BusinessMagazin

Tag: ioana mihai-andrei

  • Competenţele au o relaţie cât se poate de directă cu productivitatea. Au şi cu remuneraţia?

    De Ioana Mihai-Andrei, redactor-şef Business Magazin

    Fie ele grupuri de WhatsApp, TikTok sau pop-up-uri de cine ştie ce soi, sunteţi precis expuşi glumiţelor de tot felul. Mărturisesc că unele mă irită, cu altele rezonez, unele mă amuză, în cazul unora îmi scapă ideea comică, mi se par mai degrabă penibile sau veritabile motive de îngrijorare sau depresie. Mai sunt şi cele pe care le încadrez la rubrica… „Aşa. Şi?”. Ei bine, zilele acestea am primit un soi de astfel de… zicere: „Dacă fac o treabă în 30 de minute, reuşesc că o fac pentru că am petrecut zece ani să mă perfecţionez. Merit bani pentru timpul investit în perfecţionare, nu pentru cel alocat sarcinii”. Primul gând a fost din rubrica „Aşa. Şi?”. Ulterior, mi-am dat seama că paleta de competenţe care se încadrează în acest segment al perfecţionării trece dincolo de abilitatea de a tasta, de a identifica o speţă legală sau de a face calcule complexe. Sunt corelări, conexiuni, abordări şi faţete în diverse tipuri de activităţi care se pot dobândi doar prin experienţă. Sigur, unii dintre noi au (sau nu) zestrea naturală de a asimila mai uşor, de a mirosi un context, de a simţi un tipar uman, dar pentru cei care nu au pur şi simplu abilitatea înnăscută de relaţionare, de pildă, şansa de a se perfecţiona rezidă în exerciţiu continuu, conştient sau nu. Pentru copii, colectivităţile sunt veritabile rampe de lansare pentru că au nu doar prilejul să înveţe prin imitaţie, ci să-şi însuşească tehnici de socializare, de a percepe, pricepe şi stabili limite, de a dezvolta abilităţi stimulaţi de mediu, context, situaţie. În esenţă, inteligenţa emoţională a copiilor este de regulă mai ridicată decât a adulţilor, pentru că ulterior în majoritatea formelor de învăţământ este stimulată mai mult inteligenţa raţională. Chiar şi inteligenţa locomotorie – atât cât are fiecare – pierde masiv teren pentru că (prea mulţi) copii nu au timp, energie, interes pentru mişcare; sau pur şi simplu nu au această şansă.

    AI face lucrurile mai iute, mai bine, nu oboseşte, nu se plânge, nu se supără. Doar că deocamdată este la nivel de copil de şcoală şi evoluţia cea mai mare abia urmează. E drept, orice domeniu visează să integreze într-o formă sau alta această unealtă în activitate, pentru a avea mai mult vânt în vele. „Tehnologia vine să ajute, să simplifice, să automatizeze, de aceea sunt de părere că rolul tehnologiei este unul pozitiv, în direcţia optimizării şi creşterii productivităţii muncii, în orice activitate. Iar în ultimii ani asistăm la o accelerare a acestui impact în toate domeniile. Cel mai mare impact asupra meseriilor viitorului cred că îl va avea inteligenţa artificială. Nu cred că putem anticipa cu foarte mare acurateţe cât de mult şi în ce ritm ne va schimba AI meseriile, întrucât suntem într-o etapă în care AI învaţă de la noi şi noi învăţăm să lucrăm cu ea”, spunea Aurelia Mihai, head of talent (recruitment, learning and development) în cadrul Auchan, în cadrul conferinţei ZF HR Trends 2024.

    Dar, cel puţin în viitorul apropiat, AI – şi roboţii pe care ar putea să îi coordoneze la un moment dat – nu va putea să pună faianţă, să potrivească vopseaua de păr în nuanţa preferată de clientă sau să gestioneze conflictele copiilor de diverse vârste. Sau să ia decizii în funcţie de starea colaboratorilor umani, care vor avea de jonglat, în continuare, cu nenumărate variabile cu care se confruntă în prezent în viaţa profesională şi personală. Astfel, performanţa, productivitatea oamenilor sunt influenţate în mod dramatic de aceste variabile (starea de sănătate proprie sau a celor apropiaţi, calitatea somnului, conflicte de diverse soiuri sau poate grija pentru locul de parcare, rate şamd) pe care cred că AI nu va avea cum să le înţeleagă şi gestioneze în următoarele zeci de ani.

    Cât priveşte subiectul banilor în relaţie cu experienţa, cred că tipul de organizaţie este cel care poate spune dacă ecuaţia este de gradul 1, 2 sau tip integrală. În corporaţii remuneraţia se face de regulă în funcţie de „banda” în care se încadrează angaja­tul – ca grad, nivel, ani petrecuţi în organizaţie; există un prag minin şi altul maxim pentru salarizare în funcţie de încadrare. Iar competenţele, de regulă, sunt evaluate. În tărâmul bugetarilor lucrurile sunt mult mai fluide şi adeseori am aflat (noi toţi) de situaţii în care oameni cu experienţă sau competenţă zero sau îndoielnică au preluat funcţii care cer mult mai mult de la CV. În sfera antreprenorială, angajaţii sunt plătiţi după cât de mult contează munca lor şi de ce sunt dispuşi să facă – fie ca efort, fie ca presiune (de ex. „Plec dacă nu primesc bonus, maşină, doi oameni în echipă etc.”).

    „Somnul nu ţi-l dă nimeni înapoi, iar experienţa nu ţi-o ia nimeni”, spunea nu de mult o colaboratoare. Experienţa sub toate formele – profesională, emoţională, etc. – este suma tuturor întâmplărilor prin care trece fiecare dintre noi. În cazurile fericite, peste experienţă sau înaintea ei stau IQ-ul ridicat, ceea ce dublează şansele de reuşită. Asta mă duce cu gândul la fimul „Miss Sloane”, al cărei personaj principal, chiar cea care a dat titlul peliculei, este de o perspicacitate ieşită din comun. „Lobby înseamnă să anticipezi mişcările adversarilor şi să iei măsuri pentru combaterea acţiunilor lor. Câştigătorul este mereu cu un pas înaintea adversarilor săi.”      ■

  • Cu capu’ înainte?

    “Frica păzeşte pepenii” este un proverb care îndeamnă la vigilenţă şi la precauţie. Dar dincolo de abordarea fireas­că a variilor situaţii din viaţa de zi cu zi sau cea profesională, frica exacerbată generează comportamente păguboase, deopotrivă în plan fizic, mental sau profesional. „Dacă vorbim în general de lideri, una dintre caracteristicile principale este să ai curajul de a admite că nu ai toate răspunsurile şi, mai mult, să ai curajul să îi întrebi pe cei care ştiu să răspundă întrebărilor tale”, a spus Claudia Griech, CEO al EON, în cadrul Galei Women in Power, ediţia 2024, organizată de BUSINESS Magazin. În discursul său de la eveniment, Claudia Griech a pus un accent apăsat pe curaj: „În primul rând, curajul de a iniţia o schimbare, curajul de a fi primul care îşi asumă riscuri, curajul de a face lucrurile cum trebuie, de a face lucrurile corect chiar şi atunci când există diverse presiuni. Şi mai cred că acest curaj nu ne vine neapărat din interior”.

    Şi Ana Nedea, director of strategy & business development în ca­drul Simtel, face referire la importanţa aceluiaşi atribut: „Cu mult curaj, dedicare şi învăţare, împreună cu echipa mea am reuşit să generăm venituri substanţiale în 2023, aproximativ de 55 de milioane de euro. Deci se poate”.

    Cu siguranţă, curajul nu este un atribut răspândit cu generozitate pretutindeni. De pildă, mulţi români se confruntă cu frici legate de schimbarea locului de muncă, arată un studiu ejobs, în 2023. „Din păcate, în cazul a 22% dintre respondenţi, încă mai există percepţia că joburile cele mai bune sunt luate «pe pile». 15,4% cred că au dificultăţi în a obţine jobul dorit pentru că au aşteptări salariale prea mari şi aproape la fel de mulţi nu au încredere că anunţurile de joburi sunt adevărate. Următoarele obstacole menţionate sunt lipsa de experienţă, numărul insuficient de locuri de muncă disponibile în piaţă sau faptul că ar avea nevoie de consiliere profesională, dar nu ştiu la cine să apeleze. 12% dintre respondenţi declară, pe de altă parte, că au încredere totală în ei înşişi şi că nu întrevăd niciun fel de problemă în calea lor spre obţinerea unui nou job”, conform Anei Călugăru, head of communications în cadrul eJobs.

    Pe de altă parte, cea mai recentă ediţie a studiului Pareto Report arată că principalele temeri ale publicului Pareto (20% dintre români, cei cu cele mai mari venituri) rămân neschimbate: incapaci­tatea de a-i susţine pe cei dragi, boala şi instabilitatea financiară. „Postpandemie, teama de îmbolnăvire a scăzut, iar cea de a fi o dezamăgire pentru cei din jur şi de mediocritate a crescut, aceste temeri fiind diferenţiatoare pentru segmentul analizat”, explică Ana-Maria Badea, client service manager în cadrul companiei de cercetare de piaţă AHA Moments, care a realizat cercetarea în colaborare cu firma de marketing The Engine.

    Trecând într-un cadru şi mai larg, care vizează toată populaţia ţării, un studiu recent realizat de Reveal Marketing Research pentru Allianz-Ţiriac Asigurări arată că spectrul trăirilor umane este unul complex şi dinamic, iar cele mai fericite momente sunt însoţite de teamă pentru doi din trei români. Aproape opt din zece români consideră că venirea pe lume a unui copil reprezintă principalul moment de împlinire în viaţă, fiind totodată o experienţă care, pentru 61% dintre români, e precedată de un nivel ridicat sau foarte ridicat de teamă.

    Studiul mai arată că fiecare nouă etapă a vieţii vine cu o doză mare de imprevizibil, care generează de cele mai multe ori sentimente de teamă. Astfel, schimbarea jobului aduce un sentiment de frică sau chiar anxie­tate pentru jumătate dintre români, în timp ce absolvirea şcolii este precedată de sentimente puternice de teamă pentru 47% dintre respondenţi. Alţi 44% dintre români asociază teama cu achiziţia unei locuinţe, în timp ce 40% au un sentiment de teamă când vine vorba despre căsătorie. În plus, patru din zece români consideră că teama este un semn că trebuie să se pregătească mai bine pentru viitor.

    Una peste alta, frica este asociată cu aproape orice aspect al vieţii şi poate avea rostul ei până la momentul manifestărilor patologice, care ne împiedică să lucrăm, să acţionăm, să trăim. Sunt situa­ţii în viaţă când suntem „luaţi ca din oală” şi neliniştea, nesiguranţa intervin ulterior. Asumarea riscurilor – calculate, atunci când se poate – este necesară şi sănătoasă. Dar sunt şi momente în care flerul sau inspiraţia se pot dovedi mai folositoare decât analize SWOT. Cu titlul de exemplu, la intrarea Metro Cash & Carry în România, în 1996, cel mai mult au cântărit nu datele macro sau studii sofisticate, ci estimările legate de consumul de alcool. Similar, apariţia Decathlon pe plan local s-a legat de apetitul românilor pentru hainele de tip sport şi nu pe datele legate de practicarea diverselor activităţi sportive în rândul marii mase a populaţiei.

    „Soarta noastră trăieşte în noi. Trebuie doar să fim suficienţi de curajoşi pentru a o vedea”, spune prinţesa Merida în filmul de animaţie „Brave”. Eu cred că trebuie să găsim echilibrul perfect între frică şi curaj.   

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

  • Tu ştii ce mai face pensia ta?

    Pilonul 2, pilonul 3, tot felul de variante de investiţii – la bursă, în imobiliare, depozite, aur, criptomonede sau cine mai ştie ce, sunt discuţii care intervin odată ce nevoile de bază sunt acoperite. După ce sunt plătite gazul, curentul, chiria sau ratele pentru locuinţă etc., ne putem uita la investiţii. Teoretic, toată lumea ar trebui să ştie unde este alocat în cazul fondurilor de pensii – pentru că dacă a ales un furnizor pentru pilonul 2 e greu de crezut că a uitat deja ce a decis. Bani mulţi sau puţini, depinde de perspectivă, de salariu, de vârstă. Şi de alegeri. Pentru că sunt tot felul de scenarii în care trăim.

    Banii care se acumulează, fie în diverse piloane, tipuri de investiţii, la saltea sau în depozite sunt în relaţie directă cu valoarea veniturilor, cât şi cum reuşim să ne chivernisim, dar şi cu alegerile pe care le facem pe parcursul vieţii. De pildă, dacă acceptăm ca veniturile – parţial sau total – să fie la negru. Sau să alegem asta, deliberat. „Vă rog să îmi plătiţi cash, transferurile sunt vizibile. Şi contabilul mi-a spus că trebuie să menţin încasările până în 3.000 de lei pe lună, altfel taxele ar fi atât de mari că nu mai are sens activitatea”, a spus recent o terapeută. Recunosc că n-am cerut detalii. Dar m-am gândit la două lucruri. Pe de o parte este nedrept ca unii să plătească taxe şi alţii nu.

    Nu e nici în avantajul celor care acceptă să nu (li se) vireze banii la CAS şi CASS, pentru că sumele colectate la pensie, cel puţin, sunt mai firave. Pe de altă parte, este nedrept şi pentru angajaţii care plătesc (total sau parţial) faptul că statul eşuează să colecteze sumele pe care ar trebui să le adune. Dacă statul este incapabil să „recolteze” venituri, pune mai multă presiune pe plătitori. Astfel, nici nu e de mirare că sunt tot felul de situaţii în care specialişti sau liber profesionişti, antreprenori sau chiar firme de dimensiuni variate caută soluţii alternative. Dar nu pot să nu-mi amintesc că băncile au inclus în business plan-uri costurile cu „neîncasatele”, creditele neperformante, costuri care s-au regăsit… (aţi ghicit!) în ratele bunilor platnici. Nişte vecini nu au plătit ratele, au ajuns „pe mâna” unor lichidatori, cu care au negociat şi au ajuns să plătească o sumă mult mai mică decât cea pe care o datorau băncii. Desigur, nu mai sunt priviţi cu ochi buni de bănci, dar nu ştiu cât de mult de pasă de asta. Cert este că ei au scăpat de rate şi alţii nu.

    O altă discuţie, de fapt, mai mult un monolog l-a avut ca personaj principal pe un tip, lucrător în domeniul salubrităţii, care timp de câteva minute, cât a scormonit prin tomberoanele din curtea unei vile din Cotroceni a turuit despre politicieni, şeful lui care nu i-a plătit niciodată taxele timp de ani de zile, deşi nici nu i-a dat lui banii respectivi, depre şansele oamenilor săraci, defavorizaţi, needucaţi. Am vrut să îl întreb de ce a acceptat o asemenea situaţie, dar ce ar fi putut să spună? Era plin de revoltă, în mod evident pentru el nu era o situaţie favorabilă. Cred că e genul de angajat captiv, de pe urma căruia angajatorul profită fără ruşine.

    Un alt scenariu se leagă de un CEO, genul de om inspiraţional, constructor de echipe, afaceri şamd. Îmi povestea acum nişte ani cum la primul lui job, într-o multinaţională, pe o piaţă vestică, avea din prima lună plan de pensii. Pentru că aşa sunt pieţele dezvoltate: au construit mecanisme, produse, sisteme pentru cei care ies din „câmpul muncii”. La noi aceste produse au început să apară şi să se dezvolte, dar sunt departe de ce oferă pieţe dezvoltate, unde aproape toţi pensionarii pot să-şi petreacă o grămadă de timp în extrasezon în resorturi din Bulgaria, să zicem. Unii nemţi, de pildă, au declarat că îi costă mai puţin să stea în extrasezon într-un astfel de resort decât acasă. Cei mai mulţi pensionari de la noi se întreabă dacă să plătească întreţinerea sau să ia medicamentele de pe reţetă. Când mama mea s-a pensionat, m-am îngrozit de ce era tipărit pe tichetul de pensie. Am vrut să fac ceva pentru a mă asigura, din timp, că n-o să ajung la bătrâneţe într-o situaţie similară. Dar la acel moment nu exista un produs de pensie, aşa că am ales un soi de asigurare cu acumulare. An după an am văzut cum leul pierde teren în faţa valutelor, cum inflaţia a transformat sumele plătite la început – cu efortul de rigoare, al chenzinei mici – în… bani de seminţe. De multe ori am vrut să renunţ. N-am făcut-o pentru că privesc plăţile acestea ca pe nişte obligaţii şi recunosc că nu am puterea să pun sistematic în plic sau într-un cont bani albi pentru zile negre.

    Mi-a mai venit niţel inima la loc când am văzut deunăzi nişte calcule legate de randamentele fondurilor de pensii. „În perioada 2009-2023, euro a crescut cu 18%, dolarul s-a apreciat cu 53%, gramul de aur are un plus de 186%, iar indicele BET a crescut cu 228%. În acelaşi timp fondurile de pensii private Pilon 2 au o creştere cuprinsă între 138% si 174%”, arată un material realizat de DesprePensiiPrivate.ro pe baza statisticilor publicate de bnro.ro, asfromania.ro, bvb.ro. Aşa că viitorul poate va semăna mai degrabă cu starea pe care o generează Jack Lemon şi Walter Matthau în „Morocănoşii”.

    De Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

  • Unde tragem linia?

    Generaţiile sunt foarte diferite în mentalităţi, în felul în care privesc raportul dintre viaţa personală şi cea profesională, nevoile şi aşteptările pe care le au, în apetit pentru muncă, efort, sacrificiu. Este subiectul care mi-a atras cel mai mult atenţia în ultimele zile. Aşa că se naşte întrebarea firească – dacă există una sau mai multe generaţii care au făcut şi fac sacrificii, efort, au o responsabilitate privită de noile generaţii drept anormală, unde şi când trebuie să tragă linie? Cât să mai ducă şi generaţiile anormale? „Abia am învăţat măgarul ăsta să nu mai mănânce, şi acu’ a murit”, spune un banc care are oarecum tangenţă cu subiectul.

    „Fiecare trebuie să-şi facă treaba şi gata”, este una din perspective. Pare corect, dar unde şi când se termină treaba? Dacă sunt lucruri urgente care se pot rezolva la orele 22? Închidem „taraba” şi dăm cu ignore? Care sunt riscurile? Care sunt urmările? Pesemne că noilor generaţii aceste lucruri nu li se par la fel de importante ca angajaţilor care au… vechime. Ioana Marcu, consultant & executive coach, a declarat într-o emisiune ZF Live că „liderii se plâng toţi despre noua generaţie, despre faptul că nu sunt la fel de responsabili, că nu stau suficient de mult, că nu pot să-i motiveze, numai că asta e o realitate, ei au alte nevoi”. Perfect de acord. Am declarat instantaneu pe marginea acestui subiect că aşa e normal, că aşa ar trebui să facă toţi. Da… dar dacă ei nu sunt dispuşi, cine să facă treaba? „Nici prin minte nu-mi trecea mie, în urmă cu zece ani, să las treaba nefăcută sau neterminată, că se ocupă şeful. Şi dacă ei nu o fac, cei din echipa mea, ghici ce? Trebuie să o fac eu”, spune un corporatist get-beget, pentru care programul de lucru nu a fost niciodată de opt ore. Are şi el dreptatea lui, nu-i aşa?

    Fenomenul are două explicaţii, crede Cătălin Olteanu, CEO la Elemaster Electronic Technologies. Pe de o parte, „acum 25 de ani, să faci management în România era relativ simplu, pentru că şomajul era atât de ridicat încât nimeni nu îşi risca jobul”. Pe de altă parte, resursa umană era mult mai competitivă, adaugă Olteanu. Tinerii erau motivaţi să înveţe, să crească, să ajungă în management, să fie ei cei ce decid în locul celor care decid pentru ei. În plus, şomajul ridicat nu le oferea zone de confort.

    Trebuie adăugat, la acest tablou, că liderii se confruntă cu aceleaşi probleme indiferent că sunt în România sau în afara ţării, conform Ioanei Marcu, care spune că acelaşi lucru se întâmplă şi în India, Polonia sau Germania.

    Atitudinea faţă de muncă a noilor generaţii a produs o schimbare de optică şi aupra valorii angajaţilor 45Ă. Ana Moldovanu, culture & people regional head în cadrul producătorului de medicamente STADA, spune că pe viitor se aşteaptă să vadă o şi mai mare diversitate în ceea ce priveşte forţa de muncă. „Şi aici mă refer şi la o integrare a baby boomers şi prima decadă din generaţia X. Am privilegiul de a fi aproape de două extreme de vârstă ale celor care sunt activi în câmpul muncii, prin intermediul nepoţilor mei, care au 20 de ani, dar şi al colegilor, care au 50Ă ani. Sunt foarte plăcut surprinsă de spiritul antreprenorial, asertivitatea şi ambiţia celor mai tineri şi nu pot să nu remarc etica muncii pe care o au cei din generaţiile anilor ’60 – ’80 şi înţelepciunea pe care ţi-o dă doar experienţa de viaţă. Observ şi o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte recrutarea: dacă la începuturile capitalismului în România erau căutaţi tinerii de 20 ani, acum companiile aleg diversitatea şi au înţeles beneficiile imense cu care vine o forţă de muncă multi-generaţională. Aceasta combină perspective şi abilităţi diverse, facilitează transferul de cunoştinţe şi stimulează creativitatea”, punctează Ana Moldovanu.

    Aşadar, dacă în trecut (acum 20 de ani, acum 10 ani) în procesele de recrutare erau avantajaţi tinerii, care aveau un atu important – disponibilitatea şi capacitatea de efort mare şi susţinut -, acum lucrurile s-au mai schimbat. În avantajul celor care au experienţă, chiar dacă au o vârstă mai înaintată. Pentru că, în esenţă, criteriul care îi avantaja în urmă cu 10 ani, cu 20 de ani se menţine valabil. Au structura de alergător de cursă lungă. Poate nu-i mai ţin genunchii la fel ca pe vremuri, poate că nopţile nedormite la team-buildinguri sau cine mai ştie din ce motive nu se mai recuperează la fel de uşor. Dar când vine vorba de muncă, e clar că sunt de bază. Că o să-şi facă treaba. Pentru că s-au setat aşa. Dar peste task-urile fireşti aferente joburilor, poziţiilor se adună acum completări legate de treburi neterminate sau greşite ale celor din echipă – indiferent care le sunt motivaţiile. Aşa că revin la întrebarea: trebuie să acceptăm ca normalitate perspectiva şi abordarea noilor generaţii, dar cele mai vechi cât să mai ducă? Ei unde trebuie să tragă linia? În „I, Robot”, un robot de primă generaţie îi salvează pe cei mai „tineri” şi întreaga umanitate. Dar a plătit un preţ.  

    Ioana Mihai-Andrei este editor, Business Magazin

  • Inovaţia nu este o strategie

    Am văzut la un moment dat un film („Joy”) care a prezentat povestea invenţiei mopului care se poate stoarce în găleată (miracle mop, care a avut succes în anii ‘90), cu toată povestea – de unde a pornit ideea (inventatoarea s-a tăiat la mâini în cioburi când a vrut să soarcă mopul precursor al obiectului folosit acum la scară largă), dificultăţile de finanţare, îndârjirea necesară pentru a depăşi dificultăţi aparent insurmontabile.

    În mod clar, inovaţia este răspunsul la o nevoie. Uneori tangibilă, sau intuită – aşa cum a fost cazul lui Joy, alteori visată – aşa cum s-a întâmplat cu iPhone. Mai sunt şi invenţii sau inovaţii sterile, acelea care nu îşi găsesc public sau nu sunt performante din punct de vedere financiar. Cel mai adesea, inovatorii nu îşi propun să schimbe lumea. Chiar dacă acest lucru se întâmplă, este mai degrabă o consecinţă şi nu un ţel. Ei se luptă să-şi pună în practică ideea revoluţionară pentru că este visul lor, pentru că nu au de ales, pentru că (adeseori) investesc totul în acest demers, pentru că au încredere şi speranţă. Cei mai mulţi probabil nu izbândesc şi multe idei se sting înainte a se materializa. Dar fără curaj, îndârjire, asumarea riscului de eşec inovaţiile nu ar avea şanse să apară. Faptul că zi de zi aflăm de noi şi noi invenţii care au potenţial de a ne ajuta în traiul de zi cu zi sau de a ne schimba radical viaţa este o dovadă că ritmul în care apar inovaţiile a accelerat în ultimii ani. Ediţia din acest an a catalogului, aflat la a zecea ediţie, vă prezintă cele mai recente inovaţii ale firmelor de pe piaţa românească.

    Ioana Mihai-Andrei este editor BUSINESS Magazin

  • Un an cu un „vibe” bun

    „Va fi un an extraordinar”, „cel mai bun an al României de până acum”, „vom intra în Schengen”, „vom vedea mai mulţi kilometri de autostradă”, „va scădea inflaţia”, „da, educaţia e la pământ”, „nici sistemul medical nu stă bine deloc” – sunt doar câteva dintre ideile dezbătute în cadrul cât se poate de informal de prietenii de familie, un amestec eclectic de antreprenori, corporatişti, medici, angajaţi în mediul privat (ne lipseşte doar perspectiva angajatului la stat). Adaug şi că veniturile sunt variate, pentru completarea „profilului”. Discuţiile dintre şi cu ei sunt o sursă de inspiraţie pentru mine. Dincolo de problemele personale se cristalizează o aşteptare plină de încredere şi speranţă în mai bine legată de acest an.

    Perspectiva informală, pulsul oamenilor dintr-o bulă, e completată însă de opiniile reprezentanţilor mediului de afaceri care au răspuns solicitărilor noastre de a face un scurt bilanţ pentru 2023 şi a prezenta aşteptările lor pentru 2024, deopotrivă pentru companiile pe care le reprezintă dar şi pentru piaţă în general. Suma acestor păreri dă cu plus, deopotrivă la bilanţ dar şi legate de viitor. În anul ce a început „ar putea scădea dobânda cheie a BNR, inflaţia s-ar putea reduce, volumele de credite şi depozite ar urma să crească, sursele de venituri să se diversifice”, „vom continua să performăm mai bine decât restul Europei şi să recuperăm din decalajele de dezvoltare”, „în următorii ani, sistemul medical se va adapta la pacientul viitorului, caracterizat printr-o vârstă înaintată, informare crescută şi mobilitate sporită”, „investiţii în restaurante noi, cu concepte interesante, demarate de antreprenori experimentaţi alături de persoane pasionate de gătit şi cu talent”, „piaţa spaţiilor industriale va continua să crească foarte puternic”. Acestea sunt doar câteva dintre aşteptările liderilor din diverse industrii. Paharul nu este nici pe departe plin, dar contează din ce unghi îl privim şi, în egală măsură, cu ce îl comparăm. „Au şi ei problemele lor”, spunea în cadrul unui eveniment Meet the CEO Tatian Diaconu, pe atunci şeful Immochan România, devenit ulterior Ceetrus, despre francezi. Trăise şi lucrase ani buni din cariera sa pe piaţa franceză şi are perspectiva românului expat. Da, în alte ţări se câştigă mai mulţi bani, altele au sisteme medicale şi de învăţământ mai performante. Sunt plusuri peste tot, dar adeseori pierdem din vedere minusurile. Poate eforturile, poate clima, poate siguranţa, poate cultura sau cine mai ştie ce. Cred că trebuie să comparăm România de azi cu cea de ieri, cu cea de acum 10 sau 20 de ani. Toate cifrele arată o poză economică mai bună, chiar dacă acest lucru nu este resimţit în rândul marii mase de oameni. Şi atenţie! Aici joacă un rol important percepţia, perspectiva personală. Ceea ce mă duce inclusiv cu gândul la un studiu care a făcut foarte mare vâlvă la sfârşitul anului trecut şi care m-a făcut şi pe mine să sar din papuci. Anume: unu din doi români crede că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, conform unui sondaj INSCOP realizat pentru News.ro. Şi mai rău de atât, procentul care au această părere este de 48,1%, în creştere faţă 2013 (45,5%). După ce m-am înflăcărat puternic şi aş fi putut înşira pagini cu contra argumente bune de servit celor care cred aşa ceva, am ajuns la o concluzie. Asta o poate spune doar cine nu a trăit în acea perioadă şi nu îşi aduce aminte de frică, umilinţe, frig, foame, nedreptăţi. Pe-atunci eram cu toţii o masă cenuşie şi amorfă. Poate de asta unora le este dor, să fie şi alţii la fel de rău ca şi ei. Pe principiul caprei vecinului.

    Tinerii care nu au trăit în comunism şi au o părere idealizată despre ei înseamnă că nu au citit suficient. (Nu îi blamez nicidecum, mă consider o persoană bine informată şi uşor informabilă şi una dintre cele mai recente experienţe şocante este că te poţi intoxica cu… banane! Altfel spus, consumul excesiv de banane poate dăuna GRAV sănătăţii. Nu, nu este o glumă.)

    Simplul fapt că în prezent personaje ca Şoşoacă pot emite elucubraţii sinistre şi belicoase în liberă voie este dovada supremă de libertate de exprimare – un drept fundamental, ceea mă face să mă înclin în faţa României prezente. E adevărat, urmează un an superelectoral, după cum spune unul dintre executivii de top în cadrul materialului de copertă, ceea ce înseamnă alegeri în România şi în alte ţări care pot influenţa geopolitica la nivel mondial. De fapt, acesta este subiectul care ridică cele mai mari semne de întrebare legate de evoluţia economică a ţării în ansamblul ei – mai cu seamă alegerile pe plan local. Şi în registrul mai informal, personal, adeseori se iscă întrebarea „Da’ eu cu cine votez?”, ceea ce îmi aminteşte de cetăţeanul turmentat din piesa „O scrisoare pierdută”. 2024 promite să fie interesant, parcă aud pe cineva la cazino: „Să jucăm”.

    Să aveţi un an minunat, plin de reuşite!

  • Reţeta admiraţiei

    Ce anume influenţează admiraţia? Care sunt factorii care determină liderii din mediul de afaceri să acorde voturi pentru alţi reprezentanţi din business? Succesul afacerilor pe care le conduc, corectitudinea, carisma, stilul de leadership, felul în care îşi construiesc relaţiile în sfera de business, istoricul, notoritatea sunt câţiva din factorii cheie care determină, an de an, ca în cele 100 de poziţii ale catalogului Cei mai admiraţi CEO să regăsim, de regulă, cam două treimi dintre cei care au primit şi în anul precedent girul admiraţiei mediului de business.

    Încă de la lansarea lui, acest produs şi-a asumat că este unul subiectiv. Dincolo de metodologia riguroasă de realizare a clasamentului, acesta nu face decât să reunească o serie de voturi subiective. A 14-a ediţie a acestui catalog vă prezintă 100 de lideri de afaceri care au primit, anul acesta, cel mai mare număr de voturi din partea mediului de afaceri care oglindesc preţuirea celorlaţi.

    De-a lungul timpului, am văzut intrări sau ieşiri spectaculoase din acest top. Uneori, eşecul a fost penalizat, alteori liderii au pierdut contactul cu piaţa locală. Cert este că imaginea nu este un bun intrinsec, iar admiraţia este, aşa cum spunea celebrul sculptor francez August Rodin, „un vin generos pentru spirite nobile”. Fie că este vorba despre admiraţie din partea propriei echipe, fie că sfera este extinsă la nivelul partenerilor de afaceri, admiraţia e un bun intangibil pe care orice lider îl poate câştiga în timp

    Acesta este un top al preferinţelor, al PR-ului personal, al imaginii, al reţelei de business construite de-a lungul carierei. Vă invităm, aşadar, să vă prezentaţi poveştile personale şi de afaceri cititorilor noştri şi nu numai. Pentru că imaginea contează. Chiar şi (sau poate tocmai) în afaceri.

    Ioana Mihai-Andrei este editor BUSINESS Magazin

  • Când salariile se subţiază

    Să ne imaginăm la linia de start a unei curse salariul, bonusul, beneficiile, inflaţia, dobânzile la credite, paritatea leu /euro. Care iepure fuge mai repede?

    Graficele cu evoluţia salariilor variază mult în funcţie de profesie şi de domeniu. Cele mai spectaculoase modificări – mai cu seamă prin numărul mare de oameni implicaţi – se leagă de raportul lefurilor din mediul de stat faţă de cel privat. Crizele care au marcat economia – locală şi mondială –, războaiele, vremea (anii mai secetoşi îşi pun amprenta asupra PIB-ului şi nu numai), deciziile guvernanţilor de diverse culori sunt, de-a valma, factori care îşi pun amprenta asupra puterii de cumpărare. Implicit, pe nivelul de trai. Impactul variază însă, în funcţie de profesie, domeniu, performanţa firmei şi, desigur, inflaţie – care sapă tot mai adânc în bugetele de cheltuieli, alături de dobânzi.

    Inflaţia din 2023 a variat de la 14,5% în primul trimestru la 10,3% în cel de-al doilea şi 8,8% în T3. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, semnala recent că la nivel european doar în Ungaria se înregistrează o inflaţie mai mare decât la noi în prezent. „Eram pe locul 7-8 în lunile de vară, acum am ajuns pe locul doi, singura ţară care are o variaţie anuală mai mare decât noi e Ungaria.” Rata anuală a inflaţiei a coborât în septembrie 2023 la 8,83%, în linie cu previziunile, de la 9,43% în luna august, pe fondul decelerării creşterii preţurilor alimentelor procesate şi al accentuării declinului în termeni anuali al preţurilor energiei, menţionează raportul BNR.

    Mă bucur mult că frenezia creşterii preţurilor s-a mai temperat. Dar n-am speranţe la ieftiniri. Aţi constatat, desigur, că orice creştere de preţ se păstrează, chiar dacă dispare motivul. De pildă preţul de închiriere a terenului de tenis creşte odată cu venirea frigului în fiecare sezon rece, pe motiv că sunt costuri suplimentare pentru instalarea balonului, pentru energia necesară la încălzire şi iluminat etc. Dar când balonul dispare, preţul nu scade. Sau de câte ori n-am auzit că vor creşte preţurile din pricina – să spunem – avansului la preţul combustibilor sau energiei? Vă amintiţi să se fi ieftinit cumva vreodată la raft ciocolata, pâinea sau carnea, chiar dacă preţurile carburanţilor s-au micşorat? Desigur, majoritatea companiilor au politici salariale clare pentru creşteri în funcţie de inflaţie, performanţe şi ochi frumoşi sau grade de rudenie. Conform INS, în septembrie 2023, câştigul salarial mediu brut a fost de 7.350 lei, cu 92 lei (Ă1,3%) mai mare decât în luna august, iar câştigul salarial mediu net a fost de 4.593 lei, în creştere cu 62 lei (Ă1,4%) faţă de luna august 2023. Valorile cele mai mari ale câştigului salarial mediu net s-au înregistrat în fabricarea produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului (11.450 lei), iar cele mai mici în hoteluri şi restaurante (2.524 lei).

    Privită pe parcursul mai multor ani, cea mai spectaculoasă este pesemne evoluţia chenzinelor IT-iştilor. Între 2005 şi 2015, salariile angajaţilor din IT au crescut de patru ori; doar în 2008 creşterea medie a veniturilor pentru specialiştii din domeniu a fost de 32% faţă de anul anterior. De la 4.378 de lei net, cât era câştigul salarial în 2015, veniturile specialiştilor din IT au mai înregistrat un alt salt spectaculos, ajungând anul trecut la 9.178 de lei. Spre comparaţie, venitul mediu net în 2022 a fost de puţin peste 3.900 de lei (faţă de 1.800 de lei în 2015). Dar în timp ce orice firmă privată are motive şi dreptul de a creşte salariile fără a da socoteală, nu pot spune că privesc la fel de obiectiv un salariu net de 8.000 de lei pentru un şofer angajat la vreo instituţie de stat. Salariile din aparatul de stat atârnă atât de greu în balanţa bugetului, încât statul contractează credite după credite pentru care plătim cu toţii. Noi şi probabil şi urmaşii noştri.

    O altă perspectivă de a (ne) privi salariile / veniturile este cursul valutar. 5.000 de lei – o cifră rotundă, ca să vizăm mia de euro – erau echivalentul a 1.500 de euro în urmă cu 15 ani.

    Pe parcursul anilor, în funcţie de alegeri, inspiraţie şi poate noroc, veniturile au fost influenţate pozitiv sau negativ. 54% dintre românii Paretto (1,9 milioane de oameni, care câştigă de peste două ori mai mult decât restul populaţiei) apreciază că veniturile medii au fost influenţate pozitiv de aderarea la UE. 26% din acest public crede că veniturile medii sunt la fel, iar 20% sunt de părere că sunt la un nivel mai rău (faţă de perioada de dinainte de aderarea României la UE), arată cea mai recentă ediţie a studiului Paretto Report, realizat de firma de consultanţă de marketing Brandelier şi firma de cercetare de marketing AHA Moments. Una peste alta, devreme ce salariile medii au crescut de aproape două ori şi jumătate în zece ani, în mod clar sunt mai mulţi cei fericiţi, cărora nivelul de trai le-a crescut. Poate nu cât şi-ar fi dorit sau sperat. Dar e mai mult soare pe strada lor. Aşa cum spun şi celebrele versuri ale ABBA, „Money, money, money / Always sunny / In the rich man’s world”, fredonate de nu mai puţin celebrii actori din „Mamma Mia”.  

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

  • De la extaz la agonie

    Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar… România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

    O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

    Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Cataliza­torul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.

    Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.

    Cât priveşte gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în ţară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla şi aici) şi nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toţi văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinşi să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur ştiţi – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum şase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiţie, fler ori ambiţie, cu siguranţă pensiile plătite în ţările vestice şi sistemele, în general, bat condiţiile de pe piaţa locală.

    Raportul „Diagnostic sistematic de ţară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune nişte sare pe rană: în total, populaţia României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 şi 2021 şi se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri şi cu un nivel de educaţie mai ridicat decât populaţia rămasă, societatea românească îmbătrâneşte şi suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiştii de la BM. Mihai Marcu, preşedintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee şi are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) şi pe de altă parte cel al absolvenţilor de liceu care aleg în număr mai mic să-şi continue studiile în altă ţară.

    Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-işti, instalatori, mecanici, sudori şamd. În general cu cât o muncă este mai nişată, cu atât este deja – şi va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meşter bun merită aşteptat chiar şi un an să amenajeze o locuinţă, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre reţelele de sănătate private au acelaşi sistem, pe varii specializări.

    Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipseşte cu desăvârşire din vizorul cârmuitorilor de ţară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în ţară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia şi caut alt acasă”.

    „Facem şi noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” – replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheaţă – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situaţii din viaţa reală nu mai e deloc hazlie.   

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin

     

  • De la extaz la agonie

    Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar… România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

    O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

    Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Cataliza­torul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.

    Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.

    Cât priveşte gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în ţară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla şi aici) şi nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toţi văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinşi să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur ştiţi – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum şase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiţie, fler ori ambiţie, cu siguranţă pensiile plătite în ţările vestice şi sistemele, în general, bat condiţiile de pe piaţa locală.

    Raportul „Diagnostic sistematic de ţară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune nişte sare pe rană: în total, populaţia României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 şi 2021 şi se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri şi cu un nivel de educaţie mai ridicat decât populaţia rămasă, societatea românească îmbătrâneşte şi suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiştii de la BM. Mihai Marcu, preşedintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee şi are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) şi pe de altă parte cel al absolvenţilor de liceu care aleg în număr mai mic să-şi continue studiile în altă ţară.

    Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-işti, instalatori, mecanici, sudori şamd. În general cu cât o muncă este mai nişată, cu atât este deja – şi va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meşter bun merită aşteptat chiar şi un an să amenajeze o locuinţă, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre reţelele de sănătate private au acelaşi sistem, pe varii specializări.

    Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipseşte cu desăvârşire din vizorul cârmuitorilor de ţară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în ţară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia şi caut alt acasă”.

    „Facem şi noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” – replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheaţă – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situaţii din viaţa reală nu mai e deloc hazlie.   

    Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin