BusinessMagazin

Tag: ioana mihai-andrei

  • Reţeta admiraţiei

    Ce anume influenţează admiraţia? Care sunt factorii care determină liderii din mediul de afaceri să acorde voturi pentru alţi reprezentanţi din business? Succesul afacerilor pe care le conduc, corectitudinea, carisma, stilul de leadership, felul în care îşi construiesc relaţiile în sfera de business, istoricul, notoritatea sunt câţiva din factorii cheie care determină, an de an, ca în cele 100 de poziţii ale catalogului Cei mai admiraţi CEO să regăsim, de regulă, cam două treimi dintre cei care au primit şi în anul precedent girul admiraţiei mediului de business.

    Încă de la lansarea lui, acest produs şi-a asumat că este unul subiectiv. Dincolo de metodologia riguroasă de realizare a clasamentului, acesta nu face decât să reunească o serie de voturi subiective. A 14-a ediţie a acestui catalog vă prezintă 100 de lideri de afaceri care au primit, anul acesta, cel mai mare număr de voturi din partea mediului de afaceri care oglindesc preţuirea celorlaţi.

    De-a lungul timpului, am văzut intrări sau ieşiri spectaculoase din acest top. Uneori, eşecul a fost penalizat, alteori liderii au pierdut contactul cu piaţa locală. Cert este că imaginea nu este un bun intrinsec, iar admiraţia este, aşa cum spunea celebrul sculptor francez August Rodin, „un vin generos pentru spirite nobile”. Fie că este vorba despre admiraţie din partea propriei echipe, fie că sfera este extinsă la nivelul partenerilor de afaceri, admiraţia e un bun intangibil pe care orice lider îl poate câştiga în timp

    Acesta este un top al preferinţelor, al PR-ului personal, al imaginii, al reţelei de business construite de-a lungul carierei. Vă invităm, aşadar, să vă prezentaţi poveştile personale şi de afaceri cititorilor noştri şi nu numai. Pentru că imaginea contează. Chiar şi (sau poate tocmai) în afaceri.

    Ioana Mihai-Andrei este editor BUSINESS Magazin

  • Când salariile se subţiază

    Să ne imaginăm la linia de start a unei curse salariul, bonusul, beneficiile, inflaţia, dobânzile la credite, paritatea leu /euro. Care iepure fuge mai repede?

    Graficele cu evoluţia salariilor variază mult în funcţie de profesie şi de domeniu. Cele mai spectaculoase modificări – mai cu seamă prin numărul mare de oameni implicaţi – se leagă de raportul lefurilor din mediul de stat faţă de cel privat. Crizele care au marcat economia – locală şi mondială –, războaiele, vremea (anii mai secetoşi îşi pun amprenta asupra PIB-ului şi nu numai), deciziile guvernanţilor de diverse culori sunt, de-a valma, factori care îşi pun amprenta asupra puterii de cumpărare. Implicit, pe nivelul de trai. Impactul variază însă, în funcţie de profesie, domeniu, performanţa firmei şi, desigur, inflaţie – care sapă tot mai adânc în bugetele de cheltuieli, alături de dobânzi.

    Inflaţia din 2023 a variat de la 14,5% în primul trimestru la 10,3% în cel de-al doilea şi 8,8% în T3. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, semnala recent că la nivel european doar în Ungaria se înregistrează o inflaţie mai mare decât la noi în prezent. „Eram pe locul 7-8 în lunile de vară, acum am ajuns pe locul doi, singura ţară care are o variaţie anuală mai mare decât noi e Ungaria.” Rata anuală a inflaţiei a coborât în septembrie 2023 la 8,83%, în linie cu previziunile, de la 9,43% în luna august, pe fondul decelerării creşterii preţurilor alimentelor procesate şi al accentuării declinului în termeni anuali al preţurilor energiei, menţionează raportul BNR.

    Mă bucur mult că frenezia creşterii preţurilor s-a mai temperat. Dar n-am speranţe la ieftiniri. Aţi constatat, desigur, că orice creştere de preţ se păstrează, chiar dacă dispare motivul. De pildă preţul de închiriere a terenului de tenis creşte odată cu venirea frigului în fiecare sezon rece, pe motiv că sunt costuri suplimentare pentru instalarea balonului, pentru energia necesară la încălzire şi iluminat etc. Dar când balonul dispare, preţul nu scade. Sau de câte ori n-am auzit că vor creşte preţurile din pricina – să spunem – avansului la preţul combustibilor sau energiei? Vă amintiţi să se fi ieftinit cumva vreodată la raft ciocolata, pâinea sau carnea, chiar dacă preţurile carburanţilor s-au micşorat? Desigur, majoritatea companiilor au politici salariale clare pentru creşteri în funcţie de inflaţie, performanţe şi ochi frumoşi sau grade de rudenie. Conform INS, în septembrie 2023, câştigul salarial mediu brut a fost de 7.350 lei, cu 92 lei (Ă1,3%) mai mare decât în luna august, iar câştigul salarial mediu net a fost de 4.593 lei, în creştere cu 62 lei (Ă1,4%) faţă de luna august 2023. Valorile cele mai mari ale câştigului salarial mediu net s-au înregistrat în fabricarea produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului (11.450 lei), iar cele mai mici în hoteluri şi restaurante (2.524 lei).

    Privită pe parcursul mai multor ani, cea mai spectaculoasă este pesemne evoluţia chenzinelor IT-iştilor. Între 2005 şi 2015, salariile angajaţilor din IT au crescut de patru ori; doar în 2008 creşterea medie a veniturilor pentru specialiştii din domeniu a fost de 32% faţă de anul anterior. De la 4.378 de lei net, cât era câştigul salarial în 2015, veniturile specialiştilor din IT au mai înregistrat un alt salt spectaculos, ajungând anul trecut la 9.178 de lei. Spre comparaţie, venitul mediu net în 2022 a fost de puţin peste 3.900 de lei (faţă de 1.800 de lei în 2015). Dar în timp ce orice firmă privată are motive şi dreptul de a creşte salariile fără a da socoteală, nu pot spune că privesc la fel de obiectiv un salariu net de 8.000 de lei pentru un şofer angajat la vreo instituţie de stat. Salariile din aparatul de stat atârnă atât de greu în balanţa bugetului, încât statul contractează credite după credite pentru care plătim cu toţii. Noi şi probabil şi urmaşii noştri.

    O altă perspectivă de a (ne) privi salariile / veniturile este cursul valutar. 5.000 de lei – o cifră rotundă, ca să vizăm mia de euro – erau echivalentul a 1.500 de euro în urmă cu 15 ani.

    Pe parcursul anilor, în funcţie de alegeri, inspiraţie şi poate noroc, veniturile au fost influenţate pozitiv sau negativ. 54% dintre românii Paretto (1,9 milioane de oameni, care câştigă de peste două ori mai mult decât restul populaţiei) apreciază că veniturile medii au fost influenţate pozitiv de aderarea la UE. 26% din acest public crede că veniturile medii sunt la fel, iar 20% sunt de părere că sunt la un nivel mai rău (faţă de perioada de dinainte de aderarea României la UE), arată cea mai recentă ediţie a studiului Paretto Report, realizat de firma de consultanţă de marketing Brandelier şi firma de cercetare de marketing AHA Moments. Una peste alta, devreme ce salariile medii au crescut de aproape două ori şi jumătate în zece ani, în mod clar sunt mai mulţi cei fericiţi, cărora nivelul de trai le-a crescut. Poate nu cât şi-ar fi dorit sau sperat. Dar e mai mult soare pe strada lor. Aşa cum spun şi celebrele versuri ale ABBA, „Money, money, money / Always sunny / In the rich man’s world”, fredonate de nu mai puţin celebrii actori din „Mamma Mia”.  

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

  • De la extaz la agonie

    Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar… România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

    O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

    Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Cataliza­torul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.

    Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.

    Cât priveşte gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în ţară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla şi aici) şi nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toţi văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinşi să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur ştiţi – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum şase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiţie, fler ori ambiţie, cu siguranţă pensiile plătite în ţările vestice şi sistemele, în general, bat condiţiile de pe piaţa locală.

    Raportul „Diagnostic sistematic de ţară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune nişte sare pe rană: în total, populaţia României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 şi 2021 şi se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri şi cu un nivel de educaţie mai ridicat decât populaţia rămasă, societatea românească îmbătrâneşte şi suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiştii de la BM. Mihai Marcu, preşedintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee şi are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) şi pe de altă parte cel al absolvenţilor de liceu care aleg în număr mai mic să-şi continue studiile în altă ţară.

    Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-işti, instalatori, mecanici, sudori şamd. În general cu cât o muncă este mai nişată, cu atât este deja – şi va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meşter bun merită aşteptat chiar şi un an să amenajeze o locuinţă, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre reţelele de sănătate private au acelaşi sistem, pe varii specializări.

    Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipseşte cu desăvârşire din vizorul cârmuitorilor de ţară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în ţară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia şi caut alt acasă”.

    „Facem şi noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” – replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheaţă – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situaţii din viaţa reală nu mai e deloc hazlie.   

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

     

  • De la extaz la agonie

    Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar… România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

    O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

    Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Cataliza­torul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.

    Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.

    Cât priveşte gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în ţară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla şi aici) şi nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toţi văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinşi să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur ştiţi – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum şase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiţie, fler ori ambiţie, cu siguranţă pensiile plătite în ţările vestice şi sistemele, în general, bat condiţiile de pe piaţa locală.

    Raportul „Diagnostic sistematic de ţară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune nişte sare pe rană: în total, populaţia României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 şi 2021 şi se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri şi cu un nivel de educaţie mai ridicat decât populaţia rămasă, societatea românească îmbătrâneşte şi suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiştii de la BM. Mihai Marcu, preşedintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee şi are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) şi pe de altă parte cel al absolvenţilor de liceu care aleg în număr mai mic să-şi continue studiile în altă ţară.

    Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-işti, instalatori, mecanici, sudori şamd. În general cu cât o muncă este mai nişată, cu atât este deja – şi va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meşter bun merită aşteptat chiar şi un an să amenajeze o locuinţă, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre reţelele de sănătate private au acelaşi sistem, pe varii specializări.

    Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipseşte cu desăvârşire din vizorul cârmuitorilor de ţară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în ţară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia şi caut alt acasă”.

    „Facem şi noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” – replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheaţă – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situaţii din viaţa reală nu mai e deloc hazlie.   

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

     

  • Cum să-ţi mai faci şi singur norocul

    36 de săptămâni de şcoală, vacanţe fără rost, unităţi de învăţământ în care constructorii lucrează de zor (sau nu) aşa încât sunetul clopoţelului e greu de auzit. Salarii care se măresc ori ba, sau nu îndeajuns; uite bursa, nu e bursa, fie de merit sau socială. Întârzieri de toate felurile. Profesori dezinteresaţi, elevi obraznici, cu mintea aiurea sau care bagă (la propriu) spaima în profesori. Dincolo de asta, experienţa mi-a arătat că se găseşte un loc potrivit pentru fiecare – copil, cadru didactic sau personal auxiliar. Uneori, pentru potrivire, efortul este minimal. Alteori este titanic. Am avut parte de toată gama, cu extreme şi in between.

    „Copiii crizei încep şcoala” era titlul de copertă al ediţiei de început de şcoală, în urmă cu opt ani şi se referea la contextul economic şi schimbările profunde produse de la criza declanşată de căderea Lehman Brothers. Personajul de pe coperta de atunci intră acum la liceu – acolo unde şi-a dorit, unde (sper că) se potriveşte. Dar efortul a fost titanic. Dacă doamna profesoară de română de la şcoală a fost un aliat formidabil – al tuturor copiilor de-a opta pe care i-a avut în generaţie şi, în funcţie de interes şi al părinţilor – nu ne-am bucurat de acelaşi noroc şi la matematică. A trebuit să compensăm.

    La examenul de capacitate, între media 8,2 şi 9,7, ceea ce înseamnă o marjă de 1,5 puncte s-au îndesat cam 6.000 de elevi, doar în Capitală. Cu 8,2 nu se poate intra la un liceu teoretic de stat – ceea ce practic, se traduce în şanse foarte mici de a promova Bacalaureatul. Spre comparaţie, colegiul pe poarta căruia a păşit juniorul meu pe 11 septembrie are o promovabilitate de 100% la examenul maturităţii. În schimb, media 9,7 permite alegerea cam oricărei instituţii de învăţământ vizată. În această plajă de 1,5 puncte s-au regăsit copii care şi-au depăşit cu puţin noroc potenţialul, copii care au greşit sau cei care au luat cât se aşteptau. Cu excepţii marginale – cei puţini geniali sau cei puţini mai puţin dotaţi – diferenţa dintre 8,20 şi 9,70 este dată de muncă. De foarte multă muncă. A unei întregi echipe – copil, părinţi, profesori. La acelaşi nivel de intelect, un copil care nu învaţă decât de ochii lumii ia 8,2. Unul muncit, trece de 9,7.

    Aşa se fabrică norocul, care în acest context este dat de efortul mare sau chiar uriaş al întregii echipe amintite mai sus. Care se traduce, concret, în investiţii de timp, bani, stat în trafic, exerciţii de motivare a copilului, lupta cu ecranele, cu reţelele sociale, cu spiritul (exagerat de) hedonist, poate chiar terapie pentru a-i susţine, motiva şi îndemna la efort pe cei care au nevoie. Miza? Să ajungă într-un mediu în care să se regăsească, să se integreze, să le placă. Şi, evident, să ia Bac-ul.

    Studiul de caz doi: pentru alegerea grădiniţei celui de-al doilea copil, n-am mizat deloc pe noroc. Am investit timp să merg, să văd, să discut, să descos, să caut. Am găsit un loc care ni s-a potrivit mănuşă, dar s-a închis. Toate cadrele didactice şi nedidactice şi-au găsit loc de muncă în mai puţin de două săptămâni şi se declară mulţumite. Şi noi am găsit altă grădiniţă – suntem încă în adaptare, voi reveni cu detalii.

    Am învăţat în cariera mea de părinte că planurile de toate felurile sunt obligatorii. Recunosc că am învăţat în varianta hard – m-am trezit, din pricina insuficientei implicări şi preocupări, într-o clasă zero în care copilul (nu prea) rezona cu colegii şi nici eu cu părinţii. Aşa că acum deja fac tot felul de scenarii pentru şcoala care va urma grădiniţei şi felul în care trebuie susţinut liceanul în perspectiva Bac-ului, chiar dacă, da!, este peste patru ani. În „construcţia norocului”, grija, preocuparea permanentă şi investiţiile de toate felurile joacă un rol esenţial.

    Vorbim acum de educaţie, un capitol de care ne plângem foarte mulţi. De fapt, nu cred că ştiu măcar o singură persoană mulţumită de sistemul de învăţământ. Dar am descoperit că există soluţii – învăţământ de tip Waldorf, Montessori, curiculă americană, engleză sau finlandeză, meditatori care pot ajuta copii, terapeuţi care îi pot ghida atunci când nu putem face suficient. Şi, mai presus de toate, părinţi preocupaţi şi implicaţi.

    Nu am idee câţi dintre părinţii celor 3,5 milioane de copii cuprinşi în sistemul de învăţământ pot sau sunt dispuşi la asemnea eforturi. Pentru mine însă a devenit clar că nu sunt dispusă să îmi asum riscul de a lăsa, pur şi simplu, lucrurile să se întâmple. Orice statistică legată de alfabetism funcţional (42% dintre elevii cu vârste între 9 şi 14 ani nu sunt capabili să înţeleagă ce citesc), rezultate la teste PISA, gradul de promovare la Capacitate sau Bacalaureat, abandon şcolar sau ştirile legate de consumul de substanţe în rândul copiilor mă îngrozesc.

    V-aţi pregătit fizic, emoţional şi mental? Poate vă trebuie o linie de credit pentru meditaţii sau terapii, audio-book-uri sau soluţii pentru şedinţe ţinute în trafic. Spune Tamara Buciuceanu-Botez în „Liceenii”: „Puişorilor, de luni la şcoală… Gata cu leneveala!”   

    Ioana Mihai-Andrei, editor, Business Magazin

  • Între mentalitate şi tabu, câştigă minţile tinere

    Transparenţa salarială pusă recent pe „panoul de control” de o directivă europeană este un subiect care provoacă disconfort. Abordările variază într-o gamă cât se poate de largă, de la „mai avem trei ani, e timp” (că deh! azimutul este de ordinul anilor) la „vedem din mers” şi până la paşi cât se poate de riguroşi care privesc deopotrivă strategia de salarizare dar şi strategia de conformare cu această directivă.

    „Nu sunt ilegale, nu sunt imorale, dar sunt tabu” scriam într-un articol care a apărut în primul număr al revistei Business Magazin. Era vorba despre taxele de raft, acei bani care asigură poziţionarea produselor din magazine în locuri cât mai avantajoase (la nivelul ochilor, lângă casele de marcat, pe insulele de care ne împiedicăm în drumul nostru ţintit după cutia de lapte sau pâinea pe care vrem să o punem în coş) sau mai puţin avantajoase (la nivelul solului sau într-un colţ de magazin unde ajung doar cei care fac curăţenie). Îmi aduc aminte că majoritatea companiilor – deopotrivă retaileri şi furnizori de produse – au evitat să dea prea multe detalii despre acest subiect la acea vreme. Dar nu scrisese nimeni niciodată despre asta, aşa că a fost un supersubiect.

    Nu mică mi-a fost însă mirarea să constat că despre transparenţa salarială şi despre creşterile de lefuri nu s-au înghesuit să vorbească prea multe companii. Deşi sunt cu siguranţă mii de companii care au politici clare de creşteri salariale anuale, deşi începutul de an a adus cu sine creşterea salariului minim pe economie – salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a ajuns la 1 ianuarie 2023 la 3.000 de lei lunar, faţă de 2.550 de lei în luna decembrie a anului trecut. Ba mai mult, salariul minim pe economie ar urma să crească de la 1 septembrie la 3.300 de lei brut pe lună, iar de la 1 ianuarie 2024 la 3.750 de lei pe lună. Prima zi a toamnei ar urma să aducă plusuri la salariul minim în construcţii, care ar urma să ajungă la 4.500 de lei în fiecare lună.

    Chiar dacă au existat creşteri în majoritatea domeniilor, acestea au fost cuprinse între 5 şi 15%, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a veniturilor angajaţilor au fost puternic afectate de inflaţie, spune Andrei Frunză, CEO al platformei de recrutare bestjobs. Conform Institutului Naţional de Statistică, rata anuală a inflaţiei în luna iunie 2023 comparativ cu luna iunie 2022 a fost de 10,3%.

    Aşadar, informaţii despre creşteri salariale există. Poate insuficiente, poate nu suficient de suculente, dar există. În atari condiţii, reticenţa de discuţii pe această temă mi s-a părut cel puţin bizară. În mod clar, este un subiect sensibil. Şi dacă acesta este un subiect greu de digerat, cum se va ajunge, aşadar, la situaţia în care informaţii considerate acum confidenţiale să fie fluturate fără nicio reticenţă, prin birouri de vânzări, HR sau marketing? Şi de ce nu ar mai trebui să conteze abilitatea de negociere a pachetului salarial?

    Principalul scop al noului set de norme privind transparenţa salarială este acela de a reduce decalajul dintre remuneraţiile plătite bărbaţilor comparativ cu cele plătite femeilor, pentru muncă egală sau de aceeaşi valoare. Sună bine, nu-i aşa? La fel ca şi colectarea selectivă? Dar câţi dintre noi fac acest lucru temeinic? Deşi ştim cu toţii că e importantă.

    Confidenţialitatea în privinţa salariului, a beneficiilor, a primelor, bonusurilor sau a mai cine ştie căror facilităţi a fost ridicată la rang de regulă. A intrat adânc în oasele celor care ne câştigăm pâinea de-o vreme. Eu, de pildă, nu ştiu cât câştigă prietenii apropiaţi, unii membri ai familiei şi nici vorbă de majoritatea colegilor (aproape toţi). Am ajuns să privim acest lucru ca pe o normalitate. Şi dacă aşa ne-am obişnuit, cu siguranţă că rezilienţă la schimbare va exista. Vor exista cârcotaşi comparatori sau colegi după chipul şi asemănarea mătuşilor care aveau mare grijă în copilărie să numere dumicaţii înghiţiţi de copii; vor fi şi unii care îşi vor pierde motivaţia intrinsecă.

    Eu una sunt fericită că am un job care îmi place. Acesta a fost mai presus de toate motivaţia mea de a-mi face treaba cât am putut de bine, nicidecum că am fost mai bine plătită decât cine ştie cine. Mai cu seamă pentru că nu ştiam cu cât sunt plătiţi ceilalţi.

    Dar lucrurile se vor schimba. Orice învăţ are, până la urmă, şi un dezvăţ. Va fi mai bine sau mai rău? Deja sunt tot mai multe locuri de muncă pentru care informaţiile legate de nivelul de salarizare sunt listate negru pe alb în anunţurile de angajare. Cel mai simplu va fi cu şi pentru cei care se pregătesc să intre în câmpul muncii sau abia au început să lucreze. Pentru ei lucrurile sunt mult mai simple şi adesea se rezumă la un lucru clar, aşa cum magistral rezuma Cuba Gooding Jr. în dialogul cu Tom Cruise din pelicula Jerry Maguire: „Show me the money!”  

    Ioana Mihai-Andrei, editor, Business Magazin

  • 100 Tineri manageri de top, la majorat

    Sărbătorim anul acesta majoratul „100 Tineri Manageri de Top”, unul dintre cele mai longevive proiecte de acest fel din presa economică. 18 ani, care au trecut într-o clipită. Cum am pornit la drum? Am constatat că mare parte dintre cei care ne spuneau poveştile de afaceri – pe care să le transmitem şi noi mai departe – erau la prima tinereţe şi am dorit să îi punem deopotrivă în paginile unui catalog dedicat şi sub lumina reflectoarelor, pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului. Pentru că performanţa merită recunoscută. Şi să creăm o comunitate cu şi pentru ei. A tinerilor care au crescut odată cu şi au influenţat în mod radical afacerile în care erau (şi unii mai sunt încă) implicaţi, fie vorba de multinaţionale sau firme antreprenoriale. Ne-am dorit să fie mai cunoscuţi şi recunoscuţi. Să aibă prilejul să se cunoască între ei, să-şi creeze o reţea, să discute, să (de ce nu?) găsească metode de a lucra împreună. Răsfoind primele ediţii ale 100 Tineri manageri de Top am recunoscut nume celebre – unii au schimbat domeniul de activitate, poate şi ţara în care lucrează, alţii au dispărut din peisajul de business. Cu certitudine însă şi-au pus amprenta nu numai asupra afacerilor în care au lucrat, ci şi asupra pieţelor în care au activat.100 Tineri Manageri de Top este fanionul sublimentelor BUSINESS Magazin. Au urmat şi alte cataloage, de regulă cu cifre la fel de rotunde: (100) Cele mai puternice femei din business, (100) Cei mai admiraţi CEO, Cele mai inovatoare companii din România, iar lista poate continua, cu proiecte mai „proaspete” – dacă „Tinerii” se pregătesc să dea Bac-ul, „Inovaţiile” sunt încă la nivel de şcoală primară, doar din prisma anilor mai puţini de când prezentăm aceste produse.

    Felicitări tuturor celor 1.800 de tineri reuniţi de-a lungul a 18 ani în ediţiile acestui catalog!

    Ioana Mihai-Andrei, editor BUSINESS Magazin

    Metodologie: Anuarul 100 TINERI MANAGERI DE TOP include în fiecare an poveştile a circa 100 de tineri din mediul de business local, în fiecare an diferite faţă de anii anteriori. Criteriile de înscriere includ detalii precum: vârsta de până în 40 de ani (inclusiv), un rol de management într-un departament conectat la activitatea de bază a companiei (o multinaţională de top sau un business antreprenorial cu venituri de peste 1 mil. euro sau cu un model de afaceri atipic), precum şi să nu mai fi apărut în ediţiile anterioare ale catalogului, fie şi activând într-o altă companie. Ordinea prezentării acestor tineri în catalog este aleatorie şi NU reprezintă un clasament.