BusinessMagazin

Tag: jurnalisti

  • Ce schemă a folosit un bancher pentru a FURA 100 DE MILIOANE de dolari de la clienţi

    Fabien Gaglio a mărturisit că a derulat o schemă Ponzi de 100 de milioane de dolari, povestesc jurnaliştii de la Bloomberg într-un articol. Într-o zi de miercuri, la ora 9 dimineaţa, în Paris, îmbrăcat într-un pulover elegant şi o cămaşă albă, bancherul de 39 de ani de pe Riviera Franceză a intrat într-o secţie de poliţie şi a luat un loc într-o cameră de interogatoriu, înarmat cu un dosar de notiţe, descriu scena jurnaliştii Bloomberg.
     
    “Ca să sumarizez faptele, misiunea mea era să  înmulţesc banii clienţilor”, a declarat el. Gaglio era unul dintre cei doi manageri ai unui fond de administrare de averi elveţian denumit Hottinger & Partners. Clienţii lui erau din toată lumea: oameni de afaceri din Singapore, artişti din Italia, antreprenori în tehnologie din Statele Unite, toţi atraşi de promisiunea taxelor reduse, a profiturilor mari şi a discreţiei elveţiene. Când câteva dintre investiţii au mers prost, Gaglio a început să ia bani de la unii dintre clienţi pentru a-i plăti pe ceilalţi. În curând a ajuns să falsifice declaraţii şi semnături.

    A ţinut-o aşa timp de 15 ani, iar acum „Nu mi-a mai rămas nimic”, spune el în articolul Bloomberg. 

    Investigatorul francez nu a înţeles de ce Gaglio i-a mărturisit toate aceste lucruri. Niciuna dintre victimele înşelăciunii lui Gaglio nu era de origine franceză. „De ce ai mărturisit totul în Franţa când compania este înregistrată în Elveţia, iar tu trăieşti în Spania?” întreba Rocket. Gaglio a răspuns că unele dintre infracţiuni s-au derulat în Franţa. Niciunul dintre cei doi nu a menţionat faptul că Franţa permite foarte rar extrădarea cetăţenilor. La 4.20 PM, Gaglio a semnat o declaraţie şi s-a întors pe străzile Parisului. Data era 23 ianuarie 2013. În zilele care au urmat, partenerul lui Gaglio, un conte francez numit Jean-François de Clermont-Tonnerre, a început să dea veştile clienţilor. Instituţia mamă din care s-a desprins Hottinger & Partnners – banca franceză Hottinger & Cie, cu rădăcini care se întindeau până în secolul XVIII, a suferit pierderi care au împins-o la faliment. Victimele şi investigatorii din mai multe jurisdicţii au aflat ce s-a întâmplat, iar procurorii din Luxemburg au acţionat cel mai rapid şi l-au acuzat în primăvara aceea pe Gaglio de fals şi uz de fals, fraudă şi spălarea de fonduri furate.

    Gaglio a pledat vinovat. „După ce am trăit în minciună atât de mult timp, acum răspund la întrebări cu cea mai mare transparenţă. Nu am nimic de ascuns”. A reiterat faptul că banii clienţilor lui, precum şi ai săi, au dispărut. „Am fost prins într-o nebunie greu de explicat”, spunea el, explicând că a cheltuit totul pe călătorii extravagante, tablouri de Andy Warhol şi Keith Haring şi avioane private. Un coleg i-a descris purtarea drept „faraonică”.

    Curtea a decis ca Gaglio să plătească 150.000 de dolari, sumă pe care au considerat că şi-o permite şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare pentru infracţiunile comise în Luxemburg. A făcut apel şi, după ce a petrecut un an într-o închisoare luxemburgheză, a fost eliberat temporar, iar sentinţa i-a fost redusă la patru ani. În Luxemburg se obişnuieşte să duci la capăt jumătate din sentinţă şi apoi să fii eliberat condiţionat, iar acest lucru înseamnă că Gaglio mai trebuie să stea 12 luni la închisoare când se întoarce. Apoi, este liber să se alăture familiei lui într-o comunitate exclusivistă în apropiere de Cannes, unde au închiriat o vilă, deşi el susţine că nu are bani.

    Totuşi, este posibil să nu scape chiar atât de uşor. Procurori din Geneva, unde Hottinger & Partners era înregistrată, au lansat propria investigaţie în 2013; aceasta este încă în curs, potrivit unui purtător de cuvânt citat de Bloomberg. Autorităţile elveţiene nu au depus niciun fel de plângere şi nu există semne că cele din Statele Unite ar fi făcut asta. Victimele se tem că motivaţia de a urmări cazul s-a diminuat, după ce Gaglio a fost la închisoare, iar Hottinger a dat faliment.Este greu de imaginat cum ar fi putut ieşi mai bine evenimentele pentru Gaglio – de altfel, câţiva dintre clienţii lui se tem că a planificat totul.

    „Fabien Gaglio a minţit în fiecare zi timp de 15 ani”, spune Diana Benedek, o femeie de afaceri din California care spune că Hottinger & Partners i-a furat ei şi soţului ei 20 de milioane de dolari. „De ce l-ar crede cineva acum?”

    Fabien Nicholas Gaglio s-a născut pe Coasta de Azur, în 1973. S-a mutat în Londra după studii pentru a lucra în domeniul finanţelor, dar a fost prins în 200 pentru că folosea calificări false în banking pentru a aplica la Merril Lunch. A primit o sentinţă suspendată în Nisa şi, mai târziu în cursul aceluiaşi an, a reuşit să se angajeze la elitista bancă privată Rothschild din Londra. Gaglio a început să îşi facă un nume sfătuind familii europene legat de transmiterea averilor din generaţie în generaţie, iar în 2005 a fost recrutat de Hottinger & Cie. La cinci ani după mărturisirea lui Gaglio, victimele lui continuă o campanie prin care să forţeze autorităţile din mai multe jurisdicţii europene să ia măsuri; acţiunile lor nu par însă să îl afecteze pe Gaglio.

    După ce a închiriat o proprietate modestă în perioada procesului său din Luxemburg şi după ce a pretins că a supravieţuit că a pretins datorită părinţilor săi, dovezile arată că şi-a mutat familia într-o vilă al cărei cost de închiriere este de 10.000 de dolari/lună în apropiere de Beaulieu-sur-Mer, pe Riviera Franceză. În 2015, una dintre operele de artă despre care spune că a fost furată înainte de mărturia lui – o sculptură de Yves Klein – a fost vândută cu 200.000 de dolari la o licitaţie din New York, iar identitatea celui care a vândut-o nu a fost dezvăluită.

     

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    Cititi aici articolul integral

  • Caracas, fantoma unei bijuterii globale

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

     

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    În 1998, odată cu celebrarea reuşitei la alegerile din perioada respectivă, Chávez a ales balconul centrului cultural Teresa Carreño. Construit în perioada boomului din industria petrolieră din anii ’70, a găzduit vedete precum cântăreţii Dizzy Gillespie, George Benson, Ray Charles şi Luciano Pavarotti, trasând noua ambiţie a ţării: „Venezuela a renăscut”, a declarat atunci Chavez.

    La două decenii după, un cataclism economic pe care experţii îl atribuie unor politici sociale prost concepute, corupţiei şi scăderii preţului petrolului după 2014 dă acum Caracasului aerul unei epave. Serviciile publice se prăbuşesc, afacerile se închid, iar locuitorii sunt evacuaţi în autobuze către un număr redus de avioane care mai conectează capitala venezueleană de restul lumii.

    „Este un sentiment de frustrare economică”, spune Lugo jurnaliştilor de la The Guardian oftând, pe măsură ce se plimbă pe străzile goale, numărând apartamentele care au încă luminile aprinse. „O ţară care a fost rezultatul unui miracol inversat.”

    Luis Saavedra, un fost consultant din industria petrolieră, spune că blocul de apartamente în care locuieşte, care are 13 etaje, şi-a pierdut jumătate din rezidenţi ca urmare a faptului că Venezuela a intrat într-un picaj economic după ce Nicolás Maduro a preluat preşedinţia, la moartea lui Chávez, în 2013. 14 din cele 26 de apartamente ale clădirii sunt acum goale, iar proprietarii lor sunt exilaţi în Spania, Portugalia, Germania, Argentina şi Statele Unite. Preţul unei locuinţe de 180 de metri pătraţi a scăzut de la 320.000 de dolari la 100.000 de dolari, dar cumpărătorii sunt greu de găsit. În noiembrie, clădirea a rămas fără curent electric timp de 16 zile. „Acest populism – aşa-numitul socialism – ne-a terminat ţara. Nu este pe punctul de a pune capătul acestei ţări, ci chiar l-a pus”, spune Saavedra, care are 65 de ani.

    „Nu au putut să-şi continue viaţa aici. Sunt în Porto. Ce păcat”, a oftat Saavedra, în timp ce prezenta jurnaliştilor britanici casele rămase goale.

    Organizaţia Naţiunilor Unite spune că exodul din ultimii ani a înghiţit 3 milioane de persoane, reprezentând aproape 10% din populaţia Venezuelei. Creşterea ratei criminalităţii şi decăderea oraşului fac ca după 6 seara maşinile să dispară de pe străzile Caracasului, iar după 8, întreg oraşul să fie pustiu.

    Când a preluat puterea, în 1998, Chávez a declarat război „sărăciei imense” care umbrise oraşul, în ciuda averii vaste construite din petrol. Între timp, locuitorii mahalalelor au luat şi ei drumul mărilor, forţaţi de lipsa hranei, medicamentelor şi a locurilor de muncă, precum şi a sistemului public de transport aflat în prăbuşire şi hiperinflaţia despre care Fondul Monetar Internaţional se teme că va ajunge la 10.000.000% în 2019.

    Criza prin care trece ţara nu i-a ocolit pe vârstnici: „Îmi pare foarte rău să văd prin ce trece ţara, fiindcă am trăit vremurile bune din Venezuela… Banii veneau de peste tot”, a spus Rosemarie Newton, o pensionară în vârstă de 73 de ani, întâlnită de jurnaliştii britanici când îşi lua singura masă zilnică la o bancă de alimente.

    Grădina botanică a oraşului este un alt exemplu al decăderii acestuia: palmieri uscaţi şi o lagună secată se află chiar la intrare, potrivit unui articol publicat de Reuters anul trecut. Un fost sit al Rezervaţiei Naturale UNESCO şi cândva una dintre cele mai frumoase atracţii turistice ale oraşului, se afla anul trecut pe punctul de a fi abandonată.

    Agenţia  culturală a Naţiunilor Unite a denumit-o în anul 2000 „o minune a planificărilor urbanistice”. „Până şi cactuşii au nevoie de apă, chiar dacă oamenii nu cred acest lucru”, spunea Jan Tillett, unul dintre cei care au îngrijit grădina timp de 15 ani, în interviul acordat Reuters.

    Lipsa investiţiilor a lovit rezervele de apă ale Venezuelei timp de mai mulţi ani; însă mai multe perioade de secetă de anul trecut au exacerbat situaţia. În Caracas, localnicii stăteau în aceste perioade la coadă pentru a umple sticle, iar pacienţii din spitale trebuia să îşi aducă propria apă.

    Grădina botanică ar trebui să beneficieze de un buget anual de 200 de milioane de bolivari, adică aproximativ 66 de dolari, spun angajaţii citaţi de Reuters.
    Chiar şi Teresa Carreño, teatrul cândva strălucitor unde Chávez şi-a lansat revoluţia bolivariană, şi-a oprit activitatea. Fostul director al teatrului, Eva Ivanyi, îşi aminteşte că acesta a fost construit în anii ‘70 ca răspunsul Americii de Sud la Scala din Milano. „Simboliza viitorul. Simboliza civilizaţia. Simboliza Europa. Simboliza succesul. Era ca o scară către modernitate – viitorul la care aspira ţara”, spune Ivanyi în interviul acordat The Guardian.

    În prezent, edificiul cultural este lăsat în paragină şi e folosit doar pentru gale politice dedicate laudelor partidului socialist sub ochii căruia Venezuela s-a prăbuşit.

    Într-o clădire înghesuită aflată în apropierea teatrului, care a fost cândva sediul central al operatorului de zbor venezuelean de stat Viasa, forţele de ordine au împuşcat opt oameni.

    „Sunt câteva lucruri pe care nu le poţi distruge”, spune Ivanyi, care crede totuşi că vremurile bune se vor întoarce cândva.

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

  • Presa belgiană, atac dur la adresa României. Ce scriu jurnaliştii despre corupţie şi PSD

    Publicaţia belgiană rtbf.be a publicat miercuri un articol intitulat „O Românie coruptă preia preşedinţia UE”, în care analizează capacitatea ţării noastre de a face faţă acestei provocări.

    ”După Austria, a venit rândul României să preia preşedinţia rotativă a UE pentru şase luni. O mutare criticată”, scriu jurnaliştii belgieni, care îl citează pe preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care a declarat că executivul de la Bucureşti nu a înţeles pe deplin ce presupune să deţii preşedinţia europeană.

    Conform lui Jean-Michel De Waele, profesor de ştiinţe politice, Europa are motive serioase să se îngrijoreze şi „este păcat că se îngrijorează atât de târziu”.
     
    ”Guvernul român este concentrat complet pe afacerile de corupţie din sânul guvernării şi încearcă să evite închisoarea, pentru o parte dintre membrii săi. Este singurul lucru de care este interesat în prezent. Aşadar, pot exista îndoieli că afacerile europene vor avea prioritate, în timp ce unele măsuri de pe agenda Guvernului român riscă să fie sancţionate de Comisia Europeană”, a declarat pentru rtbf.be Jean-Michel De Waele.
     
    Totodată, politologul, când face referire la Liviu Dragnea, foloseşte şi cuvântul ”sau alţi mafioţi de la putere”.

  • Cătălin Lupoaie, manager senior comunicare si afaceri publice la BCR, fost redactor la ZF şi editor-şef la Business Construct (2005-2010): „Experienţa de jurnalist este unică, nu poate fi comparată cu nicio altă meserie”

    „La Ziarul Financiar am trăit şi experimentat în cinci ani şi jumătate, cât alţii în 50 de ani. Am prins cea mai puternică creştere economică a României, dar şi criza care a întors pe dos economia locală şi toată industria media. Pentru un absolvent de jurnalism care a început să lucreze la 19 ani, Ziarul Financiar a fost în aceeaşi măsură o şcoală de business şi o lecţie de creare de conţinut media top quality.

    Experienţele pe care le-am trăit ca jurnalist de business m-au făcut să înţeleg ce înseamnă curajul de a discuta cu antreprenori şi cu oficiali influenţi, ce înseamnă să faci o documentare bună pentru a pune întrebările potrivite şi să mă bucur că pot participa la etape importante din dezvoltarea României. Pe lângă momentele serioase sau conferinţele clasice, au fost şi situaţii amuzante, desprinse din specificul mioritic. ”Chief, asta e farmecul. România e unică şi nu ai cum să te plictiseşti. De ce crezi că vin şi rămân atâţia investitori străini? Pentru că aici totul e dinamic”, îmi spunea mereu Fini (Cristian Hostiuc). Şi aşa a fost. Nu m-am plictisit niciodată (nici nu aveam timp J), pentru că foarte rar ştiam ce urma să se întâmple din momentul în care plecam de acasă. Să vă spun câteva exemple.

    Eram responsabil de domeniile infrastructură şi transport (într-o vreme când încă se construiau autostrăzi) şi am avut ocazia să particip la unele inspecţii memorabile pe şantiere. Cu unul dintre miniştrii transporturilor am mers cu trenul până la Cluj în timp ce ne cânta la chitară, altul a vrut să verifice nişte fisuri la un pasaj şi a intrat cu pantofii lui cu piele întoarsă în noroi, în timp ce era înconjurat de o turmă de porci care venise să-i inspecteze încălţămintea. Un prim-ministru ameninţa constructorii că va verifica o lucrare punând o cană de apă pe bordul maşinii, iar când a fost gata lucrarea şi a văzut cât de prost a fost executată, a renunţat la idee. O altă deplasare cu trenul pentru a vedea un şantier de autostradă era cât pe ce să fie un eşec pentru că jurnaliştii nu se mai trezeau şi trenul a fost nevoit să fie tras în triaj. La întoarcerea de pe şantier a avut loc un meci de ping-pong între angajaţii CFR şi jurnalişti, în urma căruia angajaţii CFR au pierdut mai multe borcane cu murături.

    După experienţa ZF, m-am angajat la producătorul de ciment Holcim şi am lucrat în comunicare şi marketing. Vizitele la şantiere au continuat, dar au fost lipsite de sarea şi piperul date de autorităţi.

    Am fost martorul unor momente cheie pentru economia românească, în care adrenalina ne ţinea în priză chiar şi când afară erau sub zero grade. Unul dintre ele, în 2005, când împreună cu două colege, îngheţam în faţa Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AVAS) aşteptând să fie depuse ofertele pentru preluarea Băncii Comerciale Române. O zi întreagă am alergat după maşinile cu oferte încercând să prindem o declaraţie. Din păcate, fără succes. Chiar şi aşa, reportajul a fost plin de suspans pentru că ofertele au venit chiar şi în ultimul minut. A fost o lungă controversă legată de ora la care a fost înscrisă ultima ofertă, care s-a lămurit după ce reprezentanţii AVAS au anunţat că ceasul din holul instituţiei era cu câteva minute înainte. N-am să uit niciodată ceaiul cald şi bomboanele oferite de angajaţii AVAS, care ne vedeau cum tremuram afară. Şi nu am să uit nici faptul că banii din privatizările din 2005-2007 urmau să fie investiţi în infrastructură şi, ca prin miracol, au dispărut fără să mai ştie nimeni urma lor.

    Şi cum nimic nu este întâmplător, iată că 13 ani mai târziu de la cea mai importantă privatizare, am ajuns să ocup funcţia de Public Affairs Manager la BCR şi să sprijin eforturile de a crea o Românie în care oamenii să aibă mai multă încredere în forţele proprii.”

  • „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”

    Pe Stoian Evtimov nu tunica tradiţională de lână îl face neobişnuit, ci faptul că are până în 40 de ani, adică este tânăr, şi trăieşte la sat. „Toţi prietenii mei cu care am crescut aici sunt de mult plecaţi“, spune el melancolic. Ca mulţi alţi tineri bulgari, prietenii din copilărie ai lui Stoian s-au mutat la oraş, care pe unde a găsit de muncă. Însă Stoian are ce munci în Peştera, un sat de munte, şi se consideră norocos. Conduce un grup de interpreţi de muzică populară şi organizează un festival anual de muzică în încercarea de a revigora muzica tradiţională şi traiul la sat.

    În Peştera există totuşi locuitori. Zeci de sate zac în paragină, părăsite total sau semipărăsite, în zonele sărace şi depopulate ale Bulgariei, mai ales în nord. Depopularea este cruntă acolo. Cine se abate cu maşina de la drumurile tradiţionale spre strălucitoarele staţiuni litorale, cum sunt Nisipurile de Aur sau Balcic, sau spre munţii uriaşi şi minunaţi, poate rătăci ore întregi prin zeci de kilometri de drumuri pustii şi revendicate de natură. Vulpile şi iepurii abia dacă mai animă peisajul. Nu se pune problema de vreun om sau animal domestic. Maşinile în trecere sunt rare.

    „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”, este titlul unui reportaj cuprinzător realizat de The Irish Times despre viaţa în cea mai săracă ţară din UE. La începutul acestui an capitala Sofia le-a oferit localnicilor şi vizitatorilor un spectacol uluitor de bogăţie din vremuri străvechi şi moderne. Galeria naţională a ţării, adăpostită într-un fost palat regal elegant, a arătat lumii 62 de comori strălucitoare, datând din anii 1.000 Î.Hr., într-o expoziţie numită „Lâna de aur. Aventurile argonauţilor“.

    Expoziţia a inclus 16 exponate prezentate pentru prima dată publicului. Până acum, acestea au stat ascunse în depozitele bine păzite ale Fundaţiei Tracia, o creaţie a omului de afaceri multimilionar Vassil Bojkov. Expoziţia a adus o strălucire culturală preşedinţiei bulgare, prin rotaţie, de şase luni a UE şi poate şi puţină strălucire reputaţiei lui Bojkov. Înfiinţată în 2004, Fundaţia Tracia spune că finanţează cercetările şi îmbunătăţeşte accesul la muzee şi protecţia patrimoniului cultural, în timp ce are grijă de colecţia fondatorului său de peste 3.000 de artefacte preţioase.

    Despre Bojkov se spune că ar fi cel mai bogat om din Bulgaria, cu un imperiu care cuprinde de la construcţii la afaceri cu jocuri de noroc şi pe care le-a construit în timpul tranziţiei haotice, cu episoade sângeroase, a naţiunii sale din comunism spre capitalism în anii 1990. Cu Fundaţia Tracia, probabil că magnatul, poreclit „Craniul“, încearcă să dea ceva înapoi ţării cu cele mai mari inegalităţi din UE. O ţară săracă, dar plină de comori şi istorie.

    La aproximativ 11 ani de la aderarea Bulgariei la UE – care a adus speranţa unei creşteri mai rapide a prosperităţii, a unei democraţii mai solide şi a unei justiţii sociale mai cuprinzătoare – datele de la Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, oferă o lectură sumbră.
    Bulgaria are cel mai mic salariu mediu din UE, de 575 de euro pe lună, cel mai mic salariu minim, de 260 de euro pe lună, şi cea mai mică pensie medie, de 190 de euro.

    Mai mult de 40% dintre bulgari sunt acum expuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale – nivel de două ori mai mare decât în Germania, cea mai mare economie europeană, dar nu şi cea mai bogată. Apoi, în timp ce într-un top al veniturilor în medie prima cincime din populaţia statelor membre ale UE câştigă de 5,2 ori mai mult decât ultima cincime, în Bulgaria raportul între veniturile păturii de sus şi cele ale păturii de jos este de 8, fără a fi luate în considerare averile nedeclarate.

    „Sunt trei realităţi bulgare“, spune Daniel Kaddik, directorul din Sofia al Fundaţiei Friedrich Naumann. „Oamenii cu un salariu mediu nu trăiesc bine aici, unde preţurile alimentelor, energiei şi ale altor lucruri sunt comparabile cu cele din ţări mai bogate din Europa.”
    Apoi, există o clasă mijlocie relativ mică, care are propria bulă, lucrează în start-up-uri noi sau pentru multinaţionale şi trăieşte în cartiere din Sofia comparabile cu, spre exemplu, unele zone din Berlin.

    „Există şi clasa superioară, care este detaşată de toţi şi de toate. Au maşini foarte scumpe şi frecventează cluburi selecte, cu clientelă restrânsă. Există adesea suprapuneri cu afaceri dubioase.“

    Contrastele din societate se văd la drumul mare. „Am locuit în Berlin şi nu am văzut niciodată un Maybach“, povesteşte Kaddik. „În Sofia am văzut deja trei.“ Maybach este o maşină scumpă, impunătoare,  preferată de oamenii de afaceri care ţin să-şi etaleze bogăţia. La începutul lunii noiembrie, mii de cetăţeni au ieşit în stradă să protesteze contra scumpirii carburanţilor şi a creşterii taxelor pentru autovehiculele vechi şi poluante. Scumpirile îi lovesc mai ales pe şoferii cu cele mai mici venituri. De asemenea, creşterea preţurilor carburanţilor duce la scumpiri în lanţ în toată economia. Protestatarii au blocat drumuri principale, inclusiv unul care duce spre Grecia.

    Pentru că Bulgaria este cea mai săracă economie din UE, scumpirile şi creşterile de taxe sunt o problemă delicată. The Balkan Insight scrie că actualele proteste amintesc de nemulţumirea generală din 2013, care a dus în cele din urmă la căderea guvernului de atunci. Economia creşte, cu aproximativ 3,5%, însă Banca Mondială apreciază că PIB-ul trebuie să se extindă „cu cel puţin 4% pe an în următorii 25 de ani pentru ca Bulgaria să ajungă la nivelul mediu al veniturilor din UE şi astfel să sporească prosperitatea comună“.

    Bulgaria conduce în UE atunci când vine vorba de un indicator incomod  prevalenţa corupţiei şi a mitei. Acestea fac greutăţi economiei, sperie investitorii străini şi ţin oamenii săraci. Investiţiile străine directe (ISD) s-au situat în primele opt luni ale acestui an la 230,5 milioane de euro, echivalentul a 0,4% din PIB, potrivit statisticii băncii centrale. În aceeaşi perioadă a anului trecut, ISD-urile au fost de 812 milioane euro, scrie Sofia Globe. Aceasta înseamnă o scădere de peste 71%.

    În august, preşedintele executiv al Asociaţiei Industriale Bulgare, Radosvet Radev, avertiza: „Colapsul investiţiilor străine este total” şi economia se hrăneşte preponderent cu remiterile trimise acasă de bulgarii care muncesc în străinătate.

    Bulgaria este catalogată ca fiind cea mai coruptă ţară din UE. Acest lucru o arată cel mai recent indicator al Transparency International, conform căruia naţiunea est-europeană se clasează pe locul 71, alături de Africa de Sud şi Vanuatu. O situaţie la fel de îngrijorătoare o arată un sondaj realizat de UE care a constatat anul trecut că doar un sfert dintre bulgari ar avea încredere în poliţie pentru a se ocupa cu cazurile de corupţie, iar poliţiştii şi ofiţerii vamali sunt consideraţi funcţionarii publici cu cea mai mare probabilitate să ia mită.

    Parlamentul European estimează că în Bulgaria corupţia costă în fiecare an echivalentul a aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) şi atinge fiecare aspect al vieţii – de la licitaţii trucate, contracte opace şi mită negociată în contracte de milioane de euro la tradiţionalele „atenţii” date sau plătite de cetăţenii de rând pentru a-şi netezi calea prin sistemele de sănătate şi educaţie ale ţării şi prin birocraţia bizantină.

    Toate aceste tranzacţii făcute pe sub mână, mari şi mici, alimentează o economie gri pe care Fondul Monetar Internaţional (FMI) a estimat-o anul trecut la echivalentul a 29,6% din PIB-ul ţării. Este cel mai mare nivel din UE. Rezultatul este un ciclu debilitant de evaziuni fiscale şi ieşiri de capital, venituri mai mici pentru guvern, servicii substandard pentru public şi un sentiment de nedreptate şi neîncredere faţă de funcţionari şi instituţiile de stat.

    Un sondaj realizat de UE anul trecut a constatat că, pentru obţinerea succesului în viaţă, de două ori mai mulţi bulgari decât media europeană cred că „cunoaşterea oamenilor potriviţi“ are o importanţă mai mare decât o educaţie bună. Sentimentul că jocul poate fi măsluit în favoarea celor care au pile şi că nu se poate scăpa de sărăcie şi-a pus adânc amprenta asupra demografiei bulgare – tinerii pleacă, cuplurile au mai puţini copii şi populaţia se prăbuşeşte rapid.

    Un studiu al ONU a găsit că Bulgaria este naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Populaţia actuală, de 7 milioane de locuitori, este aşteptată să scadă la 5,4 milioane de locuitori în 2050 şi la 3,9 milioane până la sfârşitul secolului. Bulgaria a pierdut deja aproape 2 milioane de oameni faţă de vârful de aproape 9 milioane atins în 1989. Bulgaria are cea mai mare rată a mortalităţii din UE şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii. În acest context, sutele de mii de muncitori plecaţi să muncească sau să locuiască în străinătate lasă ţara cu o populaţie îmbătrânită, cu o forţă de muncă slab calificată, cu deficit de cadre în şcoli, sănătate şi alte sectoare importante pentru dezvoltarea viitoare şi cu o finanţare deficitară a sănătaţii şi pensiilor.

    „Acum sunt locuri în care nu există un doctor pe o rază de 50 km. Trebuie să aduci hârtie igienică de acasă dacă ajungi la spital şi alte astfel de lucruri. Este un mediu în care mulţi oameni nu mai vor să trăiască”, spune Kaddik. În timp ce tinerii talentaţi şi cu pregătire profesională bună pleacă de acasă în căutarea unor salarii mai mari, a condiţiilor mai bune de lucru şi a unui mediu mai puţin corupt, mulţi bulgari nici măcar nu mai aşteaptă până după absolvire pentru a începe să-şi caute în străinătate oportunităţi pentru un trai mai bun.

    Aproximativ 17% dintre studenţii bulgari au mers la o universitate străină anul trecut, iar unele dintre universităţile de top din ţară încearcă acum să umple sute de locuri goale pentru noul an de studii.

    Protestele de la începutul lunii noiembrie sunt ceva rar în peisajul social al Bulgariei, apreciază Nicolas Tenzer, preşedintele Centrului pentru Studii şi Cercetare pentru Decizii Politice (Cerap) din Paris. Iar acest lucru se datorează tot corupţiei şi lipsei de transparenţă.

    Parlamentul a discutat recent un proiect de lege elaborat de controversatul mogul media Delian Peevski care ar trebui să facă media mai transparentă, însă normele propuse nu prevăd informarea privind împrumuturile, veniturile din publicitate şi fondurile indirecte de la UE, în ciuda faptului că aceste tipuri de finanţare sunt principalele surse de corupţie şi influenţă în sector. Acest peisaj mediatic opac este unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de România, Polonia sau Ungaria, cetăţenii bulgari ies rareori pe străzi pentru a se opune sistemului de justiţie defectuos, corupţiei permanente sau influenţei puterilor străine asupra politicii interne.

    Nici în sistemul financiar situaţia nu este mai clară. A patra bancă în funcţie de mărime s-a prăbuşit în 2014.

    În august, 200.000 de bulgari şi-au pierdut peste noapte asigurările auto obligatorii după ce compania de asigurări cipriotă Olympic Inssurance a dat faliment. Reuters scria atunci că procurorul-şef al Bulgariei a cerut deschiderea unei investigaţii privind calitatea supravegherii companiei de asigurări de către comisia de supraveghere financiară a ţării.

  • Adrian Sârbu, fondator Ziarul Financiar: „Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi Ziarul Financiar.“

    Cum se construieşte însă un ziar de la zero într-o economie care-şi ura antreprenorii, de ce a reuşit Ziarul Financiar să devină standardul într-un peisaj cu alte sute de publicaţii, unele chiar economice, şi cum ar putea arăta ZF în următorii 20 de ani? Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, spune că atâta timp cât se va face business în România, ZF va fi aici, cu jurnalişti care se vor transforma în branduri, cu comunităţi care vor gravita în jurul lor, dar care vor fi ocrotite tot de umbrela ZF. Şi nu, deocamdată nu există vreun plan de exit.

    Ideea

    „Cinstit vorbind, mi-am dorit Ziarul Financiar şi mi-l doresc pentru totdeauna. Este, să-i spunem, creaţia cea mai prestigioasă la care am aspirat şi pe care cu ajutorul colegilor am şi reuşit să o materializez.

    De ce mi-am dorit asta? Produse de succes de genul acesta în lume sunt două: Financial Times şi Wall Street Journal. În Europa Centrală şi de Est nu mai există un produs cu acest tip de autoritate, or mie mi s-a părut că un astfel de produs media, care la început a fost ziar, consacra trecerea României de la comunism la capitalism. Aşa a fost gândit şi comunicat ZF. În anii ‘90 erau o mie de ziare şi de publicaţii, dar nu era niciunul ca acesta. Şi nu a fost multă vreme, până în ‘98, când l-am lansat noi.”

    Ce a adus ZF diferit?

    „Să nu facem confuzie între economic şi business. Ziarul Financiar este un ziar despre business, despre afaceri, cum se spune în româneşte, şi nu despre politici economice, care sunt mai mult sau mai puţin confluente cu businessul. Ziarul Financiar era practic un ghid de comportament de management şi de etică pentru o clasă nouă de antreprenori în devenire.

    De ce m-am gândit la el? Încă din anii ’70, când eram student, citeam Financial Times sau Wall Street Journal, pe care le cumpăram de la ambasada americană printr-un prieten, după care le citeam cu rândul, pentru că nu exista internet pe vremea aia. Citeam cu rândul cu taxă, plăteam 10 lei ca să avem o zi un Financial Times, un Wall Street Journal, deci aceste produse erau în mine de mult. În momentul în care m-am întâlnit cu capitalismul după ’90, proiectul a venit natural, aşa cum îţi vine în minte o memorie a unui miros din copilărie sau a unei amintiri frumoase. Ca să răspund pe scurt, Ziarul Financiar a rezonat cu mine ani de zile, încă dinainte de ’89. Am avut posibilitatea după ’95 să mă gândesc mai concret la ea, deja MediaPRO dăduse drumul la o divizie de publishing, apăruse cu mare succes ziarul ProSport, aveam reviste, exista Mediafaxul (agenţia de ştiri), unde era un departament economic destul de serios, economic şi de business, dar în principal pe informaţie economică. A fost un proiect înainte de timpul lui, iar ZF este un produs care s-a limpezit cum se limpezeşte şi vinul bun după ani de zile.”

    Prima echipă

    „Am vrut să pornesc, evident, cu un român, din păcate nu l-am găsit. M-am dus la Londra, am luat legătura cu nişte ziarişti, am mai întrebat încolo-încoace şi mi-au recomandat doi cetăţeni. Pe unul îl cunoşteam din ’96, era un foarte bun jurnalist la The Economist, Joe Cook, iar pe celălalt l-am cunoscut la Londra, David Short (Financial Times).

    Jurnaliştii de la The Economist erau cei care dădeau, pe vremea aia, tonul în tot ce înseamnă o ideologie de business şi economic în lume, la fel şi cei din Financial Times. Acestea nu sunt produse ale clasei de business, sunt produse ale elitei media din business. Oamenii aceştia au făcut tot ce au putut împreună cu o echipă pe care am pus-o la muncă, unii veniţi din Mediafax, alţii veniţi din altă parte. Asta a fost prima fază.

    Ideologia clară pe care i-am dat-o de la început, asumarea acestei ideologii de către echipa editorială şi capacitatea de marketing pe care am avut-o în grup ca să îl pot promova i-au creat produsului atât atractivitate, cât şi autoritate, ceea ce este esenţial pentru un brand media. Apoi, România după 2000 a decolat din punct de vedere business, a aspirat la NATO, a aspirat la Europa, a plutit pe valul creşterii economice în 2000-2007.

    Apoi s-a întâmplat ceea ce îmi doream şi anume ZF a fost perceput ca produsul reprezentativ cu care se valida fiecare om de business din România şi când spun om de business mă refer preponderent la antreprenori, dar şi la manageri. A fost şi un produs, să îi spunem, de trend. Eşti în business, trebuie să citeşti Ziarul Financiar, citeşti Ziarul Financiar, înseamnă că eşti în business, nu eşti undeva în afara businessului. Aici erau informaţiile, topicele şi dezbaterile cele mai hot din lumea businessului din România.

    Erau dificultăţi ca să îl impunem pe piaţă. Cu tot efortul, nu a fost acceptat de piaţă, nici de comunitatea de advertising, nici de clienţi, abia după patru-cinci ani l-au acceptat. Nu a fost acceptat nici de cititori. Am început cu 50.000 de copii şi până la urmă s-a dovedit că nu era un produs de tiraj, era un produs de comunitate.”

    Cum ajung oamenii la ZF?

    „Politica mea este cunoscută, oameni noi. Oameni noi, motivaţi, credincioşi, religioşi în profesie şi valorile etice ale profesiei, nu sunt lucruri noi astăzi faţă de cum erau acum 25 de ani, când am făcut ProTV-ul, Mediafaxul, Ziarul Financiar, altele. Asta e reţeta, lideri editoriali şi de business care să îşi înţeleagă menirea şi meseria, şi care să aducă oameni capabili care să înveţe şi să livreze.

    Ziarul Financiar a generat un segment nou în mass-media românească. Aveam de toate, aveam şi tabloide, şi politice, şi caricaturi, şi porno, dar noi practic am construit de la zero un segment nou de media în România, media de business.

    Sigur, sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le mai facem în produsul acesta, nu am un dubiu că o să le facem, ţine de resurse, timpul nostru, oameni, pentru că între timp brandul nu mai este un ziar, brandul este o instituţie.

    Ziarul Financiar trage după el comunitatea de business, de aceea este respectat. Oamenii se regăsesc în aşteptări, nu numai în realizări şi sigur se regăsesc şi în întrebările personale, în problematică, în nelinişti, în opinii comune.

    ZF este o excepţie, am reuşit prin excepţie. Excepţionalismul proiectelor care mă atrag pe mine şi al echipei care în fiecare zi trudeşte aici. Produsul ăsta e o galeră.”

    Este ZF de vânzare?

    „Nu am avut niciodată planul ăsta, de a vinde, tot felul de cetăţeni au dat târcoale pe aici şi când am avut dificultăţi, dar realitatea pe care unii o înţeleg sau nu este că produsul nu poate exista decât în configuraţia asta. Deocamdată nu are sens un exit şi nu mă interesează asta şi practic şi cuvântul exit este puţin nepotrivit aici. Exitul în general este pentru băieţii pleşcari sau investitorii pleşcari sau de chilipir, să spunem aşa, sau investitori care sunt parte a unui proces şi nu neapărat sunt creatorii acelui proces.”

    Ce va fi ZF în 20 de ani?

    „O comunitate sub o umbrelă de brand, o comunitate de jurnalişti care ei înşişi sunt branduri şi care nu va mai putea supravieţui exprimându-se doar în română. Ziarul Financiar este un produs al unei elite economice şi ideologice şi al unei alte mulţimi de oameni care aspiră la statutul acestei elite de ideologie de business. Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi acest produs. Dar vor creşte mai mult brandurile jurnaliştilor care scriu împingând la rândul lor brandul ziarului.”

  • Cristian Hostiuc, directorul editorial al Ziarului Financiar: “Despre redacţie şi ZF la viitor, cu actuali şi foşti jurnalişti”

    „În 1998, când am pornit cu ziarul, redacţia cred că avea în jur de 100 de oameni, acum mai are 25-30 de oameni. Deşi începutul a fost oarecum incert, în 2002 ZF şi-a găsit linia şi de la un ziar politic a schimbat direcţia spre un ziar de business. Noi am creat piaţa de ştiri economice. Nu eram primii care abordau economia, dar noi am venit cu o retorică pozitivă, am creat piaţa de companii, am devenit un reper. În această călătorie, ne-au ajutat mult companiile străine, pentru că noi ca mesaj am asociat venirea acestora cu un lucru pozitiv.

    La acel moment, antreprenorul era asociat cu patronul, dar noi am reuşit să aducem o semnificaţie pozitivă antreprenoriatului. Deschideam pieţe, veneam cu analiza datelor statistice. Meritul nostru a fost că am intuit schimbarea de trend din anii 2000, am simţit că se creează o nouă clasă, cea de corporatişti şi cea de antreprenori. Oricum, primii ani, până în 2003, au fost foarte dificili. Mereu eram la un milimetru de muchia de cuţit, pentru că în esenţă eram o curiozitate pentru acel moment.

    Dincolo de asta însă, munca de redacţie este ceva absolut fabulos. Este o profesie extraordinară, dacă ajungi să o înţelegi.

    Mai departe, relaţia pe care publicul nostru o are cu brandul este extrem de importantă. Oamenii au avut aceeaşi încredere în noi, iar această încredere va rămâne dincolo de noi, de echipa de acum, pentru că este legată de brand.”

  • Ryanair ia o decizie fără precedent şi interzice accesul jurnaliştilor la întâlnirea anuală a acţionarilor, semnalând probleme grave

    Ryanair a interzis accesul jurnaliştilor în cadrul adunării anuale a acţionariatului de săptămâna viitoare, în cadrul căreia executivii trebuie să analizeze anul dificil prin care a trecut operatorul şi modul în care vor reuşi să gestioneze actuala criză şi să oprească grevele piloţilor, potrivit CNN.

    Operatorul european low-cost permite de obicei accesul jurnaliştilor la întâlnire, şi de cele mai multe ori chiar ţine o conferinţă cu executivul Michael O`Leary şi alţi executivi de top.

    Ryanair a anunţat săptămâna aceasta că nu va fi „presă invitată la eveniment şi nici nu se va permite accesul”. Operatorul aerian a anunţat că vrea să „le permită acţionarilor să discute liber toate problemele cu board-ul fără ca aceste discuţii să fie modificate în scopuri de PR”.

    Nu există nicio lege prin care companiile sunt obligate să permite accesul presei la şedinţele acţiuonariatului, deşi majoritatea companiilor listate aleg această variantă.

    Prin această decizie Ryanair atrage atenţia cu privire la problemele recente prin care trece compania. Acţiunile Ryanair au scăzut cu 30% de la punctul record din iulie 2017. Linia aeriană este cunoscută pentru preţuri reduse la bilete, dar şi pentru o linie masivă de preţuri şi taxe pentru orice altceva, de la bagaje până la apă în cabină.

     

  • Simona Halep a devenit ţinta atacurilor presei americane. Ce scriu jurnaliştii internaţionali despre sportiva româncă

    Presa americană a tratat pe larg finala de la US Open, când Serena Williams a provocat un scandal de proporţii, jurnaliştii susţinând că şi românca apelează la on-court coaching în turneele de Grand Slam, lucru interzis, dar ea nu este penalizată.

    “La turneele de Grand Slam, aşa cum se întâmplă pe tot parcursul anului, această regulă este încălcată în mod constant atât de bărbaţi cât şi de femei. Oricine ar vrea să-l acuze pe Nadal pentru asta ar putea să o facă fără probleme. La fel se întâmplă şi cu Simona Halep şi Djokovici.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro