Pentru a-şi şti casele la adăpost ori a reduce pagubele produse de incendiile de vegetaţie, aceştia apelează la societăţi de asigurare, care în schimbul unor prime de mii, zeci de mii sau chiar de mai bine de o sută de mii de dolari pe an trimit la faţa locului echipaje private de pompieri, iar pe clienţi îi duc la hoteluri de cinci stele până trece urgia. Rolul pompierilor privaţi este de a se deplasa la proprietatea clientului, de unde îndepărtează toate materialele inflamabile şi împrăştie soluţii de ignifugare, ori sting incendii minore, printre altele, iar după trecerea incendiului evaluează starea proprietăţii şi îndepărtează materialele cancerigene. Aceştia sunt trataţi însă precum civilii şi nu pot interveni alături de pompierii oficiali.
Tag: materiale
-
Drumul invers în design – VIDEO
Am cliente care vin la mine, iar când le întreb de unde mă ştiu îmi spun: «Eram în facultate/liceu când mă uitam pe site-ul tău». Îmi descriu şi rochiile care le-au impresionat”, spune Elena Perseil, care a intrat în domeniul designului vestimentar în urmă cu aproximativ două decenii.
Ea a absolvit în anii 2000 Universitatea Esmod din Paris, iar apoi a început să lucreze la câteva case de modă de acolo. Designerul a acumulat cunoştinţe în domeniu călătorind în India, unde a învăţat să lucreze cu mătasea şi a studiat broderia realizată manual. „De la vârsta de 14 ani mi-am dat seama de această pasiune. Cred că este genul de meserie pe care dacă nu o cauţi, te caută ea pe tine, nu prea poţi să scapi”, spune ea.
Timp de cinci ani, şi-a concentrat activitatea în Paris şi pe alte pieţe internaţionale; în urmă cu 15 ani, a pus bazele brandului Elena Perseil, atunci când a hotărât că trebuie să se stabilească într-un loc, doarece stilul de viaţă plin de călătorii nu se mai mula cu viitorul ei şi cu faptul că era însărcinată.
„Lucram la Paris, pentru mai mulţi designeri, şi când am aflat că urmează să am un copil am hotărât să mă stabilesc în România, am hotărât că nu mai pot călători la fel de mult şi am zis că trebuie să mă opresc cumva şi să fac ceva mai stabil. Iar acest lucru mai stabil s-a materializat în brandul Elena Perseil.”
Fiindcă clienţii o ştiau din facultate, spune că i-a fost uşor să înfiinţeze şi să dezvolte pe piaţa locală brandul propriu de design: „Aveam piaţă şi cunoştinţe. Eram deja cunoscută şi în România, drept urmare avem anual o cifră de afaceri de aproximativ 300.000 de euro, iar anul acesta sperăm să ne ducem spre 500.000 de euro”.
În prezent, designerul se concentrează asupra showroomurilor din România şi din Paris, în cadrul cărora pune accent pe rochiile de seară de lux.
Cele mai multe dintre creaţiile sale iau drumul exportului, ajungând mai ales în magazine din Italia, Franţa, Japonia, Qatar, Dubai, care, potrivit ei, sunt mari consumatori de rochii de lux.
„Dar îmi doresc să fiu puţin mai prezentă pe piaţa europeană şi pe piaţa din România”, îşi descrie Perseil obiectivul pentru următoarea etapă a afacerii ei de design. Spune că numărul articolelor create într-un an se apropie de 8.000 – rochii de seară (3.000 pe an), rochii de mireasă (30 pe an), rochii casual şi ţinute casual (5.000 pe an).
„Numărul acestora este influenţat de mai mulţi factori, pentru că facem şi rochii la comandă şi multe cliente vin şi îmi spun evenimentul la care urmează să meargă şi lasă totul în grija mea apoi, eu trebuie să concep rochia perfectă pentru ele”, explică designerul.
Preţurile articolelor produse sub brandul Elena Perseil pleacă de la 300 de euro şi ajung la 2.000 de euro, pentru rochiile de seară. Rochiile de mireasă sunt făcute de obicei la comandă, iar preţul lor se încadrează între 1.000 şi 2.000 de euro, a spus designerul.
„În general, am investit mult în produs şi mai puţin în marketing, m-au interesat mai puţin umeraşele şi husele şi mai mult materialele. Am considerat tot timpul că rochia trebuie să vorbească de la sine şi dacă vrei să faci un business stabil atunci trebuie să ai un produs bun.”
Materia primă folosită pentru crearea produselor este adusă din China şi din Italia. Astfel, designerul a spus că în China toate mătăsurile şi materialele sunt mai speciale şi mai fumoase, iar la Italia îi place creativitatea materialelor şi faptul că au designeri buni de material.
Elena Perseil lucrează cu o echipă permanentă care este alcătuită din 10-12 persoane, care au grijă ca noile colecţii prezentate la Paris Fashion Week să fie perfecte, iar rochiile la comandă să fie ireproşabile.
„Nu suntem toţi «in house» şi nu se face toată producţia «in house», dar lucrez pe social media cu o firmă, pentru site cu o altă firmă, pentru promovare cu o firmă. Echipa mea permanentă este alcătuită din 10–12 persoane.”
Ea sesizează că criza de pe piaţa forţei de muncă nu a ocolit domeniul în care activează, lipsa croitorilor cu experienţă fiind un dezavantaj.
„În România este foarte greu să găseşti forţă de muncă, faţă de acum 5-10 ani. Este foarte greu şi oamenii nu prea mai vor «să-şi bată capul», mai ales că genul acesta de muncă poate părea complicată.”
Din punctul ei de vedere, o astfel de meserie poate oferi numeroase satisfacţii, inclusiv materiale. „Sunt meserii care pot fi foarte bine plătite, liniştite şi satisfăcătoare, mai ales dacă lucrezi cu un designer, pentru că ai oportunitatea de a lucra cu materiale noi, cu un design nou. Nu este nimic plictisitor dacă lucrezi cu un designer; problema este că nu avem cultura muncii, vrem să obţinem lucruri dar nu vrem să facem nimic pentru ele.”
Referitor la dezvoltarea afacerii, Elena Perseil nu are de gând să deschidă şi un magazin fizic, comenzile fiind făcute în prezent doar prin intermediul site-ului propriu.
„Nu vrem magazin fizic pentru că suntem destul de ocupaţi cu producţia şi ar însemna să fim concentraţi în două părţi. Noi lucrăm mai ales cu comenzi în avans, nu sunt închisă la nimic, dar momentan nu m-am gândit să deschid un magazin fizic”, spune ea. -
Cum să pui natura la treabă
Soluţia ar putea veni de la natură, susţine o companie numită Faber Futures, a cărei fondatoare, Natsai Audrey Chieza, coordonează eforturile de perfecţionare a unui sistem de vopsire a textilelor cu ajutorul bacteriei Streptomyces coelicolor, care elimină în mediul înconjurător un pigment care poate fi roz, albastru sau violet.
Colorarea materialelor se face prin introducerea acestora în recipiente în care se află culturi din această bacterie, iar cantitatea de apă necesară este de 500 de ori mai mică decât la vopsirea obişnuită şi nici nu se folosesc chimicale toxice, susţine Chieza, care colaborează deja cu două firme din industria modei care vor să testeze noua soluţie.
-
Povestea designerului vestimentar care a lăsat Parisul pentru Bucureşti
“Am cliente care vin la mine, iar când le întreb de unde mă ştiu îmi spun: «Eram în facultate/liceu când mă uitam pe site-ul tău». Îmi descriu şi rochiile care le-au impresionat”, spune Elena Perseil, care a intrat în domeniul designului vestimentar în urmă cu aproximativ două decenii.
Ea a absolvit în anii 2000 Universitatea Esmod din Paris, iar apoi a început să lucreze la câteva case de modă de acolo.Designerul a acumulat cunoştinţe în domeniu călătorind în India, unde a învăţat să lucreze cu mătasea şi a studiat broderia realizată manual. „De la vârsta de 14 ani mi-am dat seama de această pasiune. Cred că este genul de meserie pe care dacă nu o cauţi, te caută ea pe tine, nu prea poţi să scapi”, spune ea.
Timp de cinci ani, şi-a concentrat activitatea în Paris şi pe alte pieţe internaţionale; în urmă cu 15 ani, a pus bazele brandului Elena Perseil, atunci când a hotărât că trebuie să se stabilească într-un loc, doarece stilul de viaţă plin de călătorii nu se mai mula cu viitorul ei şi cu faptul că era însărcinată.
„Lucram la Paris, pentru mai mulţi designeri, şi când am aflat că urmează să am un copil am hotărât să mă stabilesc în România, am hotărât că nu mai pot călători la fel de mult şi am zis că trebuie să mă opresc cumva şi să fac ceva mai stabil. Iar acest lucru mai stabil s-a materializat în brandul Elena Perseil.”
Fiindcă clienţii o ştiau din facultate, spune că i-a fost uşor să înfiinţeze şi să dezvolte pe piaţa locală brandul propriu de design: „Aveam piaţă şi cunoştinţe. Eram deja cunoscută şi în România, drept urmare avem anual o cifră de afaceri de aproximativ 300.000 de euro, iar anul acesta sperăm să ne ducem spre 500.000 de euro”.
În prezent, designerul se concentrează asupra showroomurilor din România şi din Paris, în cadrul cărora pune accent pe rochiile de seară de lux.Cele mai multe dintre creaţiile sale iau drumul exportului, ajungând mai ales în magazine din Italia, Franţa, Japonia, Qatar, Dubai, care, potrivit ei, sunt mari consumatori de rochii de lux.
„Dar îmi doresc să fiu puţin mai prezentă pe piaţa europeană şi pe piaţa din România”, îşi descrie Perseil obiectivul pentru următoarea etapă a afacerii ei de design. Spune că numărul articolelor create într-un an se apropie de 8.000 – rochii de seară (3.000 pe an), rochii de mireasă (30 pe an), rochii casual şi ţinute casual (5.000 pe an).„Numărul acestora este influenţat de mai mulţi factori, pentru că facem şi rochii la comandă şi multe cliente vin şi îmi spun evenimentul la care urmează să meargă şi lasă totul în grija mea apoi, eu trebuie să concep rochia perfectă pentru ele”, explică designerul.
Preţurile articolelor produse sub brandul Elena Perseil pleacă de la 300 de euro şi ajung la 2.000 de euro, pentru rochiile de seară. Rochiile de mireasă sunt făcute de obicei la comandă, iar preţul lor se încadrează între 1.000 şi 2.000 de euro, a spus designerul.
„În general, am investit mult în produs şi mai puţin în marketing, m-au interesat mai puţin umeraşele şi husele şi mai mult materialele. Am considerat tot timpul că rochia trebuie să vorbească de la sine şi dacă vrei să faci un business stabil atunci trebuie să ai un produs bun.”
Materia primă folosită pentru crearea produselor este adusă din China şi din Italia. Astfel, designerul a spus că în China toate mătăsurile şi materialele sunt mai speciale şi mai fumoase, iar la Italia îi place creativitatea materialelor şi faptul că au designeri buni de material.
Elena Perseil lucrează cu o echipă permanentă care este alcătuită din 10-12 persoane, care au grijă ca noile colecţii prezentate la Paris Fashion Week să fie perfecte, iar rochiile la comandă să fie ireproşabile.
„Nu suntem toţi «in house» şi nu se face toată producţia «in house», dar lucrez pe social media cu o firmă, pentru site cu o altă firmă, pentru promovare cu o firmă. Echipa mea permanentă este alcătuită din 10–12 persoane.”
Ea sesizează că criza de pe piaţa forţei de muncă nu a ocolit domeniul în care activează, lipsa croitorilor cu experienţă fiind un dezavantaj.
„În România este foarte greu să găseşti forţă de muncă, faţă de acum 5-10 ani. Este foarte greu şi oamenii nu prea mai vor «să-şi bată capul», mai ales că genul acesta de muncă poate părea complicată.”
Din punctul ei de vedere, o astfel de meserie poate oferi numeroase satisfacţii, inclusiv materiale. „Sunt meserii care pot fi foarte bine plătite, liniştite şi satisfăcătoare, mai ales dacă lucrezi cu un designer, pentru că ai oportunitatea de a lucra cu materiale noi, cu un design nou. Nu este nimic plictisitor dacă lucrezi cu un designer; problema este că nu avem cultura muncii, vrem să obţinem lucruri dar nu vrem să facem nimic pentru ele.”
Referitor la dezvoltarea afacerii, Elena Perseil nu are de gând să deschidă şi un magazin fizic, comenzile fiind făcute în prezent doar prin intermediul site-ului propriu.
„Nu vrem magazin fizic pentru că suntem destul de ocupaţi cu producţia şi ar însemna să fim concentraţi în două părţi. Noi lucrăm mai ales cu comenzi în avans, nu sunt închisă la nimic, dar momentan nu m-am gândit să deschid un magazin fizic”, spune ea.
Cum şi cât durează să pregăteşti o colecţie pentru Paris Fashion Week
În colecţia de vară 2019 care a avut loc la Paris Fashion Week, Elena Perseil a prezentat aproape 40 de articole – mai ales rochii. Potrivit ei, durează aproximativ şase luni să pregăteşti o colecţie nouă fiindcă durează primirea materialelor comandate; coaserea lor propriu-zisă poate să se întindă pe parcursul a trei săptămâni – o lună. Conceperea aticolelor durează aproximativ şase luni. -
De ce toate scaunele din avioane sunt albastre. Motivul la care nu te-ai fi gândit
Unul dintre motivele principale ar fi acela că petele de murdărie se văd mult mai greu pe materialele albastre, iar companiile aeriene nu mai sunt nevoite să schimbe atât de des tapiţeriile sau scaunele, consemnează www.telegraph.co.uk.Cu toate acestea, se pare că există motive mult mai întemeiate, pentru care albastru a fost declarat favorit. Începând cu anii 70, diverse companii aeriene au constatat că rosşul pe care îl foloseau până atunci creştea nivelul de agitaţie şi agresivitate al călătorilor.Albastru, pe de altă parte, este asociat cu multe calităţi pozitive: “încredere, linişte, stare de calm şi reflectare”, scrie one.ro -
Cum sufocă plasticul toată planeta
Durata de timp în care materialele plastice sunt folositoare diferă destul de mult de la o categorie la alta: pungile sau tacâmurile de plastic nu sunt folosite pe perioade de timp la fel de lungi ca şi autoturiSmele în componenţa cărora se găsesc. Dar un lucru este clar: odată ce sunt aruncate, reziduurile plastice se sfĂrÂmă în fragmente mici sau chiar minuscule. Iar aceste particule pot rătăci, vreme de sute de ani, în apele planetei sau în sol.
-
Meseria unde poţi câştiga un salariu de 9.000 de lei imediat după terminarea şcolii pe care tinerii din România o ocolesc
Deşi la ieşirea de pe băncile facultăţii de Ingineria Materialelor şi Ştiinţa Materialelor absolvenţii pot obţine un salariu între 3.000 şi 9.000 de lei, tinerii din ziua de astăzi nu aleg din proprie iniţiativă această facultate, majoritatea fiind împinşi de la spate de către cunoştinţe sau rude.
Pe tineri nu îi tentează deloc meseria de metalurgist, una dintre cele mai vechi din lume, practicată de peste 7.000 de ani. Situaţia nu este apanajul exclusiv al pieţei locale, însă în special în spaţiul românesc industria metalurgică se confruntă cu un declin, interesul pentru aceasta scăzând odată cu închiderea unităţilor metalurgice, pe fondul scăderii cererii de pe piaţă, dar şi odată cu schimbarea generaţiilor. Meseria de metalurgist este considerată ca fiind una grea, chiar „murdară”. În realitate, nu este deloc aşa, procesele de producţie fiind în cea mai mare parte automatizate şi modernizate.
Cum a ajuns o meserie care oferea un statut social aparte să fie considerată în zilele noastre ca fiind una „murdară”? Meseria de metalurgist este una dintre cele mai vechi din lume, avându-şi rădăcinile în perioada Eneoliticului (Eneos – aramă în limba greacă – n.red.). La început, piesele de metal obţinute prin ciocănire la rece erau folosite ca obiecte de podoabă, iar mai apoi, odată cu obţinerea aliajelor, acestea au devenit unelte şi arme.
„Metalurgia a fost, este şi va fi în continuare. Metalul este în continuare cel mai folosit material din întreaga industrie. Un metalurgist îşi găseşte locul în industria auto, în şantiere navale sau chiar la Banca Naţională la bătut monede, sau în domenii emergente cum ar fi industria apărării, industria medicală şi aşa mai departe”, spune prof. dr. ing. Radu Ştefănoiu, din cadrul Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor a Universităţii Politehnica Bucureşti.
Podoabe, arme şi ritualuri magice. Există dovezi arheologice care susţin că arama (cuprul) a fost prelucrată încă din perioada neoliticului, în mileniul al VII-lea î.Hr., în zona Anatoliei. Arama nativă a fost prelucrată prin ciocănire, rezultând piese mici, cel mai probabil de podoabă. Este atestată prima oară în România în neoliticul timpuriu, în aria culturii Starcevo-Criş.
Metalurgia în adevăratul sens al cuvântului a apărut odată cu descoperirea tehnicii de reducere a cuprului din minereu şi a tehnologiilor de topire şi turnare a metalului topit pentru obţinerea pieselor.În mileniul al V-lea î.Hr., în Eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei cuprului în spaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr destul de mare de piese masive din cupru. Cel mai des întâlnite piese din această perioadă sunt topoarele şi târnăcoapele, acestea fiind descoperite pe teritoriul României în aria culturilor Cucuteni, Sălcuţa sau Gumelniţa. Cu toate acestea, arheologii presupun că erau în continuare obiecte de podoabă, apanajele unor persoane cu statut social înalt.
Mai târziu, în Epoca Bronzului, omul a descoperit că din amestecul a două metale rezultă un material care poate avea proprietăţi care fac posibilă utilizarea produsului finit în mai multe domenii. Bronzul este aliajul cuprului cu staniul (cositorul), prin acest procedeu căpătând o duritate mai ridicată.
În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B (aproximativ 1450 î.Hr.). Este pomenită o categorie de meşteri numiţi ka-ke-u, care sunt specializaţi în confecţionarea vaselor de bronz. Fără îndoială că metalurgiştii aveau un statut aparte în sânul comunităţilor preistorice. Ba chiar nu este exclus ca operaţiunile de reducere să fi fost dublate de ritualuri magice.
Element de securitate naţională în vreme de război. În anii ’80, când cei din celebra familie de metalurgişti Krupp au vrut să deschidă un combinat siderurgic, mai întâi au construit case, şcoli, grădiniţe şi biserică, apoi au ridicat combinatul siderurgic, acest fapt stând ca dovadă că o comunitate întreagă poate gravita în jurul unei uzine siderurgice. Pe acelaşi model au fost construit şi combinatele siderurgice din România comunistă, inclusiv cel de la Galaţi, povesteşte Petru Ianc, preşedintele Societăţii Române de Metalurgie.
Alfred Krupp controla în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial toate companiile din domeniul metalurgiei care produceau armament pentru nazişti. În timpul procesului de la Nürnberg, Krupp a fost condamnat pentru crime de război; el a coordonat activităţile combinatelor din închisoare, vânzându-şi averea personală pentru a putea plăti pensiile şi salariile angajaţilor. Acesta a ieşit în scurt timp din închisoare ca parte a planului Marshall de reconstrucţie a economiei Germaniei şi, timp de doi ani, muncitorii au lucrat fără să fie plătiţi. Krupp a fost considerat un pionier al industriei metalurgice, compania sa producând cele mai bune blindaje şi cele mai eficiente arme de artilerie din timpul celui de-al doilea război mondial.
Metalurgia în România. Perioada de glorie a industriei metalurgice românească a fost între anii ’60 şi revoluţia din 1989; domeniul s-a confruntat apoi cu o criză, în contextul în care consumul intern de oţel a scăzut de la 11 milioane de tone anual la 1-1,5 milioane de tone de oţel. În ciuda scăderii consumului, numărul de muncitori din diferite combinate a rămas acelaşi, ba chiar s-a mărit. Perioada s-a încheiat după privatizările combinatelor din 2001-2005, când au fost restructurări masive de personal. Activitatea de metalurgie presupune o sinergie a mai multor specializări: oţelari, frezori, laminorişti, cocsari, ingineri etc.
În perioada comunistă, în industria metalurgică feroasă şi neferoasă din România lucrau aproximativ 250.000 de oameni. Astăzi, numărul acestora s-a redus de zece ori.
În contextul cererii scăzute, numeroase unităţi şi capacităţi ale combinatelor siderurgice româneşti s-au închis. Cel mai elocvent exemplu este cel al Sidex Galaţi, considerat apogeul şi mândria industriei metalurgice româneşti. Proiectat în anii ’60 la o capacitate de 9 milioane de tone de oţel anual, acesta este în 2018 în situaţia în care mai poate produce maximum 2 milioane de tone de oţel.Declinul industriei metalurgie româneşti s-a reflectat şi în cererea pentru facultăţile de specialitate. Dacă la începutul anilor ’90 numărul de studenţi care optau pentru Facultatea de Ingineria Materialelor Metalice era de 495, în 2018 sunt disponibile 90 de locuri la aceeaşi facultate (singura de acest tip din România) – Facultatea de Ştiinţă şi Ingineria Materialelor a Universităţii Politehnica Bucureşti.
Pregătirea metalurgiştilor în perioada comunistă era foarte bine definită, aceasta având o importanţă extrem de ridicată, în contextul în care în această industrie lucrau 250.000 de oameni în România. Existau şcoli profesionale în fiecare unitate metalurgică, combinatul asigurând masa, cazarea şi costurile de şcolarizare. După şcolarizare, cursantul avea un loc de muncă garantat şi primea o garsonieră. Unităţile de metalurgie aveau şi centre de cercetare.
Astăzi mai lucrează aproximativ 25.000 de oameni în această industrie din România, astfel nici cererea pentru şcolarizarea în domeniu este scăzută.
„Cererea pentru specializările din domeniul ingineria materialelor nu este foarte mare. În 2017 am completat 59 de locuri la sediul din Cluj-Napoca. La Ingineria Materialelor termină facultatea cam 50% din numărul celor admişi în anul I. Motivele sunt diverse, de la neadaptarea la cerinţele facultăţii la reorientarea spre alte specializări. Din păcate, de multe ori, obişnuinţele din timpul ciclurilor de studii anterioare conduc la un astfel de efect”, declară prof. dr. ing. Ionel Chicinaş, decanul Facultatea de Ingineria Materialelor din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca.
În ciuda faptului că locul de muncă este garantat prin cererea ridicată de pe piaţa locurilor de muncă, dar şi prin facilităţile oferite de companiile din industrie pentru studenţi şi absolvenţi, mulţi studenţi fug de aceste oportunităţi.
Sidex are propria şcoală de formare a viitorilor metalurgişti – Şcoala de Ucenici, în cadrul căreia cursanţii sunt pregătiţi timp de 18 luni pentru meserii de metalurgist – laminorist, oţelar şi aşa mai departe. -
Cronică de film: The Post – Un film cu şi despre jurnalişti
The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.
În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.
Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.
Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.
Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.
În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.
-
Oraşul unde nu există poliţie, şomaj, iar casele sunt gratuite pentru toţi locuitorii – FOTO
Oraşul este descris ca fiind o “utopie socialistă”, însă care pare prea fantezist pentru a fi adevărat, scrie The Mirror
Un oraş fără poliţie, fără criminalitate, foarte puţin somaj şi unde locuitorii au liberatea de-aşi construi unde vor casele pare o urbă desprinsă din romanele science-fiction. Însă acest lucru se întâmplă în realitate, Marinaleda, se află la câţiva kilometri de Sevilia, Spania şi acolo locuiesc în jur de 2750 de persoane. Localitatea este condusă de către Juan Manuel Snachez Gordillo care a devenit cunoscut ca fiind un fel de “Robin Hood spaniol”. Acesta se află la conducerea localităţii din regiunea Sevillia încă din 1979.
În oraş funcţionează o cooperativă agricolă unde lucrează aproape toată populaţia localităţii (2650 de angajaţi), iar fiecare angajat este plătit cu 1200 de euro pe lună.
În plus, Marinaleda le oferă de asemenea rezidenţilor o casă, cu condiţia să o construiască singuri şi dacă au fost rezidenţi ai Marinaledei timp de cel puţin doi ani. Cărămizile şi mortarul sunt oferite gratis de guvernul local din Andaluzia, regiunea de care aparţine satul. De asemenea, persoanele care vor să-şi construiască o casă sunt ajutaţi cu arhitecţi, dar şi cu muncitori. Cei care se angajează să îşi construiască o casă plătesc câte 15 euro pe lună, dar încep plata abia după terminarea construcţiei. Datoria este moştenită de copii pentru a putea fi acoperite costurile.
-
România de dincolo de Dunăre. Ea este Una Vasiljevic, profesoara care-i învaţă limba română pe copiii din Valea Timocului
Ca să-i înveţe româna pe copiii din oraşele Zaiecear şi Bor şi satele Zlot, Podgorac, Bogovina si Brestovac, Una Vasiljevic îşi plăteşte singură benzina ca să facă naveta, îşi face singură materialele didactice, dându-şi aproape jumătate din salariu pe asta, şi vrea chiar să scrie un manual.
„Eu sunt crescută aici, ştiu cum a fost să fiu diferită. La şcoală, spuneau „ea e vlahă!, ea e vlahă!” şi copiii râdeau. Românii timoceni nu sunt acceptaţi, nu au drepturi elementare. Aici nu sunt biserici în limba română, nu sunt medici de limba română. Spre deosebire de românii din Voivodina. Ei au acolo şcoli şi pentru sârbi, şi pentru români. Au şcoală în care se învaţă tot în română. Aici, în Valea Timocului, nu. E o foarte mare diferenţă. Noi aici nu avem nimic”, explică Una Vasiljevic, pentru gândul.
