Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.
Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.
Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.
Din zgârie-nori în ghetouri
Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.
După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.
Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.
În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.
Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.
Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.
Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.
Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.
Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.
Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.
Viaţa în suburbii
Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.
Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”
Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.
Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.
