BusinessMagazin

Tag: multinationale

  • BREAKING. Una dintre cele mai mari multinaţionale vinde tot şi pleacă din România

    Enel este cel mai mare investitor privat în energie din România, unde activează din 2005 cu operaţiuni de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, precum şi producţie de energie regenerabilă.

    Compania are peste 3 milioane de clienţi şi a reluat planurile de ieşire din România care fuseseră abandonate în 2015.

    Un purtător de cuvânt al Enel a refuzat să comenteze, în timp ce BNP nu a fost disponibil imediat pentru comentarii

    Firma cehă CEZ, E.ON din Germania şi Engie din Franţa îşi analizează opţiunile pentru prezenţa lor în România, concurând cu Hidroelectrica, cel mai mare producător local de energie, susţinut de stat, a spus una dintre surse.

    Enel îşi revizuieşte afacerile în fiecare an, printr-un program în cadrul căruia îşi vinde o parte din active pentru a cumpăra altele care ar putea oferi profituri potenţial mai mari.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Marius Bucşa, MOL România: “Pot spune că ceea ce face diferenţa nu este ţara, ci calitatea echipei”

    Marius Bucşa este lubricant sales manager MOL România şi coordonează în prezent o echipă pluridisciplinară formată din 12 angajaţi cu specializări în vânzări, marketing, tehnic, customer service şi logistică. El s-a angajat la MOL România în 2016, în calitate de manager al departamentului de lubrifianţi şi autochimicale.

    Anterior venirii la MOL, a lucrat la Star Lubricants, importator al ExxonMobil în România, unde şi-a început şi cariera, în anul 2004. În cadrul acestei companii a avut mai multe poziţii de top, precum şi o experienţă de un an ca manager al nou înfiinţatei filiale Star Lubricants din Croaţia.

    Experienţa lui profesională în domeniul lubrifianţilor auto include şi o perioadă de şase ani petrecută la OMV Petrom. „Cariera mea s-a desfăşurat încă de la început în medii internaţionale de business, în cadrul unor companii multinaţionale de succes, ceea ce mi-a permis să acumulez o experienţă foarte valoroasă şi să dobândesc know-how util dezvoltării mele profesionale”, îşi descrie el evoluţia.

    Legat de experienţa sa internaţională, spune că la acel moment (în 2005) se afla la începutul carierei, iar experienţa în străinătate i-a fost utilă în dezvoltarea profesională: „Acum însă, după mai mulţi ani petrecuţi în poziţii cheie în cadrul unor multinaţionale de renume, pot spune că ceea ce face diferenţa nu este ţara, ci calitatea echipei”. 

  • Este OFICIAL! Una dintre cele mai mari multinaţionale PLEACĂ din România

    „Procesul de vânzare derivă din schimbarea strategiei de afaceri a companiei-mamă, şi nu din funcţionarea unităţilor din România“, au transmis reprezentanţii din Praga ai CEZ la solicitarea ZF. Ei au precizat că operaţiunile din România „au succes şi nu există presiune“ să vândă rapid.

    Schimbarea strategiei de afaceri, care propune posibile vânzări în România, Turcia şi Polonia, va fi discutată mai întâi în şedinţa Adunării Generale la sfârşitul lunii iunie şi va fi aprobată acolo, menţionează CEZ. „Procesul poate începe numai după aceea. Deci suntem la început. Nu este vorba de următoarele câteva luni.“
     
    Grupul este prezent pe piaţa românească din 2005, când a preluat distribuţia de energie electrică Electrica Oltenia SA.
     

  • BestJobs: Angajaţii români preferă multinaţionalele

    Cei mai mulţi angajaţi, adică aproximativ şase din zece, rămân interesaţi de companiile private, în timp ce 9% ar vrea să lucreze în propria companie.
     
    Dintre cei care preferă o carieră în sectorul privat, circa două treimi consideră un job într-o multinaţională ca fiind cel mai potrivit pentru ei, iar un sfert spun că li se potriveşte mai bine o companie de talie mijlocie, în timp ce doar unul din zece ar lucra pentru un start-up. Tot într-o instituţie mare şi-ar dori să lucreze şi 73% dintre cei care ar lua în calcul un job la stat în perioada următoare, în timp ce 26% ar prefera mai degrabă o instituţie de stat de dimensiuni mai mici, iar 1% sunt nehotărâţi.
     
    Dacă şi-ar schimba jobul în viitorul apropiat, cei mai mulţi ar lucra, în ordinea relevanţei răspunsurilor, în domeniile financiar-contabil, resurse umane, inginerie, administraţie publică, logistică, retail şi transport, arată sondajul BestJobs.
     
    În afară de pachetul salarial şi de beneficii, principalele aspecte pe care angajaţii le-ar lua în considerare la evaluarea unui nou job în perioada următoare sunt stabilitatea locului de muncă (circa 86% dintre respondenţi) şi oportunităţile de promovare (circa 85%). Pe locul trei se clasează reputaţia angajatorului (52%), care contează mai mult decât oportunităţile de a lucra la nivel internaţional (42%). Brandul angajatorului e important pentru aproximativ 30% dintre respondenţi. De asemenea, implicarea socială (politica de CSR) a angajatorului contează pentru circa trei sferturi dintre salariaţi. 
     
    Totodată, întrebaţi care sunt cele mai importante trei aşteptări pe care le au de la angajatorul pentru care ar lucra în viitorul apropiat, angajaţii au spus, în cea mai mare parte (57% dintre respondenţi), că vor să fie trataţi cu respect. Totodată, vor să li se ofere un mediu de lucru plăcut şi prietenos (56%) şi să fie ajutaţi să se dezvolte profesional (54,5%). De asemenea, 48,3% ar vrea ca angajatorii să le ofere un echilibru între viaţa profesională şi cea personală, dar să simtă totodată că munca lor este importantă şi contribuţia lor este valoroasă pentru organizaţie (47,8%).
     
    De altfel, bonusurile de performanţă sunt cel mai important beneficiu extra-salarial dorit de angajaţi, conform răspunsurilor oferite de patru din zece respondenţi. Doi din zece ar vrea să poată lucra de la distanţă, din confortul propriei case sau din orice alt loc cu conexiune la internet. Pe lista beneficiilor se mai află transport gratuit (7,5%), pensie privată (5,7%), abonamente la săli de sport sau programe de well-being la birou (cursuri de gătit, wine tasting, meditaţii, masaj, cursuri de beauty etc.).
     
    Sondajul BestJobs a fost efectuat în perioada 2-15 aprilie, pe un eşantion de 1.001 utilizatori de internet, reprezentativ la nivel urban.

  • Topul celor mai mari salarii şi americanizarea României

    Pe datele statistice din 2017 – masa salarială plătită de o companie împărţită la numărul de salariaţi – cele mai mari salarii din România, pe medie, au fost la Romatsa, companie de stat – 21.800 de lei net pe lună, Microsoft – 10.000 de lei net pe lună, Nuclearelectrica, companie de stat – 7.700 de lei net pe lună, Ericsson Telecommunications – 7.600 de lei, IBM – 7.500 de lei, Endava Cluj – 7.400 de lei pe lună, Pro TV – 7.300 de lei pe lună, Oracle – 7.000 de lei, Honeywell România – 6.800 de lei, Softvision din Cluj – 6.800 de lei.
    Dacia, cea mai mare companie din România ca cifră de afaceri, a avut în 2017 un salariu mediu net pe lună de
    4.700 de lei.
    Petrom, cea mai valoroasă companie din România şi care are cea mai mare masă salarială din economie, plăteşte 6.000 de lei. La polul opus, departe de cele mai mari salarii din România, cele mai mari şi cele mai valoroase companii antreprenoriale româneşti care activează în retail şi producţie au salarii mult mai mici: RCS&RDS a avut în 2017 un salariu mediu net de 2.800 de lei, în timp ce Dedeman – cea mai mare companie antreprenorială românească, deţinută de fraţii Pavăl –, care are venituri anuale de 1,4 miliarde de euro şi un profit net de peste 200 de milioane de euro, a avut un salariu mediu net de 2.989 de lei; Altex a avut un salariu de 2.567 de lei, Arabesque – 2.425 de lei, FAN Courier – 2.395 de lei; Aramis Baia Mare, cel mai mare exportator antreprenorial român, a avut un salariu mediu net de 1.659 de lei; Romaqua (Borsec) a avut 3.120 de lei, iar Compa Sibiu, producător de componente auto, 3.130 de lei.
    Salariul mediu net în 2017 a început anul cu 2.300 de lei şi a ajuns la aproape 2.700 de lei net.
    Aceste salarii, topul lor, arată exact cum este şi businessul din România: oraşele mari, unde sunt localizate firmele de IT, plătesc cele mai mari salarii, în timp ce în oraşele mici şi mijlocii, care multe dintre ele au pierdut bătălia economică cu viitorul, au business mic şi salarii mici.
    Nu este de mirare că avocaţii, bancherii, consultanţii, furnizorii români de servicii vor să lucreze, ca primă opţiune, cu statul şi cu multinaţionalele şi mai puţin cu firmele româneşti antreprenoriale. 
    Companiile de stat şi multinaţionalele sunt clienţi bancabili şi solvabili, iar salariaţii pot să cumpere fără probleme la ce salarii au credite ipotecare, credite de consum sau carduri. Bineînţeles că în firmele antreprenoriale româneşti cei mai buni oameni pot câştiga mai bine decât omologii lor din multinaţionale sau de la stat, dar aceştia sunt excepţii. Pentru că sunt în retail, în FMCG, în producţie, domenii cu o valoare adăugată mică, şi salariile sunt mici, de multe ori sub media pe economie.
    Un absolvent de facultate, mai răsărit, nici nu se uită să se ducă să se angajeze la firmele antreprenoriale româneşti, prima lui opţiune fiind multinaţionalele. Dacă are norocul să termine Cibernetica sau Automatica, Calculatoarele, Matematica, Microsoft, Oracle, Orange, Vodafone de-abia aşteaptă să-i dea de la 5.000 de lei la 10.000 de lei net pe lună, adică de la 1.200 la peste 2.000 de euro pe lună.
    Ca să intri în companiile de stat, familia trebuie să fie acolo, sau să fii recomandat de partid.
    În America, lucrurile stau la fel: cel mai bine plătiţi, pe medie, sunt cei din IT şi telecom, cei care lucrează în băncile de investiţii, cei din farma, cei din industria de înaltă tehnologie sau cei de la stat.
    Pentru companiile româneşti, care de cele mai multe ori au un număr dublu de salariaţi la aceeaşi cifră de afaceri obţinută de o multinaţională, este foarte greu să atragă talente, să recruteze oameni. Mai degrabă reuşesc să atragă aceşti oameni în oraşele mici şi mijlocii, unde nu prea sunt alternative, unde nu prea au venit investiţiile străine, decât în oraşele mari.
    Piaţa nu se va schimba în următorii ani.
    Cei din IT, cei din centrele de cercetare şi dezvoltare, care sunt cel mai bine plătiţi, au ca misiune să creeze roboţi sau aplicaţii care să înlocuiască numărul mare de oameni din retail sau de pe banda de producţie, care oricum aveau cele mai mici salarii.
    România are cea mai scăzută proporţie a absolvenţilor cu studii superioare în total forţă de muncă, numai 14%.
    Când forţa de muncă are mai puţină şcoală, şi valoarea adăugată este mult mai mică şi de aceea salariile sunt mult mai mici. Va fi foarte greu pentru capitalul antreprenorial românesc să ţină pasul cu salariile din multinaţionale sau de la stat.

  • LOVITURĂ de teatru la graniţă: Ungaria a devenit CAPITVA unei multinaţionale. ”Este un SUCCES total”

    Salariaţii din Ungaria ai Audi, subsidiară a Volkswagen, au obţinut după o săptămână de grevă, care a blocat şi activitatea de producţie din Germania, aproape tot ce au vrut de la angajatorul german: creşteri salariale de 18%, weekenduri libere, bonusuri de loialitate şi prime de aniversare.

    Victoria salariaţilor de la Györ arată că ceva s-a schimbat în poziţiile de negociere ale ambelor tabere. Este vorba de o grevă fără precedent în Ungaria în sectorul privat. Cel mai evident lucru este că Audi nu mai poate găsi persoane cu acelaşi grad de pregătire cu greviştii dispuse să muncească pe salarii mai mici. Rezervele de forţă de muncă s-au epuizat într-un mediu în care este penurie de lucrători în aprope orice sector al economiei, scrie Portfolio.hu.
     
    O altă schimbare a avut nevoie de mai mult timp pentru a se dezvolta: Audi şi-a creat propria ţară în Ungaria. În această ţară poate fi găsită o productivitate apropiată de nivelul din Germania, o reţea complexă de furnizori şi un departament de cercetare şi dezvoltare.
     

  • Cum ar arăta o grevă a corporatiştilor de la Microsoft sau Oracle de la Bucureşti şi de ce s-ar organiza una

    În Ungaria, salariaţii de la fabrica Audi au declanşat o grevă, care a perturbat o parte din lanţul Volkswagen: angajaţii cer salarii ca ale celor din vest.
    Ungurii sunt mai prost plătiţi decât cei din Cehia, care au salarii mai mari cu 25%, din Slovacia – cu 28% mai mult, din Polonia – cu 39% mai mult, sau din Belgia, de 3,6 de ori mai mult, scrie Bloomberg.
    Văzându-i pe colegii lor unguri în stradă, şi cehii au ameninţat cu greva dacă nu li se cresc salariile.
    La noi, parcă acum doi ani de zile salariaţii de la Dacia au vrut să facă o grevă tot pe tema majorărilor salariale, dar nu au făcut comparaţie cu salariile colegilor lor de la Paris, ci doar discutau cu conducerea fabricii procentul de creştere.
    Extinzând puţin subiectul, m-am întrebat cum ar arăta o grevă corporatistă la Bucureşti, la Microsoft, la Oracle, la IBM, la HP, la Ubisoft etc.

    Pentru ce ar protesta angajaţii?
    Pentru majorări salariale? Salariile din IT, din România, depăşesc pe medie 1.500 de euro, iar cei din marile companii sigur au peste 2.000 de euro pe lună.
    Ar vrea să aibă aceleaşi salarii ca şi cei de la Seattle, San Francisco, New York?
    Ar protesta pentru condiţiile de muncă? În IT, companiile nu mai ştiu ce să le ofere angajaţilor ca să vină să lucreze pentru ele sau ca să rămână. Cafeaua este gratis, iar cafeterii există la fiecare clădire de birouri.
    Pentru mâncarea de la cantină, firmele de catering nu mai ştiu ce să ofere astfel încât clientul, angajaţii lui să fie mulţumiţi.
    Pentru ce să mai protesteze? Pentru facilităţile din birouri, culoarea e verde şi nu albastră, este masă de tenis şi nu este masă de biliard, colegii de la IBM au fotolii care se întind şi unde lumea poate să doarmă, iar noi nu avem etc.?
    Pentru abonamentele la clinicile medicale – îmi place mai mult la Regina Maria decât la MedLife şi invers? Pentru abonamentele la sală sau pentru cele de la dans, de la tango, pentru abonamentele la tenis?

    Pentru bonusuri?
    Pentru birocraţia corporatistă, care a ajuns mult mai puternică decât cea de la stat?
    Pentru rigiditatea unei multinaţionale în ceea ce priveşte ideile revoluţionare? Pentru faptul că locurile de conducere sunt ocupate şi sunt date?
    Corporatiştii din IT nu prea ar avea motive de grevă, aşa cum se înţelegea acest cuvânt în celelalte decenii.
    Pentru cei din IT, care sunt vânaţi de companiile concurente tot timpul, noţiunea de grevă, noţiunea de sindicat aproape că nu există.
    Pentru că salariile lor sunt cu mult peste piaţă, revendicările clasice – creşteri de salarii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă – nu mai există.
    Pentru că lumea IT-ului a câştigat teren peste tot în lume, şi în România, străzile sunt liniştite, iar avioanele low-cost sunt pline de city-breakuri sau de vacanţe. Doar dacă nu ar merge metroul, la Pipera sau Barbu Văcărescu, ar putea să iasă în stradă.
    Din acest punct de vedere, cei aflaţi la putere pot să răsufle uşuraţi.
    Managementul companiilor are suficiente resurse pentru a ţine liniştea în companii şi a oferi angajaţilor tot ce le trebuie, pentru a-şi atinge ţintele de vânzări, de creare de produse, de asigurare a serviciilor către clienţii.
    Strada a fost înlocuită de reţelele sociale.
    Strada a fost înlocuită cu Facebook, platformă care conectează lumea şi unde fiecare poate să spună ce are pe suflet.
    Nu toată lumea înţelege cum este cu profitul, cum este cu pierderile raportate de multinaţionale, dar toată lumea a prins această idee – că multinaţionalele, investitorii străini nu fac profit deliberat pentru a nu plăti impozite, reducând astfel şansa românilor de a trăi mai bine!
    A prins foarte bine expresia că multinaţionalele îi storc pe români, duc profitul peste graniţă, lăsând în România numai găuri şi pierderi.
    Bineînţeles că aceste lucruri, spuse mai ales de la înălţimea unor funcţii, au prins la salariaţii din alte sectoare, de la stat şi din sectorul privat autohton, dar încep să se vadă şi nişte muguri între angajaţii de la multinaţionale.
    Cine ştie, poate vor protesta că firma unde lucrează face prea puţin profit!

  • Industria României, tot mai dependentă de multinaţionale

    Multinaţionalele prezente în Ro­mânia au generat aproa­pe 44% din valoarea adău­gată brută din econo­mie în 2016 (cel mai recent an pentru care există date), contribuţia fiind re­lativ similară cu cea din anul 2014 (-0,6% în 2016 faţă de anul 2014), iar în industria prelucrătoare ponderea depăşăşte 60%, potrivit unei analize reali­zate de prof. dr. Cezar Mereuţă, cerce­tător asociat al Centrului de Macro­modelare Economică al Academiei Române şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.
     
    Analiza, pe sectoare de activitate, a valorii adăugate generate de companiile multinaţionale din principalele domenii arată că au existat o serie de schimbări structurale impor­tante într-o perioadă de trei ani de analiză.
     
    „Analizând în detaliu cele 7 sectoare eco­nomice prin­ci­pale ale României, se constată că anul 2016 aduce, în pre­mieră, industria prelucrătoare pe primul loc din punc­tul de vedere al ponderii valorii adăugate din total“, a spus profesorul Mereuţă.
     

  • Cine vrea să cumpere un business românesc?

    „Ne aflăm într-un moment în care mulţi dintre antreprenorii români nu şi-au găsit succesori cărora să le lase moştenirea businessurilor. Foarte puţine afaceri româneşti au pregătit a doua generaţie pentru a merge mai departe. Noi, românii, nu avem acest spirit de a lăsa afacerile pentru generaţiile viitoare, de aceea există o sumedenie de companii româneşti cu potenţial care ies şi vor mai ieşi la vânzare”, a spus Horia Abrudan într-o discuţie cu ZF.
    În România, doar 30% din afacerile de familie rezistă tranziţiei către a doua generaţie şi numai 15% rezistă celei de a treia generaţii. Principalii cumpărători pentru businessurile româneşti sunt multinaţionalele, fondurile de investiţii şi doar printr-o excepţie un cumpărător poate să fie o altă firmă românească. Cei mai mulţi dintre antreprenorii români care au reuşit să ajungă cu firma întreagă până acum, care au un business sustenabil şi un brand recunoscut de piaţă, nu s-au pregătit pentru achiziţia unor alte firme româneşti. Cel mai probabil nici nu şi-au pus această problemă. Însă cei mai mulţi spun că multinaţionalele acaparează piaţa, domină economia românească şi fac jocurile pentru că au puterea de a-i cumpăra pe alţii şi de a stabili ulterior regulile jocului. Dar nimeni nu cred că i-a oprit pe antreprenorii români să se pregătească să-i cumpere pe alţi antreprenori români şi să-şi mărească businessul. Neavând acest exerciţiu, nici nu-şi pun problema achiziţiei unei companii româneşti sau a brandului din faţa unui business.
    În 30 de ani de business dur nu au mai apucat să-şi facă echipă de fuziuni şi achitiţii, dar nici să fie permanent în legătură cu firmele de consultanţă astfel încât, atunci când apare ceva la vânzare, o dată în viaţă, să fie pregătiţi. Antreprenorii români vor să cumpere active, terenuri, clădiri de birouri, tot ce reprezintă active fixe pe care le văd în faţa ochilor, şi mai puţin vor să cumpere branduri sau poziţionări în piaţă. Până la un anumit punct un business poate să crească organic, dar pentru a ajunge mai mare, la un moment dat ai nevoie de achiziţia rivalilor, competitorilor, pentru a câştiga cotă de piaţă şi pentru a da tonul în business. Celebrele companii germane mici şi mijlocii încep să se confrunte cu aceeaşi problemă, respectiv nu mai are cine să preia şi să conducă businessul de familie. Dar ei sunt la a patra, a cincea sau a şasea generaţie.
    Iar fondurile de investiţii abia aşteaptă să iasă la vânzare celebrele companii germane mici şi mijlocii, o oportunitate cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă.
    Antreprenorii români care nu au urmaşi nu s-au îngrijit să aibă manageri profesionişti şi de aceea le este foarte greu să lase afacerile pe mâna managerilor. Mai bine vând afacerea, iau banii, iar copiii vor moşteni un cont în bancă.
    Ieşirea pe pieţele externe, fie prin vânzarea unor produse, fie prin investiţii directe, fie prin achiziţia altor companii, a fost ocolită de antreprenorii români şi, din acest motiv, comerţul exterior al României este cel mai prost dintre fostele ţări comuniste.
    Nici cultivarea în cadrul propriilor companii a unor organigrame profesioniste nu a fost pe lista de priorităţi a antreprenorilor români şi, din acest motiv, fie nu găsesc manageri profesionişti atunci când au nevoie, fie cei care ar putea să conducă businessuri antreprenoriale nu vor să vină să lucreze pentru patronii români. Este un cerc vicios, din care principalii câştigători sunt multinaţionalele şi fondurile de investiţii, care sunt pregătite în orice moment pentru achiziţii. Fondurile de investiţii, şi multinaţionalele preferă mai degrabă să cumpere companii şi branduri decât să le facă de la zero, pentru că aşa ajung în frunte mult mai repede şi pot să controleze pieţele.
    Antreprenorii români nu au nici exerciţiul asocierii şi, atunci când pe piaţă apare o oportunitate, nu găsesc un punct de discuţie cu alţi antreprenori astfel încât, împreună, să poată cumpăra ceva. A cumpăra o altă companie reprezintă un chin, pentru că trebuie armonizate culturile de muncă, acest proces consumând extrem de multă energie. Dar această problemă poate fi rezolvată prin exerciţii şi prin standardizarea organigramelor şi a culturilor. Multinaţionalele nu au ajuns în top doar prin creşterea organică, ci prin achiziţii repetate. Acest lucru le-a permis să câştige piaţă rapid şi, în final, să-şi mărească valoarea şi poziţia.
    A doua generaţie nu prea vrea să preia conducerea companiilor înfiinţate de părinţii lor, preferând să aştepte să moştenească banii şi nu businessul în sine.
    În aceste condiţii, cine vrea să cumpere businessurile româneşti?

  • Nu am nimic cu ele, dar prefer să nu lucrez cu companiile româneşti. Spune un antreprenor român

    Valentin Văcăruş, managing director şi principalul acţionar al Godmother, o companie de organizare de evenimente cu afaceri de
    4 milioane de euro şi 30 de angajaţi: „Nu am nimic cu firmele româneşti, cu antreprenorii români, dar prefer să lucrez cu multinaţionalele. Asta e politica noastră”.

    Un antreprenor român cu o firmă 100% românească spune clar, cu subiect şi predicat, că preferă să lucreze cu multinaţionalele, cu firmele străine, decât cu antreprenorii români, cu companiile româneşti.

    De ce?

    Antreprenorii români sunt imprevizibili, îşi schimbă ideile peste noapte şi tot timpul ştiu pe cineva, un văr, o cunoştinţă care ştie pe cineva, care poate să facă un lucru mai ieftin.

    Multinaţionalele sunt mai clare, ştiu ce au de făcut, au strategiile lor şi ştiu, de exemplu, că la anul trebuie să organizeze un eveniment, se gândesc acum la el, alocă buget şi fiecare dintre cei implicaţi în respectivul proiect ştie ce are de făcut.
    Nu cred că politica lui Valentin Văcăruş este singulară, nu cred că el este o excepţie.

    Acum patru ani, la o întâlnire la Braşov între Volksbank şi clienţii ei, antreprenorii români se întrebau retoric ce mai este românesc în România, în economie, în industrie, în bănci, iar pe de altă parte mie la sută vor să lucreze cu şi pentru multinaţionale, pentru că acolo lucrurile sunt clare şi nu ai probleme cu plata facturilor şi încasarea banilor.
    În aceste condiţii, dacă antreprenorii români se evită între ei în business, bineînţeles nu toţi, cum poate să crească businessul românesc, cum pot apărea antreprenori români?

    Investitorii străini, multinaţionalele, atunci când preiau, când cumpără o companie, încep să îşi aducă şi furnizorii lor de servicii. Francezii lucrează cu francezii, austriecii cu austriecii, nemţii cu nemţii, americanii cu americanii, iar românii vor să lucreze cu toţi dinainte, mai puţin cu românii.
    Aşa cum spunea şi Valentin Văcăruş, antreprenorul român tot timpul ştie pe cineva, tot timpul ştie cum se face un lucru, tot timpul este prezent peste tot şi în final nu îi mai rămâne timp pentru business.
    Românii vor să lucreze la multinaţionale ca primă opţiune, apoi la stat şi, în final, ca o ultimă alternativă, preferă să meargă la o companie privată românească.

    Pe lângă faptul că antreprenorii români nu vor să lucreze cu firme româneşti, cu alţi antreprenori români, mai sunt şi angajaţii, cei mai talentaţi, care preferă să meargă la multinaţionale decât la firmele româneşti.
    Privatizările, investiţiile străine greenfield, achiziţiile de companii şi de branduri româneşti au dus ponderea multinaţionalelor în businessul românesc la 50%, faţă de 46% cât au companiile private româneşti şi 4% cât mai are statul.

    Iar tendinţa este ca multinaţionalele să câştige teren, mai ales după anii de criză în care firmele româneşti au fost lovite din plin şi au fost nevoite să se retragă de tot sau să facă mai mulţi paşi în spate.
    Este greu, dacă nu imposibil, de schimbat mentalităţile din business, mai ales ale antreprenorilor români. Treptat companiile româneşti vor pierde teren pentru că nu toată lumea va dori să lucreze cu ele şi nu vor avea acces, poate, la cele mai bune servicii. Dar mai mult pentru că nu îşi dau business reciproc nu vor putea să crească.


    Iar acest lucru este cel mai rău în business şi din care toţi vor avea de pierdut.