BusinessMagazin

Tag: Occident

  • Cum au reuşit trei prieteni să facă zeci de milioane de lei dintr-o necesitate simplă a românilor

    “Întâlniţi aceste căi de acces în viaţa dumneavoastră de zi cu zi, doar că nu le observaţi, dar vă fac viaţa mai bună. Atunci când intraţi cu o telecomandă într-un garaj sau când intraţi într-un mall ori într-un hotel printr-o uşă automată, trebuie să ştiţi că am fost şi noi pe acolo şi am avut grijă să nu aveţi bariere în faţă”, oferă Andreea Strugaru, managing partner la Kadra, o perspectivă asupra businessului pe care îl conduce. Anul trecut, compania, care are un sfert de secol de existenţă pe piaţa locală, a avut venituri de aproximativ 35 de milioane de lei, în creştere cu 5% faţă de anul precedent.

    Obiectivul reprezentanţilor Kadra pentru anul în curs este de a avea o creştere cu 10% atât a cifrei de afaceri, cât şi a profitului, dar şi o creştere cu 20% a numărului de angajaţi. În prezent, echipa companiei are 58 de angajaţi, în mare parte cu pregătire inginerească, cărora li se adaugă 30 de tehnicieni din zona de montaj şi mentenanţă pentru lucrările efectuate. Anual, serviciile businessului sunt solicitate de peste 2.000 de clienţi, însă „un top consistent cu care realizăm proiectele complexe este de 100-150 de firme mari. Restul sunt parteneri – fie integratori, fie firme care cumpără punctual de la noi”, explică Andreea Strugaru. Compania activează doar pe segmentul B2B, inclusiv clienţi care cumpără soluţii de acces de la Kadra şi le montează în altă parte, în şantiere din Belgia, Franţa sau din alte ţări, de piaţa rezidenţială ocupându-se reţeaua de dealeri.

    Concediul transformat în plan de afaceri

    „Ideea businessului a venit destul de banal – suntem ingineri – eu automatist, Radu Opriş, inginer constructor, iar Monica Sagmar, inginer în industria uşoară. Am fost plecaţi din ţară într-un concediu, am căscat ochii şi am fost fascinaţi de ceea ce vedeam la clădirile de acolo. Vorbim de un an în care în România era întuneric pe stradă. Nici lumină nu aveam, darămite uşi automate”, descrie Andreea Strugaru ideea de la care a pornit aventura antreprenorială transformată în businessul de astăzi. „De ce la noi uşile se deschid cu umărul, de ce la noi trebuie să mă dau jos din maşină să îmi deschid poarta şi apoi uşa garajului?”, s-au întrebat pe atunci cei trei ingineri, după vizita în străinătate. S-au întors aşadar acasă cu visul de a schimba ceva şi de aduce construcţiile din România la acelaşi nivel cu cele din Occident.

    Antreprenoarea povesteşte că nu a fost vorba de o investiţie iniţială propriu-zisă în deschiderea businessului, aceasta constând mai ales în „excursii de cunoaştere”, vizite la târguri de specialitate în Italia sau Germania, pentru a vedea care sunt noutăţile şi pentru a discuta cu potenţiali parteneri. „În momentul când am găsit doi, am început să importăm marfă. Prima dată am vândut o barieră, care costa 500 de euro şi pe care noi am vândut-o cu 800”, îşi aminteşte ea prima tranzacţie realizată. La început, activitatea firmei se desfăşura într-un birou închiriat cu bani puţini şi o cămară în care ţineau nişte cutiuţe cu automatizări.

    „Noi le cam făceam pe toate. Venea marfa, o descărcam, venea un client, o facturam tot noi. Eram patru, noi trei şi un şofer care deschidea depozitul şi încărca sau descărca marfa.” În primul an de activitate, compania a înregistrat venituri de maximum câteva zeci de mii de euro. Iniţial, businessul s-a numit Aluterm şi funcţiona pe trei divizii separate: Siatec (soluţii pentru intrări automate), Makroplast (plăci de policarbonat, trape de fum şi iluminatoare) şi Parkomatic (sisteme automate de parcare).

    La începutul acestui an însă, compania a trecut printr-un proces de rebranding, cele trei divizii fiind integrate sub numele Kadra. Unul dintre motive a fost că de multe ori clienţii luau contact doar cu reprezentantul unei divizii şi ajungeau să solicite soluţiile companiei doar pe acel segment. Numele în sine a fost un alt motiv. „Aluterm nu ne acoperea. Cea mai întâlnită întrebare în rândul clienţilor era: Faceţi termopane?”, adaugă Andreea Strugaru amuzată.

    Cu toate că, potrivit ei, conducerea Kadra nu a luat momentan în calcul vânzarea companiei „şi mă tem că nici nu o vom lua curând, pentru că ne place foarte tare ce facem şi nu ne putem vedea fără activitatea asta, astăzi cel puţin”, visul său este ca la un moment dat echipa managerială care va veni din spate „să ne lase nouă spaţiu să ne şi odihnim un pic, pentru că am fost implicaţi în absolut toate procesele din companie. Nu am fost nişte proprietari care au stat cu mâinile în sân. Am lucrat şi încă lucrăm şi avem roluri executive în companie”.

    Malluri, spitale, aeroporturi, gări, hoteluri, bănci, stadioane sau parcări – sunt doar câteva exemple de locuri în care compania a livrat soluţii de acces automatizat de-a lungul celor 25 de ani de activitate. Printre cele mai complexe proiecte din portofoliul businessului se numără spitalul Victor Gomoiu, unde compania a acoperit atât segmentul de acces, astfel încât să se faciliteze intrarea automată a salvărilor, şi a instalat uşile medicale automate pentru sălile de operaţii, cât şi partea de desfumare, precum şi un proiect industrial realizat la Câmpia Turzii, în cadrul fabricii La Lorraine, unde compania a construit un congelator de 500 de metri pătraţi şi o linie de refrigerare rapidă în fabrică înspre congelator, unde a fost necesară integrarea unor elemente multiple: barieră de intrare, turnicheţi, trape de fum şi uşi industriale pentru congelator.

    De asemenea, compania a implementat toate sistemele şi în cadrul celei mai securizate parcări de tiruri din Europa, aflată la Lugoj. Anul trecut, cele mai relevante lucrări au fost reprezentate de sistemele de acces la Globalworth Campus Bucureşti, Aurora Mall Oradea, Aeroportul Satu Mare, Renault Offices sau stadionul Ion Oblemenco din Craiova, dar şi în sisteme de management al parcărilor pentru Poiana Braşov şi Ski Resort Transalpina. Pe divizia de proiectare/implementare a soluţiilor arhitecturale şi tehnice pe bază de policarbonat, una dintre cele mai importante lucrări ale companiei este copertina pasajului de la Orhideea. Alte proiecte importante finalizate anul trecut au fost în zona industrială şi au presupus montajul trapelor de fum sau automatizarea ferestrelor la fabricile La Fântâna, Risso Scotti şi Timişoreana Ursus. 
    Ovidiu Fanea, care s-a alăturat echipei în urmă cu 16 ani, adaugă cu mândrie că echipa de ingineri de la Kadra este cea care a implementat funcţional, în urmă cu doi ani, pentru prima dată plata cu cardul şi cea contactless în România la sistemele de parcare.

    Reţetă pe timp de criză
    Potrivit Andreei Strugaru, una dintre cele mai importante decizii care au ajutat businessul să îşi menţină o traiectorie ascendentă chiar şi în anii de criză, când mediul de afaceri local era incert, a fost aceea de a păstra toţi banii pe care i-au făcut în firmă şi de a-i investi doar în dezvoltarea acesteia şi a lor ca antreprenori: în stocuri, în maşini, în oameni, în traininguri sau în vizite în afara ţării, pentru a se pune la curent cu tendinţele şi pentru a învăţa. „Eu cred că a fost o alegere bună pentru că fără asta nu am fi reuşit să trecem peste perioade grele, cum a fost cea de criză – trei ani crunţi, cu insolvenţe, cu falimente. În jurul nostru s-a prăbuşit totul. Dar am trecut peste asta şi am ieşit mai puternici.

    Dacă nu am fi avut fondurile noastre proprii, ar fi fost cumplit. Noi am reuşit în acea perioadă să păstrăm toată echipa intactă, nu a trebuit să plece nimeni din companie. Am ieşit din criză cu ajutorul fondurilor proprii strânse în anii precedenţi. A fost mentalitatea noastră de mici antreprenori – toţi banii să rămână în firmă pentru dezvoltare, fără investiţii din partea băncilor”, îşi aminteşte ea. În urmă cu 10-15 ani, cea mai mare provocare la momentul respectiv, pe care antreprenoarea spune că nu o va uita niciodată, a fost legată de siguranţa plăţilor: „Am avut foarte multe facturi neîncasate, cu situaţii din cele mai diverse.

    Cecuri false, firme falimentate, tărăgănări în procese, insolvenţe din care nu s-a mai ieşit niciodată. A fost o perioadă foarte grea, din care am învăţat să ne protejăm cumva. A fost momentul când am decis ca nicio vânzare să nu se mai facă fără o atentă verificare a clientului. Unii se simt jigniţi când le spui că vrei să verifici firma, să vezi dacă a avut cecuri refuzate, falimente, dar am fost nevoiţi să impunem această măsură pentru că am pierdut mulţi bani”.

    Tot lipsa siguranţei plăţilor a fost şi motivul pentru care, în urmă cu câţiva ani, reprezentanţii Kadra au renunţat la planurile de extindere în Republica Moldova. În 2015, compania a avut o încercare de intrare pe piaţa vecină, dar s-a lovit de lipsa unui sistem transparent al datelor financiare, un echivalent al site-ului Ministerului Finanţelor de la noi, care le-ar fi permis să verifice, de pildă, bilanţul unei firme. Un alt impediment a fost bariera de limbă, 70% din cei prezenţi la târgul de construcţii de acolo vorbind limba rusă. Acum însă, antreprenoarea spune că „nu ne opreşte nimic să ne extindem pe alte pieţe, dar nu ne-am promovat peste graniţele României pentru că nouă nu ne ajunge personalul să răspundem la proiectele interne. E o chestiune de forţă de muncă”.

    Aşadar, ca multe alte companii din piaţa locală, Kadra se confruntă cu marea problemă a mediului de business actual: criza angajaţilor şi în special lipsa specializărilor de care compania are nevoie: „Meseriaşii pe care noi trebuie să îi angajăm în România nu se produc în şcoli”, spune Strugaru. O soluţie spune că ar fi reînfiinţarea şcolilor profesionale, care să dea meseriaşi. Cu toate acestea, reprezentanţii Kadra se văd nevoiţi să se descurce pe cont propriu şi să investească în dezvoltarea resursei umane, aşa că rezolvarea pe care au găsit-o a fost să angajeze personal necalificat şi îl califice în interiorul companiei, soluţie care a produs însă costuri, deoarece personalul nu este productiv în primă instanţă şi totuşi trebuie să fie plătit.

    De asemenea, pentru personalul înalt calificat, insuficient, mai ales datorită concurenţei între afacerile prezente pe piaţă, compania a început să angajeze studenţi, care lucrează part-time, învaţă specificul activităţii şi până acum au şi rămas după ce au terminat facultatea. „Nu e o garanţie, dar e o soluţie”, spune antreprenoarea. 

    Pe lângă investiţiile constante în pregătirea de specialişti în cadrul companiei, în ultimii ani aproximativ 4 milioane de euro au fost direcţionaţi şi înspre dezvoltarea de soluţii logistice, din care jumătate au fost investiţi anul trecut în construirea la Cluj a unui depozit de 2.000 de metri pătraţi, finalizat în proporţie de 99% şi dotat şi cu un atelier de asamblare, unde compania execută mici operaţiuni de asamblare şi microproducţie, şi a unui sediu de birouri de 800-900 mp, pe care speră să îl definitiveze în luna octombrie. Compania are încă trei depozite, în Bucureşti, Timişoara şi Bacău, amplasare care facilitează deplasarea echipei comerciale mobile oriunde în ţară, dar „stilul nostru de lucru presupune ca toate importurile să se facă la Cluj şi să se împrăştie spre celelalte depozite”, subliniază Andreea Strugaru. 

    O altă investiţie importantă – de 300.000 de euro – a fost direcţionată în parcul auto, din care fac parte maşinile pentru inginerii de vânzări şi pentru cei care merg să implementeze proiectele, camionetele pentru piese mici sau maşinile pentru montaj. De asemenea, au fost investiţi peste 100.000 de euro într-o serie de utilaje care ajută la prelucrarea automatizărilor, care sunt importate şi asamblate apoi în depozitele companiei, şi în achiziţionarea unei maşini de tăiat policarbonat şi a uneia de termosudat.

    „Doar un mare dezastruar putea opri evoluţia pieţei”
    În zona căilor de acces automatizate pentru clădiri, spaţii publice şi rezidenţiale, valoarea pieţei, potrivit reprezentanţilor companiei, se ridică la aproximativ 70 de milioane de euro, iar pe segmentul soluţiilor de policarbonat, specialiştii de la Kadra estimează o piaţă de circa 30 de milioane de euro. „Este o piaţă în dezvoltare, dar, comparativ cu alte pieţe din Europa de Est, atât ca cifră de afaceri, cât şi ca nivel tehnologic şi calitativ, România, din păcate, încă este în urmă, spune Ovidiu Fanea, CEO al Kadra.

    El spune că în prezent echipa companiei lucrează foarte mult la a înţelege care sunt trendurile, care este nevoia pieţei şi, în urma acestor cercetări, au realizat că nevoia pieţei este legată tot de informaţie. „Informaţia nu ajunge la clienţii noştri, nu ajunge la investitori. Investitorii nu cunosc ultimele trenduri în tehnologie, nu cunosc toate soluţiile.” Povesteşte, de pildă, că în timpul participării la un târg în Istanbul pe acest domeniu, a fost surprins să audă parteneri străini, atât participanţi cât şi producători din Turcia prezenţi la conferinţă, susţinând că anumite soluţii care se vând în România mai sunt prezente în Siria şi Maroc, nu şi în alte state vecine sau din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia. Şi Andreea Strugaru subliniază, de asemenea, că în comparaţie cu alte state România se situează mult mai jos la capitolul automatizări pentru căi de acces. Spune, de pildă, că în Italia se instalează anual minimum 15.000 de uşi automate, pe când în România „nu ştiu dacă am ajuns la 2.500 anul trecut”. 

    În ciuda acestui lucru, antreprenoarea se declară optimistă în legătură cu viitorul pieţei pe zona de căi de acces automatizate: „Cred că piaţa va creşte în permanenţă. E un trend pe care eu îl simt văzând tot ce se întâmplă în exteriorul ţării şi cunoscând cifrele de acolo”.  Subliniază, totodată, că „piaţa nu se va opri din creştere decât dacă în România se întâmplă un mare dezastru. Avem prea multe de modernizat, prea multe construcţii de reabilitat, chiar şi în zone de importanţă naţională, în zona sănătăţii, de pildă.

    Fără spitale nu supravieţuim ca naţie, toate trebuie modernizate, şi spitalul e genul de construcţie care înghite foarte multe căi de acces tehnice. În sălile de operaţie, de exemplu, nu mai poţi folosi uşi pe balamale, sunt necesare uşi automate, ermetice.” Nu îşi bazează însă previziunile doar pe modernizări, ci şi pe noi deschideri: „Deşi se pare că Bucureştiul e sufocat de malluri şi clădiri de birouri, situaţia nu se replică în celelalte oraşe”, spune reprezentanta Kadra. Nu la fel stau însă lucrurile şi pe zona soluţiilor de policarbonat, pentru că „România are un stil aparte de a merge în zona de produse ieftine, şi noi am renunţat la a face distribuţie în zona de sud”, adaugă ea.

    De altfel, o problemă în piaţă este, potrivit lui Fanea, înclinaţia tipică în rândul românilor spre investiţii „cu amortizare ultrarapidă şi cu returnare a investiţiei în maximum cinci ani, nu există o planificare pe 15-20 de ani, astfel încât viaţa produsului să conteze”. În plus, spune că la nivel european domeniul în care compania activează este legiferat de nişte normative de siguranţă (oferind drept exemplu EN 16005, care prevede că orice sistem de acces automat montat în spaţiul european pietonal, dar implicit şi în cel industrial, trebuie să corespundă unor anumite norme). „Acest normativ este cunoscut şi este obligatoriu şi în România, doar că nu este verificat, validat şi urmărit de nimeni.

    Beneficiarul primeşte o cotaţie de preţ referitoare la proiectul lui şi nu are capacitatea să înţeleagă dacă corespunde sau nu normativului şi nu există, din cunoştinţele mele, nicio instanţă care să verifice respectarea acestor normative de siguranţă”, subliniază el. La rândul său, Radu Opriş, acţionar majoritar în cadrul companiei, completează spunând că „nici măcar nu vorbim de diferenţe majore de preţ. Partea de senzoristică, care aduce o uşă automată în zona de siguranţă personală, este sub 10% din valoarea uşii, dar îţi oferă siguranţa că nu va fi niciun om accidentat. Totuşi, deşi vorbim de sub 10%, majoritatea clienţilor, mai ales atunci când nu clientul decide nivelul de securitate, decid să nu cumpere”.
    „Suntem destul de în spate faţă de nevoile pieţei şi în urma normelor europene.

    În alte ţări, în Franţa sau Germania, de pildă, când se construieşte o clădire se fac diverse scenarii pentru situaţii de incendiu, zone de vânt, expunere, însă în România discuţia este mult simplificată şi limitată strict la a respecta minima cerinţă a normelor”, mai spune Fanea. Totuşi, Andreea Strugaru susţine că, în ciuda faptului că atunci „când intervine criteriul preţ, întotdeauna se fac nişte compromisuri”, că lucrurile stau totuşi mult mai bine decât în urmă cu 20 de ani şi că există şi furnizori în România care au conştiinţă şi fac un lucru cu responsabilitate. „Nu suntem noi singurii, dar vrem să fim cei mai buni.”

    La nivel de competiţie, antreprenoarea susţine că nu există firme similare pe piaţă, cu toate că sunt competitori, de pildă Histria International sau Vertigal Design, în al căror portofoliu se regăsesc o parte din soluţiile oferite de Kadra. „Semănăm cumva, pentru că şi ei se ocupă oarecum de partea aceasta de acces tehnic, dar sistemele de parcare doar noi le avem, policarbonatul de asemenea. Este foarte greu să alcătuieşti un top de firme care se ocupă fix de acelaşi lucru”, explică Strugaru. „Nouă ne place să nu mai fie şi alţii, dar este loc şi până la urmă concurenţa e spre bine. Ne-au trebuit nişte ani să înţelegem că nu e rău să fie. Nu cred că este o piaţă foarte atractivă pentru jucătorii din vest. Cred că asta e problema – mărimea pieţei astăzi nu atrage jucători mari. Sunt firme puternice care ar putea păşi aici. Dar şi dacă vor veni, noi ne simţim deja suficient de stăpâni pe puterile noastre pentru a face faţă.”

    Potrivit ei, preţurile produselor Kadra sunt medii înspre înalte, poziţionarea companiei fiind una care tinde către premium. „Acest «premium» e compus din mai multe componente – produsul, căruia i se adaugă şi serviciul, iar ca serviciul să fie premium trebuie să ai specialişti care să facă faţă cerinţelor. E un deziderat.” O barieră automată, de pildă, costă 1.000 de euro, o uşă glisantă automată – 3.000 de euro, iar o uşă rotativă poate să coste între 25.000 şi 80.000 de euro.

    Smart city văzut prin ochii unui inginer

    Conceptul de smart city ar trebui să înglobeze, în opinia lui Radu Opriş, soluţii de monitorizare a traficului. De pildă, atunci când un camion intră în centrul Bucureştiului cu toate că nu are voie, nu trebuie să fie nevoie de poliţie pentru a constata că s-a întâmplat ceva, ci există camere care scanează numărul şi forma camionului şi îl încadrează într-o categorie. „O mare problemă vine din supraîncărcarea camioanelor, în general în Europa de Est. Acestea sunt verificate foarte rar, unul din zeci de mii, amenzile nu se dau cum ar trebui, aşa că te vezi nevoit să repari drumuri pe care nu aveau voie să intre deloc, sau cu un cost mult mai mare”, explică el.

    „Smart city înseamnă şi gestionarea mai smart a oraşului. De exemplu, încasarea locurilor de parcare într-un mod organizat, automat, care reprezintă o sursă de venituri pentru primărie”, spune Fanea. În Bucureşti, adaugă el, nu se vede încă o transparenţă din acest punct de vedere, dar „alte primării raportează deja gestionarea locurilor de parcare cu o taxare automată, care reprezintă sursa doi sau trei de finanţare a primăriei”. Potrivit lui, în Europa peste 30% din trafic este redus pentru că se gestionează mai corect locurile de parcare. „Smart city înseamnă tehnologie supernouă. Cred că pariul smart city e mult mai mare. E gândit în optimizarea urbană individuală, inclusiv cu transportul, cu partea de maşini electrice, toate trebuie gândite masiv.”

    Reprezentantul Kadra mai spune că deschiderea autostrăzilor va aduce dezvoltare în zona de est a României, pentru că acolo există putere de muncă şi disponibilitate. „În momentul în care o autostradă va aduce o legătură directă între vestul şi estul României, estul va exploda din punct de vedere industrial, este o garanţie.”
    Andreea Strugaru spune, la rândul său, că sunt locuri în care vede o schimbare, cel mai relevant exemplu fiind, în opinia sa, Clujul, unde s-au implementat deja proiecte în acest sens şi care are astăzi autobuze electrice sau o aplicaţie în care oricine vine în oraş poate să vadă unde găseşte un loc de parcare în centrul oraşului, un alt exemplu bun fiind şi Oradea. „Este o competiţie constructivă între câteva oraşe în zona de smart city. Dacă mă întrebaţi de Bucureşti, oraşul în care eu trăiesc, ştiu că avem Wi-Fi în parcuri. Dar altceva pe direcţia de smart city eu nu văd. Nici măcar parcări unde să parchezi în mod civilizat în orice parte a oraşului nu există.” Încheie însă într-o notă optimistă: Dacă nu există, înseamnă că le vom face, deci vom avea de lucru.

    Pe tocuri în construcţii
    „Cum a fost să lucraţi ca antreprenoare în această industrie?”, am întrebat-o pe Andreea Strugaru. Mi-a spus că în urmă cu 10-15 ani era un avantaj să fii femeie în acest domeniu, pentru că ţi se deschideau uşile mai uşor: „Noi am fost întotdeauna cei care a trebuit să meargă cu propunerile la clienţi şi cumva am senzaţia că mie mi-a fost mai uşor decât colegilor mei. Trebuie să recunosc că în ultima perioadă, probabil că şi din cauza greutăţilor şi a experienţelor negative prin care s-a trecut, industria construcţiilor s-a abrutizat mult şi nu mai e distractiv ca femeie să te duci pe un şantier. La nivel managerial încă se poate discuta”. În schimb, spune că în relaţiile cu partenerii externi nu există niciun moment în care să simtă că este femeie şi că nu se face diferenţa. Crede că în acea direcţie se îndreaptă şi România, în care, dacă ne punem la masă să discutăm, probabil nu va conta dacă suntem femei sau bărbaţi.

  • Faţa ÎNTUNECATĂ a unei companii GIGANT, care ajută DICTATORII în vremurile în care democraţia şi valorile ei de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce

    Vacanţa de anul trecut a angajaţilor McKinsey în China a fost una de neuitat.

    Sute dintre consultanţii firmei s-au distrat în deşert, călărind cămile peste dune de nisip şi petrecând în corturi legate între ele de covoare roşii. Întâlnirile au avut loc într-o sală de banchet cavernoasă, amintind de curtea opulentă a unui sultan, cu un semn deasupra capetelor tuturor: „Nu pot să stau liniştit, lucrez la McKinsey & Company“. Mesajul a captat întocmai starea de spirit. Remarcabilă este locaţia: Kashgar, vechi oraş de pe anticul drum al mătăsii din vestul îndepărtat al Chinei, care acum se confruntă cu o criză umanitară majoră.

    La aproximativ 6 km de locul unde consultanţii de la McKinsey discutau despre munca lor, care include consilierea unora dintre cele mai importante companii din China, a fost construită o tabără imensă capabilă să ţină închişi mii de etnici uiguri. Tabăra face parte dintr-un vast arhipelag de centre de îndoctrinare pentru aproape un milion de oameni.

    Cu o săptămână înainte de evenimentul McKinsey, un comitet al Naţiunilor Unite a denunţat detenţiile în masă şi a cerut guvernului Chinei să se oprească. Însă drama nu pare să-i fi deranjat pe consultanţii de la McKinsey, care au postat pe Instagram poze care le documentau aventurile în stilul Disneyland. De fapt, implicarea  McKinsey în politicile guvernului chinez este mult mai profundă decât alegerea ciudată a firmei de a-şi face cunoscută prezenţa în această ţară.

    Timp de un sfert de secol, compania s-a alăturat unei constelaţii de corporaţii americane care ajută China să treacă de faza de tranziţie de la o economie înapoiată la una cu ambiţia de a deveni lider mondial. Însă, deoarece creşterea Chinei reprezintă o provocare pentru dominaţia americană, Washingtonul devine din ce în ce mai critic faţă de unele dintre politicile specifice Beijingului, inclusiv faţă de cele la dezvoltarea cărora McKinsey a ajutat. Unul dintre clienţii McKinsey, o companie de stat, a ajutat la construirea insulelor artificiale ale Chinei din Marea Chinei de Sud, punct major de tensiune militară cu Statele Unite.

    Se pare că rolul McKinsey în China este doar un exemplu al muncii extinse a companiei – şi uneori controversate – în întreaga lume, potrivit unei anchete realizate de The New York Times care a inclus interviuri cu 40 de foşti şi actuali angajaţi ai firmei de consiliere, precum şi cu zeci de clienţi de-ai lor.

    În vremuri în care democraţiile şi valorile lor de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce, emblematica firmă americană a ajutat la ascensiunea guvernelor autoritare şi corupte pe tot globul, uneori în moduri care intră în conflict cu interesele americanilor.

    Printre clienţii firmei se numără monarhia absolutistă a Arabiei Saudite, Turcia sub conducerea autocrată a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi guverne infestate de corupţie din ţări precum Africa de Sud.

    În Ucraina, McKinsey şi Paul Manafort – preşedintele de campanie al preşedintelui american, Donald Trump, ulterior condamnat pentru fraudă financiară – au fost plătiţi de acelaşi oligarh pentru a ajuta la refacerea imaginii terfelite a unui candidat la preşedinţie ieşit din graţiile poporului şi Occidentului, Viktor Ianukovici, transformându-l într-un reformator.

    Odată ajuns la putere, Ianukovici a respins Occidentul, a luat partea Rusiei, pentru ca apoi să fugă din ţară, lăsând în urmă un măcel şi acuzaţii că a furat sute de milioane de dolari. Revoluţia a fost urmată de haos în Ucraina şi de o situaţie tensionată între Occident şi Kremlin.

    În Rusia, McKinsey a colaborat cu companii apropiate guvernului de la Kremlin care au fost sancţionate de guvernele occidentale – companii pe care firma le-a ajutat să se dezvolte de-a lungul anilor şi cărora, în unele cazuri, continuă să le ofere consultanţă.

    Firma şi-a oferit serviciile în multe sectoare ale economiei ruse, inclusiv în minerit, în industria prelucrătoare, a petrolului şi gazelor, în sectorul bancar, în transport şi agricultură. Un oficial al McKinsey a rămas în consiliul pentru energie al guvernului rus. De acolo, fostul consultant al McKinsey a plecat să lucreze la companiile ruseşti pe care le-a ajutat în trecut.

    În august, banca rusească VEB, deţinută în întregime de stat, cu legături cu serviciile de informaţii ruseşti şi sub sancţiunile Statelor Unite, a angajat McKinsey pentru a o ajuta la dezvoltarea strategiei de afaceri.

    Nu există niciun indiciu că McKinsey a încălcat sancţiunile americane, care interzic numai anumite tranzacţii cu companii şi persoane vizate. Însă rămâne întrebarea dacă firma, în urmărirea unor oportunităţi legitime de afaceri în străinătate, nu cumva ajută la întărirea conducerii autoritare a preşedintelui rus, Vladimir Putin. Alte companii de consultanţă servesc clienţi similari, dar niciuna nu prezintă prin mărime şi experienţă credibilitatea pe care o conferă McKinsey, un confident de 92 de ani pentru multe dintre cele mai admirate companii din lume.

    În China, firma a oferit consultanţă pentru cel puţin 22 dintre cele mai mari 100 de companii de stat, cele care realizează unele dintre cele mai strategice şi problematice iniţiative ale guvernului, potrivit unor materiale în limba chineză analizate de The Times.

    Deşi nu este neobişnuit ca firme americane să colaboreze cu companii chineze de stat, rolul McKinsey a adus compania deseori în mijlocul unor tranzacţii controversate. În Malaysia, firma l-a ajutat pe unul dintre cei mai corupţi conducători din Asia să-şi construiască legitimitate pentru a primi miliarde de dolari veniţi din China într-un moment în care era bănuit că şi-a băgat în buzunare sume mari din banii publici. Politicianul a fost contestat prin protestele a zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă.

    McKinsey îşi apără munca în întreaga lume, spunând că nu va accepta misiuni în contradicţie cu valorile companiei. De asemenea, oferă aceleaşi motive ca alte companii pentru munca în folosul naţiunilor corupte sau autoritare – schimbarea se obţine cel mai bine din interior.

    „Din 1926, McKinsey a căutat să facă o schimbare pozitivă pentru firmele şi comunităţile în care trăiesc şi muncesc oamenii noştri“, se arată într-o declaraţie a companiei. „Au fost create zeci de mii de locuri de muncă, au fost îmbunătăţite vieţi şi a fost oferită educaţie datorită muncii pe care am făcut-o cu clienţii noştri. Ca multe alte corporaţii majore, inclusiv concurenţii noştri, căutăm să navigăm într-un mediu geopolitic în schimbare, dar nu susţinem sau nu ne angajăm în activităţi politice, se mai spune în comunicat.

    Totuşi, unii analişti, diplomaţi cu experienţă şi experţi în guvernanţă globală, văd rolul McKinsey într-o lumină diferită. În timp ce Statele Unite se retrag din cooperarea internaţională şi adoptă o poziţie mai naţionalistă, companii majore precum McKinsey desfăşoară activităţi în ţări cu puţin respect pentru drepturile omului – uneori fac să avanseze, mai degrabă decât să stopeze, tacticile controversate ale celor mai mari rivali ai Americii.„Este mult mai probabil ca ei să permită existenţa acestor regimuri şi să devină complicii lor“, a spus David J. Kramer, fost secretar de stat adjunct. „Nu vor să-şi înstrăineze regimurile, altfel ar pierde afaceri.“

    „CV-ul” lui Ianukovici includea două condamnări penale şi alegeri măsluite, fapte despre care mulţi au presupus că i-ar inhiba ambiţiile de a conduce ţara. Aşadar, a fost oarecum surprinzător că McKinsey a ajutat la lustruirea imaginii corodate a lui Ianukovici şi l-a transformat în altceva: un lider care gândeşte în perspectivă, cu o viziune economică asupra unui viitor mai bun pentru toţi ucrainenii.

    Rolul McKinsey în învierea carierei politice a lui Ianukovici a fost uitat din cauza gălăgiei create de condamnarea lui Manafort, fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pentru primirea în secret a milioane de dolari pentru a-l ajuta pe politicianul ucrainean să câştige preşedinţia în 2010.

    Însă McKinsey a fost finanţată de acelaşi oligarh care l-a susţinut pe Manafort şi a elaborat un plan economic pe care Ianukovici l-a fluturat pentru a-şi dezarma criticii – înainte de a renunţa la o mare parte din el după ce a devenit preşedinte.

    În cea de-a 100-a zi de mandat, într-un palat din epoca sovietică împodobit cu artă cazacă, Ianukovici şi-a informat riguros naţiunea, expunându-şi planul economic. După ce şi-au sorbit coniacul şi whiskyul, legiuitorii şi oaspeţii au umplut sala mare, unde camerele s-au oprit asupra unui bărbat în costum albastru strălucitor şi cu un CV care a atins vieţile tuturor oamenilor din Ucraina.

    Numele lui: Rinat Ahmetov, cel mai bogat oligarh al ţării. El a fost motivul adunării şi avea motive să se simtă bine. El l-a salvat pe Ianukovici printr-o strategie care a inclus angajarea a două grupuri de consultanţă foarte diferite: pe Manafort, a cărui echipă cu legături cu Rusia a lucrat pentru dictatori cu puţin respect pentru drepturile omului, şi pe McKinsey, furnizorul celor mai bune practici pentru cele mai importante corporaţii ale lumii.

    Că aceste două grupuri disparate au găsit un teren comun este o mărturie a vastului imperiu de afaceri şi a abilităţilor politice ale lui Ahmetov. Însă pentru McKinsey, situaţia a subliniat riscul oferirii serviciilor într-o parte instabilă a lumii, unde compania ar putea fi percepută ca rampă pentru guverne autocrate sau corupte. Manafort a avut o misiune dublă: să înbunătăţească reputaţia lui Ianukovici şi să întărească Partidul Regiunilor, prorus, netezind drumul spre preşedinţie pentru dictator. McKinsey a oferit ceva diferit – un plan economic pe care Ianukovici îl putea folosi pentru a-şi lua imaginea de reformator bazat pe piaţă, care înclină spre vest.

    Pentru a se asigura că mesajul ajunge unde trebuie, Ianukovici şi Ahmetov au menţionat în mod special McKinsey în discuţii cu oficialii americani, potrivit documentelor diplomatice publicate de WikiLeaks. Ahmetov i-a asigurat pe americani că omul său era „un susţinător puternic al McKinsey“, în timp ce Ianukovici a subliniat că îi instruise pe agenţii săi „să lucreze direct cu experţii de la McKinsey“.

    Diplomaţii au rămas foarte neîncrezători. Un jurnalist ucrainean respectat a avertizat oficialii americani că Ianukovici este omul care poate „să cânte un cântec acum şi după aia să înjunghie pe cineva cu cuţitul“.

    Au existat întrebări şi despre Ahmetov, care de mult timp era suspectat de legături cu crima organizată, pe care le-a negat. Un diplomat a descris Partidul Regiunilor ca fiind un paradis pentru „mafioţi şi oligarhi“, observând că formaţiunea ar putea încerca să-şi spele această imagine. Legăturile financiare ale lui Ahmetov cu Manafort şi McKinsey au depăşit politica. El i-a angajat să consilieze părţi ale imperiului său corporatist, care includea oţel, minerit, energie, finanţe, telecomunicaţii, active imobiliare, media, transport, agricultură şi fotbal. El a angajat, de asemenea, foşti consultanţi de la McKinsey pentru a-i ajuta afacerea, plasându-i în funcţii de conducere.

    Ahmetov l-a plătit pe Manafort prin transferuri bancare efectuate prin intermediul unei companii cipriote paravan, arată înregistrările instanţelor. Şi operativi ai Partidului Regiunilor l-au plătit pe american prin intermediul companiilor paravan, în cele din urmă aceasta ducând la condamnarea sa în Statele Unite, pentru că nu a raportat banii în declaraţiile sale fiscale.

    McKinsey, dimpotrivă, şi-a primit banii printr-o fundaţie ucraineană finanţată de Ahmetov şi condusă de un fost consultant al McKinsey care locuieşte acum la Moscova. Înfiinţată pentru a promova reforma economică, fundaţia a căutat, de asemenea, să promoveze McKinsey – şi, prin extensie, pe Ianukovici.

    Pentru a ajunge la publicul larg din Statele Unite, fundaţia a organizat două forumuri privind economia ucraineană – unul la hotelul Four Seasons din New York şi celălalt la Washington. În ansamblu, munca firmei McKinsey a fost bine primită. Însă promisiunea unui viitor mai bun nu a avut viaţă lungă.

    În câţiva ani, Ucraina a virat spre prăbuşire economică în timp ce Ianukovici jefuia naţiunea, trăind într-un palat înconjurat de o grădină zoologică privată, un teren de golf, un garaj umplut cu maşini clasice şi un restaurant privat sub forma unei nave de piraţi. Ca şi cum acest lux nu ar fi fost suficient, preşedintele şi-a construit, în linişte, o casă de vacanţă enormă pe litoral, cu camere înalte şi o piscină interioară, care eclipsează reşedinţa sa de lucru.

    Kievul s-a întors repede împotriva lui Ianukovici. Acesta promitea de mult timp să apropie Ucraina de Occident prin semnarea unor acorduri politice şi comerciale cuprinzătoare cu Uniunea Europeană. Însă, brusc, şi-a adus ţara mai adânc pe orbita Rusiei.

    Protestatarii au inundat străzile kievene luni de zile, cântând sloganuri pro-Europa. Guvernul lui Ianukovici a răspuns cu violenţă, riposta culminând cu ceea ce reprezentantul Parlamentului European a numit un „Tienanmen ucrainean“, referindu-se la represiunea brutală asupra demonstranţilor din Piaţa Tienanmen din China. Mai mult de 80 de protestatari au fost ucişi înainte ca Ianukovici să părăsească ţara în 2014. Haosul nu s-a terminat acolo. Dezamăgit, Putin a intrat cu armata în Ucraina, a anexat Crimeea şi a stârnit un război separatist care a dus la curmarea a mai mult de 10.000 de vieţi. Vestul a răspuns dând afară Rusia din Grupul celor 8 democraţii industrializate şi impunând sancţiuni. Conflictul dintre Putin şi Occident a început.

    McKinsey şi-a apărat rolul avut la ascensiunea lui Ianukovici spunând că fundaţia a fost serioasă în ceea ce priveşte promovarea dezvoltării economice în Ucraina şi a avut în consiliul său lideri occidentali proeminenţi. Fundaţia a fost desfiinţată în linişte – fără a-şi atinge obiectivele – chiar înainte ca Ianukovici să fugă în Rusia. Nici Ahmetov şi nici McKinsey nu vor să spună câţi bani a câştigat firma de consiliere. „Când am ajuns la concluzia că guvernul nu-şi respecta agenda de reforme, am încheiat colaborarea“, se arată într-un comunicat al McKinsey.

    Ahmetov, care a rupt public legăturile cu Ianukovici în timpul protestelor, a refuzat să vorbească cu The Times. În interiorul sediului său împodobit cu ornamente aurite sau care imită argintul, un purtător de cuvânt a spus că fundaţia nu a avut succes deoarece politicienii nu avut voinţa de a „îmbrăţişa agenda de reforme“.

    Însă critici precum Anders Aslund, economist născut în Suedia, care a consiliat guvernul rus în anii 1990 şi mai târziu guvernul Ucrainei, s-au plâns de modul în care imaginea lui Ianukovici era vândută capitalelor occidentale. Era clar, a spus Aslund, că povestea lui Ianukovici „era despre putere şi jaf“.

    Rolul McKinsey în Ucraina nu s-a încheiat cu căderea lui Ianukovici. „Construim lideri care pot avea un impact durabil şi semnificativ pentru companiile majore din Ucraina, pentru economie şi societate“, scrie compania pe site-ul său. McKinsey a devenit rapid o favorită a succesorului lui Ianukovici, Petro O. Poroşenko, un oligarh cunoscut ca „regele ciocolatei“ pentru afacerile sale cu dulciuri.

    Într-un discurs din noiembrie anul trecut, Poroşenko a lăudat McKinsey pentru cei 15 ani de activitate în Ucraina. Nora sa a lucrat pentru companie în cea mai mare parte a preşedinţiei sale. Între timp, McKinsey a continuat să ofere servicii de consultanţă lui Ahmetov, împărţind ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Kiev cu o firmă de-a milionarului. O altă firmă de-a lui Ahmetov se află mai jos cu un etaj. De fapt, Ahmetov deţine întreaga clădire, care include, pe holul mare, o afacere potrivită pentru un oligarh: o reprezentanţă Aston Martin Rolls-Royce.

    McKinsey are rol activ şi în ascensiunea acum puternicelor companii chineze, însă aceasta este o altă poveste.

    Paul ​Manafort, coordonator al campaniei electorale a lui Donald Trump, a pledat anul trecut vinovat pentru conspiraţie împotriva Statelor Unite şi a început să coopereze cu procurorii care au lucrat la investigaţia procurorului special Robert Mueller privind intervenţia Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016.

  • BREAKING: Arabia Saudită RECUNOAŞTE că jurnalistul Jamal Khashoggi a murit în consulatul din Istanbul

    Procurorul public din Arabia Saudită a anunţat într-un comunicat că între Khashoggi şi oamenii care l-au întâlnit în consulat a izbucnit o luptă care a dus la moartea acestuia.

    “Investigaţiile sunt încă în desfăşurare şi 18 cetăţeni saudiţi au fost arestaţi”, se arată în comunicatul transmis de presa de stat saudită, adăugând că un consilier regal, Saud al-Qahtani, şi şeful serviciului de informaţii, Ahmed Asiri, au fost concediaţi din funcţiile lor.

    Khashoggi, un critic al Prinţului Mohammed bin Salman, a dispărut după ce a intrat în consulat pe 2 octombrie pentru a obţine documentele necesare pentru a se căsători.

    Comentariile de sâmbătă au marcat pentru prima oară de la dispariţia lui Khashoggi când Arabia Saudită a admis moartea jurnalistului.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Discrepanţă uriaşă: Un angajat al H & M din România îşi permite din salariu de cinci ori mai puţine haine ca în Occident

     Preţurile în industria modei sunt de cele mai multe ori aliniate celor din Occident, iar o explicaţie pe care o oferă executivii din piaţă este aceea că local consumatorii sunt mai dispuşi să cheltuie pe haine şi pantofi, fiind pasionaţi de modă şi trenduri.
     
    Preţul hainelor nu este direct proporţional cu puterea de cumpărare a locuitorilor ei în contextul în care România are un salariu mediu de 5-6 ori mai mic decât în Occident. De aceea, românii alocă cea mai mare pondere din salariu pentru achiziţia de haine sau pantofi. Astfel, spre exemplu, cu salariul din România o vânzătoare din magazinele H & M sau Zara îşi cumpără de cinci ori mai puţine haine decât o angajată pe o poziţie similară în Occident.
     
    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • ALERTĂ roşie înaintea cupei Mondiale: Cum a ajuns cea mai mare competiţie din lume să fie deturnată de interese şi corupţie. „Acesta este sfârşitul FIFA“

    Organizarea Cupei Mondiale de fotbal de anul acesta a fost câştigată de Rusia în 2010. Vladimir Putin, liderul autoritar al Rusiei, devine primul autocrat care găzduieşte competiţia de la junta militară din Argentina din 1978. Cum a pierdut Occidentul FIFA? Financial Times trece în revistă o colecţie de cărţi în engleză, franceză şi germană care oferă câteva răspunsuri.

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.

    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Cum a ajuns Cupa Mondială în mâinile autocraţilor

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.
    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Rusia nu va ceda în faţa presiunilor Occidentului, susţine Kremlinul

    ”Rusia nu cedează în faţa presiunilor. Mereu acţionăm în conformitate cu interesele noastre”, a declarat Peskov.

    Întrebat de posibilile efecte economice produse de noile sancţiuini aplicate de SUA împotriva Rusiei, purtătorul de cuvânt al Kremlinului a admis că situaţia este delicată şi a adăugat că Moscova va încerca să se ocupe de această problemă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • CUTREMURUL care vine din est: Vestul a început să TREMURE. ARMA de neoprit cu care va fi cucerită lumea

    O apropiere a celor două puteri geopolitice în aceste condiţii este logică.
     
    Rusia şi China aveau cea mai bună cooperare economică de decenii până când Ye Jianming, unul dintre cei mai misterioşi oameni de afaceri din China, a fost arestat.
     
    Arestarea sa de către autorităţile de la Beijing pune sub semnul îndoielii mai multe afaceri bănoase pe care compania acestuia, CEFC China Energy Company, cea mai mare companie petrolieră privată din China, le are în mai multe ţări, printre care România, Cehia şi mai ales Rusia.
     

  • România, strivită între IT-işti, ingineri şi paznici sau videochat. De ce nu vrea nimeni să lucreze pe salariile actuale şi cere cu 1.000 de lei mai mult

    De asemenea, pentru fete videochatul a venit ca o soluţie de salvare din sărăcie, fără a mai ajunge pe străzile din Occident.

    În Bucureşti, la ieşirea din metrou în Piaţa Romană sau la Coloane, aproape orice fată este abordată de un tânăr care îi dă un flayer despre videochat şi cât poţi să câştigi de acolo, cu acte în regulă. Unul din cele mai mari videochaturi din Bucureşti, LTV Network, a raportat pentru 2016 afaceri de 30 mil. lei (6,7 mil. euro).

    Un barman dintr-o pizzerie din Capitală, care a lucrat mai bine de 10 ani în Occident, dar care s-a întors acasă pentru că reuşeşte acum să rămână cu mai mulţi bani în mână la final de lună în Bucureşti decât la Milano, răbufneşte: Nimeni nu mai vine să lucreze, să fie ospătar sau picoliţă. Decât să stea 12 ore în picioare şi să ia 100-200 de lei pe zi, mai bine se face paznic sau se duce la videochat. Unde ne vom duce aşa?

    Vasile Deac, proprietarul unei fabrici de mobilă din Baia Mare, este revoltat: absolvenţii de liceu nu vor să se trezească la 5 dimineaţa şi să lucreze pe salarii de 1.500 de lei net. Mai bine stau pe ajutorul de şomaj şi pe banii părinţilor. Noi nu putem oferi salarii de 3.000 sau 4.000 de lei. Toată lumea vrea IT, nimeni nu mai vrea să lucreze în industrie.

    Luchi Georgescu, cea care controlează afacerea cu mezeluri Meda, strigă în pustiu: Ajutoarele sociale date de stat au stricat piaţa muncii şi au contribuit la ceea ce se întâmplă acum. Cu toate că salariile cresc, oameni nu se găsesc.

    La polul opus, IT-ul aspiră toată crema care iese de pe băncile facultăţilor. La o medie salarială de 6.000 – 7.000 de lei net, cât poate să ia un programator doar cu câţiva ani vechime, multinaţionalele şi companiile din IT, cu birouri state of art, în mijlocul oraşului şi lângă malluri, sunt în topul preferinţelor pentru cei care caută de lucru.

    Nici sectorul bancar nu mai poate face faţă IT-ului, ca ofertă salarială. Acum sensul este invers, din bănci în IT.

    La finalul săptămânii trecute, compania americană Fitbit, cunoscută pentru celebrele gadgeturi de monitorizare a activităţilor fizice, a anunţat că recrutează 200 de oameni la Bucureşti, pe lângă cei 100 pe care îi are deja.

    Wipro, una dintre cele mai mari companii la nivel mondial în domeniul consultanţei şi serviciilor outsourcing, a anunţat că mută proiecte în România pentru a dezvolta sisteme multimedia şi are nevoie de 500 de ingineri.

    Cea mai mare bancă germană, Deutsche Bank, a iniţiat un program de repatriere a românilor din afară, care lucrează în multinaţionale, pentru centrul de tehnologie de la Bucureşti, unde trebuie să ajungă repede la 1.000 de oameni. Iar salariile oferite nu sunt chiar aşa mici.

    Microsoft are un centru la Bucureşti, care deserveşte Europa şi Africa, unde salariile oferite inginerilor depăşesc 2.000 de euro net.

    La cealaltă extremă, nimeni din celelalte industrii nu poate să se apropie în acest moment de ingineri şi IT-işti fără să-şi destabilizeze bugetele de salarii.

    Piaţa muncii este oglinda businessului: fie avem multinaţionale şi câteva companii româneşti mari şi foarte mari (sunt numai 3.100 de companii care depăşesc cifra de afaceri de 10 mil. euro), fie avem 600.000 de companii mici şi foarte mici, unde o cifră de afaceri de 100.000 de lei pe an este o excepţie.

    La mijloc există un gol de companii şi resursă umană care an de an este din ce în ce mai mare. Companiile româneşti pierd lupta pentru atragerea talente în favoarea multinaţionalelor, iar în acest fel pierd business şi contracte şi nu pot să ţină pasul cu piaţa.

    Foarte mulţi antreprenori români se întreabă unde este creşterea economică, cea mai mare din Europa, pentru că în conturile lor nu se vede nimic şi nu pot să facă faţă creşterilor salariale din piaţă şi de la stat.

    Conform unor studii făcute de eJobs, cel mai mare portal de recrutare online, aşteptările de creştere salarială ale noii generaţii sunt de 1.000 de lei net faţă de salariile actuale. Nu multe companii îşi permit aceste aşteptări salariale, iar în aceste condiţii vor pierde sânge.

    Din păcate, România este strivită între extreme, între paznici şi videochat şi IT-işti şi ingineri.

  • Povestea fabuloasă a timişoreanului plecat din ţară doar cu ghetele de fotbal într-o geantă, care investeşte azi 30 de milioane de euro într-un proiect imobiliar inovativ

    Fara sa stie o boaba de germana, a plecat in Austria, a lucrat ca translator, a muncit in constructii, si-a deschis apoi propriile firme, iar de aici inainte a urmat calea antreprenoriatului care i-a adus succesul.
     
    E vorba de Virgil Tornoreanu, omul de afaceri care in 2005 a decis sa faca un nou pariu cu businessul, de asta data acasa, la Timisoara. Pune pret pe munca, loialitate si tineri creativi, iar aceasta s-a dovedit reteta castigatoare.
     
    De ani buni face naveta intre Austria si Romania la mansa propriului avion si conduce cu succes afaceri de zeci de milioane de euro. Ultimul proiect e pe piata de birouri din Timisoara, unde ridica Vox Technology Park, un parc imobiliar de 30 de milioane de euro, in Calea Torontalului.
     
    Povestea omului de afaceri Virgil Tornoreanu este una care demonstreaza inca o data ca viata bate filmul.
     
    „Sunt timisorean get-beget, nascut, crescut si cu sufletul aici. Am iubit Timisoara de cand ma stiu, am jucat fotbal la Poli, pana in 1990 cand am plecat in Austria. Am avut ghetele de fotbal in geanta, un tricou si un trening. Asa am plecat imediat dupa Revolutie„, spune Virgil Tornoreanu pe care Decembrie ’89 l-a prins pe cand facea armata.
     
    Dragostea pentru fotbal a purtat-o in suflet si dupa plecarea in Austria, iar intors acasa, a continuat sa mearga pe stadion, dar de data aceasta, in calitate de spectator si sponsor principal al echipei timisorene.
     
    Ajuns in Austria, la inceputul anilor 90, la o varsta frageda, Tornoreanu a inteles ca se poate bizui doar pe puterile lui, a muncit din greu, a invatat germana si, la un moment dat, a ajuns chiar translator pentru autoritati.
     
    In paralel, timisoreanul a invatat carte. A studiat economia in Germania, a lucrat in constructii in Austria si avea o pasiune pentru IT, asa ca, in momentul in care s-a nascut ideea unei afaceri, toate acestea s-au impletit de minune. Rand pe rand, a deschis si consolidat business-uri in Austria si, mai apoi, in Romania, scrie opiniatimisoarei.ro
     
    „Am fost pasionat de IT si am avut propria companie de constructii. In firma de constructii din Austria am facut niste softuri de optimizare a productiei, special pentru mine, si la vremea respectiva mi-am dat seama ca de fapt exista o nisa in care s-ar putea dezvolta programe de genul acesta. Asa ca am deschis si o companie de software, in care, la inceput, eu eram si programatorul. Cand m-am intors in Romania, se intampla undeva la sfarsitul lui 2005, aparuse iPhone, sistemul de operare Android si mi-am dat seama ca aceasta parte se va dezvolta cu mare viteza. Asa am ales sa infiintez Vox Filemaker Solutions. Mi-am zis, ok, de ce sa nu oferim un spatiu de lucru vestic, sa spun asa, celor din Timisoara?„, a adaugat Tornoreanu.