BusinessMagazin

Tag: Occident

  • Povestea fabuloasă a timişoreanului plecat din ţară doar cu ghetele de fotbal într-o geantă, care investeşte azi 30 de milioane de euro într-un proiect imobiliar inovativ

    Fara sa stie o boaba de germana, a plecat in Austria, a lucrat ca translator, a muncit in constructii, si-a deschis apoi propriile firme, iar de aici inainte a urmat calea antreprenoriatului care i-a adus succesul.
     
    E vorba de Virgil Tornoreanu, omul de afaceri care in 2005 a decis sa faca un nou pariu cu businessul, de asta data acasa, la Timisoara. Pune pret pe munca, loialitate si tineri creativi, iar aceasta s-a dovedit reteta castigatoare.
     
    De ani buni face naveta intre Austria si Romania la mansa propriului avion si conduce cu succes afaceri de zeci de milioane de euro. Ultimul proiect e pe piata de birouri din Timisoara, unde ridica Vox Technology Park, un parc imobiliar de 30 de milioane de euro, in Calea Torontalului.
     
    Povestea omului de afaceri Virgil Tornoreanu este una care demonstreaza inca o data ca viata bate filmul.
     
    „Sunt timisorean get-beget, nascut, crescut si cu sufletul aici. Am iubit Timisoara de cand ma stiu, am jucat fotbal la Poli, pana in 1990 cand am plecat in Austria. Am avut ghetele de fotbal in geanta, un tricou si un trening. Asa am plecat imediat dupa Revolutie„, spune Virgil Tornoreanu pe care Decembrie ’89 l-a prins pe cand facea armata.
     
    Dragostea pentru fotbal a purtat-o in suflet si dupa plecarea in Austria, iar intors acasa, a continuat sa mearga pe stadion, dar de data aceasta, in calitate de spectator si sponsor principal al echipei timisorene.
     
    Ajuns in Austria, la inceputul anilor 90, la o varsta frageda, Tornoreanu a inteles ca se poate bizui doar pe puterile lui, a muncit din greu, a invatat germana si, la un moment dat, a ajuns chiar translator pentru autoritati.
     
    In paralel, timisoreanul a invatat carte. A studiat economia in Germania, a lucrat in constructii in Austria si avea o pasiune pentru IT, asa ca, in momentul in care s-a nascut ideea unei afaceri, toate acestea s-au impletit de minune. Rand pe rand, a deschis si consolidat business-uri in Austria si, mai apoi, in Romania, scrie opiniatimisoarei.ro
     
    „Am fost pasionat de IT si am avut propria companie de constructii. In firma de constructii din Austria am facut niste softuri de optimizare a productiei, special pentru mine, si la vremea respectiva mi-am dat seama ca de fapt exista o nisa in care s-ar putea dezvolta programe de genul acesta. Asa ca am deschis si o companie de software, in care, la inceput, eu eram si programatorul. Cand m-am intors in Romania, se intampla undeva la sfarsitul lui 2005, aparuse iPhone, sistemul de operare Android si mi-am dat seama ca aceasta parte se va dezvolta cu mare viteza. Asa am ales sa infiintez Vox Filemaker Solutions. Mi-am zis, ok, de ce sa nu oferim un spatiu de lucru vestic, sa spun asa, celor din Timisoara?„, a adaugat Tornoreanu.

  • Povestea fabuloasă a timişoreanului plecat din ţară doar cu ghetele de fotbal într-o geantă, care investeşte azi 30 de milioane de euro într-un proiect imobiliar inovativ

    Fara sa stie o boaba de germana, a plecat in Austria, a lucrat ca translator, a muncit in constructii, si-a deschis apoi propriile firme, iar de aici inainte a urmat calea antreprenoriatului care i-a adus succesul.
     
    E vorba de Virgil Tornoreanu, omul de afaceri care in 2005 a decis sa faca un nou pariu cu businessul, de asta data acasa, la Timisoara. Pune pret pe munca, loialitate si tineri creativi, iar aceasta s-a dovedit reteta castigatoare.
     
    De ani buni face naveta intre Austria si Romania la mansa propriului avion si conduce cu succes afaceri de zeci de milioane de euro. Ultimul proiect e pe piata de birouri din Timisoara, unde ridica Vox Technology Park, un parc imobiliar de 30 de milioane de euro, in Calea Torontalului.
     
    Povestea omului de afaceri Virgil Tornoreanu este una care demonstreaza inca o data ca viata bate filmul.
     
    „Sunt timisorean get-beget, nascut, crescut si cu sufletul aici. Am iubit Timisoara de cand ma stiu, am jucat fotbal la Poli, pana in 1990 cand am plecat in Austria. Am avut ghetele de fotbal in geanta, un tricou si un trening. Asa am plecat imediat dupa Revolutie„, spune Virgil Tornoreanu pe care Decembrie ’89 l-a prins pe cand facea armata.
     
    Dragostea pentru fotbal a purtat-o in suflet si dupa plecarea in Austria, iar intors acasa, a continuat sa mearga pe stadion, dar de data aceasta, in calitate de spectator si sponsor principal al echipei timisorene.
     
    Ajuns in Austria, la inceputul anilor 90, la o varsta frageda, Tornoreanu a inteles ca se poate bizui doar pe puterile lui, a muncit din greu, a invatat germana si, la un moment dat, a ajuns chiar translator pentru autoritati.
     
    In paralel, timisoreanul a invatat carte. A studiat economia in Germania, a lucrat in constructii in Austria si avea o pasiune pentru IT, asa ca, in momentul in care s-a nascut ideea unei afaceri, toate acestea s-au impletit de minune. Rand pe rand, a deschis si consolidat business-uri in Austria si, mai apoi, in Romania, scrie opiniatimisoarei.ro
     
    „Am fost pasionat de IT si am avut propria companie de constructii. In firma de constructii din Austria am facut niste softuri de optimizare a productiei, special pentru mine, si la vremea respectiva mi-am dat seama ca de fapt exista o nisa in care s-ar putea dezvolta programe de genul acesta. Asa ca am deschis si o companie de software, in care, la inceput, eu eram si programatorul. Cand m-am intors in Romania, se intampla undeva la sfarsitul lui 2005, aparuse iPhone, sistemul de operare Android si mi-am dat seama ca aceasta parte se va dezvolta cu mare viteza. Asa am ales sa infiintez Vox Filemaker Solutions. Mi-am zis, ok, de ce sa nu oferim un spatiu de lucru vestic, sa spun asa, celor din Timisoara?„, a adaugat Tornoreanu.

  • COMUNA-FENOMEN a României. Arată ca în Occident, dar se află în epicentrul sărăciei

    Comuna Pădureni, din judeţul Vaslui, arată ca o adevărată localitate europeană. Comuna are camping, piscină, teatru de vară, sală de spectacole, loc pentru echitaţie, teren de sport cu tribună şi nocturnă, un parc frumos amenajat cu foişoare şi terase.

    De asemenea, Pădureni – care se află într-unul dintre cele mai sărace judeţe din România – are şi drumuri asfaltate, reţea de canalizare şi staţie de epurare.

    Comuna se află 8 kilometri de Huşi şi este formată din satele Căpoteşti, Davideşti, Ivăneşti, Leoşti, Pădureni (reşedinţa), Rusca, Todireni şi Văleni, având o populaţie de puţin peste 4.000 de locuitori.
    Începând din anul 1990, comuna este condusă de acelaşi primar, pe nume Temistocle Diaconu. În deceniile de după Revoluţie, comuna Pădureni a avut un parcurs total diferit faţă de multe dintre localităţile rurale din România, care s-au afundat tot mai tare în sărăcie. Mai mult, unele dintre amenajările şi construcţiile realizate aici lipsesc chiar şi din numeroase orăşele din ţară.

    Pentru a transforma localitatea, primăria a aplicat şi a obţinut fonduri externe: iniţial SAPARD şi PHARE, iar apoi, după aderarea României la UE, fonduri europene.

    Citiţi mai multe pe www.magazinuldecase.ro

  • Un angajat al H & M din România îşi permite din salariu de cinci ori mai puţine haine ca în Occident

    Preţul hainelor nu este direct proporţional cu puterea de cumpărare a locuitorilor ei în contextul în care România are un salariu mediu de 5-6 ori mai mic decât în Occident. De aceea, românii alocă cea mai mare pondere din salariu pentru achiziţia de haine sau pantofi. Astfel, spre exemplu, cu salariul din România o vânzătoare din magazinele H & M sau Zara îşi cumpără de cinci ori mai puţine haine decât o angajată pe o poziţie similară în Occident.

    Citeste continuarea pe www.zf.ro

  • Fabrici zombi şi oraşe fără viaţă: cum arată zeci de regiuni din China

    China este un centru de putere de neegalat în economia mondială. Pentru ultimele trei decenii, creşterea sa a depăşit- o pe cea a tuturor celorlalte naţiuni. Industrii întregi care au necesitat zeci de ani să se maturizeze în Occident, aici au apărut în doar câţiva ani. O mare parte din această activitate are loc în zone industriale desemnate, unde oraşe au fost construite de la zero pentru a permite lucrătorilor din mediul rural să fie o parte a boom-ului. Între 1984 şi 2010, numărul construcţii din China a crescut de aproape cinci ori – de la 3,413 mile pătrate (8.842 km patrati) la 16,126 mile pătrate (41.768 km patrati). Pentru a construi aceste noi zone urbane, China a folosit mai mult beton în trei ani, între 2011 şi 2013, decât a folosit SUA în secolul al XX-lea.

    Cu toate acestea, chiar şi în a doua cea mai mare economie din lume, rata de dezvoltare a depăşit cererea. Confruntându-se cu scăderea preţurilor şi creşterea preţului de vânzare – parţial din cauza supraproducţiei – Guvernul chinez a trebuit să intervină pentru a reduce avântul unor industrii, iar cest lucru a însemnat concedieri în masă. În zona Hebei, o provincie din nord, care înconjoară Beijing, impactul a fost foarte dificil. Aceasta a fost cândva o regiune înfloritoare, mult timp considerată centura de oţel a ţării. Multe dintre fabricile sale de stat au fost închise, însă acum zona este goală; pe de altă parte, morile de oţel cu capital privat se luptă pentru a supravieţui. Aceeaşi soartă s-a abătut asupra altor sectoare, creând aşa-numitele „fabrici zombie” din întreaga ţară.

    În China, trecerea de la industrii cum ar fi producţia de oţel la electronică, telecomunicaţii şi biotehnologie a avut loc  foarte repede. Europa şi Statele Unite ale Americii a suferit o schimbare similară de-a lungul mai multor decenii, timp în care industriile s-au extins şi au ajuns la maturizare. Revoluţia „high-tech” a Chinei a durat doar câţiva ani. Pe de altă parte, încercările Guvernului de a restructura economia a dus la aceste schimbări, iar sectoare precum mineritul, producţia de oţel şi de fabricare a cimentului au suportat greul pierderilor de locuri de muncă.

    În oraşele Changzhi şi Luliang, aproape de râul Galben, în provincia de nord Shanxi, fabricile de ciment, care nu au reuşit să supravieţuiască acestor schimbări sunt acum goale. Altele, mutilate de datorii şi de vânzări scăzute, se străduiesc doar să plătească cu împrumuturile uriaşe luate pentru construcţii atunci când vremurile erau bune. Unitaţile de producţie care angajau mai mult de 1.000 de muncitori cândva,  funcţionează acum cu un personal schelet de mai puţin de 100 de persoane.  Acest peisaj industrial şi-a lăsat amprenta asupra oraşelor construite pentru muncitorii migranţi, iar aceste zone urbane mari au devenit, aşa –zisele „oraşe fantomă”, care au fost lăsate neocupate atunci când muncitorii din mediul rural nu au mai apărut. De asemenea, mulţi dezvoltatori au intrat în faliment, lăsând incompletă dezvoltarea acestor locuinţe.

    Un studiu realizat de chinezi a identificat 50 de regiuni uriaşe din întreaga ţară în care locuinţele rezidenţiale nou- construite sunt, în mare parte, nelocuite. Un exemplu ar fi Kangbashi, un cartier nou în oraşul Ordos, construit în 2006 pentru a sprijini industria cărbunelui ce urma să înflorească în zonă. Kangbashi ar putea găzdui 300.000 de persoane, dar numai 10% dintre reşedinţe sale sunt ocupate. Altele ar fi Suzhou City dinChangshu, Erdos City din Dongsheng District şi Tongliao City din Horqin District – blocuri întregi de apartamente, centre comerciale, parcuri şi piaţete sunt goale, aşteptând locuitorii să sosească. 

  • Oraşul unde nu mai poţi respira aer curat nici măcar în casă – GALERIE FOTO

    Capitala Chinei, Beijing, este recunoscută pentru poluarea cronică, iar oamenii nu mai pot respira aer curat nici măcar în interiorul locuinţelor, arată un articol BBC.

    Nici măcar geamurile duble nu mai reţin smogul afară. Constituentul cel mai periculos, pulberile în suspensie mai mici de 2,5 microni în diametru – cunoscut sub denumirea de PM2,5 – găseşte o modalitate de a se infiltra prin cele mai mici găuri atunci când ferestrele sunt închise. Aşa că singura soluţie la îndemâna oricui este banda adeziva.

    Dispozitivul cel mai util în în acest sens este monitorul PM2.5. Cu ajutorul mai multor purificatoare de aer, aşezate în colţul fiecărei încăperi, care funcţionează la capacitate maximă, chinezii încearcă să păstreze nivelul de PM2.5 sub 25 de miligrame pe metru cub, standardul maxim de aer dat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru condiţii de siguranţă. Majoritatea acestor purificatoare, nişte maşinării mari sub formă de cutie, produc un zgomot asemănător cu cel produs de motorul unui portavion. În urmă cu cinci ani nu exista în China nicio modalitate de monitorizare a calităţii aerului din casă. Efectele poluării aerului în China se concretizează într-o cifră alarmantă de un milion de decese premature pe an şi reducerea semnificativă a speranţei de viaţă, de aproximativ cinci ani în regiunile cele mai afectate.

    Interesele Occidentului şi ale unei elite chineze domină predomină: Occidentul îşi ia produsele ieftine, iar China devine din ce în ce mai bogată, fără a întâmpina inconveniente legate de control independent, reglementări sau opinii democratice ale altor pieţe. Costul real este măsurat prin numerele de pe monitoarele de poluare, fiind suportat în mod disproporţionat de oamenii de rând din China.

    În urma unui protest recent împotriva poluării, un blogger a îndrăznit să vorbească în favoarea protestatarilor. Poliţia, a sugerat el, ar trebui să aibă în vedere faptul că elitele, ale căror interese le protejează, şi-au trimis familiile să respire aer curat în alte state. Bineînţeles, a fost reţinut imediat. 

    VEZI AICI CUM ARATĂ CELE MAI POLUATE ORAŞE DIN CHINA

  • De ce angajaţii japonezi nu sunt lăudaţi niciodată de şefi. “Dacă îi feliciţi pentru o treabă bine făcută, îţi vei pierde respectul în faţa colegilor”

    Deşi una dintre cele mai moderne societăţi în prezent, Japonia este încă tradiţională în foarte multe aspecte. Unul dintre ele fiind respectarea bătrânilor, seniorilor, iar tinerii nu ar trebui să-i contrazică niciodată. Chiar şi afacerile se fac altfel acolo, business-urile din Japonia lucrează după alte reguli faţă de cele din Occident, relatează BBC.

    De exemplu, în limba japoneză nu există un cuvânt pentru “feedback” deoarece nimeni nu avea nevoie de aşa ceva, spune Sharon Schweitzer, CEO al Protocol and Etiquette Worldwide. Aşadar, au fost nevoiţi să inventeze unul, fidobakku.

    “Dacă nu auzi nimic de la managerul tău înseamnă că faci o treabă bună. Dacă managerul cere un update la proiectul tău înseamnă că ceva nu este bine”, spune Schweitzer. Asta din cauza că şefii japonezi se aşteaptă să primească notificări constante de la angajaţi. Este un proces numit hou-ren-sou şi înseamnă ca angajaţii să trimită constant mailuri şefului când se duc la masă, cât la sută din proiect este terminat, când fac o pauză de cafea etc.

    În Occident, şefii poate sunt predispuşi să-şi laude angajaţii când rezolvă anumite probleme sau când ajung la anumite etape în cadrului unui proiect anume. “Dacă le răspunzi şi îi feliciţi pentru o treabă bine făcută, îţi vei pierde respectul în faţa colegilor”, spune Schweitzer.

    Singura metodă acceptabilă de a oferi “feedback” în Japonia constă în întâlnirile la bere după program. Defapt, există chiar o tradiţie în acest sens, nomikai, unde angajaţii alături de şef beau şi vorbesc despre muncă, chiar şi atunci discuţiile se vor concentra pe ceea ce nu merge bine, pe ceea ce poate fi îmbunătăţit.  Unul dintre motive este faptul că foarte mulţi japonezi îşi petrec toată viaţa în cadrul unei singure companii şi vor să fie promovaţi, iar metoda cea mai bună pentru a realiza acest lucru este să-ţi capul jos şi să nu faci greşeli.

    Un manager străin, Jim Whittle, a aflat pe propria piele de ce nu sunt lăudaţi angajaţii în Japonia. Era general manager la McVities Digestive Biscuits, iar un angajat a venit cu o idee să împărtă pacheţele de produse la metrou. O idee care a dus la creşterea vânzărilor. Whittle a lăudat-o în faţa colegilor, dar asta a dus doar la izolarea angajatului care a venit cu ideea. Era considerat un rebel de către colegi şi ei nu mai aveau încredere în el.

    “Sunt reguli pe care trebuie să le înveţi pentru a conduce eficient o companie din Japonia şi dacă nu le înveţi nu vei avea respectul echipei tale”, spune Whittle. 

    Totuşi lucrurile încep să se schimbe treptat şi aici şi o laudă minoră precum “bravo” este apreciată de angajaţii mai tineri. 

  • România are preţurile de consum la jumătate faţă de Occident, dar salariul minim este de şapte ori mai mic

    Preţurile de consum din România sunt similare celor din Polonia sau Ungaria şi la jumătate faţă de media UE, deşi salariile sunt rămase mult în urmă. Astfel, salariul minim în România este de doar 232 de euro, la jumătate faţă de Polonia şi de 6-7 ori mai mic decât în Occident, potrivit biroului de statistică european Eurostat. Datele evidenţiază încă o dată că puterea de cumpărare plasează România la coada Europei, alături de Bulgaria, scrie ZF.

    Cele două state au aderat la Uniunea Europeană împreună în 2007 şi de atunci s-au situat constant pe ultimele locuri din uniune atunci când a fost vorba de salarii sau putere de cumpărare. Da, şi preţurile sunt printre cele mai mici, însă salariile sunt mult rămase în urmă, arată datele Eurostat.

    În ceea ce priveşte nivelul preţurilor, acesta se referă la preţurile de consum în general, deci sunt cuprinse atât preţurile la alimente, haine, cosmetice, cât şi la electrocasnice, utilităţi, chirii şi transport. De altfel, în cazul unor categorii de produse precum hainele, cosmeticele, electronicele sau carburantul, preţurile de pe piaţa locală sunt de multe ori aliniate celor din Vest, în pofida diferenţelor salariale. Chiria şi utilităţile sunt însă cele care trag în jos media preţurilor din România, potrivit datelor ZF.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro,

  • De ce angajaţii japonezi nu sunt lăudaţi niciodată de şefi. “Dacă îi feliciţi pentru o treabă bine făcută, îţi vei pierde respectul în faţa colegilor”

    Deşi una dintre cele mai moderne societăţi în prezent, Japonia este încă tradiţională în foarte multe aspecte. Unul dintre ele fiind respectarea bătrânilor, seniorilor, iar tinerii nu ar trebui să-i contrazică niciodată. Chiar şi afacerile se fac altfel acolo, business-urile din Japonia lucrează după alte reguli faţă de cele din Occident, relatează BBC.

    De exemplu, în limba japoneză nu există un cuvânt pentru “feedback” deoarece nimeni nu avea nevoie de aşa ceva, spune Sharon Schweitzer, CEO al Protocol and Etiquette Worldwide. Aşadar, au fost nevoiţi să inventeze unul, fidobakku.

    “Dacă nu auzi nimic de la managerul tău înseamnă că faci o treabă bună. Dacă managerul cere un update la proiectul tău înseamnă că ceva nu este bine”, spune Schweitzer. Asta din cauza că şefii japonezi se aşteaptă să primească notificări constante de la angajaţi. Este un proces numit hou-ren-sou şi înseamnă ca angajaţii să trimită constant mailuri şefului când se duc la masă, cât la sută din proiect este terminat, când fac o pauză de cafea etc.

    În Occident, şefii poate sunt predispuşi să-şi laude angajaţii când rezolvă anumite probleme sau când ajung la anumite etape în cadrului unui proiect anume. “Dacă le răspunzi şi îi feliciţi pentru o treabă bine făcută, îţi vei pierde respectul în faţa colegilor”, spune Schweitzer.

    Singura metodă acceptabilă de a oferi “feedback” în Japonia constă în întâlnirile la bere după program. Defapt, există chiar o tradiţie în acest sens, nomikai, unde angajaţii alături de şef beau şi vorbesc despre muncă, chiar şi atunci discuţiile se vor concentra pe ceea ce nu merge bine, pe ceea ce poate fi îmbunătăţit.  Unul dintre motive este faptul că foarte mulţi japonezi îşi petrec toată viaţa în cadrul unei singure companii şi vor să fie promovaţi, iar metoda cea mai bună pentru a realiza acest lucru este să-ţi capul jos şi să nu faci greşeli.

    Un manager străin, Jim Whittle, a aflat pe propria piele de ce nu sunt lăudaţi angajaţii în Japonia. Era general manager la McVities Digestive Biscuits, iar un angajat a venit cu o idee să împărtă pacheţele de produse la metrou. O idee care a dus la creşterea vânzărilor. Whittle a lăudat-o în faţa colegilor, dar asta a dus doar la izolarea angajatului care a venit cu ideea. Era considerat un rebel de către colegi şi ei nu mai aveau încredere în el.

    “Sunt reguli pe care trebuie să le înveţi pentru a conduce eficient o companie din Japonia şi dacă nu le înveţi nu vei avea respectul echipei tale”, spune Whittle. 

    Totuşi lucrurile încep să se schimbe treptat şi aici şi o laudă minoră precum “bravo” este apreciată de angajaţii mai tineri. 

  • Cum poate România să îşi recupereze oamenii plecaţi la muncă în străinătate? “Este nevoie de voinţă politică şi de mult bun simţ“

    O  soluţie pentru diminuarea deficitului de candidaţi ar putea fi reîntoarcerea în ţară a unora dintre cei 3 milioane de români care lucrează pe salarii de 4-5 ori mai mari în Occident.

    În ce context s-ar putea întoarce să lucreze pe joburile disponibile în ţară specialiştii români care au plecat să lucreze în străinătate?

    „Pedalele pe care trebuie să apăsăm sunt creşterea productivităţii şi a competitivităţii României. Trebuie să ne concentrăm, în primul rând, pe ce putem face pentru ca românii care încă sunt în ţară să nu mai plece cu atâta uşurinţă. Să nu uităm că pentru aceiaşi candidaţi concurăm cu economii puternice care întâmpină aceleaşi probleme: deficit de specialişti şi îmbătrânirea populaţiei“, adaugă Cristina Săvuică de la Lugera. În opinia ei, pentru a convinge specialiştii români care au plecat să lucreze în străinătate să se întoarcă, cel mai bun argument poate fi doar eficientizarea economică a României.

    „Căpşunarii“, care au avut ani buni un efect important asupra bugetului ţării prin prisma sumelor de bani pe care le trimiteau rudelor, nu s-ar întoarce acasă neapărat pentru salarii comparabile cu cele primite în vest, ci dacă ar avea servicii cât de cât comparabile cu ceea ce au văzut în străinătate, spun angajatorii. „Românii plecaţi în străinătate se vor întoarce în momentul în care serviciile pe care le oferă statul vor ajunge la un nivel normal, nu neapărat performant, dacă sunt îndeplinite condiţiile de bun simţ, precum un sistem de sănătate decent sau o educaţie bună. Condiţiile generale mai bune din România îi aduc înapoi pe cei plecaţi. E nevoie de voinţă politică şi de mult bun simţ“, spune Florin Godean de la Adecco.

    Totuşi, o parte dintre românii care au emigrat pentru studii sau ca urmare a unor promovări internaţionale deja încep să se întoarcă acasă. „Printre puţinii specialişti pe care îi găsim pe piaţă sunt şi românii care revin din străinătate; fie că şi-au finalizat acolo studii, fie că au muncit pentru o vreme în străinătate ca parte a unui plan personal de dezvoltare a carierei. Şi avem exemple concrete de colegi recrutaţi din aceste categorii“, spune Anica Stoica de la Continental.