BusinessMagazin

Tag: I love my job

  • I love my job. Liantul dintre oameni şi case

    În copilărie, Adrian Lupu visa să devină preot, iar apoi, la fel ca mulţi alţi băieţi, şi-a dorit să ajungă fotbalist. Traiectoria aleasă după facultate, aceea a vânzărilor directe, l-a adus însă într-un alt domeniu, al imobiliarelor. Cu ce plusuri şi minusuri vine, din experienţa sa, rolul de agent imobiliar şi cum te poţi pregăti pentru a atinge succesul în această meserie?

     

    Printre cele mai frumoase aspecte ale meseriei de agent imobiliar se numără diversitatea oamenilor şi a situaţiilor cu care intri în contact, faptul că te poţi conecta cu profesionişti din multe domenii de activitate conexe şi că ai posibilitatea de a ajuta persoane fizice/juridice să-şi rezolve anumite nevoi esenţiale pentru ei (achiziţie, vânzare, închiriere, investiţie etc.) legând prietenii frumoase şi fiind şi foarte bine plătit pentru acest serviciu, posibilitatea transformării pe parcurs din agent imobiliar în investitor, prin cunoaşterea pieţei şi a oportunităţilor care apar la un moment dat, dar şi miza psihologică mare prin valorile mari cu care lucrezi, care vine la pachet cu satisfacţii pe măsură, alături de libertatea de timp şi posibil şi financiară pentru cei care fac paşii corecţi în această meserie”, descrie Adrian Lupu o serie de avantaje ale breslei pe care a ales-o şi din care fac parte, la nivel naţional, circa 10.000  de agenţi imobiliari, potrivit datelor Storia.

    Pe de altă parte, din rândul provocărilor, aminteşte de probabilitatea de a prelua emoţiile clienţilor sau de a consuma foarte mult timp pentru situaţii care nu se materializează, faptul că activitatea de agent imobiliar încă nu e reglementată, oricine putându-se erija într-un agent imobiliar, care nu face decât să afecteze imaginea agenţilor profesionişti, faptul că libertatea de timp vine şi cu necesitatea de a lucra în anumite zile sau intervale în care cei mai mulţi oameni sunt liberi, căci majoritatea pot face vizionări seara sau în weekenduri şi sărbători legale, atunci pot veni la negocieri, merge la bancă sau notar.

    Pe lista de calităţi pe care, în opinia sa, un bun agent imobiliar ar trebui să le aibă, Adrian Lupu include, printre altele, profesionalismul, onestitatea, transparenţa, abilităţile bune de comunicare, o bună conexiune cu cât mai mulţi colegi de breaslă şi colaboratori din domeniile conexe din piaţă, empatia, un nivel ridicat de cunoaştere a pieţei şi a modificărilor legislative, flexibilitatea şi adaptabilitatea la comportamente umane şi situaţii şi instruirea de specialitate. Consideră că trebuie să fii, totodată, un negociator de top şi un fin psiholog.

    Printre defectele întâlnite în rândul persoanelor care activează în domeniu spune că se regăsesc lipsa instruirii de specialitate, faptul că vor să facă totul pe cont propriu pentru a maximiza câştigurile şi nu colaborează cu alţi colegi, evitarea fiscalizării, lipsa calităţilor amintite anterior şi faptul că se vând ieftin pentru că au servicii precare, iar asta se răsfrânge asupra agenţilor buni.

    Despre felul în care arată agenda sa zilnică, Lupu spune că în primul rând trebuie să bifeze activităţile trecute pe ordinea de zi, apoi să facă un follow up cu clienţii actuali sau din trecut, pentru a vedea în ce situaţie se află, pe listă făcându-şi de asemenea loc discuţiile cu brokerii de credite, notarii, colegii de breaslă pentru a rezolva cât mai eficient speţele imobiliare aflate pe rol, comunicare şi updatare permanentă a clienţilor pentru ca ei să ştie în timp real în ce stadiu se află vânzarea proprietăţii lor, identificarea de canale sau metode noi prin care să îşi atingă rezultatele dorite atunci când variantele clasice de vânzare/închiriere nu funcţionează, precum şi participarea la evenimente de networking şi cursuri de specialitate pentru a ţine pasul cu noutăţile din domeniu.

    În ceea ce priveşte modul în care s-au schimbat preferinţele românilor în materie de alegere a locuinţei (chirie vs. achiziţie) în urma pandemiei, Adrian Lupu susţine că, întrucât multe persoane au putut lucra şi de acasă, au început să ia tot mai în serios achiziţionarea/închirierea şi la o distanţă ceva mai mare de centrul oraşului. „Pentru că s-a lucrat de acasă, o parte au dorit suprafeţe ceva mai mari pentru locuinţele lor. Pandemia nu a afectat decizia de a cumpăra, ci caracteristicile proprietăţilor luate în considerare. Au mai fost şi persoane care amânaseră decizia mutării într-un spaţiu mai mare, iar pandemia a fost un alt declanşator al acestei acţiuni.”

    La capitolul cursuri pe care le poţi face pentru a te perfecţiona ca agent imobiliar, el le enumeră pe cele de reprezentare exclusivă a vânzătorului/cumpărătorului, cursurile de analiză comparativă de piaţă/evaluare proprietate, de negociere şi de psihologia vânzărilor. Potrivit lui, cel mai mult poţi învăţa însă prin ucenicie într-o agenţie serioasă sau alături de cineva care are deja rezultate în domeniu.

    Despre punctele pro şi contra lucrului în agenţie vs. ca agent independent, Lupu spune că în agenţie există deja nişte proceduri, un nivel de competiţie care te poate ajuta, ai un program poate ceva mai riguros, ai colegi de la care te poţi inspira, variante de colaborare mai rapidă, eventualul brand de agenţie. „Pe de altă parte, ca independent ai posibilitate de câştiguri mult mai mari. Responsabilitatea e maximă, nu ai pe cine da vina. Sunt şi costuri ceva mai mari de operare faţă de varianta de lucru în agenţie. Dar şi flexibilitate maximă la program, care totuşi nu e neapărat de bine pentru cei dezorganizaţi.”

    Celor aflaţi la început de drum, el le recomandă să facă o triere mai eficientă a clienţilor şi a proiectelor incluse în portofoliu, pentru a nu investi timp în discuţii care nu au şanse de a se concretiza, prin investirea unui timp mai aprofundat în discuţiile dinaintea demarării unei colaborări – incluzând aici cunoaşterea clientului, identificarea nevoilor acestuia, a dorinţă de vânzare – „posibil ca această să nu fie una reală”, analiza cererii din piaţă pentru acel gen de produs, analiza comparativă de piaţă pentru a stabili un preţ corect de vânzare, verificarea documentaţiei  proprietăţii şi întocmirea contractelor de reprezentare exclusivă.

    Cel mai mare vis profesional al său? „Educarea pieţei de clienţi şi colegi/jucători din piaţă pentru ca această meserie să funcţioneze la standardele existente în Statele Unite/Canada, sau măcar la nivel Portugalia, Israel, Marea Britanie. Iar presa poate juca un rol superimportant în asta.”    ■

     

    Carte de vizită Adrian Lupu

    1. A absolvit un liceu administrativ-economic şi Facultate de Economia şi Administrarea Afacerilor, specializarea management şi master în management organizaţional;

    2. A lucrat în HoReCa în toate vacanţele de vară de la facultate si master, urmând, în Statele Unite, şi un program de work & travel, şi un timp a cochetat puţin şi cu învăţământul universitar, ca şi cadru didactic asociat la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Specializarea Management;

    3. Cariera propriu zisă în vânzări şi-a început-o într-o companie de vânzări directe, iar după trei ani a devenit agent imobiliar.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..). Poveştile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Şi programarea poate fi făcută din pasiune

    Sebastian Doroftei a ales informatica încă din gimnaziu, fără să fi văzut vreodată un calculator şi anticipând dezvoltarea ulterioară a domeniului. Nu s-a lăsat descurajat de prima notă primită – 2 – şi după multă muncă şi nopţi nedormite – se află în postura în care să dea şi sfaturi generaţiilor care cunosc deja beneficiile aduse de acest domeniu. Cel mai important? Şi programarea trebuie să fie făcută din pasiune, iar rezultatele – chiar şi financiare, sunt doar o consecinţă.

     

    „Mi se părea că era noul trend. Eram foarte pasionat de matematică şi, pe de altă parte, eram şi conectat la viaţa reală şi mi se părea că doar din matematică nu poţi să-ţi creezi o carieră. Poate doar o carieră academică. M-am documentat, la nivelul la care puteam să mă documentez, în clasa a opta, în 1995, când nu exista internet, şi am ales informatica. Am ajuns la liceul de informatică fără să fi văzut calculator niciodată. Am fost foarte ambiţios. Prima mea notă la informatică a fost 2”, descrie Sebastian Doroftei, CEO-ul agenţiei de software development şi marketing digital Codezilla, felul în care privea domeniul programării în copilărie. Avea încredere însă că poată să depăşească acest „impas” de început, mai ales fiindcă terminase clasa a opta cu 10 şi era foarte sigur pe el, mizând pe inteligenţa nativă.  „Dar programarea necesită muncă. Am pierdut multe nopţi ulterior. De la nivelul de nota 2 am ajuns în loturile naţionale, în doi ani. Am fost olimpic şi în liceu şi în facultate. Am terminat facultatea, m-am angajat aici ca programator şi am început să lucrez să fac programare”, îşi descrie el evoluţia. Cum vede el lucrurile în domeniu, după ce şi-a construit întreaga carieră în aceasta? „E cam ceea ce le zic eu tuturor oamenilor care încep la noi şi care îşi doresc să evolueze: trebuie să faci programarea din pasiune. Trebuie să ai conştiinţa lucrului bine făcut. Când te duci seara la culcare, trebuie să ştii că în ziua aia ai făcut tot ce puteai face mai bine. Am avut experienţe cu oameni care au ales să facă programare pentru că era plătită bine. Cea mai mare parte dintre cazuri au fost eşecuri. Pentru că programarea trebuie să o faci cu pasiune, trebuie să-ţi placă ceea ce faci. Banii sunt doar o consecinţă.”

    Carte de vizită

    Sebastian Doroftei

    1. Şi-a început cariera în 2003, fiind primul programator al Codezilla;

    2. De peste un deceniu, el a fost coloana vertebrală a dezvoltării în cadrul Codezilla, în calitate de CEO, reuşind să obţină creşteri anuale atât în dimensiunea echipei, cât şi în venituri, care au ajuns anul trecut la peste 20,3 milioane de lei, potrivit datelor publice disponibile.

    Din rolul de CEO al Codezilla, spune că îşi propun să ofere clienţilor lor  „mai mult”: „Există în piaţă o lipsă de corelare între echipele de strategie, de digital şi de dezvoltare pe proiecte de programare. Iar asta duce la proiecte întârziate, stres pentru clienţi, greşeli. Noi le avem pe toate in-house”. Potrivit lui Doroftei, Codezilla vrea să ofere clienţilor o experienţă completă din acest punct de vecdere, de la începutul proiectului până la final. Compania românească are o istorie de 30 de ani, dar oferă servicii de digital de 20 de ani, când a început de altfel să lucreze pentru companie şi Sebastian Doroftei, în 2003. „Prin 2014, când ne-am dat seama că dezvoltarea de soft are o dinamică mult mai mare decât restul serviciilor pe care le oferim, am decis să facem un spin-off din vechea companie, care a implicat şi o schimbare de nume, în urma unui brainstorming făcut printre angajaţi: ne-a plăcut combinaţia între Code, ceea ce ne doream să facem, şi -zilla, care e folosit, de multe ori, ca să arate că ceva e foarte mare. Aşa că aşa s-a născut Codezilla, în 2014.”

    În prezent, o mare parte dintre proiectele pe care le fac sunt axate pe piaţa de publicitate şi încep cu produse care nu necesită foarte multe cunoştinţe tehnice, cum ar fi bannerele, newsletterele şi alte produse adiacente, însă se axează mai ales pe produse mai complexe, precum site-urile de prezentare, aplicaţiile de mobile, site-urile de e-commerce sau softurile de business. Recent, au început să livreze proiecte şi în zonele de blockchain, NFT-uri, realitate augmentată. Pe lângă acestea, oferă şi servicii de marketing digital, de la strategie la implementare. Din rândul proiectelor lansate, Sebastian menţionează soluţia de mobilitate urbană Splash (lansată în 2019, este rezultatul unei investiţii de peste 2 milioane de euro), cât şi EcoHop, un integrator de soluţii de mobilitate care va fi lansat în curând: „Mai avem şi alte proiecte în plan. Mai sunt proiecte la care am lucrat şi la care continuăm să lucrăm şi toate sunt construite pe modelul de businessuri separate”. În rândul realizărilor recente ale Codezilla se numără deschiderea primului birou în afara ţării, în Statele Unite ale Americii: „E un proiect-pilot. Dacă merge aşa cum ne dorim, o să deschidem şi alte birouri anul viitor. Suntem maturi şi avem o experienţă foarte mare în domeniu, astfel încât să putem concura cu marile companii internaţionale din această industrie”.

    Dacă iniţial Sebastian Doroftei era singurul programator de la Codezilla, în prezent au ajuns la peste 100, crescând linear: „Avem o creştere de 20-30% în fiecare an. La început, ne ocupam doar de anumite nişe din programare, acum facem cam tot ce se poate face în acest domeniu. Odată cu deschiderea biroului din State, ne aşteptăm la mărirea acestui procent de creştere în următorii doi ani”. Sunt însă atenţi la ritmul de creştere: „Investim în echipe pentru care nu vedem un potenţial în viitorul apropiat doar pe anumite tehnologii despre care credem că vor avea un impact major. Când ne-am apucat de proiecte în blockchain, am ales o echipă de oameni care s-a specializat în zona asta fără să aibă proiecte reale. Acum au început să apară proiectele şi oamenii sunt pregătiţi. Am mai făcut asta cu serviciile de dezvoltare de aplicaţii mobile acum mulţi ani, când aplicaţiile mobile nu erau foarte dezvoltate. Acum avem o echipă de dezvoltare de aplicaţii mobile foarte matură, care poate gestiona proiecte foarte complexe şi pe care mă pot baza”.

    Provocări legate de evoluţia afacerii nu prea au avut, însă „singurul moment puţin mai stresant a fost când a apărut pandemia. Toată lumea era speriată, nu ştia ce o să urmeze şi toţi partenerii noştri şi-au pus freeze pe bugetele de dezvoltare, de promovare, de marketing. A fost o perioadă scurtă, să zicem de o lună – două, până când lumea a înţeles că e nevoie să mergem mai departe şi că o să trăim alături de COVID mult timp înainte”. Iar ritmul de creştere chiar a fost puţin accelerat după pandemie, după ce oamenii au realizat că multe dintre lucrurile care se făceau fizic, acum o să treacă în digital. Dincolo de aceste servicii, Sebastian Doroftei spune că ceea ce îi diferenţiază este cultura: „Deşi nu mai suntem un start-up, ne reprezintă cultura antreprenorială, în care oamenii sunt prieteni, relaţionează, ies chiar şi în afara programului de lucru. Nu vrem să fim o corporaţie în care totul e la linie, în care dacă ai întârziat după 9, cineva te urmăreşte şi te notează undeva. Programul de lucru e destul de flexibil. Oamenii îşi fac treaba, proiectele sunt livrate la timp şi au calitatea pe care ne-o dorim, aşa că maturitatea echipelor se vede.” Ce urmează? „Obiectivul meu, pe termen lung, este să avem o prezenţă globală, cu birouri în cât mai multe pieţe. În viitorul apropiat, luăm în calcul să ne dezvoltăm în Londra şi Dubai. Evident, planul este ca toată producţia să se facă doar de aici, pentru că eu chiar cred în potenţialul românilor de a oferi servicii cu valoare adăugată. Avem mulţi oameni care au potenţial şi pot oferi plus valoare prin ceea ce livrează. Plus că nu ne dorim să renunţăm la cultura Codezilla, indiferent cât de mult ne extindem, pentru că ea ne reprezintă.” 

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN. În care îi scoatem în faţă pe oamenii pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Cine este omul din spatele lui Loki şi Captain America şi în ce măsură aduc efectele vizuale succesul unei producţii de Hollywood

    Poate una dintre slujbele trecute cel mai adesea cu vederea la Hollywood, fiind însă indispensabilă pentru succesul şi estetica unui film, este aceea de director al diviziei de efecte speciale. Dan DeLeeuw, nominalizat de trei ori la premiile Oscar şi de două ori la premiile BAFTA pentru munca pe care a depus-o în domeniu, ne-a povestit însă dedesubturile acestei meserii. Cel mai recent proiect la care a lucrat? Sezonul II al lui Loki, serial care îl are în prim-plan pe zeul nordic omonim, unul dintre principalele personaje din Universul Cinematografic Marvel (MCU).

     

    Născut în California, Dan DeLeeuw şi-a început cariera la Dream Quest Images ca al doilea angajat al diviziei digitale a companiei. Învăţând de la zero domeniul CG (computer graphics), a devenit supervizor digital la filmele Disney „Crimson Tide”, „The Rock” şi „Reign of Fire”. A început apoi să animeze personaje la Rhythm and Hues Studios, unde a supervizat efectele speciale ale producţiei „Night at the Museum”, care a fost recunoscută la premiile Academy VFX Bake-Off, unde se remarcă cei care pot fi ulterior nominalizaţi la premiile Oscar pentru efecte vizuale.

    Pasiunea sa pentru efecte speciale a început odată cu un episod recurent din copilăria lui, dar esenţial în parcursul său profesional, ce avea loc în perioada vacanţelor de vară. Atunci, îşi manifesta  pasiunea pentru cinematografie şi efecte construind miniaturi care urmau să fie spectaculos distruse în fiecare an cu ocazia unuia dintre cele mai importante evenimente pentru americani: 4 iulie, ziua independenţei Statele Unite.

    Peste ani, cel mai recent proiect la care a participat este al doilea sezon al lui Loki, serial care continuă povestea din ultimul film din franciza Avengers, producţie care deţine şi acum locul doi în topul filmelor cu cele mai mari încasări din istorie la Box Office.

    „Efectele speciale (VFX) pentru Loki sunt împământenite în realitate; lucrez îndeaproape cu designerul de producţie Kasra Farahani, care are unele dintre cele mai grozave seturi de producţie din câte am văzut, mult mai bune decât majoritatea filmelor de lungmetraj. Astfel, direcţia artistică a show-ului influenţează mult designul şi efectele speciale”, explică el.

    „Aşadar, prin intermediul efectelor speciale, putem spune poveştile supereroilor. Apoi, de la un film la altul, secvenţele de design au devenit din ce în ce mai mari – la «Endgame», am putut vedea extratereştri care se luptă cu eroi zburători, deci te confrunţi cu tematici pe care nu le întâlneşti la alte producţii.“ – Dan DeLeeuw

    Dan are trei nominalizări la premiile Oscar şi două la premiile britanice BAFTA pentru munca pe care a depus-o la efectele speciale ale unor filme din MCU precum „Captain America: The Winter Soldier”, „Avengers: Infinity War” şi „Avengers: Endgame”. Cu alte cuvinte, a participat la crearea aşa-zisului multivers Marvel, una dintre cele mai de succes francize cinematografice din istorie.

    „Multiversul vine din benzile desenate şi le-a permis creatorilor să spună poveşti alternative ale eroilor, putând să aducă personajele într-un singur univers. Îţi permite să vezi, de exemplu, versiuni diferite ale lui Doctor Strange şi să vezi ceilalţi eroi în altă lumină. Cu Loki, multiversul ne-a ajutat să arătăm poveşti diferite ale personajului, precum Crocodile Loki şi Sylvie”, adaugă Dan, care a regizat inclusiv un episod din cel mai recent sezon al lui Loki, cel cu numărul 2.

    Şeful departamentul de efecte speciale de la Loki lucrează pentru MCU de la Iron Man 3, film cu Robert Downey Jr., lansat în urmă cu un deceniu. Serialele Marvel păreau la început să umple anumite goluri lăsate intenţionat sau nu în  franciza Avengers, să le ofere fanilor poveştile care nu au putut apărea în filme. Cu Loki, lucrurile par să meargă însă în sens opus, de parcă filmele încearcă să se integreze în universul creat de serial.

    „Şi cred că este grozav. Faptul că l-am avut pe Loki în lungmetrajele MCU ne-a permis să aducem greutate poveştilor din serial. Sezonul I a arătat că naşterea multiversului a avut sens, iar sezonul II dezvoltă şi mai mult lumea aceea.” În primul sezon, serialul cu Tom Hiddleston în rol principal s-a „jucat” cu ideea de birocraţie, conturând o lume kafkiană cu mii de camere şi o infinitate de faţete ale muncii la birou. Pe de altă parte, sentimentele „greoaie” pe care le oferă platourile de filmare au continuat şi în seria a doua, încercând să sublinieze povara de a lucra într-un loc atemporal, continuă reprezentantul Marvel.

     

    Fişa postului directorilor de efecte speciale

    Totuşi, în ce constă, mai exact, munca lui Dan? „O observaţie excelentă a avut loc în timpul filmării «Captain America: Winter Soldier», în ziua în care Stan Lee era pe platou. Producătorul ne-a făcut cunoştinţă, spunându-i că eu sunt supervizorul efectelor speciale, moment în care Stan mi-a spus: «Minunat, deci tu eşti cel care face ca totul să fie posibil»”, îşi aminteşte el.

    Pentru context, Stan Lee este creatorul Timely Comics,  care avea să devină ulterior Marvel Comics, benzile desantate care stau la baza MCU. Pe jumătate român, este considerat de mulţi cel mai influent om din industria benzilor cu supereroi. A murit în 2018 la 95 de ani.

    „Aşadar, prin intermediul efectelor speciale, putem spune poveştile super-eroilor. Apoi, de la un film la altul, secvenţele de design au devenit din ce în ce mai mari – la «Endgame», am putut vedea extratereştri care se luptă cu eroi zburători, deci te confrunţi cu tematici pe care nu le întâlneşti la alte producţii.”

     

    AI-ul, echipă bună cu efectele speciale

    Un aspect esenţial în viitorul efectelor speciale va consta în inteligenţa artificială, unul dintre domeniile preferate ale investitorilor de pe Wall Street de anul acesta, care a alimentat în mare parte creşterile înregistrate în 2023 de piaţa americană de capital. Dan este însă de părere că AI-ul nu va înlocui niciodată un scenarist sau pe cei de la departamentele artistice/„proiectare” a personajelor, însă va fi în mod clar o unealtă care ar urma să vină în extensia artei cinematografice.

    „Când am lucrat la Thanos, foloseam deja o versiune de AI care ne-a ajutat să «mapăm» prestaţia lui Josh Brolin (actorul din spatele personajului – n.r.). Nu l-a înlocuit pe actorul Josh Brolin, ci ne-a ajutat să îi păstrăm complexitatea şi mişcările feţei.” Unelte de acest gen vor începe să fie integrate mai mult în pipeline-ul producţiilor de la Hollywood, consideră el. De exemplu, dacă un director FX vrea să creeze o explozie, îi poate arăta programului în care lucrează cum arată o astfel de reacţie chimică, iar AI-ul va începe să simuleze şi apoi să creeze o explozie cât mai realistă, bazată pe punctul de referinţă pe care i l-a oferit şi accelerând astfel producţia.

    „Probabil că în patru-cinci ani o să vedem asta în mod recurent”, spune el, adăugând că, până atunci, munca propriu-zisă cu actorii rămâne – alături de regie şi scenariu – poate principalul atu pentru o producţie de succes.

    „Am fost foarte norocoşi că, înainte să începem filmările la Loki, am adunat actorii într-o încăpere ca să lucrăm la scenariu. A fost o experienţă de nepreţuit, în primul rând pentru că am avut o cameră plină de scriitori şi mari actori şi am găsit astfel «vocea» fiecărui personaj. Am înţeles cum ar reacţiona personajele şi ce ar trebui să spună. A fost, de fapt, cel mai mare avantaj pe care l-am avut, filmările decurgând apoi fără probleme.”

    Prezent pe Disney+, platformă de streaming disponibilă din vara anului trecut şi în România, sezonul II al lui Loki a fost lansat oficial la începutul lui octombrie, urmând să se încheie luna viitoare după şase episoade. Cu şase nominalizări la premiile Emmy şi un scor mediu de 90% pe Rotten Tomatoes, show-ul cu fratele zeului nordic Thor a fost până acum bine primit de critici. 

    „Există o dinamică de-a lungul sezonului, în care relaţiile continuă să evolueze – asta este cea mai bună parte a muncii mele. Dincolo de camaraderia de pe platou, este vorba de un proces organic de storytelling, în care poţi lua toate aceste personaje pe care le cunoşti şi să le arunci în diverse situaţii, văzându-le apoi cum reacţionează într-o poveste poliţistă sau Si-Fi”, a declarat Dan DeLeeuw pentru BUSINESS Magazin.    ■

     

    Carte de vizită:

    1. Cariera lui Dan DeLeeuw a început în 1993 la Dream Quest Images, unde a lucrat ca director tehnic CGI, înainte să devină supervizor pentru efecte speciale în cadrul unor firme precum The Mask, Armageddon şi Bicentennial Man. Dream Quest a fost cumpărat în 1996 de The Walt Disney Company, numit câţiva ani mai târziu „The Secret Lab”;

    2. Din 2002 până în 2011 a lucrat pentru Rhythm and Hues, studiourile VFX din spatele filmului „Life of Pi”;

    3. Debutul în MCU a avut loc în 2012, în timpul filmărilor pentru Iron Man 3;

    4. Din 2021, şi-a dus colaborarea cu Marvel la un nou nivel, când a preluat rolul de supervizor efecte speciale pentru serialul Loki. Aici a primit oportunitatea de a deveni primul regizor de la Marvel care să avanseze din rândurile departamentului VFX, urmând să regizeze episodul secund al celui de al doilea sezon al show-ului.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Diana Mihăilă: „În România nu te poţi forma ca specialist în soluţii de organizare. Toate certificările mele sunt internaţionale.”

    Sistemul de organizare a spaţiului de lucru pentru învăţatul înainte de BAC s-a transformat peste ani, pentru Diana Mihăilă, în idee de business. După o intensă pregătire peste graniţe, căci în România nişa specialiştilor în soluţii de organizare nu a prins încă contur, ideea a luat forma unor experienţe concrete, de tip workshopuri şi webinarii, pe care antreprenoarea le susţine, în ultimii ani, exclusiv în sfera B2B. Ce valenţe capătă organizarea la nivel de companie şi cum ne influenţează starea de bine la nivel individual?

     

    Sunt Diana Mihăilă, primul specialist în soluţii de organizare din România. Am obţinut prima certificare în anul 2017. În 2019 am devenit Master Professional Organizer, după ce am creat o metodă de organizare ce mi-a fost validată prin această nouă certificare. În total, cred că am opt, nouă certificări până acum. Şi spun acest lucru doar pentru a se înţelege că mie îmi place foarte mult povestea asta”, ne-a spus ea într-un interviu susţinut la finalul unei conferinţe de presă organizate de IKEA pe tema soluţiilor de organizare a casei şi a impactului pe care il are organizarea în bunăstarea individuală şi relaţională.

    Potrivit ei, organizarea este simplă, creativă, intuitivă, şi vorbeşte astfel despre ea „pentru că în felul acesta o vei asimila mult mai uşor ca pe o rutină”. De altfel, spune că tot ce dezvoltă ca şi conţinut în zona de organizare are această componentă de accesibilitate şi de normalitate. „De organizare nu trebuie să te sperii. Organizarea trebuie să o asimilezi ca pe un stil de viaţă sănătos. Şi pe măsură ce vei înţelege anumite principii şi le vei prelua în viaţa ta, vei putea să-ţi creezi un flux.”

    Diana şi-a descoperit această pasiune în anii de liceu, când a realizat cât de mult o ajuta organizarea să înveţe, să îşi pregătească spaţiul pentru a studia eficient. „Am luat BAC-ul prima pe liceu şi sunt conştientă că rezultatul a avut legătură cu acest mecanism de învăţare pe care îl dezvoltasem, coordonat cu pregătirea mediului şi cu modul în care depozitam obiectele de care aveam nevoie să studiez.”

    A folosit aşadar ulterior această experienţă pentru a se dezvolta în direcţia organizării la nivel profesionist.

    Diana este de părere că organizarea este o aptitudine de viaţă pe care oricine o poate învăţa în aproape orice moment al vieţii. „Zic aproape orice moment al vieţii pentru că nu includem, să spunem, primii doi ani de viaţă, când suntem foarte mici, dar după doi ani copiii pot prelua anumite elemente de organizare. Pentru copiii preşcolari şi în primii ani de şcoală, organizarea înseamnă identificarea şi aducerea obiectelor. Aş vrea să normalizăm această relaţie a copiilor cu organizarea şi implicarea în activităţi casnice. Dacă identifică şi aduc, este suficient. Când vor pune la loc, va fi deja o asimilare a procesului ca şi rutină, dar în timp.”

    Cât despre persoana care a inspirat-o de-a lungul timpului în activitatea sa, o menţionează, „ca profil de business”, pe Martha Stewart. „Chiar dacă ea are focusul foarte mult pe partea de cooking, are o sferă foarte largă în zona de casă, organizare, do it yourself şi zona de amenajare, spaţiu, evenimente, cooking şi baking. Mi-a plăcut treaba asta pentru că am înţeles arhitectura ei de business. Nu s-a limitat la a face o singură activitate, ci s-a uitat către businessurile conexe, către industriile conexe care întregesc un subiect.” Ea subliniază faptul că organizarea nu are legătură doar cu casa, deşi majoritatea o asociază de cele mai multe ori cu acest subiect. „Organizarea are legătură cu timpul, cu banii, cu resursele, cu planificarea, cu productivitatea, cu mediul profesional, cu relaţiile dintre parteneri, dintre colegii de lucru. Intră foarte mult în viaţa noastră de zi cu zi, în casă şi în afara casei.”

    Pregătire peste hotare. În România, Diana spune că nu te poţi forma ca specialist în soluţii de organizare, motiv pentru care toate certificările sale sunt internaţionale. De-a lungul timpului, a investit în pregătirea sa „câteva mii bune de euro”, fiecare curs având un cost care pleacă de la câteva sute şi ajunge la câteva mii de euro, în funcţie de durată şi etapele aferente. „De exemplu, un curs de specializare pentru organizarea dulapului este cu siguranţă mai accesibil ca preţ decât un curs care include toate palierele organizării: organizarea pe plan personal, organizarea acasă şi organizarea pe plan profesional. Sau un program de master are un cost mai ridicat decât un prim program de specializare.” Despre varianta de a lansa propriile cursuri de organizare pe plan  local, spune că există un mare potenţial în această direcţie, însă într-un orizont de timp mai îndepărtat, deoarece în momentul de faţă, meseria de profesionist în soluţii de organizare nu există în nomenclator. „Este un proces destul de amplu de introducere şi anevoios. Nu ştiu cât va dura şi când se va întâmpla. Am făcut o serie de demersuri şi documentare în zona aceasta.” În plus, explică ea, formarea altor specialişti presupune ca tu, din rolul de trainer, să ai un curs de formator şi unul de manager de proiect, care împreună, dacă ar exista acest job în nomenclator, ţi-ar da dreptul să predai şi să formezi alţi oameni. „Sunt nişte cursuri care trebuie făcute şi recunoscute de Ministerul Muncii. Pentru că dacă este în nomenclator, tu poţi să oferi diplome recunoscute. Cursul de formator este esenţial, însă momentan această direcţie nu există. Sunt cursuri pe care le poţi oferi şi să fie urmate ca hobby, să emiţi o diplomă de absolvire, dar nu au acea calitate. Nu poţi să vinzi oamenilor ceva ce de fapt nu există în ţara ta.”

    Popularitatea acestei meserii este însă în creştere la nivel european. „Păstrez legătura cu o serie de entităţi din Europa şi professional organizers şi pot spune că este o profesie care se dezvoltă.”

     

    Organizarea în sfera B2B. Deşi în trecut făcea şi organizare la domiciliu, businessul Dianei s-a dezvoltat în direcţia B2B, aşa că în prezent lucrează preponderent cu corporaţii. „Sunt însă companii care oferă în mod constant workshopuri angajaţilor lor, cu solicitări de organizare complexe, pornind de la organizarea casei, a dressingului şi a timpului, pentru a vedea cum aceste elemente te ajută să fii mai productiv la birou.” În general, la webinariile organizate participă 30-50-70 de persoane, în funcţie de sală, însă a susţinut astfel de evenimente şi cu 150 de angajaţi. Majoritatea clienţilor săi sunt companii mari, de peste 100 de angajaţi, din industrii diverse, de la asigurări şi banking la beauty, fashion, home & deco şi chiar tech.

    Acest tip de experienţe pornesc de la câteva sute de euro şi pot ajunge la mii de euro, preţul de start fiind în general 1.000 de euro. De pildă, un workshop care a presupus mai multe serii de participanţi a avut un cost de 7.500 de euro. În paralel cu workshopurile şi webinariile organizate, unele companii optează şi pentru resurse suplimentare care contribuie la consolidarea informaţiilor primite: e-bookuri, plannere şi video-uri, printre altele.

    Cum ar putea însă o companie să devină mai organizată sau să implementeze nişte soluţii de organizare pentru a angajaţi astfel încât să crească productivitatea? Răspunsul Dianei e scurt şi conchis. „Prin înţelegerea fluxului şi al locului fiecărui angajat în structura respectivă.” Astfel, adaugă ea, atât timp sunt create relaţii eficiente între angajaţi şi li se pun la dispoziţie resursele de care au nevoie pentru a-şi îndeplini individual activitatea, dar şi în comun, lucrurile vor funcţiona mai bine. „La fel de importantă este şi scanarea foarte clară a profilului fiecărui individ din acea companie, căci îţi poate ofer foarte multe elemente. Să vezi la ce se pricepe omul respectiv. Căci, chiar dacă în descrierea jobului poate avem aceeaşi funcţie, eu s-ar putea să am abilităţi mai bune pe digital, şi tu să ai în partea de relaţionare şi de implementare a acelor activităţi pe care le transferi din digital în lumea reală, în activităţi offline.”

    Dintre cele mai recente proiecte în care s-a implicat, Diana aminteşte şi de colaborarea cu un dezvoltator imobiliar local pentru a implementa soluţii de organizare într-un bloc construit de la zero, care va fi gata în 2024, soluţii care vor ajuta locatarii să valorifice cât mai bine spaţiul disponibil, chiar dacă acesta nu implică foarte mulţi metri pătraţi. „Deci asta este o direcţie, de a continua colaborările în zona de dezvoltare imobiliară, alături de crearea de programe şi oferirea de consultanţă şi servicii pentru zona de business, accesibile pentru companii şi corporaţii.”

    Cu o experienţă de peste 80 de ani în oferirea de soluţii de organizare, IKEA România a scos la iveală, în cadrul unei conferinţe de presă recente, câteva date despre impactul ordinii – sau al lipsei sale – asupra wellbeingului fiecăruia.
    Potrivit lui Theodor Nica, Communication & Interior Design Manager IKEA România, 84% dintre români sunt adesea frustraţi în legătură cu dezordinea şi percepţia asupra dezordinii. În plus, subliniază că „pentru a ne simţi cu adevărat bine acasă locuinţele trebuie să reflecte personalitatea noastră, să ne simţim noi înşine acasă”.
    La rândul său, Bogdan Bojneagu, people & culture manager, IKEA România, susţine că depozitarea are un rol foarte important în a ne ajuta să gestionăm viaţa. Citând un studiu realizat de IKEA, el spune că 50% dintre oameni se ceartă din cauza dezordinii de acasă. „Noi nu putem salva relaţii, dar putem elimina discuţii inutile şi situaţii stresante în familie.”

    Soluţii viabile, cu zero costuri. La capitolul „tendinţe”, Diana observă că românii au cele mai mari dificultăţi de organizare în general în zona de bucătărie, din pricina faptului că e camera în care se acumulează o cantitate foarte mare de obiecte, care pune presiune pe capacitatea noastră de organizare. „Complicat este să ne păstrăm fluxul şi în living, pentru că este un spaţiu pe care îl împărţim cu membrii familiei şi se creează tot felul de zone de interes pe care trebuie să reuşim să le armonizăm: copiii îşi adună jucăriile, noi ne aducem cărţile, laptopul, lucrăm, poate avem şi o zonă de dining şi mâncăm, deci se creează tot felul de puncte care se încarcă de obiecte.” De asemenea, spune că este dificil să mai păstrăm ordinea în cărţi, în documente, „din aceleaşi raţionamente. Şi, bineînţeles, la haine şi la jucării”. Dacă e să facem o comparaţie cu alte state europene, Diana spune că în România probabil că există încă şi această asociere între acumularea de obiecte şi etapa de dinainte de Revoluţie, când accesul la bunuri era mult mai redus. „S-a împământenit un pic povestea asta.”

    Vestea bună este că organizarea, subliniază ea, te poate costa zero lei, atât timp cât asimilezi o serie de principii, dacă îţi dai seama cum este mai eficient pentru tine să depozitezi, să împachetezi, să sortezi. „Nu ai nevoie de bani pentru a te organiza. Trebuie doar să înţelegi care sunt metodele potrivite pentru tine. Pe măsură ce bugetul îţi va permite, vei putea adăuga coşuri, cutii. De altfel, poţi chiar să refoloseşti cutii de pantofi, de la cadouri şi tot felul de alte lucruri care intră în viaţa noastră pe diferite căi. Dar nu trebuie să porneşti de la ideea că ai nevoie de bani pentru a te organiza.”

     

    Inspiraţia din showroomuri. Potrivit Dianei, subiectul organizării a devenit mai familiar la nivelul pieţei şi datorită marilor magazine de mobilier şi decoraţiuni, pentru că ai exemple concrete, le poţi vedea şi, asimilând vizual aceste elemente, vei fi tentat să le aduci şi la tine în casă, în forma respectivă, să implementezi acel flux. Ea este de părere că aceste vizite reprezintă un bun exerciţiu vizual, iar încercarea de a le replica reprezintă partea practică. „Nu vei deveni organizat într-o zi, peste noapte. Nu vei deveni organizat nici într-o viaţă de om la modul acela pe care îl vezi în reviste. Dar vei deveni organizat cum îţi trebuie ţie, experimentând şi acceptând că metodele de organizare se schimbă de la o etapă de dezvoltare la alta. Într-un fel îţi organizezi spaţiul când eşti singur, în alt mod vei organiza dacă vei avea un partener cu care vei împărţi fix acelaşi spaţiu despre care vorbim, altfel vei organiza când apar copiii, când sunt mai mari, când intră la şcoală. Deci trebuie să asimilăm organizarea ca pe un flux într-o continuă transformare.”

    În încheiere, Diana Mihăilă întăreşte ideea că organizarea este un domeniu pe care trebuie să-l abordezi intuitiv şi să-l modelezi în funcţie de natura ta. „Organizarea este simplă, creativă, intuitivă, iar regula sa de aur implică identificarea locurilor potrivite pentru toate obiectele deţinute.”   

    Carte de vizită

    Diana Mihăilă, specialist în soluţii de organizare

    1. Înainte de a deveni specialist în soluţii de organizare a activat în industria media timp de 15 ani;

    2. A obţinut prima certificare de specialist în organizare în anul 2017 şi spune că este prima persoană din România cu această calificare;

    3. Este autoare a cărţilor de poveşti cu idei de organizare dedicate copiilor „Alex şi Seb în Ţara Curcubeu” şi „Alex şi Seb în căutarea maşinii perfecte”;

    4. A creat o metodă de organizare dedi­cată părinţilor cu copii mici şi un program de o lună de zile de punere în ordine cu sens a lucrurilor casei (#MareaOrganizare), inclus de Parlamentul European în rândul iniţiativelor cu impact pozitiv pe scară largă;

    5. Online, a fondat cea mai mare comunitate de profil din România (Diana Mihăilă – Idei Organizare), recunoscută în cadrul Facebook Women Community Lea­dership Meeting, Varşovia.

    3 motive pentru care e greu să organizăm casa

    1. Avem foarte multe colecţii de cărţi/viniluri/CD-uri şi altele şi ne ataşăm de lucruri chiar dacă nu le folosim;

    2. Locuinţele în care trăim nu dispun de un spaţiu generos;

    3. Familiile sunt formate din 3-5 membri, factor care pune presiune pe spaţiul de depozitare şi generează nemulţumiri.

     

    3 recomandări pentru o organizare eficientă

    1. Prioritizaţi produsele multifuncţionale, care răspund mai multor nevoi şi economisesc spaţiul, ex.: măsuţe de cafea, tabureţi şi canapele cu spaţii de depozitare;

    2. Alegeţi produse „beautiful outside, smart inside” – sistem de depozitare cu opţiuni de fronturi, care răspund preferinţelor de stil, şi in interior sunt smart şi modulare;

    3. Gândiţi în metri cubi, de jos în sus, nu în metri pătraţi, pentru a valorifica tot spaţiul disponibil.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de…” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..). Poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea am decis să le acordăm o rubrică specială în paginile revistei.


     

     

  • I love my job. În căutarea pantofului perfect

    Un pantof pe care să nu îl simţi, aproape imponderabil şi invizibil sunt câteva dintre caracteristicile încălţămintei perfecte din punctul de vedere al lui Victor Vulpe, designerul care a pus românia pe harta marilor creatori de pantofi. El caută pantoful perfect pereche după pereche, încă de când a pornit pe drumul meşteŞugului de pantofar în balconul înfrigurat al garsonierei din studenţie. „Probabil va fi ultimul pantof pe care îl voi face”, glumeşte el referindu-se la idealul ţintit, fără să-şi imagineze vreun alt drum spre viitor decât cel început în urmă cu aproape 30 de ani.

     

    Am început să fac pielărie pe balcon, era un spaţiu dintr-o garsonieră închiriată, era foarte frig iarna acolo şi încercam să mă încălzesc cu bucuria lucrului. Nu stăteam prea mult în atelierul acesta improvizat pentru că eram student atunci şi făceam asta cumva clandestin, adică nu eram deloc bine organizat, dar treptat-treptat am început să prind gustul şi am încercat să îmi perfecţionez cât am putut de repede tehnica”, descrie Victor Vulpe începuturile sale în domeniul pielăriei, în anul 1995. De la micile accesorii, a trecut la cele mai mari, cum ar fi genţile, iar în anul 2005 a conceput prima sa pereche de pantofi. „Între timp s-au scurs vreo cincisprezece ani, aşadar am sărit din balcon într-un atelier adevărat, cu maşini, cu utilaje etc., iar în prezent sunt la al doilea atelier.” Înclinaţii artistice avea dintotdeauna, însă, înainte de facultate, părinţii l-au încurajat să meargă în direcţia unui liceu veterinar, dat fiind faptul că în perioada aceea prioritatea era găsirea unui loc de muncă ce ar fi putut să faciliteze procurarea rapidă a alimentelor. Pe urmă a venit Revoluţia şi, fiindcă era târziu să meargă înspre un liceu de artă – a ajuns la o şcoală populară de arte. Mai târziu, când s-a mutat în garsoniera din Timişoara, avea să studieze pedagogia artelor şi se pregătea să fie profesor de desen: „Pentru mine, pielăria şi lucrul cu materialele de acest tip erau cumva a doua natură, lucram foarte des la facultate cu fel de fel de materiale, le amestecam, făceam experimente de tot soiul, ceea ce fac şi astăzi – m-am obişnuit să fiu flexibil, să nu fiu unidirecţional”.

    La scurt timp, vânzarea accesoriilor din piele a devenit o modalitate prin care să se întreţină la facultate – având în vedere şi costurile ridicate ale materialelor folosite la studii. „Fiind din Arad, trebuia să îmi plătesc chiria, la cămin nu îmi plăcea deloc, aşa că din primul an am migrat spre o chirie mai ieftină. Am început să vând destul de repede şi uşor în primă fază, fiindcă aveam o grămadă de artişti în jurul meu, care aveau şi ei nevoie de o curea ca lumea, de o gentuţă sau de ceva similar.” La pantofi a trecut în 2005, iar după două perechi făcute, la a treia avea deja un client. „Am trecut la pantofi pentru că nu îmi găseam pantofii ideali pentru un picior destul de lat – începusem să înţeleg ce înseamnă o pereche de pantofi adevărată pentru că aveam lângă mine un mic atelier de pantofărie şi vedeam pantoful desfăcut pe masă. Am realizat astfel că în magazine se găsesc pantofi de foarte slabă calitate –  mi-am spus că şi cu ochii închişi pot să fac ceva mai bun de atât. Am fost impresionat de ce a ieşit, a doua pereche era mai bună decât prima, şi acum le am în atelier – sunt un fel de simbol pentru mine.” 

    I s-a spus că este foarte simplu să faci o pereche de pantofi, iar el mărturiseşte că a crezut, dar a realizat de-a lungul timpului că „nu îţi ajunge o viaţă ca să înţelegi ce se întâmplă într-o pereche de pantofi. Mi-am dat seama că aş putea să fac chiar un fel de carieră cu asta pentru că pantoful are o forţă incredibilă: dacă ai o pereche bună de pantofi nu o să o uiţi vreme de mulţi ani, asta pentru că te ajută foarte mult, îţi oferă încredere şi ai un alt tonus”. După ani, a dat şi viaţa de oraş pe sat, unde îşi şi găseşte deseori inspiraţia: „Am în faţă un fel de parc unde stau şi privesc cerul de câte ori am nevoie – deci cam ăsta ar fi traseul meu pe scurt”.

    Preţurile unei perechi de pantofi realizate de el ajung la câteva mii de euro – dar nu vă imaginaţi că Victor Vulpe s-a îmbogăţit din acest meşteşug – anual, ajunge să realizeze maximum patru perechi de pantofi. „E vorba de calitate în primul rând, nu de cantitate, durează foarte mult procesul realizării unei perechi de pantofi – dar nu am cum să scurtez acest proces, pentru că atunci ar trebui să cobor ştacheta destul de mult. Dacă mă întrebaţi de profit, aş spune că de curând am ajuns acolo, înainte lucram în pierdere, nu-mi acopeream costurile, nici facturile de curent, nici materialele –lucram la un moment dat doar ca să lucrez.”

    Însă succesul nu se măsoară doar în profit, drept urmare, în rândul realizărilor sale recente se numără câştigarea argintului la un campionat de profil de la Londra, „World Championship of Shoemaking 2023”, pe care îl descrie drept „un bebeluş, de patru ani, relevant pentru industrie, care a fost reinventat după reguli care funcţionau din secolul trecut – cam de o sută de ani campionate de genul acesta nu s-au mai văzut. Oamenii au cam uitat de pantoful clasic, acum acesta a fost redescoperit şi putem să spunem că trăim într-un soi de revoluţie a pantofului de acest tip sau a renaşterii acestuia. Aveam nevoie de un stimulent de genul acestui campionat, el se duce cu efecte foarte departe chiar înspre zona clientului şi ai nevoie de un astfel de eveniment care să coaguleze atenţia tuturor.” De asemenea, Victor Vulpe mărturiseşte că vede locul doi obţinut la acest campionat ca pe o responsabilitate: „Acum, dacă mă întorc înapoi la campionat am o singură direcţie posibilă, nu pot să merg în cealaltă parte, adică ori merg în sus, ori nu mă prezint. Dacă te uiţi în primii zece pantofi de acolo o să îi vezi pe oamenii care excelează cu adevărat; calitatea concurenţilor e foarte ridicată, dar pentru mine este foarte important acest premiu pentru că juriul este format din cei mai puternici şi cei mai valoroşi pantofari posibili.” Ce urmează? Pe termen scurt, Victor Vulpe şi-a propus să termine perechile de pantofi pe care le mai are de făcut – „Sunt foarte multe dintr-o dată, aşdar logistica este destul de stufoasă. Apoi, s-ar putea să mă întorc la acest campionat, dar nu se ştie exact în ce an pentru că aştept o temă foarte bună.”  ■

     

    5 întrebări pentru Victor Vulpe

     

    1. De unde vă luaţi inspiraţia?

    Sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu, la lumea care evoluează, mă uit la maşini, la biciclete, la trotinete, la tot ce apare nou, sunt foarte curios,  nu stau cu capul sub nisip, dar cel mai important este ceea ce se întâmplă în lumea pantofului clasic, un mediu extrem de dinamic, unde totul se schimbă extrem de repede şi unde lumea vine cu tot felul de idei noi.

    2. Sunt pantofii o modalitate de a-ţi arăta statutul?

    E adevărat că pantofii reprezintă una dintre modalităţile prin care oamenii să îşi manifeste statutul în îmbrăcăminte; uneori reprezintă chiar o modalitate mai puternică de a face acest lucru decât costumul; trebuie să ştiţi că într-o pereche de pantofi sunt  250 de operaţii distincte, iar complexitatea unei perechi de pantofi este probabil mult mai mare decât a realizării unui costum, astfel că da, costurile ar trebui să fie mai mari, iar oamenii se laudă „din oficiu” cu o pereche de pantofi – adică nu contează neapărat cât de bine vin pantofii şi cât de scumpi au fost. Dar nu toţi clienţii caută asta, majoritatea vin la mine pentru că au alte nevoi şi nu vor să declare nimic prin îmbrăcăminte, sunt oameni care vor să aibă încălţări subtile, nimic ieşit din comun, au nevoie de un pantof pe care să îl poarte ei şi nu invers.

    3. Care este părerea dvs. asupra fast fashionului?

    La fel ca în cazul pantofilor, vorbim ori despre producţie de masă, ori de ateliere foarte mici, la mijloc a cam falimentat totul, producţia de masă este mai mare şi mai rigidă, iar atelierele mai mci sunt cât mai flexibile fiindcă astfel îşi aduc clienţii aproape. Aproape că nu mai contează preţul când vezi libertatea pe care o ai ca să decizi cum îţi arată tocul, ce culoare au şireturile, fiecare detaliu poate fi controlat.

    4. Cum se raportează tinerii la meseria de pantofar?

    Sunt puţini tineri dispuşi să încerce măcar să-şi asume câţiva ani din viaţă pentru o meserie care s-ar putea să nu fie pentru ei. Majoritatea celor care vin din zona artelor se gândesc că e un pas înapoi să lucreze într-un atelier unde se fac pantofi sau, dacă ştii că poţi să excelezi în zona asta cu atât mai bine, dar pretenţiile lor probabil sunt mult mai mici decât ale mele şi atunci nu văd asta ca pe un viitor pentru ei; dacă vin din alte zone, mi-este foarte greu să le explic, de pildă, ce înseamnă o linie dreaptă şi de ce trebuie să fie dreaptă, exigenţele sunt foarte diferite.

    5. Un sfat pentru cineva care doreşte să practice o astfel de meserie?

    N-o spun eu, dar am auzit-o de la foarte mulţi pantofari care au o istorie în domeniu, adică au o viaţă întreagă într-un atelier de acest gen: viitorul este strălucit dacă reuşeşti să sari peste faza incipientă, care este destul de grea şi asta înseamnă nu să nu arzi etape, ci să nu te blochezi în primele faze – dacă treci de primii 2-3 ani eşti un om salvat, vei avea un viitor în meseria asta, iar peste 50 de ani poţi să te simţi la fel de proaspăt.  

    În cadrul Flagship Store-ului Viggo din Capitală, Victor Vulpe a expus recent cei trei pantofi bespoke, câştigători ai concursului „World Championship of Shoemaking 2023”, desfăşurat la Londra.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Planşeta din CV

    O veche pasiune pentru desen şi vecinătatea campusului Facultăţii de Arhitectură din Iaşi, în curtea căruia cutreiera în copilărie, şi unde i-a văzut pe studenţi proiectându-şi schiţele, l-au determinat pe Matius Ichim să renunţe la visul de a deveni cadru militar şi să aleagă, în schimb, meseria de arhitect, specializându-se pe zona de retail. Între timp, a strâns în portofoliu nume binecunoscute ca Victoria’s Secret, Mango, Farmaciile Dona, Noriel şi Jolidon. Cum împleteşte acum arhitectura cu antreprenoriatul?

    Am absolvit Facultatea de Construcţii şi Arhitectură din Iaşi, secţia arhitectură G.M. Cantacuzino. Întotdeauna am zis despre mine că am plecat din facultate cu un paşaport de antreprenor în alb. De ce? Fiindcă în primii ani de facultate şi în primii ani de stagiu am deschis un PFA iniţial, apoi o firmă. De atunci activez eu în domeniul arhitecturii comerciale, iar acestui lucru i s-a adăugat din 2020 şi faptul că am devenit fondatorul platformei www.prioretail.ro,  primul ecosistem de servicii de retail din România”, îşi descrie Matius Ichim, într-o frază, evoluţia în industrie.

     

    Spaţiul de joacă, devenit spaţiu de studiu. El povesteşte că dintotdeauna i-a plăcut desenul, „ca expresie, ca libertate de creaţie”, dar când era elev a cochetat şi cu ideea de a deveni ofiţer în Armata Română. „Ideea era sădită în minte fiindcă am un unchi care a absolvit Academia Tehnică Militară şi se ocupa ca ofiţer de coordonarea procedurilor de testare şi de întreţinerea avioanelor la Unitate Militară din Ianca (jud. Brăila), unde mergeam des în vacanţă, iar asta m-a făcut să îmi placă foarte mult ordinea şi oarecum farmecul vieţii de militar.” Câţiva ani mai tarziu, în adolescenţă, a descoperit însă că în parcul din cartierul unde mergea foarte des cu gaşca de băieţi de la bloc, pe malul Bahluiului, se afla sediul Facultăţii de Arhitectură. „De acolo începea campusul universitar Tudor Vladimirescu şi, în timp, am devenit interesat de acel spaţiu al facultăţii. Copii fiind, mergem vara să prindem guşteri pe malul Bahluiului, să ne mai urcăm prin sălcii sau să explorăm pur şi simplu vecinătăţile. Parcul dintre cele două facultăţi era un loc cu nişte sălcii foarte mari şi paznicii nu era foarte stresaţi, ne lăsau să ne jucăm pe acolo. Vedeam des prin geamul facultăţii de arhitectură luminile aprinse, iar când am prins curaj am intrat,  m-am apropiat de studenţi, le puneam întrebări despre desene şi machete, îi admiram cum stau şi desenează până târziu, îmi părea foarte atractivă viaţa aceasta şi am zis că ce ar fi să încerc să fac arhitectură. Şase ani mai târziu, am devenit arhitect, cu diplomă.”

    Prima lecţie pe care a învăţat-o după ce a devenit arhitect cu acte-n regulă a fost că nu este doar el în meseria sa, ci trebuie să se raporteze la un studio întreg. Practic, spune că studioul de arhitectură ce îi poartă numele a luat naştere cu adevărat atunci când a învăţat să devină mai eficient, mai performant cu ajutorul celor de lângă el şi se referă aici la partenera sa de business,  Alina Andrieş. „Ea este partenera mea în tot şi în toate, iar acest lucru nu doar că mi-a schimbat cariera, mi-a schimbat viaţa. Dacă n-ar fi fost pasul pe care l-am făcut în 2013, când am rugat-o să fie parte din Matius Studio, cu siguranţă, astăzi lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Deci aceasta ar fi lecţia pe care aş spune că am învăţat-o, cea de a de a cere ajutor, de a împărţi sarcinile, de a te baza pe cel de lângă tine, de a creşte împreună cu cel de lângă tine, de a mai da o şansă unui subcontractor dornic de performanţă, de a mai crea  posibilitate de dezvoltare cu furnizorii etc.”

     

    Un proiect de referinţă în general şi în particular. Dintre ramurile industriei în care activează, Matius Ichim a ales să facă carieră în arhitectura de retail, a cărei dinamică a urmărit-o încă de pe băncile facultăţii, iar unul dintre proiectele de referinţă nu doar pentru piaţă, ci şi pentru traiectoria pe care avea să o ia cariera sa a fost al doilea mall al ţării. „Eram în Iaşi, unde am făcut facultatea, şi tot pe malul Bahluiului, în partea de est a râului, adică în aval de campusul universitar se ridica Iulius Mall, pe fostul loc al cantinei studenţeşti. M-au atras din prima forţa şi viteza cu care avansa şantierul. Vedeam zilnic forfotă în zona unde după cursuri vizitam colegii din căminele studenţeşti la terasele din Campus. În câteva săptămâni s-au făcut demolările, iar în doar câteva luni pe fostul loc al cantinei era deja construit acest mall, al doilea din România şi primul din provincie. Am văzut cum această investiţie prinde contur şi acest lucru a însemnat pentru mine un studiu de caz interesant, inspiraţional pot să spun.” În plus, spune că îl atrage dinamismul arhitecturii de interior, complexitatea tehnologiei încorporate într-o amenajare interioară. „Îmi place foarte mult că în zona retailului te întâlneşti cu specialişti, te întâlneşti cu oameni educaţie în zona aceasta. Deci din punctul ăsta de vedere, lucrurile funcţionează un pic mai uşor. Cu toate acestea are totuşi un dinamism şi un grad alert de a se adapta la tehnologie, de a căuta mereu formule noi de expresie, pentru că, iarăşi, un lucru care m-a atras la spaţiile comerciale este că aceste spaţii sunt menite creării unui spectacol, unei experienţe cât mai memorabile şi mai fidele brandului comercializat. Magazinele sunt un spectacol al formelor, un spectacol al texturilor, al culorilor. Sunt o explozie de lumină controlată evident, reprezintă o lume fascinantă în ansamblu şi în detaliu în egală măsură. Practic acesta e farmecul ei, faptul că arhitectura comercială, arhitectura de retail îţi oferă o experienţă completă.” O altă caracteristică a arhitecturii de retail, adaugă el, este faptul că aceasta integrează foarte multă tehnologii de tipul augmented reality, virtual reality, gemeni virtuali, metaversuri şi personas, „deci avataruri, practic euri ale noastre în extensie, în lumea digitală, au intrat şi ele în arhitectura comercială, iar în curând ne vom armoniza foarte bine”. Un exemplu pe care îl dă, şi „o provocare astăzi în lumea retailului”, sunt cabinele de probă cu oglinzi care au integrate ecrane.

    Carte de vizită

    Matius Ichim, 46 de ani, arhitect, proprietar al Matius Studio, fondator al platformei online Prioretail

    A absolvit Facultatea de Construcţii şi Arhitectură din Iaşi, Secţia arhitectură G.M. Cantacuzino

    Normative învechite, antreprenoriat de actualitate. Vorbind despre provocările meseriei sale, el spune că o caracteristică a arhitecţilor este „să ne plângem uneori de provocările pe care le reprezintă pentru breasla noastră normativele învechite, deci legislaţia neadaptată noilor contexte economice, procedurile neeficiente ale birocraţiei şi aşa mai departe”. Exemplifică aici cu normativul P 118, după care arhitecţii proiectează clădirile civile şi în mod special cele cu un grad mai mare de aglomerare urbană, cum sunt centrele comerciale. „Acest normativ este alcătuit în 1998, când nici nu existau malluri, ci erau doar acele clădiri din centrul oraşelor, denumite patriotic Moldova, Nada Florilor, Unirea ş.a.m.d. P 118 este foarte foarte departe în timp, dar noi suntem obligaţi să lucrăm după el.”

    Retailul, adaugă Matius, este un domeniu foarte pragmatic, „iar pentru universul acesta în perpetuuă reinventare şi mişcare am creat în 2020 platforma www.prioretail.ro, spre a uşura căutările de diverşi specialişti din spectrul amplu al celor care lucrează cu prioritate în retail: fie că ne referim la corpuri de iluminat, finisaje de pereţi, finisaje de pardoseli, la integratori, furnizori de parfumuri ambientale dedicate spaţiilor comerciale, furnizori şi integratori de tehnologie pentru echipamente de self check-out la case de marcat fără asistent vânzător.” Practic, spune că această platformă creează o punte între lumea operatorilor în retail, inclusiv centre comerciale şi cea a furnizorilor de materiale, servicii, specializaţi în retail. „Săptămânal aderă membri noi, fie că sunt arhitecţi, ingineri, furnizori de soluţii de printere şi cititoare de coduri de bare, senzori electromacnetici, porţi antifurt, rulouri, sisteme audio etc. E o provocare să fii mereu în pas cu ceea ce este necesar în industrie, acest lucru te face competitiv şi te motivează să te identifici aproape simbiotic cu segmentul pe care îl reprezinţi. Îmi doresc foarte mult ca primul lucru la care se gândeşte un retailer când are o nevoie să fie platforma Prioretail.” Antreprenoriatul, la rândul său, recunoaşte că a venit cu nevoile reale de a fi mereu în pas cu cerinţele retailerilor – „care evident sunt foarte atenţi la ce se întâmplă în societate” – şi care sunt cele mai eficiente forme de a răspunde acestora.

    Potrivit lui, în 2022, deşi se anunţa un an catastrofal, odată cu debutul operaţiunii militare din Ucraina, lucrurile au intrat într-o zonă din inerţie. „Mă gândeam că va fi un an greu, că se vor stopa proiecte, dar nu a fost aşa: la foarte scurt timp au revenit cererile de actualizare a contractelor şi de deblocare, astfel încât studioul nostru a înregistrat în cele din urmă cel mai bun an din parcursul său din anul 2000, anul nostru de debut. În 2019 am avut o cifră de afaceri de 235.000 euro, în 2022, după pandemie, atacuri, criză energetică, financiară am reuşit să depăşim această cifră, ceea ce ne-a dat încredere şi pentru acest an.”

    „Meseria de arhitect este încă o meserie respectată şi vine încă cu nişte avantaje sociale. Este o meserie bine privită, destul de bine remunerată. Ce le-aş recomanda celor care vor să aleagă această profesie ar fi să îşi aleagă o nişă, o zonă din arhitectura mare care îi atrage mai mult sau o tehnică de lucru care îi atrage. Pot fi foarte buni creatori de metaversuri, astfel nu mai au treabă cu structurişti, cu proiectanţi de instalaţii, doar crează. Este important să îşi promoveze lucrările, să fie vizibili, să fie informaţi şi în tendinţe, atât cât se poate.”

    Matius Ichim, arhitect

    Matius Studio, în cei 23 de ani de activitate, a fost autorul şi coautorul a peste 500 de proiecte în toate centrele comerciale şi mallurile din România. „Ponderea este de un proiect pe săptămână, adică în medie în România se deschide săptămânal, cu ajutorul Matius Studio, un magazin, fie că vorbim de mall, galerie comercială, family center, street mall.” Pe pieţele externe au intrat în 2016, odată cu un proiect în parteneriat cu specialişti din Statele Unite, Austria, România şi Rusia, iar în 2022 au desenat magazinele brandului de fashion Made by Society: unul la Londra şi încă două în Sofia. „Ne aşteptăm să desenăm mult mai mult în exterior – avem deja proiecte în derulare, iar unul dintre ele va fi cu franciza Made by Society care se extinde pe plan internaţional.”

    În plus, spune că a desenat, adaptat şi coordonat, de-a lungul timpului, concepte de branduri internaţionale, dintr-o mare varietate de industrii, având printre clienţi magazine de jucării, de fashion, farmacii umane, farmacii veterinare, fitofarmacii, cosmetice, papetării, bijuterii, locuri de joacă, bricolaj, locuri de joacă etc. „Portofoliul depăşeşte la ora actuală peste 120 de nume şi peste 30 de categorii de produse. Majoritatea clienţilor sunt recurenţi, revin la noi.” Aminteşte aici de nume precum Victoria’s Secret, Farmaciile Dona, Bath and Body Works, Noriel, Jolidon şi Mango.

     

    Siguranţa pe primul loc. Legat de cele mai frecvente cerinţe venite din partea clienţilor, acestea sunt pentru consultanţă în implementare şi pentru facelift sau concept de spaţiu de retail. „La noi la studio vin retaileri care ori ştiu foarte bine ce şi cum vor să vândă, ori sunt la început de drum şi practic, împreună explorăm, căutăm soluţia cea mai bună, soluţia optimă pentru  prezenţa sa în mediul acesta extrem de concurenţial. Ca un exemplu în acest domeniu aş folosi Vagabond Studio (Made by Society) şi Autograf 64, magazine care nu aveau un precedent în România şi au performat şi o fac în continuare, la un nivel foarte înalt.”

    Potrivit lui, bugetul minim care ar trebui investit de un retailer se poate încadra între 600 şi 1.000 de euro pe metru pătrat. „Din ce în ce mai des se întâlneşte situaţia în care un spaţiu gata amenajat sau un spaţiu care pare gata amenajat este închiriat de departamentele de leasing ale operatorilor de malluri ca spaţiu de retail cu toate condiţiile de operare: în viziunea leasingului practic, noul retailer nu are decât să-şi schimbe sigla, să-şi mobileze, să-şi zugrăvească şi nu mai trebuie să facă absolut nimic pentru autorizare. Or lucrurile nu sunt chiar aşa. De cele mai multe ori spaţiile preluate ca fiind de-a gata au diverse probleme, fie la instalaţia de detecţie, fie la instalaţia de stingerea incendiilor, fie la compartimentările care nu sunt realizate corespunzător cu pereţii etanşi la incendiu şi uşi la fel proiectate, iar aici pot continua cu foarte multe exemple tehnice. Elementele care nu trebuie să lipsească sine qua non dintr-un proiect implementat corect sunt instalaţiile ISU, spuneam mai înainte de detecţie sprinklere, hidranţi, centrală de incendiu iluminat antipanică, butoane de alarmare, buton de delestare manuală.”

     

    O meserie în care vizibilitatea e definitorie. La capitolul work-life balance, arhitectul spune că îmbină chestiunile administrative şi de business cu provocările ce vin odată cu statutul de părinte, el având şi doi băieţi. Iar de când a a lansat platforma ww.prioretail.ro în 2020, îşi permite luxul de a-i aloca între o oră şi 24 de ore în funcţie de complexitatea provocărilor zilnice. „Mă ocup foarte îndeaproape de bunul mers al proiectele Matius Studio fie că îmi aparţin, fie că le gestionează colegii ai mei arhitecţi şi ingineri (Răzvan, Matei, Corina M., Sandra, Corina F., Fabiola, Florin, Andrei, Ana, Vlad şamd), care au rol şi de project manageri mulţi dintre ei, oferind şi asistenţă de şantier. Deci practic însoţim un spaţiu comercial pe tot parcursul inserţiei sale într-un centru comercial. De foarte multe ori mergem să facem relevee la spaţii comerciale, ne vedem cu reprezentanţii spaţiilor comerciale, vizionăm împreună şantierul, spaţiul, povestim despre provocările proiectului. Investim multă energie în toate aceste proiecte. În restul timpului avem întâlniri şi desenez foarte mult în continuare, chiar şi pe hârtie, căci îmi place să am contact în continuare cu creionul, hârtia, cu mediile de desen.”

    Cât espre hobby-uri, îi plac foarte mult filmele, citeşte poezie, memorialistcă, critică literară, îi place să ascult muzică, să meargă cu bicicleta, să înoate „şi, în mod previzibil probabil, ar zice mulţi, fireşte, îmi place foarte mult să desenez”.

    În încheiere, Matius Achim spune că meseria de arhitect este încă o meserie respectată şi vine încă cu nişte avantaje sociale, fiind o meserie bine privită, destul de bine remunerată, deşi „este mult loc de mai bine pe acest segment financiar”. Aşa că le recomandă tinerilor care vor să o aleagă să îşi aleagă o nişă, o zonă din arhitectura mare care îi atrage mai mult sau o tehnică de lucru care îi atrage. „Pot fi foarte buni creatori de metaversuri, astfel nu mai au treabă cu structurişti, cu proiectanţi de instalaţii, doar crează. Este important să îşi promoveze lucrările, să fie vizibili, să fie informaţi şi în tendinţe, atât cât se poate.”   

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.) de aceea ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. O poveste despre bijuterii pe care nu le-ai primi de la mama ta, dar pe care le-ai face cadou fiicei tale

    …îşi descrie Lito Karakostanoglou brandul de bijuterii, pe care l-a creat în urmă cu aproape un sfert de secol. Dincolo de culori şi lumină mediteraneeană, în creaţiile antreprenoarei-designer se regăseşte cea mai importantă valoare a culturii cu care a crescut: libertatea. Spiritul liber a determinat-o să renunţe la advertising pentru design şi antreprenoriat, să studieze în Paris arta şi, mai ales, să facă piesele unice ce ajung acum în cele mai luxoase magazine de bijuterii ale lumii, pornind din micul ei atelier din Atena, cu obiectivul de a străbate nu doar graniţe, ci şi generaţii.

     

     

    „Fac designul multor bijuterii one off (unicat) – inelele care îţi plac, de exemplu, se înscriu în această categorie. Pentru acestea trebuie să găsim piatra, odată ce am găsit piatra, începem să facem montajul, care este ca dantelăria: încerci să susţii piatra în cel mai bun mod posibil pentru ca aceasta să fie stabilă, apoi împodobim montura cu diamante”, îmi povesteşte  Lito Karakostanoglou, grecoaica antreprenor care a creat brandul de bijuterii ce îi poartă numele, ca şi cum ar povesti unui prieten despre meşteşugul ei. Pare nu doar că are răbdarea necesară să explice cu lux de amănunte detaliile, dar este şi entuziasmată de entuziasmul meu la vederea setului de inele care au furat privirile celor care au venit la evenimentul din Bucureşti dedicat brandului – „genul acela de bijuterie care este foarte frumos şi pentru cel care îl poartă” – având un soi de pandantiv care se mişcă odată cu mişcările purtătoarei. „Fac multe bijuterii care sunt pentru cei care le poartă, pentru noi, astfel că atunci când le ai pe deget, observi un alt aspect important – acela că lumina trece prin piatră – aşadar poţi să vezi mai bine culoarea acesteia. De asemenea, poţi să porţi mai multe inele simultan – îţi poţi face propriul mic buchet, cum le numesc eu atunci când sunt alăturate”, mai detaliază ea. 

    Grecoaica Lito Karakostanoglou se descrie drept un antreprenor autodidact, care a învăţat pe cont propriu meşteşugul bijuteriei. A studiat marketingul şi advertisingul, a locuit câte doi ani în Boston şi, mai târziu, Paris, dar a revenit totuşi acasă, unde a pus bazele atelierului de bijuterii Lito Fine Jewelry.

    Mama sa avea deja un mic magazin în Atena, cu un alt profil însă, iar tatăl său este şi el antreprenor în industria confecţiilor, astfel că, având spiritul de întreprinzător în sânge şi soarele mediteraneean în suflet, a decis să o ia pe drumul designului de bijuterii în 1999.

    „Grecia are o istorie în realizarea de bijuterii, dar nu vin dintr-o familie de producători de bijuterii, ci de comercianţi: mama avea acest magazin unde vindea accesorii şi cosmetice pentru femei, tatăl şi-a dezvoltat businessul în industria textilelor, am fost născută în spiritul de business şi în ideea de a fi independentă. Mama şi-a asumat multe riscuri – călătorea de când era foarte tânără să găsească diferite produse din lume, iar asta este ceva ce am repetat şi eu la rândul meu în carieră.” De altfel, ambii săi părinţi i-au transmis lecţii importante pentru dezvoltarea propriului business: atât tatăl, pe care îl descrie mai conservator şi cu o etică de afaceri foarte puternică, care şi-a calculat atent mişcările, ca „niciodată să meargă mai departe decât poate duce” şi a dezvoltat astfel un business extrem de stabil, care se apropie de o istorie de 100 de ani, cât şi mama sa, care a învăţat-o să aibă idealuri măreţe, să experimenteze şi să fie aventuroasă, precum şi că „nu există nimic din ceea ce nu poţi face şi mereu trebuie să cauţi să fii înaintea vremurilor tale”.

    Unde vezi brandul Lito Fine Jewelry în viitor?

    Vreau să continui să cresc businessul, dar păstrând direcţia de a fi aproape de artizanat. Îmi plac bijuteriile antice, felul în care obişnuiau oamenii să lucreze în trecut şi încercăm prin munca noastră să păstrăm respectul pentru această artă – aşadar, vreau să continui să fac piese unice, să fac designul de bijuterii pentru femei – pentru ca ele să se simtă sexy, elegante, libere să îşi facă propriile alegeri; vreau de asemenea să includ şi bărbaţii în familia noastră şi să dezvolt şi piesele dedicate lor. Credit foto: ANDREI VINTILĂ

    Ce a determinat-o însă să o ia pe drumul antreprenoriatului în domeniul bijuteriilor a fost un articol dintr-o revistă: „Citisem un articol când eram în Boston şi studiam advertising la programul masteral, era vorba despre un designer de bijuterii din Anglia, care este şi antropolog, călătoreşte şi cunoaşte diverse triburi, vede cum fac bijuteriile acolo, lucrează apoi folosind parte din tehnicile acestora şi creează bijuterii  pe care să le vândă, dar oferă în acelaşi timp şi muncă oamenilor din triburi, astfel că m-am gândit că dacă ea poate să facă asta, pot şi eu asta, aşadar, de ce să nu încerc?”.

    A deschis magazinul şi a început să îşi facă propriile bijuterii şi să le vândă, începând taie prin colaborări editoriale cu reviste, în baza unor concepte oferite de ei: „Dacă aveam drept concept Africa, mergeam în Egipt, să spunem, cumpăram pietre, minerale şi lucram cu ele – revistele luau bijuteriile pentru şedinţe foto, apoi eu le luam în magazin şi le vindeam”. Aşa a început să facă multe bijuterii one off – unicat; apoi, următoarea etapă de dezvoltare a presupus angajarea de tehnicieni pentru prelucrarea metalului, pentru ca mai apoi să îşi construiască propriul atelier.  „Aşa am început, treptat, să fiu mai implicată în business.”

    Este loc de branduri noi de bijuterii în piaţă?

    Desigur, este mereu loc pentru antreprenori noi în piaţă, cred că fiecare brand nou are posibilitatea să aducă ceva nou pe piaţă mai ales că generaţiile se schimbă, nevoile se schimbă, iar noile generaţii văd lucrurile diferit, poartă lucrurile diferit – cu siguranţă un brand nou poate să vadă lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Credit foto: ANDREI VINTILĂ

    Avea deja succes când şi-a dorit să aprofundeze cunoştinţele în domeniu, aşa că în 2004 a luat o pauză de la conducerea propriului atelier pentru a se muta la Paris ca să studieze sculptura şi desenul la École nationale supérieure des beaux-arts, iar apoi tehnica turnării în ceară pierdută şi desenul tehnic la École de la Chambre Syndicale de la Bijouterie, Joaillerie et Orfevrerie, potrivit presei internaţionale. În această perioadă, a creat piese pentru podiumurile legendare ale caselor de modă Kenzo şi Jean Paul Gaultier, în timp ce a proiectat şi accesorii pentru genţi pentru Zadig & Voltaire. La întoarcerea sa în Atena, în 2007, Lito a redeschis magazinul şi atelierul său noul nume, Cabinetele Curiozităţilor.

    A început să vândă în regim angro în 2010, după o colaborare cu o galerie din Paris care voia să facă designul unei colecţii pentru ei, pe bază de cărăbuşi taxidermizaţi. „În Grecia avem această tradiţie cu un talisman norocos pentru un an, pe care îl oferim pentru noroc înainte de anul nou – am adus această idee cu cărăbuşii în Franţa şi am început să fac aceste amulete norocoase pentru un an: prima bijuterie a fost cu doi cărăbuşi aflaţi într-o cuşcă, ieşind din cuşcă, aceea a fost prima dată când am făcut designul unei colecţii pentru o galerie – iar de atunci, am început să şi vând în regim wholesale”, povesteşte  Karakostanoglou, în timp ce îmi arată şi pozele cu bijuteriile pe telefon. 

    Creativitatea antreprenoarei-designer a fost influenţată însă de ţara natală mai profund, nu doar la nivel de culori sau idei de amulete norocoase. „Cred că m-a influenţat cel mai mult libertatea Greciei. Din punctul meu de vedere, Grecia are libertate, care merge dincolo de orice – avem frumuseţea Acropolei din Atena istoria antică, marea, soarele care sunt atât de frumoase – toate acestea te fac capabil să respiri, iar acea libertate este parte din ceea ce sunt. Aşadar, acea libertate îţi oferă putere să urmezi ceea ce crezi tu în interiorul tău. Când eram foarte tineri, aveam casa de vară unde mergeam la malul mării şi eram toată ziua acolo, fugind, dormind sub soare, nu eram izolaţi într-un loc – cred că acea libertate, când eşti o persoană creativă, îţi oferă acces nelimitat la imaginaţie.” Apoi, vara grecească nu lipseşte nici ea din creaţiile ei: „Multe dintre designurile mele au acest aer mediteraneean,  chiar şi inelele, deşi sunt foarte preţioase, au acest caracter jucăuş, există acest joc de lumină în ele,  chiar dacă sunt mari, nu sunt grele – mişcarea şi lumina care trece prin piatră cred că vin din cultura mea – vezi asta nu în mod direct, dar indirect, prin design”.

    Brandul Lito Fine Jewelry este poziţionat ca unul de lux: antreprenoarea-designer lucrează cu aur de 14 şi 18 carate, cu diamante, cu pietre preţioase şi semipreţioase şi, pe măsură ce brandul evoluează, se concentrează tot mai mult pe detalii: „Încercăm să avem cel mai bun control al calităţii, pentru ca bijuteriile să dureze timp de mai mulţi ani şi să le poţi purta, pentru ca bijuteriile să nu aibă doar un design frumos, ci să fie şi atent meşteşugite; aşadar nu este vorba despre o producţie de masă, sunt multe bijuterii unicat, ceea ce înseamnă că de la început la final, nu este un proces care se va repeta. Este o bijuterie pe care o vei putea purta timp de mulţi ani şi pe care o vei putea oferi fiicei tale, încercăm să avem această combinaţie de design modern şi clasic în acelaşi timp, iar calitatea să fie excelentă, să fie transmisă din generaţie în generaţie”.

    Brandul este  prezent în Europa, Statele Unite, Liban, Japonia – iar în România, a ajuns pentru prima dată în urmă cu 24 de ani. „Călătoresc destul de mult, ceea ce face destul de complicat să ai un program, un ritual, în fiecare zi, dar când sunt la Atena, în majoritatea dimineţilor mă duc la atelier, unde îmi petrec cea mai mare parte a ţimpului”, îşi descrie ea agenda. Se trezeşte, face gimnastică, îşi plimbă câinele, iese la teatru, la expoziţii sau cine alături de prieteni –„Atena este destul de plină de viaţă, aşa că ieşim des – insulele sunt foarte aproape, iar vara poţi să ai mici escapade în apropiere – câteodată călătoresc de asemenea pentru muncă – sunt multe de făcut”. Iar după doi ani de Boston, alţi doi de Paris şi vizite în aproape toată lumea, pentru Lito, „Grecia va rămâne mereu casă pentru mine şi îmi va oferi acea conexiune cu sufletul care este atât de importantă – este frumos, îmi place acolo”.     ■

    Ce sfat ai avea pentru cineva care lansează un brand nou?

    Aş spune că nu există corect sau greşit, ceea ce este important este să fii sincer cu ceea ce faci şi să ai o viziune clară.
    În lucrările Lito, temele clasice şi tehnicile de fabricaţie tradiţionale sunt interpretate printr-o lentilă contemporană. Bijuteriile Lito sunt realizate complet manual, iar fiecare colecţie este atribuită unui maestru bijutier, care realizează şi un control de calitate în scopul rezistenţei peste timp a bijuteriilor.     Credit foto: ANDREEA MACRI

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii extrem de pasionaţi de ceea ce fac.  Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • La 8 ani, în timp ce alţi copii băteau mingea afară, el învăţa să gătească pentru fraţii săi mai mici. Astăzi e bucătar şef într-una dintre cele mai luxoase staţiuni de schi ale Europei

    La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

     

    M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

    În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

     

    Drumul spre prima stea Michelin

    Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

    Carte de vizită:

    Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

    1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

    2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

    3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

    4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

     

    Regula de aur în bucătărie

    Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

     

    Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

    Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să  aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

    Primul secol de istorie a stelelor Michelin

    1900
    Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

    1904
    Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

    1909
    E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

    1914
    Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

    1922
    Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

    1926
    Începe marcarea restaurantelor cu stele;

    1931
    Coperta este schimbată din albastru în roşu;

    1936
    Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

    1945
    Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

    Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în  bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

    La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

    Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.  

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Umor în bucate

    La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

     

    M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

    În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

     

    Drumul spre prima stea Michelin

    Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

    Carte de vizită:

    Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

    1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

    2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

    3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

    4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

     

    Regula de aur în bucătărie

    Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

     

    Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

    Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să  aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

    Primul secol de istorie a stelelor Michelin

    1900
    Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

    1904
    Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

    1909
    E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

    1914
    Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

    1922
    Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

    1926
    Începe marcarea restaurantelor cu stele;

    1931
    Coperta este schimbată din albastru în roşu;

    1936
    Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

    1945
    Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

    Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în  bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

    La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

    Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.  

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job: Arta născută pe piele. Cum a evoluat piaţa tatuajelor din anii ’90 până în prezent şi ce înseamnă să fii artist tatuator în România

    Constantin Azoiţei, sau Costi, cum îl cunosc apropiaţii şi cei care îi trec pragul salonului, crează, de peste 25 de ani, artă vizuală. Doar că în loc de pensule foloseşte ace, şi în loc de şevalet… piele umană. Iar operele sale nu rămân expuse într-un muzeu sau într-o galerie, ci sunt purtate, la vedere sau ascunse sub textilele hainelor, de clienţii care, odată ce ajung în „atelierul” său, pleacă schimbaţi pentru totdeauna. Ce înseamnă să fii artist tatuator în România şi ce schimbări a reuşit el să aducă într-o piaţă în care tatuajele sunt încă stigmatizate de mulţi?

    „M-am născut într-un oraş minier, Lupeni, în judeţul Hunedoara. Am plecat de la o şcoală de meserii în care făceam dulgherie şi tâmplărie, în pictură şi zgârieturi pe piele – şi le spun astfel pentru că la vârsta aceea nu ştiam eu ce înseamnă tatuajul, deşi îmi doream să am acele desene pe piele ca cei pe care îi idolatrizam la vremea respectivă – Axl Rose, Sebastian Bach, Lemmy şi alţii”, îşi începe artistul povestea.

    Cu o carieră lungă în spate, pornită în 1996, odată cu primul tatuaj realizat, el spune că a rămas mereu consecvent. „Mi-am păstrat traiectoria în viaţă – tatuajul şi pictura, nu am sărit dintr-o barcă în alta, pentru că asta mi-am dorit să fac. Pasiunea mi-a devenit meserie şi am încercat să dezvolt mult treaba aceasta în ţară, la noi, tocmai pentru că mi-am dorit să nu mai fiu stigmatizat. Mi-am dorit să ajug să nu-mi mai fie ruşine cu meseria mea, să nu mă mai ascund cu ceea ce fac.”

    Oportunităţile de azi, inexistente în anii ’90

    Dorinţa de a deveni artist tatuator s-a născut în adolescenţă, odată cu primul tatuaj – „nişte dinţi de vampir” – pe care şi l-a făcut singur, manual. „Aveam 15-16 când m-am apucat să scrijelesc pe piele. Eram un copil care se dorea rebel şi eram atras de tot ce era noncoformist, iar numărul tatuajelor a crescut odată cu vârstă şi pe măsură ce am cunoscut mai mulţi artişti tatuatori.” Odată făcut primul tatuaj, şi-a propus să mai adauge câte unul pe an la colecţie. Dar spune că de la un punct nici nu mai contează numărul.

    După primul tatuaj autoaplicat, a decis să caute pe cineva care să îl tatueze “ca lumea’’. Fascinat de această experienţă, a hotărât că asta e calea pe care vrea să o urmeze la rândul său. Prima maşină de tatuat şi-a creat-o singur, punând cap la cap frânturi din ce apucase să observe când i se aplicase primul tatuaj „cu acte-n regulă”. „De acolo a început adevărata provocare, pentru că habar nu aveam ce înseamnă tuş, ace, toată tehnica de tatuaj, igienă şi aşa mai departe. Am avut şi perioade de dezamăgire, dar am fost şi bucuros cu noile descoperiri, pentru că la acea vreme nu aveam acces la nici un fel de informaţie şi trebuia să dezvolt de unul singur totul, de la partea de sterilizare, de la linii groase şi nedefinite, la manevrarea tuşului în piele, la căutarea de ace cu care să lucrez mai OK. Multe probleme pe care astăzi un tatuator la început nici nu bănuieşte cât de norocos este că nu le are.” Primul tatuaj realizat pentru un client nu şi-l aminteşte. „Chiar nu mai ştiu, dar ce ştiu este că, dacă voiam să fac un lup, un dragon… îmi ieşeau numai caricaturi. Greu, tare greu a fost. Nu a fost niciodată un punct zero în care să zic: Gata, de mâine sunt tatuator. Am fost atât de mult implicat şi preocupat de ceea ce făceam încât au trecut anii şi eu tot asta făceam, tatuam şi descopeream. Cred că am dezvoltat o pasiune şi mai cred că sunt printre norocoşii care au fost aleşi de meserie şi nu invers.”

    În 1999 şi-a deschis şi primul salon, Next Level Tattoos, care a funcţionat timp de zece ani în Târgu-Jiu înainte de a se muta în Capitală.

    „Mă pot numi norocos, dacă mă gândesc că prima dată am pus acul în piele prin anul 1996 şi astăzi încă fac acelaşi lucru: tatuez aproape zilnic, ore fără număr. (…) Pot spune că-mi trăiesc visul! Mi-am dorit dintodeauna să scot tatuajul din underground, să-l ridic la rang de artă.”

    Constantin Azoiţei (Costi), artist tatuator

    În voiaj pentru tatuaj

    Despre profilul clienţilor săi Costi spune că acesta unul foarte diversificat, „de la tineri care trăiesc din banii părinţilor la administratori de firme, bugetari, corporatişti, poliţişti, avocaţi, politicieni şi nu numai”. Femeile susţine că sunt mai preocupate de imaginea lor, de unde şi rezultă că numărul lor este mai mare „dar nici bărbaţii nu se lasă mai prejos”. Are, totodată, foarte mulţi clienţi care călătoresc la Bucureşti pentru un tatuaj. În ultima luna povesteşte că a avut, de exemplu, clienţi din Marea Britanie, Germania, Austria, Italia, Norvegia, Suedia, dar şi din Timişoara, Cluj, Arad. „De oraşele din apropierea Capitalei nici nu mai pomenesc – Ploieşti, Piteşti, Constanţa.” Are şi tatuaje a căror realizare durează 3-4 ore, dar şi altele care se întind pe 7-8 ore per şedinţă, „deci îmi este practic imposibil să fac un calcul al orelor pe care le-am petrecut pentru a le realiza. Dar pentru că suntem la BUSINESS Magazin şi vă plac cifrele, hai să zicem că în 26 ani am strâns cam 7.800 de zile de făcut tatuaje şi cam 50.000 de ore de lucru.”

    „Ai refuzat vreodată să execuţi un anumit tatuaj?”, a fost una dintre întrebările pe care i le-am adresat lui Costi. „Refuz săptămânal anumite proiecte, anumite persoane. Cum am mai spus, înainte de a fi artist tatuator sunt om. Uneori clienţii nu au cele mai bune idei şi se încăpăţânează să creadă că aia e ceea ce vor. Mai sunt tinerii care vor primele tatuaje cât mai la vedere, pe degete sau pe gât. Întotdeauna îi sfătuim să mai aştepte şi preferăm să nu îi tatuăm. Mulţi înţeleg, alţii nu şi aleg să meargă la alţi tatuatori sau chiar în locuri dubioase.” A întâlnit şi oameni care au regretat tatuajul făcut, şi tocmai de aceea notează că este important ca artistul să vorbescă şi explice ce este tatuajul. „Alţii se căsătoresc iar partenerii lor nu sunt de acord cu trecutul celuilalt şi încep să facă presiuni pentru a scăpa de tatuaj, sunt tot felul de situaţii. De aceea consider că sunt un norocos. Nu am ocazia să mă plictisesc”, glumeşte el.

    Noul trend: AI art

    Potrivit lui Costi, industria tatuajului este într-o continuă creştere şi evoluţie. „Creşte şi calitatea produselor cu care lucrăm, de la ace la maşini şi culori. Totul duce spre perfecţiune. Dacă mă uit la ce făceam acum 15 ani şi la ce se face acum, văd o diferenţă majoră, este bine. Modelele evoluează şi ele foarte mult, acum că vine trendul AI art. Asta va da un boom foarte mare şi tatuatorilor, ca sursă de inspiraţie. Mă întreb unde se va ajunge.”

    Vorbind despre tendinţele pieţei, Costi spune că în ultimii ani lumea a început să meargă mult spre realism, spre tatuajele realiste. „Din păcate la noi oamenii nu sunt foarte deschişi şi nu înţeleg că un tatuaj trebuie să fie unic. Mulţi vin cu o imagine a unui tatuaj deja făcut şi îl vor fix pe ăla, ei nu înţeleg că tatuajul este o artă, că un tatuaj este unic. Este o perioadă a leilor cu ceasuri în care se indică data şi ora la care este născut un membru al familiei…Am întâlnit oameni care au ambele braţe tatuate integral cu modele legate de familie şi/sau modele repetitive. Adică 2-3 ceasuri, 2-3 capete de lei sau mai ştiu eu ce. Stai un pic! Tatuajul ar trebui să fie despre tine.” Aici spune că intervine totuşi şi lipsa de inspiraţie a celui care a făcut acele tatuaje. „Dar întâlnesc şi oameni care au apelat la tatuator ca să creeze ceva original şi de acolo începe tatuajul să fie numit artă, pentru că atunci artistul dă ce are mai bun şi îşi poate pune mintea la contribuţie, să vină cu ceva original şi creativ care la final va fi wow.” El mai spune că în ultimii ani au început să apară şi din ce în ce mai multe persoane care fac tatuaje, dar notează că, din păcate, foarte mulţi practică meseria la negru şi asta nu face nimic altceva decât să îngreuneze viaţa saloanelor deschise legal. Pentru a lucra cu aparatură profesională şi într-un cadru destul de adecvat, consideră că o suma decentă de investit ar fi undeva la 10.000 de euro, poate chiar şi mai mult, în funcţie de pretenţiile fiecăruia. Când ajungi să trăieşti din această meserie? „Din păcate, în zilele noastre mirajul banului este mare. Şi asta îi atrage pe mulţi în capcană. Ca să ajungi să trăieşti însă din meseria de tatuator trebuie să ştii să fii om – dacă nu ai această calitate degeaba eşti artist bun, pentru că nu ai să fii căutat. Mulţi dintre cei care vor să facă doar o afacere din meseria asta de multe ori pierd.” Despre costuri, Costi notează că în România preţul mediu de pornire pentru un tatuaj este undeva la 150 de lei, iar acesta urcă în funcţie de complexitatea modelului cât şi de artistul executant. „La un moment dat ajungi să plăteşti experienţa artistului, nu modelul, iar ca diferenţe faţă de afară suntem foarte departe de adevărata lor valoare. Eu lucrez, de exemplu, chiar şi de 3-4 ori mai ieftin în ţară decât dacă aş lucra afară.”

     

    Tatuatorul se cunoaşte după tatuaje

    Legat de cele mai provocatoare, dar şi cele mai frumoase aspecte ale meseriei sale, „faptul că lucrez zilnic cu oameni noi, asta poate spune totul”, susţine Costi. „Am zilnic poveşti noi, aspecte şi situaţii diferite, asta mă poate face să spun că sunt norocos. Fiecare proiect în parte este unul care mă provoacă, indiferent că sunt nişte linii simple sau lucrări pentru proiecte care se întind pe mâini întregi sau picioare. Zâmbetele şi lacrimile de bucurie de la aproape fiecare final de şedinţă, mai ales după acoperirea cicatricilor, şi reacţia oamenilor îmi spune că am ales bine ceea ce fac. Am avut nişte trăiri alături de unii clienţi încât nimic nu poate înlocui acele sentimente.” În opinia lui Costi, pentru a face această meserie trebuie să fii cu adevărat pasionat. „Dacă nu eşti pasionat de această meserie, nici nu te gândi, te rog, să te apuci! Vezi că sunt şi alte meserii mult mai bănoase şi mai puţin solicitante”, le transmite el celor care cochetează cu această idee. De-a lungul timpului, spune că, a întâlnit oameni care susţineau că sunt înnebuniţi după această meserie, că iubesc arta tatuajului şi vor să înveţe pentru că îşi doresc de o viaţă întreagă treaba asta, dar care nu aveau, la rândul lor, niciun tatuaj. „Păi, oameni buni, unde este pasiunea pentru tatuaj dacă tu nu ai unul pe tine? Cursurile acelea de 2-7 zile nu te fac tatuator! Ele nu fac nimic altceva decât să-ţi sărăcească bugetul familiei.” Artistul este de părere că, dacă vrei să înveţi tatuajul, trebuie să ştii desen, anatomie, să ai studiu mult la bază şi apoi poţi merge să faci ucenicie pentru a învăţa igiena în primul rând, mai ales că „aici sunt probleme majore cu noua generaţie de tatuatori”, şi apoi tehnica tatuajului. Unui tânăr care vrea să se apuce de această meserie el i-ar mai transmite „să fii om, să ştii să asculţi, să fii răbdător, să vrei să înveţi continuu, să nu ai impresia că dacă ştii să faci o umbră sau o linie ai învăţat totul”. În această meserie niciodată nu ştii totul, subliniază el.

     

    Un trend încă stigmatizat

    Legat de opinia românilor vizavi de persoanele tatuate, Costi spune că încă ne confruntăm cu mentalităţi învechite. „Dar asta ne este genetica. Unii sunt făcuţi să trecă mai greu peste anumite lucruri/aspecte şi să evolueze, alţii mai uşor.” Astfel, în cazul persoanelor care au preconcepţii puternice cu privire la acest aspect spune că e zadarnic să le explici că tatuajul este o bijuterie corporală. Dar nu numai în România avem problema asta, notează el. „În afară, de exemplu, tatuajele sunt asociate mult cu benzile de motociclişti, iar asta îţi limitează lucrul în servicii directe cu clienţii, şi aici mă gândesc la televiziuni – deşi în Noua Zeelandă apare deja o prezentatoare cu Moko tattoo (tatuaj tradiţional, permanent, întâlnit în rândul populaţiei indigene Māori din Noua Zeelandă – n. red.), în bănci sau anumite companii aeriene.”

     

    „Tatuajul doare!”

    „Gândeşte-te că tatuajul este făcut să fie pe viaţă. Nu asculta de mama, de frate, de prieteni, de consoartă; tatuajul este al tău, aşa că, dacă simţi că un tatuaj mic sau unul mare te reprezintă, atunci fă ce simţi!”, le transmite Costi celor aflaţi la experienţa primului tatuaj. El adaugă că e important să apelezi numai la saloane autorizate şi să asculţi întotdeauna sfatul artistului tatuator, pentru că acesta stă zilnic în salonul de tatuaje, a văzut milioane de idei şi poate să-ţi creeze ceva unic. „Vrei să-ţi faci un tribal? Nu apela la un artist care-şi prezintă protofoliul cu tatuaje realiste. Caută-l pe acela care face tribale şi invers.”

    Artistul mai spune că e important să nu apelezi la un anumit tatuator doar pentru că este mai ieftin. „De cele mai multe ori tatuajul ieftin este cel mai scump, pentru că un tatuaj prost executat nu duce la nimic altceva decât la acoperirea lui în cel mai fericit caz, dacă nu la şedinţe de laser pentru îndepărtarea lui, care necesită timp, bani şi durere în plus.”

    Costi lasă şi un P.S.: „Da, tatuajul doare! Procesul de tatuare este o exprienţă în sine, te trece prin mai multe stări, îţi da adrenalină, sentimente de bucurie sau de furie, lacrimi de durere, lacrimi de fericire. Dar aş putea spune că tatuajul te face mai matur.”

     

    Despre vise împlinite şi vise „pending”

    În paralel cu activitatea de zi cu zi, Costi a pornit şi o serie de proiecte adiacente, dar corelate tot cu meseria sa, de la colaborări cu statul român legat de meseria de tatuator şi implementarea acesteia în România, făcută de Asociaţia Tattoo & Piercing România, pe care o conduce, la proiecte umanitare precum Ink For Humanity, care se derulează cam de 2-3 ori pe an, anul acesta în luna mai, pe durata căruia saloanele de tatuaj partenere din ţară şi nu numai îşi donează o zi din munca lor pentru diverse cauze. „Mai lucrez la un proiect de suflet care este ca şi copilul meu: Convenţia Internaţională de Tatuaje din Bucureşti, care anul acesta se va întâmpla în intervalul 20-22 octombrie şi a ajuns deja la a 11-a ediţie. După o pauză de trei ani am decis să o repun pe picioare, pentru că lumea întreabă de ea din ce în ce mai des.” Artistul a lansat pentru prima dată acest eveniment în anul 2010. „Participasem deja de multe ori la astfel de evenimente şi mi-am dorit să aduc şi la noi în ţară aşa ceva, ca lumea să înceapă să cunoască ce este cu adevărat tatuajul. În acele trei zile de eveniment oamenii se reunesc îndemnaţi de aceeaşi pasiune, şi anume arta pe piele.” Potrivit lui, lumea începe să savureze convenţiile de tatuaje şi asta se vede şi în numărul vizitatorilor, care au crescut de la câteva sute de oameni la câteva mii.

    L-am întrebat şi care este cel mai mare vis al său. „Pot spune că-mi trăiesc visul! Am dorit dintodeauna să scot tatuajul din underground, să-l ridic la rang de artă. Mi-am dorit, de asemenea, să aduc în România artişti grei internaţionali, oameni care au scris istorie în acestă meserie, şi i-am adus, de la Ami James la Paul Booth, Bob Tyrrell, Emilio Gonzalez, Doug Smode, Peralta Family, Rolf Buchholz etc., şi mai umează anul acesta.”

    Mai are totuşi un vis. „Mă tot gândesc să fac un material video tip documentar despre istoria tatuajului în România, şi sper că o să ajung să am fondurile necesare să fac şi treaba aceasta. Este un proiect destul de ambiţios.”  

     

     

    Artistul care schimbă oamenii

    Constantin AzoiŢei (Costi), 44 de ani, tatuator

    1. S-a născut în Lupeni, judeţul Hunedoara;

    2. A urmat o şcoală de meserii în care făcea dulgherie şi tâmplărie;

    3. A început să tatueze în 1996 şi continuă să practice această meserie încă de atunci, fără întreruperi;

    4. De-a lungul timpului a participat la diferite convenţii internaţionale de tatuaje din ţări precum Germania, Austria, Franţa, Bulgaria şi Panama şi a fost câştigător în cadrul mai multor convenţii din Germania, Bulgaria, Panama şi nu numai;

    5. A colaborat cu diverse saloane de tatuaje din Ungaria, Austria, Cipru, Germania şi Finlanda;

    6. Organizează, începând cu 2010, Convenţia Internaţională de Tatuaje din Bucureşti;

    7. Conduce Asociaţia Tattoo & Piercing Romania, sub umbrela căreia organizează proiecte umanitare precum Ink For Humanity;

    8. E pasionat de călătorii şi de gătit şi colecţionează sticle de Jack Daniel’s, având şi o colecţie personală cu peste 300 de sticle diferite.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii care nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..). De aceea ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.