Monumentul, din marmură de Paros, înalt de 40 metri (144 paşi romani) este-au sesizat, deşi e acolo de peste 1900 de ani compus dintr-o coloană cu capitel doric, aşezată pe un soclu paralelipipedic, decorat cu trofee.
Pe capitel se înălţa statuia împăratului Traian, turnată în bronz şi poleită cu aur, dispărută în evul mediu.
La 15 decembrie 37 – s-a născut Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman între anii 54-68 d.Hr.
Nero s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau : „Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri înfricoşătoare.
10.000 de dolari pentru o ceaşcă de ceai exclusivistă, cam aceasta este preţul pe care oamenii bogaţi îl plătesc pentru a putea gusta din cel mai rar ceai din lume, făcut din frunze de Da Hong Pao. Un singur gram se vinde cu 1.400 de dolari, de 30 de ori mai mult decât preţul pentru un gram de aur.
De ce este ceaiul Da Hong Pao atât de valoros? Potrivit maestrului în ceaiuri Xiangning Wu, principalele motive sunt rarietatea acestui copac şi proprietăţile lui speciale. Acesta creşte doar în munţii Wuyi din provincia Fujian, China. La preţul piperat contribuie şi modul în care frunzele sunt tratate pentru a se putea obţine un gust unicat şi calităţi terapeutice speciale. Acestea sunt culese primăvara, spălate su lapte de capră şi ţinute la păstrare şi uscare timp îndelungat. La fel ca şi în cazul vinurilor, cu cât frunzele sunt mai vechi, cu atât gustul ceaiului se consideră că va fi mai bun.
Chinezii susţin că aceste ceaiuri de Da Hong Pao sunt un medicament extrem de eficient pentru trup şi minte, vindecând bolile fizice şi sufleteşti. Legenda spune că însăşi mama unui împărat al dinastiei Ming a fost tratată de o boală cu acest ceai, iar împăratul a îmbrăcat apoi în robe roşii aceşti copaci pentru a le mulţumi. De aici şi numele de Da Hong Pao, care înseamnă Robele Roşii Imperiale.
Cititi mai multe pe wwwcunoastelumea.ro
Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie, cele create de Constantin cel Mare, milliarense, siliqua şi solidusul, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, dar statele germane au adoptat pfenigul, care în Anglia a devenit penny.
Perperul a fost emis de împăratul Alexis I, în cadrul unei mari reforme monetare, în anii 1092 – 1093. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII statele germane scot piese noi, aşa numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII în Anglia apare sterlingul, monedă din argint, în Austria creiţarul (cu o cruce – kreutz – pe revers) iar la Florenţa florinul, de aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul pentru sistemul bancar european.
În jurul anului 900 în China apar banii de hârtie, iar în 960 emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie sunt folosiţi şi de Imperiul Mongol, care după 1230 includea şi China. în următoarea sută de ani hârtia devine ban în India, Japonia şi Persia. După 1400 putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu o valoare nominală de 1000 de monede ajunge să valoreze numai trei.
Europenii află despre banii de hârtie de la Marco Polo, care a trăit în China între 1275 şi 1292.
În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde face conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franţei.
Din 1400 încep să apară băncile, la Barcelona şi la Genoa în timp ce la Florenţa este legalizată modificarea dobânzilor.
1440 însemnă inventarea tiparului, de către Gutenberg. Tiparniţa este modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, pentru a putea fi folosită la producerea banilor, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.
Cincisprezece ani mai târziu chinezii renunţă la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare a sta inflaţia.
Pentru europeni urmează perioada marilor descoperiri geografice – America, drumul spre India, conchistadorii în America de Sud – iar dezvoltarea comercială care a urmat acestora a fost cât se poate de benefică dezvoltării sistemului financiar.
Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.
Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.
În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.
Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.
Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.
Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.
Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.
Povestea Palatului Banffy din Cluj-Napoca face parte din proiectul ”Poveste Urbană”, lansat de Fundaţia pentru Educaţie şi Dezvoltare MediaPro, cu sprijinul ING Bank, care îşi propune să scoată la lumină poveştile caselor vechi, adevărate comori arhitecturale, ce se pierd însă în zgomotul cotidian.
Mediafax vă prezintă povestea Palatului Banffy.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro