, în prezent, peste 100 de grupuri mari, majoritatea dintre ele fiind grupuri de spionaj cu arsenale vaste de instrumente şi tehnici create pentru a aduna informaţii. Colegii noştri din alte companii de securitate cibernetică fac acelaşi lucru. Cercetăm şi combatem zeci de atacuri direcţionate provenite de la vorbitori de diverse limbi: engleză, rusă, coreeană, chineză, spaniolă, italiană, arabă şi altele.
    Aceste ameninţări nu vizează doar organizaţii guvernamentale şi infrastructură, ci şi furnizorii şi clienţii lor, alte organizaţii şi chiar persoane fizice. Unele dintre victime sunt vizate direct, altele sunt în categoria „victime colaterale.”
    Fireşte, statele vor să-şi protejeze cetăţenii, companiile, infrastructura din ce în ce mai conectată şi industriile de aceste ameninţări. Şi cel mai simplu mod este să închizi uşa. Cel mai simplu, dar şi cel mai ineficient.
    Impactul închiderii uşilor
    Tendinţa „uşilor închise” este foarte reală: industria noastră ar putea să fie divizată în unităţi separate de bariere geopolitice şi de reglementare. Numărul legilor naţionale este în creştere, creând bariere suplimentare pentru companii ca a noastră, ceea ce face tot mai dificilă sau chiar imposibilă protecţia cetăţenilor şi a companiilor. În ultimii ani, au fost introduse cerinţe stricte: în Uniunea Europeană, Marea Britanie, SUA, Rusia, Germania, Singapore şi China, printre altele. Reglementările stricte pot duce la protecţionism, făcând mai dificilă operarea companiilor în alte ţări.
    În plus, duce şi la…
    Armarea spaţiului cibernetic
    Peste 30 de ţări au anunţat că au divizii cibernetice militare, iar cifrele reale sunt probabil mai mari. Spaţiul cibernetic este militarizat cu o viteză uimitoare.
    În afară de dezavantajele obişnuite ale militarizării, cum ar fi taxe mai mari şi incertitudine sporită, mai este ceva: mai devreme sau mai târziu, armele cibernetice ajung pe mâini greşite. Este greu să furi şi să lansezi o rachetă, dar în cazul armelor cibernetice se aplică exact contrariul. Uitaţi-vă la EternalBlue. Se presupune că a fost creat de un stat pentru a profita de o vulnerabilitate de soft care nu era publicată. EternalBlue a fost dezvăluit în mediul online în aprilie 2017. Instrumentul a fost aproape imediat folosit de alţi atacatori. A fost integrat în cunoscutul ransomware WannaCry o lună mai târziu şi a devenit cel mai folosit exploit din 2017. Şi nu este singurul exemplu de acest gen.
    Ce urmează? Companiile de securitate cibernetică
    trebuie şi vor să colaboreze
    Evident, aşa cum nu sunt graniţe online, nu este deloc surprinzător nici că ameninţările cibernetice nu au graniţe. Fragmentarea afectează capacitatea comună de a riposta la aceste ameninţări.
    Nu putem da ceasul înapoi, dar sunt destul de optimist. Da, lumea online are părţi întunecate, dar noi şi alţii ca noi avem puterea de a aprinde luminile: să devenim mai transparenţi şi să le dăm oamenilor dovada că pot avea încrederea în industria noastră.
    Este o călătorie pe care credem că orice companie
    de securitate cibernetică va trebui să o facă. Noi am început deja şi vom continua să milităm pentru cooperare şi uşi deschise. Putem salva lumea cibernetică prin schimbări graduale.