BusinessMagazin

Tag: I love my job

I love my job. O poveste despre bijuterii pe care nu le-ai primi de la mama ta, dar pe care le-ai face cadou fiicei tale

…îşi descrie Lito Karakostanoglou brandul de bijuterii, pe care l-a creat în urmă cu aproape un sfert de secol. Dincolo de culori şi lumină mediteraneeană, în creaţiile antreprenoarei-designer se regăseşte cea mai importantă valoare a culturii cu care a crescut: libertatea. Spiritul liber a determinat-o să renunţe la advertising pentru design şi antreprenoriat, să studieze în Paris arta şi, mai ales, să facă piesele unice ce ajung acum în cele mai luxoase magazine de bijuterii ale lumii, pornind din micul ei atelier din Atena, cu obiectivul de a străbate nu doar graniţe, ci şi generaţii.

„Fac designul multor bijuterii one off (unicat) – inelele care îţi plac, de exemplu, se înscriu în această categorie. Pentru acestea trebuie să găsim piatra, odată ce am găsit piatra, începem să facem montajul, care este ca dantelăria: încerci să susţii piatra în cel mai bun mod posibil pentru ca aceasta să fie stabilă, apoi împodobim montura cu diamante”, îmi povesteşte Lito Karakostanoglou, grecoaica antreprenor care a creat brandul de bijuterii ce îi poartă numele, ca şi cum ar povesti unui prieten despre meşteşugul ei. Pare nu doar că are răbdarea necesară să explice cu lux de amănunte detaliile, dar este şi entuziasmată de entuziasmul meu la vederea setului de inele care au furat privirile celor care au venit la evenimentul din Bucureşti dedicat brandului – „genul acela de bijuterie care este foarte frumos şi pentru cel care îl poartă” – având un soi de pandantiv care se mişcă odată cu mişcările purtătoarei. „Fac multe bijuterii care sunt pentru cei care le poartă, pentru noi, astfel că atunci când le ai pe deget, observi un alt aspect important – acela că lumina trece prin piatră – aşadar poţi să vezi mai bine culoarea acesteia. De asemenea, poţi să porţi mai multe inele simultan – îţi poţi face propriul mic buchet, cum le numesc eu atunci când sunt alăturate”, mai detaliază ea.

Grecoaica Lito Karakostanoglou se descrie drept un antreprenor autodidact, care a învăţat pe cont propriu meşteşugul bijuteriei. A studiat marketingul şi advertisingul, a locuit câte doi ani în Boston şi, mai târziu, Paris, dar a revenit totuşi acasă, unde a pus bazele atelierului de bijuterii Lito Fine Jewelry.

Mama sa avea deja un mic magazin în Atena, cu un alt profil însă, iar tatăl său este şi el antreprenor în industria confecţiilor, astfel că, având spiritul de întreprinzător în sânge şi soarele mediteraneean în suflet, a decis să o ia pe drumul designului de bijuterii în 1999.

„Grecia are o istorie în realizarea de bijuterii, dar nu vin dintr-o familie de producători de bijuterii, ci de comercianţi: mama avea acest magazin unde vindea accesorii şi cosmetice pentru femei, tatăl şi-a dezvoltat businessul în industria textilelor, am fost născută în spiritul de business şi în ideea de a fi independentă. Mama şi-a asumat multe riscuri – călătorea de când era foarte tânără să găsească diferite produse din lume, iar asta este ceva ce am repetat şi eu la rândul meu în carieră.” De altfel, ambii săi părinţi i-au transmis lecţii importante pentru dezvoltarea propriului business: atât tatăl, pe care îl descrie mai conservator şi cu o etică de afaceri foarte puternică, care şi-a calculat atent mişcările, ca „niciodată să meargă mai departe decât poate duce” şi a dezvoltat astfel un business extrem de stabil, care se apropie de o istorie de 100 de ani, cât şi mama sa, care a învăţat-o să aibă idealuri măreţe, să experimenteze şi să fie aventuroasă, precum şi că „nu există nimic din ceea ce nu poţi face şi mereu trebuie să cauţi să fii înaintea vremurilor tale”.

Unde vezi brandul Lito Fine Jewelry în viitor?

Vreau să continui să cresc businessul, dar păstrând direcţia de a fi aproape de artizanat. Îmi plac bijuteriile antice, felul în care obişnuiau oamenii să lucreze în trecut şi încercăm prin munca noastră să păstrăm respectul pentru această artă – aşadar, vreau să continui să fac piese unice, să fac designul de bijuterii pentru femei – pentru ca ele să se simtă sexy, elegante, libere să îşi facă propriile alegeri; vreau de asemenea să includ şi bărbaţii în familia noastră şi să dezvolt şi piesele dedicate lor. Credit foto: ANDREI VINTILĂ

Ce a determinat-o însă să o ia pe drumul antreprenoriatului în domeniul bijuteriilor a fost un articol dintr-o revistă: „Citisem un articol când eram în Boston şi studiam advertising la programul masteral, era vorba despre un designer de bijuterii din Anglia, care este şi antropolog, călătoreşte şi cunoaşte diverse triburi, vede cum fac bijuteriile acolo, lucrează apoi folosind parte din tehnicile acestora şi creează bijuterii pe care să le vândă, dar oferă în acelaşi timp şi muncă oamenilor din triburi, astfel că m-am gândit că dacă ea poate să facă asta, pot şi eu asta, aşadar, de ce să nu încerc?”.

A deschis magazinul şi a început să îşi facă propriile bijuterii şi să le vândă, începând taie prin colaborări editoriale cu reviste, în baza unor concepte oferite de ei: „Dacă aveam drept concept Africa, mergeam în Egipt, să spunem, cumpăram pietre, minerale şi lucram cu ele – revistele luau bijuteriile pentru şedinţe foto, apoi eu le luam în magazin şi le vindeam”. Aşa a început să facă multe bijuterii one off – unicat; apoi, următoarea etapă de dezvoltare a presupus angajarea de tehnicieni pentru prelucrarea metalului, pentru ca mai apoi să îşi construiască propriul atelier. „Aşa am început, treptat, să fiu mai implicată în business.”

Este loc de branduri noi de bijuterii în piaţă?

Desigur, este mereu loc pentru antreprenori noi în piaţă, cred că fiecare brand nou are posibilitatea să aducă ceva nou pe piaţă mai ales că generaţiile se schimbă, nevoile se schimbă, iar noile generaţii văd lucrurile diferit, poartă lucrurile diferit – cu siguranţă un brand nou poate să vadă lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Credit foto: ANDREI VINTILĂ

Avea deja succes când şi-a dorit să aprofundeze cunoştinţele în domeniu, aşa că în 2004 a luat o pauză de la conducerea propriului atelier pentru a se muta la Paris ca să studieze sculptura şi desenul la École nationale supérieure des beaux-arts, iar apoi tehnica turnării în ceară pierdută şi desenul tehnic la École de la Chambre Syndicale de la Bijouterie, Joaillerie et Orfevrerie, potrivit presei internaţionale. În această perioadă, a creat piese pentru podiumurile legendare ale caselor de modă Kenzo şi Jean Paul Gaultier, în timp ce a proiectat şi accesorii pentru genţi pentru Zadig & Voltaire. La întoarcerea sa în Atena, în 2007, Lito a redeschis magazinul şi atelierul său noul nume, Cabinetele Curiozităţilor.

A început să vândă în regim angro în 2010, după o colaborare cu o galerie din Paris care voia să facă designul unei colecţii pentru ei, pe bază de cărăbuşi taxidermizaţi. „În Grecia avem această tradiţie cu un talisman norocos pentru un an, pe care îl oferim pentru noroc înainte de anul nou – am adus această idee cu cărăbuşii în Franţa şi am început să fac aceste amulete norocoase pentru un an: prima bijuterie a fost cu doi cărăbuşi aflaţi într-o cuşcă, ieşind din cuşcă, aceea a fost prima dată când am făcut designul unei colecţii pentru o galerie – iar de atunci, am început să şi vând în regim wholesale”, povesteşte Karakostanoglou, în timp ce îmi arată şi pozele cu bijuteriile pe telefon.

Creativitatea antreprenoarei-designer a fost influenţată însă de ţara natală mai profund, nu doar la nivel de culori sau idei de amulete norocoase. „Cred că m-a influenţat cel mai mult libertatea Greciei. Din punctul meu de vedere, Grecia are libertate, care merge dincolo de orice – avem frumuseţea Acropolei din Atena istoria antică, marea, soarele care sunt atât de frumoase – toate acestea te fac capabil să respiri, iar acea libertate este parte din ceea ce sunt. Aşadar, acea libertate îţi oferă putere să urmezi ceea ce crezi tu în interiorul tău. Când eram foarte tineri, aveam casa de vară unde mergeam la malul mării şi eram toată ziua acolo, fugind, dormind sub soare, nu eram izolaţi într-un loc – cred că acea libertate, când eşti o persoană creativă, îţi oferă acces nelimitat la imaginaţie.” Apoi, vara grecească nu lipseşte nici ea din creaţiile ei: „Multe dintre designurile mele au acest aer mediteraneean, chiar şi inelele, deşi sunt foarte preţioase, au acest caracter jucăuş, există acest joc de lumină în ele, chiar dacă sunt mari, nu sunt grele – mişcarea şi lumina care trece prin piatră cred că vin din cultura mea – vezi asta nu în mod direct, dar indirect, prin design”.

Brandul Lito Fine Jewelry este poziţionat ca unul de lux: antreprenoarea-designer lucrează cu aur de 14 şi 18 carate, cu diamante, cu pietre preţioase şi semipreţioase şi, pe măsură ce brandul evoluează, se concentrează tot mai mult pe detalii: „Încercăm să avem cel mai bun control al calităţii, pentru ca bijuteriile să dureze timp de mai mulţi ani şi să le poţi purta, pentru ca bijuteriile să nu aibă doar un design frumos, ci să fie şi atent meşteşugite; aşadar nu este vorba despre o producţie de masă, sunt multe bijuterii unicat, ceea ce înseamnă că de la început la final, nu este un proces care se va repeta. Este o bijuterie pe care o vei putea purta timp de mulţi ani şi pe care o vei putea oferi fiicei tale, încercăm să avem această combinaţie de design modern şi clasic în acelaşi timp, iar calitatea să fie excelentă, să fie transmisă din generaţie în generaţie”.

Brandul este prezent în Europa, Statele Unite, Liban, Japonia – iar în România, a ajuns pentru prima dată în urmă cu 24 de ani. „Călătoresc destul de mult, ceea ce face destul de complicat să ai un program, un ritual, în fiecare zi, dar când sunt la Atena, în majoritatea dimineţilor mă duc la atelier, unde îmi petrec cea mai mare parte a ţimpului”, îşi descrie ea agenda. Se trezeşte, face gimnastică, îşi plimbă câinele, iese la teatru, la expoziţii sau cine alături de prieteni –„Atena este destul de plină de viaţă, aşa că ieşim des – insulele sunt foarte aproape, iar vara poţi să ai mici escapade în apropiere – câteodată călătoresc de asemenea pentru muncă – sunt multe de făcut”. Iar după doi ani de Boston, alţi doi de Paris şi vizite în aproape toată lumea, pentru Lito, „Grecia va rămâne mereu casă pentru mine şi îmi va oferi acea conexiune cu sufletul care este atât de importantă – este frumos, îmi place acolo”. ■

Ce sfat ai avea pentru cineva care lansează un brand nou?

Aş spune că nu există corect sau greşit, ceea ce este important este să fii sincer cu ceea ce faci şi să ai o viziune clară.
În lucrările Lito, temele clasice şi tehnicile de fabricaţie tradiţionale sunt interpretate printr-o lentilă contemporană. Bijuteriile Lito sunt realizate complet manual, iar fiecare colecţie este atribuită unui maestru bijutier, care realizează şi un control de calitate în scopul rezistenţei peste timp a bijuteriilor. Credit foto: ANDREEA MACRI

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii extrem de pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

June 12, 2023
La 8 ani, în timp ce alţi copii băteau mingea afară, el învăţa să gătească pentru fraţii săi mai mici. Astăzi e bucătar şef într-una dintre cele mai luxoase staţiuni de schi ale Europei

La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

Drumul spre prima stea Michelin

Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

Carte de vizită:

Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

Regula de aur în bucătărie

Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

Primul secol de istorie a stelelor Michelin

1900
Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

1904
Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

1909
E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

1914
Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

1922
Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

1926
Începe marcarea restaurantelor cu stele;

1931
Coperta este schimbată din albastru în roşu;

1936
Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

1945
Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

May 23, 2023
I love my job. Umor în bucate

La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

Drumul spre prima stea Michelin

Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

Carte de vizită:

Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

Regula de aur în bucătărie

Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

Primul secol de istorie a stelelor Michelin

1900
Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

1904
Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

1909
E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

1914
Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

1922
Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

1926
Începe marcarea restaurantelor cu stele;

1931
Coperta este schimbată din albastru în roşu;

1936
Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

1945
Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

May 22, 2023
I love my job: Arta născută pe piele. Cum a evoluat piaţa tatuajelor din anii ’90 până în prezent şi ce înseamnă să fii artist tatuator în România

Constantin Azoiţei, sau Costi, cum îl cunosc apropiaţii şi cei care îi trec pragul salonului, crează, de peste 25 de ani, artă vizuală. Doar că în loc de pensule foloseşte ace, şi în loc de şevalet… piele umană. Iar operele sale nu rămân expuse într-un muzeu sau într-o galerie, ci sunt purtate, la vedere sau ascunse sub textilele hainelor, de clienţii care, odată ce ajung în „atelierul” său, pleacă schimbaţi pentru totdeauna. Ce înseamnă să fii artist tatuator în România şi ce schimbări a reuşit el să aducă într-o piaţă în care tatuajele sunt încă stigmatizate de mulţi?

„M-am născut într-un oraş minier, Lupeni, în judeţul Hunedoara. Am plecat de la o şcoală de meserii în care făceam dulgherie şi tâmplărie, în pictură şi zgârieturi pe piele – şi le spun astfel pentru că la vârsta aceea nu ştiam eu ce înseamnă tatuajul, deşi îmi doream să am acele desene pe piele ca cei pe care îi idolatrizam la vremea respectivă – Axl Rose, Sebastian Bach, Lemmy şi alţii”, îşi începe artistul povestea.

Cu o carieră lungă în spate, pornită în 1996, odată cu primul tatuaj realizat, el spune că a rămas mereu consecvent. „Mi-am păstrat traiectoria în viaţă – tatuajul şi pictura, nu am sărit dintr-o barcă în alta, pentru că asta mi-am dorit să fac. Pasiunea mi-a devenit meserie şi am încercat să dezvolt mult treaba aceasta în ţară, la noi, tocmai pentru că mi-am dorit să nu mai fiu stigmatizat. Mi-am dorit să ajug să nu-mi mai fie ruşine cu meseria mea, să nu mă mai ascund cu ceea ce fac.”

Oportunităţile de azi, inexistente în anii ’90

Dorinţa de a deveni artist tatuator s-a născut în adolescenţă, odată cu primul tatuaj – „nişte dinţi de vampir” – pe care şi l-a făcut singur, manual. „Aveam 15-16 când m-am apucat să scrijelesc pe piele. Eram un copil care se dorea rebel şi eram atras de tot ce era noncoformist, iar numărul tatuajelor a crescut odată cu vârstă şi pe măsură ce am cunoscut mai mulţi artişti tatuatori.” Odată făcut primul tatuaj, şi-a propus să mai adauge câte unul pe an la colecţie. Dar spune că de la un punct nici nu mai contează numărul.

După primul tatuaj autoaplicat, a decis să caute pe cineva care să îl tatueze “ca lumea’’. Fascinat de această experienţă, a hotărât că asta e calea pe care vrea să o urmeze la rândul său. Prima maşină de tatuat şi-a creat-o singur, punând cap la cap frânturi din ce apucase să observe când i se aplicase primul tatuaj „cu acte-n regulă”. „De acolo a început adevărata provocare, pentru că habar nu aveam ce înseamnă tuş, ace, toată tehnica de tatuaj, igienă şi aşa mai departe. Am avut şi perioade de dezamăgire, dar am fost şi bucuros cu noile descoperiri, pentru că la acea vreme nu aveam acces la nici un fel de informaţie şi trebuia să dezvolt de unul singur totul, de la partea de sterilizare, de la linii groase şi nedefinite, la manevrarea tuşului în piele, la căutarea de ace cu care să lucrez mai OK. Multe probleme pe care astăzi un tatuator la început nici nu bănuieşte cât de norocos este că nu le are.” Primul tatuaj realizat pentru un client nu şi-l aminteşte. „Chiar nu mai ştiu, dar ce ştiu este că, dacă voiam să fac un lup, un dragon… îmi ieşeau numai caricaturi. Greu, tare greu a fost. Nu a fost niciodată un punct zero în care să zic: Gata, de mâine sunt tatuator. Am fost atât de mult implicat şi preocupat de ceea ce făceam încât au trecut anii şi eu tot asta făceam, tatuam şi descopeream. Cred că am dezvoltat o pasiune şi mai cred că sunt printre norocoşii care au fost aleşi de meserie şi nu invers.”

În 1999 şi-a deschis şi primul salon, Next Level Tattoos, care a funcţionat timp de zece ani în Târgu-Jiu înainte de a se muta în Capitală.

„Mă pot numi norocos, dacă mă gândesc că prima dată am pus acul în piele prin anul 1996 şi astăzi încă fac acelaşi lucru: tatuez aproape zilnic, ore fără număr. (…) Pot spune că-mi trăiesc visul! Mi-am dorit dintodeauna să scot tatuajul din underground, să-l ridic la rang de artă.”

Constantin Azoiţei (Costi), artist tatuator

În voiaj pentru tatuaj

Despre profilul clienţilor săi Costi spune că acesta unul foarte diversificat, „de la tineri care trăiesc din banii părinţilor la administratori de firme, bugetari, corporatişti, poliţişti, avocaţi, politicieni şi nu numai”. Femeile susţine că sunt mai preocupate de imaginea lor, de unde şi rezultă că numărul lor este mai mare „dar nici bărbaţii nu se lasă mai prejos”. Are, totodată, foarte mulţi clienţi care călătoresc la Bucureşti pentru un tatuaj. În ultima luna povesteşte că a avut, de exemplu, clienţi din Marea Britanie, Germania, Austria, Italia, Norvegia, Suedia, dar şi din Timişoara, Cluj, Arad. „De oraşele din apropierea Capitalei nici nu mai pomenesc – Ploieşti, Piteşti, Constanţa.” Are şi tatuaje a căror realizare durează 3-4 ore, dar şi altele care se întind pe 7-8 ore per şedinţă, „deci îmi este practic imposibil să fac un calcul al orelor pe care le-am petrecut pentru a le realiza. Dar pentru că suntem la BUSINESS Magazin şi vă plac cifrele, hai să zicem că în 26 ani am strâns cam 7.800 de zile de făcut tatuaje şi cam 50.000 de ore de lucru.”

„Ai refuzat vreodată să execuţi un anumit tatuaj?”, a fost una dintre întrebările pe care i le-am adresat lui Costi. „Refuz săptămânal anumite proiecte, anumite persoane. Cum am mai spus, înainte de a fi artist tatuator sunt om. Uneori clienţii nu au cele mai bune idei şi se încăpăţânează să creadă că aia e ceea ce vor. Mai sunt tinerii care vor primele tatuaje cât mai la vedere, pe degete sau pe gât. Întotdeauna îi sfătuim să mai aştepte şi preferăm să nu îi tatuăm. Mulţi înţeleg, alţii nu şi aleg să meargă la alţi tatuatori sau chiar în locuri dubioase.” A întâlnit şi oameni care au regretat tatuajul făcut, şi tocmai de aceea notează că este important ca artistul să vorbescă şi explice ce este tatuajul. „Alţii se căsătoresc iar partenerii lor nu sunt de acord cu trecutul celuilalt şi încep să facă presiuni pentru a scăpa de tatuaj, sunt tot felul de situaţii. De aceea consider că sunt un norocos. Nu am ocazia să mă plictisesc”, glumeşte el.

Noul trend: AI art

Potrivit lui Costi, industria tatuajului este într-o continuă creştere şi evoluţie. „Creşte şi calitatea produselor cu care lucrăm, de la ace la maşini şi culori. Totul duce spre perfecţiune. Dacă mă uit la ce făceam acum 15 ani şi la ce se face acum, văd o diferenţă majoră, este bine. Modelele evoluează şi ele foarte mult, acum că vine trendul AI art. Asta va da un boom foarte mare şi tatuatorilor, ca sursă de inspiraţie. Mă întreb unde se va ajunge.”

Vorbind despre tendinţele pieţei, Costi spune că în ultimii ani lumea a început să meargă mult spre realism, spre tatuajele realiste. „Din păcate la noi oamenii nu sunt foarte deschişi şi nu înţeleg că un tatuaj trebuie să fie unic. Mulţi vin cu o imagine a unui tatuaj deja făcut şi îl vor fix pe ăla, ei nu înţeleg că tatuajul este o artă, că un tatuaj este unic. Este o perioadă a leilor cu ceasuri în care se indică data şi ora la care este născut un membru al familiei…Am întâlnit oameni care au ambele braţe tatuate integral cu modele legate de familie şi/sau modele repetitive. Adică 2-3 ceasuri, 2-3 capete de lei sau mai ştiu eu ce. Stai un pic! Tatuajul ar trebui să fie despre tine.” Aici spune că intervine totuşi şi lipsa de inspiraţie a celui care a făcut acele tatuaje. „Dar întâlnesc şi oameni care au apelat la tatuator ca să creeze ceva original şi de acolo începe tatuajul să fie numit artă, pentru că atunci artistul dă ce are mai bun şi îşi poate pune mintea la contribuţie, să vină cu ceva original şi creativ care la final va fi wow.” El mai spune că în ultimii ani au început să apară şi din ce în ce mai multe persoane care fac tatuaje, dar notează că, din păcate, foarte mulţi practică meseria la negru şi asta nu face nimic altceva decât să îngreuneze viaţa saloanelor deschise legal. Pentru a lucra cu aparatură profesională şi într-un cadru destul de adecvat, consideră că o suma decentă de investit ar fi undeva la 10.000 de euro, poate chiar şi mai mult, în funcţie de pretenţiile fiecăruia. Când ajungi să trăieşti din această meserie? „Din păcate, în zilele noastre mirajul banului este mare. Şi asta îi atrage pe mulţi în capcană. Ca să ajungi să trăieşti însă din meseria de tatuator trebuie să ştii să fii om – dacă nu ai această calitate degeaba eşti artist bun, pentru că nu ai să fii căutat. Mulţi dintre cei care vor să facă doar o afacere din meseria asta de multe ori pierd.” Despre costuri, Costi notează că în România preţul mediu de pornire pentru un tatuaj este undeva la 150 de lei, iar acesta urcă în funcţie de complexitatea modelului cât şi de artistul executant. „La un moment dat ajungi să plăteşti experienţa artistului, nu modelul, iar ca diferenţe faţă de afară suntem foarte departe de adevărata lor valoare. Eu lucrez, de exemplu, chiar şi de 3-4 ori mai ieftin în ţară decât dacă aş lucra afară.”

Tatuatorul se cunoaşte după tatuaje

Legat de cele mai provocatoare, dar şi cele mai frumoase aspecte ale meseriei sale, „faptul că lucrez zilnic cu oameni noi, asta poate spune totul”, susţine Costi. „Am zilnic poveşti noi, aspecte şi situaţii diferite, asta mă poate face să spun că sunt norocos. Fiecare proiect în parte este unul care mă provoacă, indiferent că sunt nişte linii simple sau lucrări pentru proiecte care se întind pe mâini întregi sau picioare. Zâmbetele şi lacrimile de bucurie de la aproape fiecare final de şedinţă, mai ales după acoperirea cicatricilor, şi reacţia oamenilor îmi spune că am ales bine ceea ce fac. Am avut nişte trăiri alături de unii clienţi încât nimic nu poate înlocui acele sentimente.” În opinia lui Costi, pentru a face această meserie trebuie să fii cu adevărat pasionat. „Dacă nu eşti pasionat de această meserie, nici nu te gândi, te rog, să te apuci! Vezi că sunt şi alte meserii mult mai bănoase şi mai puţin solicitante”, le transmite el celor care cochetează cu această idee. De-a lungul timpului, spune că, a întâlnit oameni care susţineau că sunt înnebuniţi după această meserie, că iubesc arta tatuajului şi vor să înveţe pentru că îşi doresc de o viaţă întreagă treaba asta, dar care nu aveau, la rândul lor, niciun tatuaj. „Păi, oameni buni, unde este pasiunea pentru tatuaj dacă tu nu ai unul pe tine? Cursurile acelea de 2-7 zile nu te fac tatuator! Ele nu fac nimic altceva decât să-ţi sărăcească bugetul familiei.” Artistul este de părere că, dacă vrei să înveţi tatuajul, trebuie să ştii desen, anatomie, să ai studiu mult la bază şi apoi poţi merge să faci ucenicie pentru a învăţa igiena în primul rând, mai ales că „aici sunt probleme majore cu noua generaţie de tatuatori”, şi apoi tehnica tatuajului. Unui tânăr care vrea să se apuce de această meserie el i-ar mai transmite „să fii om, să ştii să asculţi, să fii răbdător, să vrei să înveţi continuu, să nu ai impresia că dacă ştii să faci o umbră sau o linie ai învăţat totul”. În această meserie niciodată nu ştii totul, subliniază el.

Un trend încă stigmatizat

Legat de opinia românilor vizavi de persoanele tatuate, Costi spune că încă ne confruntăm cu mentalităţi învechite. „Dar asta ne este genetica. Unii sunt făcuţi să trecă mai greu peste anumite lucruri/aspecte şi să evolueze, alţii mai uşor.” Astfel, în cazul persoanelor care au preconcepţii puternice cu privire la acest aspect spune că e zadarnic să le explici că tatuajul este o bijuterie corporală. Dar nu numai în România avem problema asta, notează el. „În afară, de exemplu, tatuajele sunt asociate mult cu benzile de motociclişti, iar asta îţi limitează lucrul în servicii directe cu clienţii, şi aici mă gândesc la televiziuni – deşi în Noua Zeelandă apare deja o prezentatoare cu Moko tattoo (tatuaj tradiţional, permanent, întâlnit în rândul populaţiei indigene Māori din Noua Zeelandă – n. red.), în bănci sau anumite companii aeriene.”

„Tatuajul doare!”

„Gândeşte-te că tatuajul este făcut să fie pe viaţă. Nu asculta de mama, de frate, de prieteni, de consoartă; tatuajul este al tău, aşa că, dacă simţi că un tatuaj mic sau unul mare te reprezintă, atunci fă ce simţi!”, le transmite Costi celor aflaţi la experienţa primului tatuaj. El adaugă că e important să apelezi numai la saloane autorizate şi să asculţi întotdeauna sfatul artistului tatuator, pentru că acesta stă zilnic în salonul de tatuaje, a văzut milioane de idei şi poate să-ţi creeze ceva unic. „Vrei să-ţi faci un tribal? Nu apela la un artist care-şi prezintă protofoliul cu tatuaje realiste. Caută-l pe acela care face tribale şi invers.”

Artistul mai spune că e important să nu apelezi la un anumit tatuator doar pentru că este mai ieftin. „De cele mai multe ori tatuajul ieftin este cel mai scump, pentru că un tatuaj prost executat nu duce la nimic altceva decât la acoperirea lui în cel mai fericit caz, dacă nu la şedinţe de laser pentru îndepărtarea lui, care necesită timp, bani şi durere în plus.”

Costi lasă şi un P.S.: „Da, tatuajul doare! Procesul de tatuare este o exprienţă în sine, te trece prin mai multe stări, îţi da adrenalină, sentimente de bucurie sau de furie, lacrimi de durere, lacrimi de fericire. Dar aş putea spune că tatuajul te face mai matur.”

Despre vise împlinite şi vise „pending”

În paralel cu activitatea de zi cu zi, Costi a pornit şi o serie de proiecte adiacente, dar corelate tot cu meseria sa, de la colaborări cu statul român legat de meseria de tatuator şi implementarea acesteia în România, făcută de Asociaţia Tattoo & Piercing România, pe care o conduce, la proiecte umanitare precum Ink For Humanity, care se derulează cam de 2-3 ori pe an, anul acesta în luna mai, pe durata căruia saloanele de tatuaj partenere din ţară şi nu numai îşi donează o zi din munca lor pentru diverse cauze. „Mai lucrez la un proiect de suflet care este ca şi copilul meu: Convenţia Internaţională de Tatuaje din Bucureşti, care anul acesta se va întâmpla în intervalul 20-22 octombrie şi a ajuns deja la a 11-a ediţie. După o pauză de trei ani am decis să o repun pe picioare, pentru că lumea întreabă de ea din ce în ce mai des.” Artistul a lansat pentru prima dată acest eveniment în anul 2010. „Participasem deja de multe ori la astfel de evenimente şi mi-am dorit să aduc şi la noi în ţară aşa ceva, ca lumea să înceapă să cunoască ce este cu adevărat tatuajul. În acele trei zile de eveniment oamenii se reunesc îndemnaţi de aceeaşi pasiune, şi anume arta pe piele.” Potrivit lui, lumea începe să savureze convenţiile de tatuaje şi asta se vede şi în numărul vizitatorilor, care au crescut de la câteva sute de oameni la câteva mii.

L-am întrebat şi care este cel mai mare vis al său. „Pot spune că-mi trăiesc visul! Am dorit dintodeauna să scot tatuajul din underground, să-l ridic la rang de artă. Mi-am dorit, de asemenea, să aduc în România artişti grei internaţionali, oameni care au scris istorie în acestă meserie, şi i-am adus, de la Ami James la Paul Booth, Bob Tyrrell, Emilio Gonzalez, Doug Smode, Peralta Family, Rolf Buchholz etc., şi mai umează anul acesta.”

Mai are totuşi un vis. „Mă tot gândesc să fac un material video tip documentar despre istoria tatuajului în România, şi sper că o să ajung să am fondurile necesare să fac şi treaba aceasta. Este un proiect destul de ambiţios.”

Artistul care schimbă oamenii

Constantin AzoiŢei (Costi), 44 de ani, tatuator

1. S-a născut în Lupeni, judeţul Hunedoara;

2. A urmat o şcoală de meserii în care făcea dulgherie şi tâmplărie;

3. A început să tatueze în 1996 şi continuă să practice această meserie încă de atunci, fără întreruperi;

4. De-a lungul timpului a participat la diferite convenţii internaţionale de tatuaje din ţări precum Germania, Austria, Franţa, Bulgaria şi Panama şi a fost câştigător în cadrul mai multor convenţii din Germania, Bulgaria, Panama şi nu numai;

5. A colaborat cu diverse saloane de tatuaje din Ungaria, Austria, Cipru, Germania şi Finlanda;

6. Organizează, începând cu 2010, Convenţia Internaţională de Tatuaje din Bucureşti;

7. Conduce Asociaţia Tattoo & Piercing Romania, sub umbrela căreia organizează proiecte umanitare precum Ink For Humanity;

8. E pasionat de călătorii şi de gătit şi colecţionează sticle de Jack Daniel’s, având şi o colecţie personală cu peste 300 de sticle diferite.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii care nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..). De aceea ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

May 2, 2023
I love my job. Calea vinului

Inspirată de viile bogate ale regiunii Dealu Mare, în care şi-a petrecut adesea vacanţele la bunici şi unde, după cum ea însăşi povesteşte, podgoria familiei, culesul, muncile din vie, presa, crama bunicului şi vinul nelipsit de la întâlnirile de familie au făcut-o să îşi dorească să devină „degustător de vinuri”, o noţiune uşor abstractă la jumătatea anilor 2000, Marina Samoilă a urmat, când a venit vremea alegerii unei cariere, calea vinului. Care, mai târziu, s-a împletit armonios cu calea antreprenoriatului. Ce paşi a făcut în această direcţie pentru a ajunge creator şi expert în vin?

Primul pas a fost acela al oricărui tânăr interesat de domeniu: am început cu Facultatea de Horticultură, unde am pus bazele noţiunilor de agricultură, geologie, botanică, creşterea viţei de vie, vinificarea şi multe altele. Am urmat apoi un curs de somelieri pentru a învăţa despre servirea vinurilor şi am continuat cu cele patru niveluri ale celei mai titrate platforme de învăţare despre industria vinului din lume, Wine and Spirits Trust Education. Acolo am căpătat cunoştinţe de fineţe despre industria mondială a vinului şi m-am conectat la un ecosistem întreg de experţi, profesori şi producători”, descrie Marina Samoilă, într-o frază, pregătirea necesară.

Ea povesteşte însă că pasiunea pentru vin apăruse cu mult timp înainte de alegerea facultăţii.

„Fiind născută şi crescută într-o zonă puternic viticolă, în Dealu Mare, la Pietroasele, cred că pasiunea pentru vinuri s-a născut odată cu mine, transmisă de familia mea, mici negustori de la sat ce produceau plante de viţă de vie, vin sau fructe. A fost mereu acolo, chiar dacă uneori în stare latentă.”

Tocmai de aceea, alegerea facultăţii de horticultură a fost tot pentru a putea să devină „degustător de vinuri”, termen puţin cunoscut în România anilor 2000. „Mai târziu, aproape de mijlocul anului 2000, cariera mea a început să prindă contur o dată cu primele cursuri de specializare şi cu primele poziţii în companii importante din industria vinului. Ca într-o carte motivaţională, de îndată ce m-am întors spre drumul meu – vinul, lucrurile au devenit clare şi plăcute, iar rezultatele au început să apară imediat.”

Ea este de părere că, pe măsură ce investeşti mai mult în dezvoltarea ta profesională, cu atât vei câştiga mai multe informaţii şi vei putea avea o mai bună viziune asupra industriei pe care ai ales-o. „Când vorbim despre vinuri este nevoie ca, pe lângă partea de cursuri, să investeşti şi în vinuri. Nu există doar teorie, ai nevoie de extrem de multă practică.” Astfel, din punctul de vedere al bugetului, notează că un punct de pornire ar fi câteva sute de euro, investiţi o dată la câteva luni, pentru taxele de curs, plus câteva sute de euro pentru vinuri. „Apoi continuăm cu câteva mii de euro pentru taxele de cursuri, pe măsură ce avansăm, plus câteva mii de euro alocate pentru deplasări şi vizite. Şi, în acelaşi timp, suplimentăm şi costurile vinurilor. Însă, pe lângă bani, este nevoie să ne asigurăm că avem şi timp disponibil, cea mai importantă resursă a noastră.”

Un simţ care se-nvaţă

Meseria de somelier, spune Marina Samoilă, este una destul de provocatoare în România, „şi de multe ori asocierea femeie – vin stă încă aşezată într-o zonă arhaică”. Mulţi dintre noi, adaugă ea, au crescut cu ideea că o femeie nu ar trebui să bea şi probabil de aceea cariera de somelier a fost până acum o opţiune de carieră mai degrabă pentru bărbaţi. „În ultimii ani, femeile au ales să fie oneste cu ele însele în ceea ce priveşte pasiunile lor şi alegerea carierei, astfel că în fiecare an se instruiesc din ce în ce mai multe femei în domeniul vinului, nu doar somelieri, dar şi experte în vin sau winemakers. Este un domeniu seducător în care femeile se integrează excepţional şi pe care reuşesc să îl povestească şi să îl promoveze cu multă convingere şi delicateţe.” Potrivit ei, există şi o serie de studii publicate care arată faptul că o femeie poate să distingă mai multe nuanţe ale vinurilor, atât culori, cât şi arome. „În fine, eu cred că, dacă există pasiune şi studiu intens, această meserie se potriveşte deopotrivă femeilor şi bărbaţilor.”

Apoi, deşi, prin definiţie, somelierul este persoana care are grijă de meniul şi colecţia de vinuri a unui restaurant, de asocierea vinurilor cu preparatele locaţiei şi desigur, de partea de servire şi prezentare a vinurilor în restaurantul de care aparţine, Marina Samoilă subliniază că în România acest cuvânt a fost însă forţat atribuit experţilor în vinuri, chiar dacă ei sau ele activează într-un restaurant sau nu. Acum activitatea „somelierului modern” se poate rezuma doar la partea de prezentare a vinurilor în general sau specific, ale unei crame, completează ea.

Pe de altă parte, un wine expert este „acea persoană acreditată de cursuri internaţionale sau de experienţa vastă în industria vinului care nu este limitată doar la prezentarea vinurilor, ci şi la cunoaşterea amplă a industriei, de la vinificare la vânzare şi marketing”. Experienţa şi degustarea unui număr impresionant de vinuri rămân însă cheia succesului pentru ambele meserii, spune antreprenoarea. „A fi profesionist în industria vinului este cu totul altceva faţă de a fi pasionat sau băutor. Profesionistul face alte conexiuni între vinuri şi regiuni, comparativ cu pasionatul, care ar trebui să aibă ca scop plăcerea personală.”

În opinia Marinei Samoilă, deşi nu e necesar să ai calităţi înnăscute pentru a deveni expert în vin, pentru a ajunge la nivel profesionist ai însă nevoie de experienţă, care te ajută să faci conexiuni între vinul degustat, soi, regiune şi stil de vinificare. „Adică «degustarea conştientă», aşa cum o numesc eu.” Calităţile, explică ea, se dezvoltă prin degustare şi prin conştientizare, aşa că oricine îşi doreşte şi poate aloca timp şi atenţie are şanse să devină profesionist în industria vinului. „Fiecare om este înzestrat cu acelaşi număr de papile gustative, acelaşi număr de ochi şi de nări, diferenţa o fac întotdeauna experienţa şi timpul petrecut în industrie. Noi chiar am creat jocuri de degustare pe care le trimiteam clienţilor noştri în timpul pandemiei, când conexiunea cu vinurile şi cramele luase o pauză, pentru a ţine vie curiozitatea şi chiar pentru a da ocazia consumatorilor să descopere lucruri noi despre ei înşişi. Şi încă le trimitem.”

Potrivit ei, expertiza în industria vinului este de ajutor pentru crame, pentru poziţionarea şi clasificarea vinurilor, pentru restaurantele care îşi doresc un meniu de vinuri ofertant ca să aducă un plus de valoare oaspeţilor şi desigur să crească businessul într-o manieră activă. „Valoarea acestor experţi se vede chiar şi în proiecte de ţară, în care vinul devine produs ambasador pentru regiunea respectivă. Eu mă mândresc cu vinurile noastre şi le celebrez cu fiecare ocazie. Mai mult, cu proiectul nostru antreprenorial ţintim să ducem vinul românesc în cât mai multe ţări.” O altă faţetă a expertizei spune că este cea dedicată consumatorilor finali, pasionaţilor de vinuri, care îşi doresc o colecţie de vinuri la ei acasă sau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele despre vinuri. „Un proiect special, la care lucrez de ceva vreme şi care cred că este parte importantă din business şi din drumul meu, este acela de a da mai departe cunoştinţele pe care le-am acumulat de-a lungul anilor printr-o serie de cursuri şi evenimente de degustare dedicate celor ce vor să înceapă să se îndrăgostească de vinuri şi celor care vor să mai pună informaţii în tolba lor. Aceste cursuri pot fi accesate de companii, de comunităţi de antreprenori sau de oricine este curios.”

Când vine vorba de provocările acestei meserii, în ceea ce o priveşte spune că cea mai mare provocare este aceea de a aloca suficient timp: pentru business, degustări, studiu, noi proiecte, partenerul său, familie şi pentru ea însăşi. „Cred că asta este provocarea tuturor oamenilor moderni şi asta se reflectă în activităţile mele zilnice.”

Pe de altă parte, cele mai frumoase şi pline de satisfacţie momente din carierea sa au fost atunci când vinul private label pe care l-a creat în 2021, Primul roşu, a câştigat medalia de argint la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de vin din lume – Concursul Mondial de la Bruxelles. „Meseria aceasta mă face să mă bucur mai mult decât alţii pentru premii şi diplome, deşi nu mi le pun pe perete, nici în vitrină. Cu toate acestea, o mare sursă de fericire a fost când Primul a primit aprecierea profesioniştilor, înainte de concurs, la o degustare privată. Pe scurt, succesul său înseamnă pentru mine că ceva bun a ieşit după atâta studiu şi degustări şi că am reuşit să surprind frumuseţea vinului românesc prin cupajul făcut.”

O asociere atipică

Am întrebat-o, bineînţeles, şi care este vinul său preferat. „Când începi să devii profesionist, gustul se modifică, evoluează de la o perioadă la alta, dacă începi cu senzaţii bine definite şi accentuate, cum sunt cele date de vinurile din «lumea nouă», treci prin descoperirea vinurilor mai exotice şi continui către vinurile mai greu de înţeles la început, aşa cum pot fi şampania sau Pinot Noir, şi tot aşa. Astfel că, în ceea ce mă priveşte, nu aş putea vorbi de un soi sau un tip de vin preferat. Da, aleg deseori vinurile spumant şi, de cele mai multe ori, le pun lângă un mic dejun copios. Ca un răsfăţ pe care-l merităm toţi din când în când, ca o zi de concediu adusă la final de săptămână plină. După părerea mea, o asociere minunată ar fi o slană bună şi o pâine caldă lângă un spumant bun românesc. Recomand!”

Cât priveşte personalitatea cu care ar bea un pahar de vin, recunoaşte că e o alegere dificilă, şi asta pentru că apreciază şi urmăreşte mulţi oameni interesanţi de business, dezvoltare personală, Masters of Wine sau vinificatori cu care i-ar plăcea să poată povesti, cu fiecare-n parte, la un pahar de vin. „Totuşi, există în România o femeie pe care o admir, intens conectată la lumea leadershipului local de mulţi ani: Andreea Roşca. Am cunoscut-o prin intermediul conţinutului pe care îl creează în cadrul proiectului The Vast & Curious, conversaţii pe care le urmăresc cu mare plăcere în fiecare lună. Acolo găsesc mereu informaţii valoroase, lecţii şi inspiraţie venite de la oamenii de business pe care-i are ca invitaţi şi cred că se potriveşte perfect cu ceea ce ne-am propus noi prin platformele noastre de vin online: să facem accesibilă vasta şi curioasa lume a vinurilor.

În plus ştiu că i-a plăcut şi prima ediţie a vinului pe care l-am creat, aşa că este un moment numai bun pentru un pahar din a doua călătorie a acestuia, ce se pregăteşte să fie lansată pe piaţă în curând.”

Calea antreprenoriatului

Pe calea antreprenoriatului Marina Samoilă a pornit alături de Alex Dona, împreună cu care a pus, chiar în pandemie, bazele platformei desprevin.ro, un magazin de vinuri cu o selecţie de etichete care propune pasionaţilor de vin o incursiune săptămânală în câte o cramă, prezentând interviuri, legende şi cunoştinţe despre oameni, locuri şi vin. „Cum ne place nouă să spunem, Desprevin.ro a luat naştere chiar la un pahar cu vin.” Astfel, la o lună după lockdownul din 2020, proiectul începea să se contureze şi se mula perfect pe contextul de atunci: statul în casă era obligatoriu, iar vinul putea fi accesat online. „Soluţia pe care am găsit-o noi, ca să nu pierdem conexiunea cu cei care nu voiau să se lase despărţiţi de vin, a fost o escapadă virtuală. Una în care consumatorii să-şi antreneze simţurile olfactive şi gustative, în vreme ce călătoresc virtual pe la crame. Pentru asta, mi-am folosit tot know-how-ul în a gândi jocuri de degustare ghidată, poveşti despre vinuri, oameni, legende şi locuri.”

A urmat apoi rândul proiectului Winedeals.ro. „Vorba lui Alex Dona, platforma online a venit ca să umple un mare gol în industria de vinuri şi wine e-commerce: data intelligence, forecasting, consumer insights, big data. Ca să obţinem informaţiile, am creat această platformă proprietary cu multe etichete diferite de vin – de trei ori mai multe decât oricare alt competitor – cu preţuri aliniate la restul pieţei, dar cu un customer experience şi tool-uri care să ajute consumatorul să aleagă, algoritmi care să identifice şi vinuri la care el nu se gândise, să înveţe preferinţele şi să recomande exact vinurile dorite de client.”

WineDeals are listate 4.600 de etichete de vin, dintre care peste 1.600 sunt din România, urmând ca până la finalul anului numărul total de SKU-uri să ajungă la 7.000. În paralel, desprevin.ro are peste 500 de etichete şi accesorii. Investiţia în cele două businessuri, care funcţionează sub umbrela Desprevin Media, s-a ridicat la peste 200.000 de euro, iar valoarea coşului mediu pe ambele platforme este de aproximativ 350 de lei la care se adaugă TVA. Pe viitor, planurile de business ţintesc o creştere de trei ori de la an la an, obiectivul în următorii doi ani fiind o cifră de afaceri de 15 milioane de lei din ambele platforme.

În prezent însă, cel mai mare vis al Marinei Samoilă este ca proiectele pe care le desfăşoară „să ajute consumatorii să aleagă bine şi informat, să producă datele necesare industriei locale de vinuri pentru a creşte sustenabil şi, în scurt timp să ajungă relevante internaţional şi să deschidem subsidiare şi în alte ţări din lume”. Cât priveşte vinul, îşi doreşte să continue dezvoltarea etichetelor proprii şi poate să achiziţioneze şi o cramă. „Apoi, într-un plan mai apropiat, urmăresc deschiderea unui concept space în care să poţi încerca vinurile dar unde să poţi şi învăţa să savurezi un vin cu plăcere.” ■

Carte de vizită

Marina Samoilă, cofondator şi director executiv al Desprevin Media, creator de vinuri şi expert în vin

1. Între anii 2005 şi 2009 a urmat Facultatea de Horticultură din Bucureşti;

2. După o perioadă pe care a dedicat-o altor activităţi profesionale, în 2013 a ales să revină la cea mai mare pasiune a sa, vinul;

3. A făcut cursul de somelieri coordonat de Sergiu Nedelea şi a devenit wine ambassador la Domeniile Tohani. În următorii ani a continuat ca Event Manager la Cramele Recaş, până în decembrie 2019 şi, de atunci, a dezvoltat proiecte ca wine expert şi consultant de produs;

4. Începând cu anul 2014 a urmat o serie de formări internaţionale ample în domeniu, inclusiv primele
4 module de formare în cadrul Wine and Spirits Education Trust;

5. În final, ambiţia Marinei este de a absolvi cursul Master of Wine (MW) creat de Institute of Master of Wine – care sunt catalogaţi, potrivit ei, ca deţinând cel mai înalt nivel academic în domeniu – şi de a deveni unul dintre puţinii MW din lume;

6. În 2020 a intrat în lumea antreprenoriatului, punând bazele unui prim business, desprevin.ro, urmat de lansarea unei alte platforme, winedeals.ro; ca parte a acestui proiect de business, Marina a creat un vin propriu, Primul, „primul vin itinerant din România – un private label, concept unic în ţară şi în lume, un vin ce va fi produs în fiecare an cu o altă cramă”;

7. De asemenea, ea creează cursuri, evenimente şi experienţe dedicate vinului.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

March 20, 2023
I love my job. Ochii ageri din spatele paginilor

Despre meseria sa, desfăşurată în lumea cărţilor, Teodora Zaharia spune că este una destul de rară, deoarece doar câteva zeci de persoane din România deţin o poziţie similară. Zilele şi le petrece preponderent la birou, iar în funcţie de „votul” său, unele titluri ajung în bibliotecile micilor cititori, iar altele fac cale-ntoarsă către autorii din spatele lor. Vorbim, după cum probabil v-aţi dat seama, de „fişa postului” unui director editorial.

Am crescut într-o casă în care una dintre camere avea o bibliotecă mare care acoperea toţi cei patru pereţi. Acolo a început pasiunea pentru cărţi. Inventam poveşti şi îmi cream propriul univers. Cărţile m-au însoţit de la o vârstă fragedă şi mă însoţesc în fiecare zi în viaţa profesională, dar şi în cea personală”, povesteşte Teodora Zaharia, director editorial la Didactica Publishing House, editură care activează de peste 19 ani în România şi are un portofoliu de peste 2.500 de cărţi şi jocuri educaţionale.

De la manuscris la publicare

Când a venit timpul să aleagă o facultate, s-a îndreptat spre psihologie. „În perioada studenţiei aveam nevoie de un loc de muncă şi acesta mi s-a părut atunci a fi cel mai potrivit pentru mine. Am început la o editură destul de cunoscută la vremea aceea, în 2007, pe poziţia de secretar general de redacţie. Acolo am învăţat foarte multe lucruri, tot parcursul unei cărţi de la manuscris la publicare, şi mi-au plăcut mediul şi dinamica din editură.” S-a alăturat apoi echipei unei alte edituri, unde a fost numită foreign rights manager şi se ocupa de contractele externe de drepturi de autor, iar în timpul liber a început să facă şi primele redactări de carte. „Mi-am dat seama destul de repede că este un drum pe care îl urmez cu pasiune şi astfel am evoluat în carieră până la nivelul de director editorial în cadrul unei edituri care pune accent pe educaţie şi pe educaţia copiilor în special. Am constatat că, în cei peste 15 de activitate, tot ce am învăţat în timpul facultăţii m-a ajutat mult în diverse analize privind selecţia cărţilor şi cred că, în general, cunoştinţele de psihologie sunt importante şi relevante când ocupi o astfel de poziţie.”

Impact direct în educaţia celor mici

Teo Zaharia e de părere că pentru a lucra în acest domeniu trebuie să fii pasionat de citit şi de cărţi în general. Apoi, spune că trebuie să cunoşti foarte bine piaţa de carte nu doar locală, ci şi regională, internaţională, şi să ai o cultură generală destul de vastă. „Răbdarea, entuziasmul, dăruirea, responsabilitatea şi dorinţa de a aduce valoare în educaţia copilului sunt la rândul lor importante pentru această meserie, mai ales dacă acest job este într-o editură educaţională, cum este cazul meu. Dincolo de calităţile unei persoane, cred că şi pasiunea face deseori diferenţa între a face lucrurile bine sau foarte bine.”

În ceea ce o priveşte, cel mai frumos aspect al acestei meserii este faptul că, prin cărţile pe care le publică editura, sunt sprijinite educaţia copiilor din România, dar şi părinţii şi cadrele didactice, în efortul lor de a aduce valoare în viaţa acestora. „Este o satisfacţie foarte mare să ştim că o carte care a trecut prin mâinile noastre poate contribui la educaţia tinerei generaţii, că putem contribui la schimbare prin intermediul ofertei editoriale pe care o înnoim luând în considerare şi acest criteriu.”

O altă bucurie pe care spune că o experimentează este participarea la târgurile de carte, unde practic are contact direct cu cititorul. „De obicei rezervăm un spaţiu mare pe care îl lăsăm liber pentru copii să interacţioneze cu cărţile. Aşa vedem ce impact are o enciclopedie ce se deschide nu ca o carte obişnuită, ci pe doi metri, vedem cum copiii nu au răbdare să citească acasă cărţile cumpărate, ci încep să răsfoiască totul acolo, pe jos.” O satisfacţie enormă, adaugă ea, vine şi atunci când vede că se epuizează un tiraj de jocuri prin care copiii au învăţat să construiască o rachetă sau o macara hidraulică, cum sunt jocurile din seria Clubul Inginerilor, sau când echipa primeşte mesaje de la părinţi, „care ne spun cât îi ajută cărţile noastre. Iar eu, personal, mă bucur de câte ori intru într-o librărie şi văd un titlu DPH răsfoit de cititori”.

De altfel, cel mai mare vis al său este acela de a-şi aduce contribuţia la evoluţia educaţiei copiilor din România şi crede cu tărie că acum şi în viitor cărţile influenţează în mod valoros viaţa copiilor şi chiar schimbă vieţi.

Carte de vizită

Teodora Zaharia, 35 de ani, director editorial, Didactica Publishing House

1. Este absolventă a Facultăţii de Psihologie;

2. Experienţa sa profesională în cadrul editurilor a început în 2007, cu rolul de secretar general de redacţie;

3. Exceptând cititul, e pasionată şi de rafting şi board games;

4. Cartea sa favorită este Umbra vântului, de Carlos Ruiz Zafon, care este şi autorul său preferat.

Şi, ca în orice meserie, nu duce lipsă nici de provocări. „Uneori avem perioade mai pline, alteori intervin proiecte complexe şi termene scurte, însă cu ajutorul echipei pe care o coordonez reuşim să ducem la capăt proiectele cu succes.” O provocare continuă o reprezintă şi cunoaşterea în profunzime a pieţei, a nevoilor pe care le au cititorii vizaţi, „astfel încât să selectăm din ofertele internaţionale tocmai acele titluri care satisfac aceste nevoi şi se diferenţiază considerabil de restul ofertei din piaţă. Cărţile şi jocurile educative din selecţia noastră sunt o experienţă în sine – ne dorim ca cititorii să interacţioneze cu ele, să le răsfoiască cu plăcere şi interes şi să revină la ele constant”.

În ceea ce priveşte agenda zilnică, spune bucuroasă că aceasta nu arată niciodată la fel, ci depinde foarte mult de perioada anului în care ne aflăm şi de stadiul proiectelor propuse pentru publicare. „Pe lângă cărţile de ficţiune şi non-ficţiune la care lucrăm, avem şi manuale pe care le edităm, materiale digitale, şi constant încercăm să ne implicăm în proiecte precum Europa Creativă – în cadrul căruia sunt în curs de publicare 16 titluri internaţionale de ficţiune ce adresează probleme de mediu şi sunt tipărite pe hârtie reciclată.”

Pentru că jobul său se desfăşoară mai mult la birou, pe „teren” nu are ocazia să iasă foarte des. „Când ies, ajung tot în lumea cărţilor, la târgurile de carte. Avem în România două mari târguri de carte, Bookfest şi Gaudeamus, iar în străinătate participăm anual la cel mai mare târg de carte pentru copii, aflat la Bologna, în Italia, şi la cel mai mare târg de carte din lume, la Frankfurt, în Germania.” În acest moment DPH colaborează cu peste 100 de edituri din întreaga lume. „Colaborarea cu acestea este mereu diferită, ofertele sunt dinamice, iar contractarea fiecărui titlu presupune un proces amplu. Apoi avem şi autorii români, debutanţi sau consacraţi, cu care port discuţii de la stadiul de idee până când cartea are bun de tipar şi primul exemplar ajunge la noi.”

În acest moment, cele mai căutate cărţi spune că sunt cele care conţin subiecte precum înţelegerea şi gestionarea emoţiilor, activităţi din pedagogia Montessori, valori esenţiale, dezvoltare armonioasă, curaj, încredere şi subiecte actuale cu care se confruntă copiii şi părinţii în zilele noastre. „Pe segmentul de carte pentru copii, personajele joacă un rol esenţial, iar în editura noastră sunt multe personaje îndrăgite de copii din întreaga ţară, dar şi din întreaga lume.”

Potrivit ei, sunt foarte apreciate şi enciclopediile, cărţile de nonficţiune, care însă vin în formate interactive, atipice şi ţin copilul – sau adultul – conectat la informaţia prezentată. De asemenea, din ce în ce mai căutate sunt şi cărţile de parenting care vin cu sfaturi concrete vizavi de anumite probleme, validate de experţi în domeniu.

Votul decisiv

Ce cărţi primesc însă votul pozitiv şi de ce unele sunt respinse? Teo spune că propunerile primite sunt filtrate în funcţie de tema pe care o tratează, de modalitatea în care este adresată aceasta, expertiza autorului în tratarea subiectului, notorietatea acestuia – dacă este cazul, şi de potenţialul de vânzare pe care l-ar putea avea cartea. „Dar în ceea ce priveşte procesul de selecţie este implicată o echipă întreagă, nu îşi asumă acest lucru o singură persoană.”

Iar respinse sunt, în general, cărţile care nu se înscriu în linia noastră editorială, care adresează temele propuse superficial sau necorespunzător. Inclusiv dintre propunerile editurilor străine refuzăm titlurile care nu se potrivesc publicului din România sau nu sunt tratate în conformitate cu viziunea noastră asupra educaţiei şi dezvoltării personale.”

În prezent, autorii străini reprezintă un procent de 70% din portofoliul de carte al editurii, însă de la an la an, numărul autorilor români debutanţi creşte, iar cei deja publicaţi îşi măresc numărul de titluri. „În subordinea mea am 10 colegi şi peste 30 de colaboratori externi.”

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

March 13, 2023
I love my job. „Say cheese!”

Cosmin Lăutar şi-a cumpărat primul aparat foto în urmă cu zece ani. Întâi o curiozitate, transformată ulterior în hobby, fotografia i-a devenit în cele din urmă meserie. Astăzi apelează la el numeroşi artişti români, dar nu lipseşte nici de la evenimente şi marile festivaluri muzicale, cu artişti de pretutindeni. Cum şi-a construit tânărul parcursul, de la fotograf debutant şi până aici?

La început eram fascinat de natură. Era plăcut să descopăr o nouă cale de a mă relaxa şi de a-mi explora creativitatea. Am fost autodidact. Am descoperit că îmi place să surprind emoţii, stări, momente şi odată cu acumularea de informaţii şi experienţă portretele şi fotografia de eveniment au devenit preocuparea mea principală”, povesteşte Cosmin Lăutar. De loc din Întorsura Buzăului, jud. Covasna, a profesat o perioadă ca fotograf de eveniment în oraşul natal, însă pe măsură ce dorinţa de a evolua, de a acumula mai multe informaţii şi de a descoperi şi alte ramuri ale fotografiei s-a aprofundat, în 2017 a ales să se mute în Bucureşti. Iar oportunităţile nu au întârziat să apară. Mutarea dintr-un oraş mic direct în Capitală a fost, însă, şi cea mai mare provocare cu care s-a confruntat în parcursul de până acum. „Resursele financiare erau limitate, aşa că am vândut maşina şi, conform calculelor mele, banii ar fi trebuit să îmi ajungă pentru cel puţin trei luni, timp în care trebuia să mă acomodez şi să acumulez cât mai multe cunoştinţe astfel încât să pot avea şi joburi. Iniţial, credeam că mă voi acomoda greu şi nu ştiam de unde să încep. Am crezut că mă voi întoarce acasă în scurt timp. Dar spre surprinderea mea, lucrurile au început să se lege destul de repede. Am cunoscut oameni şi uşor, uşor am fost solicitat pentru diferite proiecte. Un rol extrem de important în această evoluţie l-a avut Monica Munteanu (talent manager şi influencers marketing specialist – n. red.), căci ea mi-a oferit oportunitatea de a colabora cu o serie de artişti şi persoane publice. Colaborările acestea mi-au oferit expunere şi astfel am reuşit să îmi formez o reţea de clienţi şi să pot avea joburi regulat.”

APARATURA, COLOANA VERTEBRALĂ A FOTOGRAFIEI

Deşi a pornit la drum doar cu un aparat D-SRL entry level şi un obiectiv de kit, Cosmin Lăutar spune că acest mic echipament a fost suficient cât să îl ajute să înveţe şi să descopere tehnica şi principiile de funcţionare ale acestuia. „Cu timpul, am simţit nevoia să fac trecerea către un aparat mai performant, lentile mai luminoase care să mă ajute în diferite contexte.” Situaţia, spune el, ia o altă turnură atunci când devii responsabil de imortalizarea unor momente importante din viaţa oamenilor şi implică utilizarea unui echipament care să îţi ofere performanţă şi încredere. „În momentul actual, trusa mea foto cu care merg pe teren este alcătuită din două aparate foto, şi asta pentru că este foarte important ca un fotograf profesionist să aibă un aparat de backup. Chiar dacă sunt rare situaţiile, aparatul se poate defecta atunci când fotografiezi, de aceea e important să ai o soluţie de rezervă. Alături de acestea iau cu mine cinci obiective fixe care să acopere întreaga plajă focală – prefer obiectivele fixe deoarece îmi oferă o calitate superioară comparativ cu obiectivele zoom. Şi, pentru că lumina este şi ea foarte importantă, de regulă, în trusa foto adaug două bliţuri şi două lumini continue pe care le utilizez în funcţie de situaţie, împrejurări.” Acumulatorii şi cardurile suplimentare sunt şi ele esenţiale, atrage atenţia, aşa că nici acestea nu îi lipsesc niciodată din rucsac. Suplimentar acestui echipament de bază, investeşte anual în consumabile (acumulatori, carduri, licenţe pentru programele de prelucrare, accesorii precum husele, hard discurile, lumini, stative şi upgrade-uri ale aparatului, alături de alte obiective şi diverse device-uri – laptop, monitor pentru grafică). „În viitorul apropiat intenţionez să îmi achiziţionez un nou aparat care costă circa 6.000 de euro. Dar nu am făcut un calcul cu cât investesc anual, întrucât costurile diferă în funcţie de necesităţi, şi periodic investesc în consumabile.”

Dincolo de crearea şi procesarea fotografiilor, acest job spune că implică şi comunicarea cu clientul, organizarea şedinţei foto – alegerea locului de fotografiere, a tematicii, a conceptului. „Cu toate că produsul finit presupune un aport ridicat de muncă, mai ales în ceea ce priveşte prelucrarea fotografiilor, fiind o pasiune oboseala nu se resimte atât de puternic.” Cât despre partea cea mai solicitantă, „dacă ar trebui să cuantific în număr de ore, cu siguranţă prelucrarea fotografiilor are un procent mai mare”. În schimb, cea mai plăcută este munca „de teren”, „întrucât îmi stimulează creativitatea şi interacţionez cu oamenii”.

Carte de vizită:

Cosmin Lăutar, 29 de ani, fotograf

1. Este absolvent de studii liceale;

2. Şi-a cumpărat primul aparat în urmă cu zece ani, iar dintr-un hobby, fotografia a devenit meserie;

3. S-a specializat în fotografia de eveniment şi de portret, iar printre artiştii care au apelat la serviciile sale se numără Delia, Inna, Irina Rimes, Iris, Carla ‘s Dreams, The Motans, Alina Eremia, Alexandra Ungureanu şi mulţi alţii;

4. Este pasionat, de asemenea, de călătorii, drumeţii în natură, cinematografie, voluntariat şi pescuit.

Printre altele, l-am întrebat pe Cosmin şi cum îţi poţi face un nume în acest domeniu şi după câţi ani poţi ajunge să trăieşti exclusiv din fotografie în România. „Este nevoie de mult timp şi efort pentru a deveni fotograf profesionist, iar cei care reuşesc să îşi facă un nume în acest domeniu sunt cei cu adevărat pasionaţi de meseria lor. Pasiunea te va face întotdeauna să munceşti puţin mai mult, să te străduieşti să fii mai bun decât ai fost cu o zi înainte.” Dincolo de efort, el adaugă că şi consecvenţa este foarte importantă, precum şi deschiderea. „O perioadă am fotografiat doar pentru a-mi crea un portofoliu şi pentru a avea ulterior clienţi. Nu este o meserie care să îţi aducă rapid clienţi sau câştig. Consider că atât timp cât munceşti zi de zi la visul tău în cel puţin doi – trei ani poţi trăi exclusiv din această meserie.” Cu toate acestea, subliniază că afirmaţia este relativă, întrucât trecerea de la hobby la meserie are la bază mai mulţi factori, precum pasiunea, dorinţa de a evolua şi învăţa, consecvenţa, răbdarea, deshiderea către sugestii/sfaturi şi documentarea continuă, printre altele.

Potrivit lui, a fi un fotograf bun înseamnă mai mult decât să-ţi stăpâneşti camera sau să deţii cel mai bun echipament. Fotografia este o artă, spune Cosmin Lăutar, şi, prin urmare, fotograful ideal va căuta să surprindă subiectul într-o manieră cât mai inedită. El adaugă că pasiunea, curiozitatea, consecvenţa, dorinţa de a evolua sunt, de asemenea, calităţi care te vor ajuta să ajungi la performanţă, dar subliniază totodată că este esenţial să aspiri la mai mult, să îţi doreşti să te îmbogăţeşti informaţional, răbdarea fiind la rândul său o calitate notabilă, alături de abilitatea de a comunica eficient, creativitatea, iniţiativa, energia şi atenţia având de asemenea roluri cheie. „O calitate importantă în ceea ce mă priveşte este emoţia. Dacă un lucru mă emoţionează, am cele mai multe şanse să realizez o fotografie excelentă. În privinţa mea, implicarea, devotamentul, răbdarea, respectul şi deschiderea de care dau dovadă în fiecare proiect au condus către altele. Clienţii şi-au arătat mulţumirea şi m-au recomandat. Totul a devenit ca un telefon fără fir.”

Provocările, doar la început

Cu fotografia, spune Cosmin Lăutar, te poţi conecta, poţi simţi, relaţiona, această meserie oferindu-ţi oportunitatea de a descoperi şi de a te redescoperi în diverse contexte. „Cunoşti în permanenţă persoane noi, spaţii noi, te încarci cu energie. Recunoştinţa şi bucuria oamenilor mă motivează să evoluez, să îmi doresc mai mult.” Un alt aspect plăcut al acestui job este, potrivit lui, şi faptul că nu este o meserie care să funcţioneze ca o rutină, care să se repete zi de zi în aceleaşi contexte. „Fotografia îmi permite întotdeauna să lărgesc orizontul, paleta de lucru, să diversific, să fiu creativ şi să mă dezvolt.” Deşi în prezent nu mai găseşte părţi neplăcute ale acestei meserii, spune că o provocare „de început” este că nu poţi avea din start o sursă de venit şi că e nevoie de multă muncă pentru a-ţi fi remarcată şi remunerată munca. „La început, un număr considerabil dintre noi, fotografii, încercăm stiluri şi nişe diferite ale fotografiei şi din dorinţa de a obţine un venit din munca noastră acceptăm proiecte care se dovedesc a nu fi pe placul nostru. Sigur, aşa am descoperit şi mi-am definitivat stilul, însă la început era neplăcut să nu mă identific cu un proiect deoarece nu împărtăşeam aceeaşi viziune cu clientul. În timp m-am axat pe proiecte care îmi fac plăcere, mă stimulează şi îmi oferă posibilitatea să fiu creativ.”

„De cele mai multe ori, unii fotografi dau vina pe echipament pentru nereuşita lor, fără să ştie sau să admită că de fapt esenţa reuşitei se află în mâinile lor deoarece nu aparatul este cel care decide momentul în care să declanşeze, nu încadrează singur şi nici nu aplică reguli din fotografie. I-aş sfătui să pună pasiune în munca lor şi efectele vor fi imediat vizibile.”

Cosmin Lăutar, fotograf

O evoluţie neaşteptată

Deşi la începuturile sale în lumea fotografiei nu bănuia ce întorsătură va lua această pasiune, de-a lungul timpului Cosmin Lăutar a ajuns să colaboreze cu o serie lungă de artişti, actori şi alte persoane publice. Până acum, au stat în faţa obiectivului său Delia, Antonia, Inna, Irina Rimes, Iris, Carla’s Dreams, The Motans, Alina Eremia, Alexandra Ungureanu, Damian Drăghici şi mulţi alţii. A fost, totodată, implicat pe zona de fotografie şi în cadrul marilor festivaluri muzicale precum Afterhills, Saga, The Concert sau The Artist Awards. „A fost o bucurie imensă atunci când am primit un mesaj pe Instagram de la contul oficial Peaky Blinders solicitându-mi o fotografie dintr-un shooting cu acea tematică pentru a o posta pe pagina lor. Poate că pentru mulţi nu este un lucru notabil, însă pentru mine a însemnat mult.” Alte proiecte de menţionat spune că ar fi apariţia fotografiilor sale în două albume muzicale, albumul Terra Vista al lui KillaFonic şi albumul Blancomat al lui Blanco. „Cândva nici nu visam la aceste proiecte. Cu fiecare om şi cu fiecare proiect mi-am dezvoltat abilităţi necesare parcursului profesional pe care îl clădesc.” Nu ar putea spune însă că are un vis specific, ci preferă să se lase surprins de propria evoluţie. „Nu am visat nici la început că această pasiune îmi va trasa aceste direcţii profesionale. Îmi doresc să am în continuare proiecte constante, să capăt o mai mare vizibilitate, să îmi măresc echipa de lucru şi poate să îmi deschid propriul studio foto sau să organizez o expoziţie.” Altor tineri care îşi doresc să aleagă aceeaşi meserie le-ar spune să aibă răbdare şi să fie constanţi. Acest sfat este în strânsă legătură cu numărul mic de fotografi debutanţi. „Sunt persoane care îşi aleg meseria în funcţie de ceea ce consideră că este la căutare în acel moment pe piaţă şi au aşteptări nerealiste cu privire la evoluţia lor şi câştiguri. A fi fotograf necesită timp şi muncă şi mai cu seamă dedicare.” În momentul în care porneşti la drum cu gândul de a avea un câştig rapid, de cele mai multe ori renunţi când acesta întârzie să apară, este de părere Cosmin. „Sunt mulţi fotografi care îşi doresc clienţi înainte de a avea un portofoliu notabil sau noţiuni elementare. Lucrurile nu vor merge mereu conform planului şi trebuie să găseşti puterea interioară pentru a le gestiona, să îţi construieşti abilităţi precum răbdarea, rezistenţa şi adaptabilitatea. De cele mai multe ori, unii fotografi dau vina pe echipament pentru nereuşita lor, fără să ştie sau să admită că de fapt esenţa reuşitei se află în mâinile lor deoarece nu aparatul este cel care decide momentul în care să declanşeze, nu încadrează singur şi nici nu aplică reguli din fotografie. I-aş sfătui să pună pasiune în munca lor şi efectele vor fi imediat vizibile. În momentul actual nu consider că sunt puţini fotografi pe piaţă, ci dimpotrivă.” În paralel cu fotografia, printre pasiunile lui Cosmin se numără şi călătoria, drumeţiile în natură, cinematografia, voluntariatul şi pescuitul.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). Poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

February 27, 2023
Povestea tinerei din România care este o adevărată “Indiana Jones”. Cum a ajuns ea sa facă o meserie care este dominată de bărbaţi

Încă din primul an de liceu, Alina Iancu ştia cu certitudine ce facultate vrea să urmeze, dar şi ce meserie îşi va alege după absolvire: arheologia. Şi, cu toate că părerile apropiaţilor nu erau favorabile, acest domeniu fiind privit ca unul „al bărbaţilor”, ea a decis să nu se dea bătută, iar doctoratul, munca de cercetare şi săpăturile făcute pe situri din România şi străinătate i-au demonstrat că a făcut alegerea corectă. Ce implică acest job şi de ce nu se înghesuie tinerii români să îl aleagă?

Mi-am dorit să devin arheolog încă din clasa a IX-a, fiind foarte pasionată de istorie. Fără să bănuiesc cu adevărat cât de complexă şi frumoasă este acestă meserie, la finalul liceului am decis să dau admitere la Facultatea de Istorie. A fost singura mea opţiune pentru că deja ştiam ce vreau să fac. Fiind o alegere atât de de diferită faţă de ce au ales alţi colegi, au fost mulţi cunoscuţi, în special din familie şi chiar dintre foştii profesori, care m-au sfătuit să aleg altă meserie, arheologia fiind o profesie prea grea pentru o fată, în opinia lor”, povesteşte Alina Iancu, arheolog specialist la Institutul Naţional al Patrimoniului. Pasiunea pe care o avea pentru istorie şi curiozitatea de a descoperi un domeniu de-a dreptul fascinant au fost însă mult prea mari, aşa că a mers înainte pe calea pe care şi-o dorea. „Percepţia societăţii despre femeile care practică meserii cu o componentă importantă de muncă de teren este una mai degrabă negativă. Sper că prin entuziasmul cu care noi, femeile arheologi, ne desfăşurăm activitatea şi promovăm patrimoniul, vom reuşi să schimbăm acestă percepţie, iar pe viitor tinerele pasionate de acest domeniu să nu mai fie descurajate.”

În prezent este arheolog specialist şi, cu toate că practică această profesie „cu drepturi depline” de 7 ani, a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenţie. „Am urmat cursurile de licenţă şi cursurile de master în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior am finalizat teza de doctorat la Şcoala Doctorală de Istorie UB. Începând cu 2016 am beneficiat de burse de studiu la Varşovia (Polonia), Atena (Grecia) şi Copenhaga (Danemarca) şi am luat parte la diverse cursuri de specializare în afara ţării”, îşi descrie ea pe scurt pregătirea profesională.

Spre deosebire de alte domenii, ea subliniază că în arheologie prima condiţie pentru a te putea angaja este să ai studii de specialitate. „Arheologii debutanţi trebuie neapărat să fi absolvit un master în domeniu, iar pentru a deveni arheolog specialist este necesar să finalizezi o teză de doctorat. În plus, arheologii experţi au la activ numeroase publicaţii şi experienţă solidă în domeniu.”

Aşadar, pe lângă studii, spune că şi experienţa este la fel de importantă, întrucât arheologia necesită un set complex de cunoştinţe şi însuşirea unor tehnici şi metode specifice de cercetare de teren şi de documentare. „De exemplu, arheologii trebuie să ştie să folosească cel puţin câteva dintre instrumentele de bază din domeniu pentru a participa cu succes la o cercetare arheologică (metode de înregistrare a informaţiei, metode de cartografiere, obţinerea de măsurători la faţa locului etc). Aşadar, viaţa unui arheolog este mult diferită faţă de filmele cu Indiana Jones cu care publicul larg s-a obişnuit.”

De asemenea, completează ea, un bun arheolog trebuie, în primul rând, să iubească natura, să fie o persoană dinamică şi să accepte un stil de viaţă care implică plecări repetate cu ocazia desfăşurării cercetărilor de teren, a conferinţelor şi cursurilor de specializare care de multe ori au loc în afara ţării. „În plus, arheologii studiază şi se instruiesc permanent, fiind mereu deschişi la noi oportunităţi pentru a se perfecţiona şi pentru a putea disemina rezultatele cercetărilor pe care le desfăşoară într-un mod cât mai profesionist.”

În ceea ce o priveşte, de-a lungul timpului a luat parte la cercetări arheologice atât în România, săpând de aproape zece ani la cetatea Histria, şi cu alte ocazii în aşezarea rurală Caraburun de lângă Jurilovca, în cetatea Tropaeum Traiani, în cetatea Noviodunum şi tellul Gumelniţa, cât şi în străinătate. „Am participat şi la cercetări în Bulgaria, mai exact la cetatea Apolonia Pontica (actualul Sozopol), în Turcia la Labraunda, lângă Milas şi în Grecia, unde am desfăşurat stagii de cercetare la Olimpia, în Peloponez, pe parcursul doctoratului şi mai recent la Olint, în nordul Greciei.”

La adăpostul AC-ului sau sub arşiţa soarelui

Printre cele mai frumoase aspecte ale acestei meserii, Alina enumeră posibilitatea de a învăţa mereu lucruri noi, lipsa unei rutine de lucru, crearea unor prietenii cu colegi din alte ţări sau chiar alte continente, experienţe inedite pe şantiere, la congrese internaţionale, privilegiul de a beneficia de burse la instituţii prestigioase, integrarea într-o reţea de internaţională de cercetători, posibilitatea de a aduce lucruri noi prin studiile pe care cei din domeniu le realizează şi bucuria de a împărtăşi unei comunităţi de oameni pasionaţi de patrimoniu propriile descoperiri.

Pe de altă parte, susţine că aspectele mai degrabă neplăcute sunt puţine. „Uneori munca de teren este solicitantă din punct de vedere fizic, iar arheologii trebuie să facă faţă şi unor evenimente neaşteptate, precum este vremea rea care ne prinde uneori săpând pe sit. În plus, participarea la săpături arheologice implică adaptarea la un mediu mai puţin prietenos, trebuie să lucrăm cu echipamente corespunzătoare (de exemplu, chiar dacă este vară este recomandat ca pe teren să purtăm bocanci pentru a evita accidentările). Alte impedimente sunt reprezentate de dificultăţile birocratice, căci şi în arheologie ne lovim de multe ori de incapacitatea instituţiilor statului de a gestiona corect resursele de patrimoniu şi de a investi în mod corespunzător în cercetare.”

Potrivit Alinei, deşi munca de teren reprezintă o parte importantă în viaţa unui arheolog şi presupune participarea activă la săpături arheologice pe diverse situri, atât în România cât şi în străinătate, cercetarea de laborator este şi ea o componentă care ajută la o mai bună înţelegere a artefactelor descoperite. „Prin prelevarea de probe şi investigarea lor sub microscop ori prin efectuarea de alte analize complexe, arheologul reuşeşte să înţeleagă mai bine caracteristicile obiectului, fapt care îi permite să scrie studii mai bine documentate despre cum au fost, de pildă, realizate şi folosite obiectele din trecut. Pe de altă parte, activitatea la birou presupune o parte organizatorică, de planificare, dar în spatele vieţii de arheolog există şi o muncă sistematică de documentare, etapă care ocupă o parte importantă a programului nostru şi se realizează adesea în biblioteci de specialitate sau în arhive.”

Cititi aici materialul integral

February 20, 2023
I love my job. Indiana Jones, varianta românească. Povestea Alinei Iancu, una dintre puţinele femei arheolog din ţara noastră. Ce provocări şi avantaje aduce o astfel de meserie?

Încă din primul an de liceu, Alina Iancu ştia cu certitudine ce facultate vrea să urmeze, dar şi ce meserie îşi va alege după absolvire: arheologia. Şi, cu toate că părerile apropiaţilor nu erau favorabile, acest domeniu fiind privit ca unul „al bărbaţilor”, ea a decis să nu se dea bătută, iar doctoratul, munca de cercetare şi săpăturile făcute pe situri din România şi străinătate i-au demonstrat că a făcut alegerea corectă. Ce implică acest job şi de ce nu se înghesuie tinerii români să îl aleagă?

Mi-am dorit să devin arheolog încă din clasa a IX-a, fiind foarte pasionată de istorie. Fără să bănuiesc cu adevărat cât de complexă şi frumoasă este acestă meserie, la finalul liceului am decis să dau admitere la Facultatea de Istorie. A fost singura mea opţiune pentru că deja ştiam ce vreau să fac. Fiind o alegere atât de de diferită faţă de ce au ales alţi colegi, au fost mulţi cunoscuţi, în special din familie şi chiar dintre foştii profesori, care m-au sfătuit să aleg altă meserie, arheologia fiind o profesie prea grea pentru o fată, în opinia lor”, povesteşte Alina Iancu, arheolog specialist la Institutul Naţional al Patrimoniului. Pasiunea pe care o avea pentru istorie şi curiozitatea de a descoperi un domeniu de-a dreptul fascinant au fost însă mult prea mari, aşa că a mers înainte pe calea pe care şi-o dorea. „Percepţia societăţii despre femeile care practică meserii cu o componentă importantă de muncă de teren este una mai degrabă negativă. Sper că prin entuziasmul cu care noi, femeile arheologi, ne desfăşurăm activitatea şi promovăm patrimoniul, vom reuşi să schimbăm acestă percepţie, iar pe viitor tinerele pasionate de acest domeniu să nu mai fie descurajate.”

În prezent este arheolog specialist şi, cu toate că practică această profesie „cu drepturi depline” de 7 ani, a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenţie. „Am urmat cursurile de licenţă şi cursurile de master în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior am finalizat teza de doctorat la Şcoala Doctorală de Istorie UB. Începând cu 2016 am beneficiat de burse de studiu la Varşovia (Polonia), Atena (Grecia) şi Copenhaga (Danemarca) şi am luat parte la diverse cursuri de specializare în afara ţării”, îşi descrie ea pe scurt pregătirea profesională.

Spre deosebire de alte domenii, ea subliniază că în arheologie prima condiţie pentru a te putea angaja este să ai studii de specialitate. „Arheologii debutanţi trebuie neapărat să fi absolvit un master în domeniu, iar pentru a deveni arheolog specialist este necesar să finalizezi o teză de doctorat. În plus, arheologii experţi au la activ numeroase publicaţii şi experienţă solidă în domeniu.”

Aşadar, pe lângă studii, spune că şi experienţa este la fel de importantă, întrucât arheologia necesită un set complex de cunoştinţe şi însuşirea unor tehnici şi metode specifice de cercetare de teren şi de documentare. „De exemplu, arheologii trebuie să ştie să folosească cel puţin câteva dintre instrumentele de bază din domeniu pentru a participa cu succes la o cercetare arheologică (metode de înregistrare a informaţiei, metode de cartografiere, obţinerea de măsurători la faţa locului etc). Aşadar, viaţa unui arheolog este mult diferită faţă de filmele cu Indiana Jones cu care publicul larg s-a obişnuit.”

De asemenea, completează ea, un bun arheolog trebuie, în primul rând, să iubească natura, să fie o persoană dinamică şi să accepte un stil de viaţă care implică plecări repetate cu ocazia desfăşurării cercetărilor de teren, a conferinţelor şi cursurilor de specializare care de multe ori au loc în afara ţării. „În plus, arheologii studiază şi se instruiesc permanent, fiind mereu deschişi la noi oportunităţi pentru a se perfecţiona şi pentru a putea disemina rezultatele cercetărilor pe care le desfăşoară într-un mod cât mai profesionist.”

În ceea ce o priveşte, de-a lungul timpului a luat parte la cercetări arheologice atât în România, săpând de aproape zece ani la cetatea Histria, şi cu alte ocazii în aşezarea rurală Caraburun de lângă Jurilovca, în cetatea Tropaeum Traiani, în cetatea Noviodunum şi tellul Gumelniţa, cât şi în străinătate. „Am participat şi la cercetări în Bulgaria, mai exact la cetatea Apolonia Pontica (actualul Sozopol), în Turcia la Labraunda, lângă Milas şi în Grecia, unde am desfăşurat stagii de cercetare la Olimpia, în Peloponez, pe parcursul doctoratului şi mai recent la Olint, în nordul Greciei.”

La adăpostul AC-ului sau sub arşiţa soarelui

Printre cele mai frumoase aspecte ale acestei meserii, Alina enumeră posibilitatea de a învăţa mereu lucruri noi, lipsa unei rutine de lucru, crearea unor prietenii cu colegi din alte ţări sau chiar alte continente, experienţe inedite pe şantiere, la congrese internaţionale, privilegiul de a beneficia de burse la instituţii prestigioase, integrarea într-o reţea de internaţională de cercetători, posibilitatea de a aduce lucruri noi prin studiile pe care cei din domeniu le realizează şi bucuria de a împărtăşi unei comunităţi de oameni pasionaţi de patrimoniu propriile descoperiri.

Pe de altă parte, susţine că aspectele mai degrabă neplăcute sunt puţine. „Uneori munca de teren este solicitantă din punct de vedere fizic, iar arheologii trebuie să facă faţă şi unor evenimente neaşteptate, precum este vremea rea care ne prinde uneori săpând pe sit. În plus, participarea la săpături arheologice implică adaptarea la un mediu mai puţin prietenos, trebuie să lucrăm cu echipamente corespunzătoare (de exemplu, chiar dacă este vară este recomandat ca pe teren să purtăm bocanci pentru a evita accidentările). Alte impedimente sunt reprezentate de dificultăţile birocratice, căci şi în arheologie ne lovim de multe ori de incapacitatea instituţiilor statului de a gestiona corect resursele de patrimoniu şi de a investi în mod corespunzător în cercetare.”

Potrivit Alinei, deşi munca de teren reprezintă o parte importantă în viaţa unui arheolog şi presupune participarea activă la săpături arheologice pe diverse situri, atât în România cât şi în străinătate, cercetarea de laborator este şi ea o componentă care ajută la o mai bună înţelegere a artefactelor descoperite. „Prin prelevarea de probe şi investigarea lor sub microscop ori prin efectuarea de alte analize complexe, arheologul reuşeşte să înţeleagă mai bine caracteristicile obiectului, fapt care îi permite să scrie studii mai bine documentate despre cum au fost, de pildă, realizate şi folosite obiectele din trecut. Pe de altă parte, activitatea la birou presupune o parte organizatorică, de planificare, dar în spatele vieţii de arheolog există şi o muncă sistematică de documentare, etapă care ocupă o parte importantă a programului nostru şi se realizează adesea în biblioteci de specialitate sau în arhive.”

Calea cea grea

În ceea ce priveşte provocările întâlnite până acum în meseria sa, în paralel cu faptul că a fost nevoită să se acomodeze la un stil de viaţă foarte dinamic, Alina mai spune că şi-a ales şi o specializare aproape necunoscută în ţara noastră: arheologia textilelor, o disciplină care le permite prin analize minuţioase de laborator să reconstituie veşmintele pe care oamenii le purtau acum sute sau chiar mii de ani şi presupune cercetarea atentă a materialelor, instrumentelor şi tehnicilor prin care artizanii din trecut îşi confecţionau pânzele din care realizau veşminte şi alte textile necesare traiului zilnic. „La fel de dificil a fost să popularizez această direcţie relativ nouă de cercetare în ţara noastră, lovindu-mă de multe ori de neîncrederea colegilor mai mari, care la început nu au crezut pe deplin că această nişă va putea avea succes în România, unde clima favorizează descompunerea obiectelor din materiale organice, printre care şi textilele. În prezent însă sunt implicată în numeroase proiecte atât în ţară cât şi în afara graniţelor, prin care reuşesc să pun în valoare această componentă fragilă dar deosebit de importantă a patrimoniului european.”

Legat de modul în care gestionează, din acest rol, work-life balance-ul, ea spune că arheologia este o profesie în care investeşte foarte mult din punct de vedere sentimental, îi face plăcere să fie activă şi să se implice în proiecte, să studieze şi să cerceteze. „Niciodată nu am simţit că îmi răpeşte timp personal, nici măcar în perioada foarte intensă când îmi finalizam teza de doctorat. Faptul că am ocazia să călătoresc frecvent şi să leg prietenii deosebite cu alţi arheologi, antropologi, conservatori, restauratori, muzeografi şi oameni din domeniul patrimoniului care împart aceleaşi pasiuni comune mă determină să mă bucur de fiecare experienţă. Nu simt arheologia ca pe un job obişnuit şi împovărător ce aduce cu sine o rutină anume. Cu siguranţă dacă ar trebui să îmi aleg din nou profesia, aş opta tot pentru cea de arheolog.”

O lume a surprizelor

Când am întrebat-o care e cel mai vis profesional al său, tânăra spune că şi-ar dori să îşi poată practica profesia cel puţin în modul în care a făcut-o până în prezent şi să contribuie la o mai bună cunoaştere a domeniului în care s-a specializat, „iar în acelaşi timp sper ca în anii care vor urma să promovez în afara ţării bogatul patrimoniu textil pe care România îl deţine”.

Ce nu-i lipseşte însă din bagaj când merge pe teren? „În primul rând îmi iau cu mine truela – un mic instrument de mână cu vârf ascuţit fără de care nu pot să sap. Din trusa mea nu lipsesc nici alte unelte precum sunt pensulele şi spatulele, utile pentru a putea săpa corect artefacte, ecofacte şi biofacte mai fine şi ca atare mai fragile (inclusiv schelete umane, care necesită multă migală). Lupa, şublerul, un mic cântar profesional şi aparatul de fotografiat mă ajută, de asemenea, să măsor, să cântăresc şi să documentez ceea ce sap, iar microscopul digital portabil este folositor pentru a analiza la faţa locului piesele mai deosebite pe care le descoperim.”

Despre cele mai importante descoperiri făcute în timpul săpăturilor, deşi spune că îi este greu să aleagă un singur obiect, mai ales că a avut ocazia să participe la cercetări desfăşurate în aşezări şi necropole care datau din epoca neolitică şi antică până în perioada medio-bizantină şi astfel a descoperit piese diverse, fiecare având o importanţă în istoria siturilor respective, adaugă că au fost totuşi, de-a lungul timpului, câteva experienţe speciale care i-au rămas în suflet. „Îmi amintesc cu entuziasm, de exemplu, de o vară în care am săpat în Templul lui Zeus de la Histria, judeţul Constanţa, unde am descoperit un mic vas folosit în antichitate pentru a păstra uleiurile parfumate, numit alabastron. Nu descoperisem niciodată până atunci un vas întreg şi am fost foarte impresionată de moment, mai ales că provenea chiar din templu. Cu altă ocazie, am descoperit obiecte fascinante în depozite sau chiar în vitrinele muzeelor. Tot la Histria a fost descoperită acum mult timp o furcă de tors romană din fildeş, pe care arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au interpretat-o ca mână de scărpinat, fără să recunoască adevăratul său rol. Abia anul acesta, la aproape un sfert de secol, am decis să republic acestă piesă unică în regiune şi să discut pe larg adevărata sa funcţionalitate.” În paralel cu pasiunea pentru istorie şi arheologie, ea ne-a povestit că de câţiva ani colecţionează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii şi alte piese de costum tradiţional românesc. „Am strâns de-a lungul timpului peste 100 de veşminte populare, printre care ii, fote, vâlnice, pieptare precum sunt cele de Beiuş, bogat brodate, sau cele cu ciucuri de mătase de pe Valea Sălăuţei, brâie, chimire şi altele, dar şi alte piese: vase de lut, fuse, furci de tors. Am în casă chiar şi o roată de tors. Pe multe dintre aceste obiecte am reuşit să le integrez în viaţa mea în mod practic, oferindu-le o a doua viaţă.”

Încet-încet a început să înveţe practic şi meşteşugurile textilelor tradiţionale, mai ales cum să prelucreze fibrele, să toarcă şi să brodez. „De asemenea, iubesc să fac plimbări în natură în zone cu potenţial cultural ridicat pentru a înţelege mai bine topografia locurilor în care comunităţile umane au ales de-a lungul timpului să se dezvolte.”

Cei puţini

Din cei circa 1,28 de milioane de angajaţi în sistemul public românesc, doar 1.008 persoane au pregătirea de arheolog, potrivit datelor Repertoriului Arheologic Naţional, citate de Alina Iancu, adică mai puţin de 1 dintr-o mie. Dintre aceştia, 345 sunt arheologi debutanţi, 272 sunt arheologi specialişti, iar 391, arheologi experţi. Vorbind despre motivele pentru care această meserie nu e atât de populară în rândul absolvenţilor români, Alina ne-a spus că, în opinia sa, această meserie e aleasă de atât de puţini tineri din pricina faptului că nu este promovată, iar mulţi dintre ei nu cunosc şi nu au luat niciodată în considerare să devină arheologi. „În România contactul tinerelor generaţii cu patrimoniul este în general foarte limitat. Specializările sunt dificile, deoarece în ţara noastră lipsesc resursele, nu avem biblioteci de specialitate, laboratoare bine dotate şi nici o paletă foarte diversificată de cursuri în universităţi.” Totuşi, celor care vor să devină arheologi le transmite să citească foarte mult, să fie curioşi, să meargă în afara graniţelor cu burse şi să fie permanent la curent cu trendurile şi cele mai recente publicaţii despre domeniul care îi pasionează. „De asemenea, le recomand să facă voluntariat, să participe la tabere şi să meargă la cât mai multe muzee de arheologie şi pe cât mai multe situri – de acolo vor putea să se inspire şi să îşi cultive mai bine interesele, descoperindu-şi astfel pasiunile.”

Carte de vizită

Alina Iancu, 30 de ani, arheolog specialist, Institutul Naţional al Patrimoniului

1. Practică această profesie de 7 ani, însă a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenţie;

2. A urmat cursurile de licenţă şi cursurile de master în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior a finalizat teza de doctorat la Şcoala Doctorală de Istorie UB;

3. Începând cu 2016 a beneficiat de burse de studiu la Varşovia (Polonia), Atena (Grecia) şi Copenhaga (Danemarca) şi a luat parte la diverse cursuri de specializare în afara ţării;

4. Ca hobby, colecţionează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii şi alte piese de costum tradiţional românesc, dar e pasionată, totodată, de practicile şi meşteşugurile textilelor tradiţionale (prelucrarea fibrelor, torsul şi brodatul) şi de drumeţiile în natură, în zone cu potenţial cultural ridicat.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu fac neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.) – poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

February 15, 2023
Mădălina Ducan, Microsoft: „Încerc să fiu un mentor cât mai bun şi să îi ajut pe cei care caută un nou drum în dezvoltarea lor profesională”

După mai mulţi ani de experienţă în domeniul consultanţei şi auditului, Mădălina Ducan a revenit la prima sa pasiune, IT-ul. Acum este EMEA Director Azure Support Engineering – CE&S Romania site leader la Microsoft şi coordonează echipe localizate în 13 ţări. Principala MISIUNE? Asigurarea unor servicii 24/7 pentru Clienţii din aceste ţări şi un timp de răspuns cât mai scurt, pe baza modelului de lucru „follow the sun”, care integrează mai multe fusuri orare.

Absolventă a Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică din Bucureşti, Mădălina Ducan a fost recrutată imediat după încheierea studiilor de licenţă de compania Arthur Andersen România, unde a lucrat, timp de câţiva ani, în misiuni de audit financiar şi consultanţă de business. „În mod cert, începutul carierei sale în domeniul consultanţei de business, în anii de privatizare masivă în România, a adus parcursului meu profesional o experienţă amplă şi o efervescenţă masivă în aria proiectelor de M&A (mergers & acquisitions). A fost un privilegiu pentru mine să lucrez alături de o multitudine de clienţi, în cadrul a numeroase misiuni de consultanţă. Am avut oportunitatea de a mă familiariza rapid cu foarte multe modele de business, identificând asemănările şi diferenţele dintre ele, iar acest lucru a contribuit, cu siguranţă, la perfecţionarea mea din punct de vedere profesional”, descrie ea etapele parcurse la începutul carierei.

Astfel, a fost expusă în activitatea sa unor situaţii diverse, în cadrul proiectelor de fuziuni şi achiziţii sau al proceselor de evaluare a riscurilor operaţionale. Toate acestea i-au servit, ulterior, în activitatea de management de echipe şi proiecte: „De la consultant la responsabil, a fost o călătorie plină de disciplină şi a extrem de multe ore de muncă în diverse industrii”. Apoi, în anul 2001, a făcut o schimbare şi s-a îndreptat spre o altă industrie: s-a alăturat ING Group, acceptând oferta de a forma departamentul de audit intern. După câţiva ani de sinergie între bancă şi asigurări, crescând în roluri de manager şi director, a urmat o traiectorie regională în cadrul grupului, coordonând echipele de audit intern.

Ulterior rebrandingului şi despărţirii dintre componenta de banking şi cea de asigurări, a urmat o nouă schimbare în cariera sa şi a acceptat poziţia de membru în Board-ul NN Asigurări de Viaţă şi NN Pensii, devenind Chief Operating Officer într-o perioadă de transformare digitală a acestei companii. „În anii petrecuţi în această funcţie, am avut privilegiul de a lucra alături de întreaga echipă la un redesign complet de procese operaţionale (digital, de tip end to end, de la client la partea de back office), pregătind din punctul de vedere al capabilităţilor atât echipele, cât şi infrastructura IT, modul de gestionare a portofoliului de proiecte de transformare, chiar şi regândirea spaţiului de birouri astfel încât să susţină diferite activităţi şi moduri de lucru, în direcţia transformării digitale.” Câţiva ani mai târziu, a făcut un nou salt în carieră şi, din anul 2018, face parte din echipa Microsoft România.

„Într-un mediu alert, aşa cum este industria IT, şi într-o companie care îşi propune să se dezvolte, în continuare pe piaţa de aici, aşa cum este Microsoft, oportunităţi noi apar continuu. Avem, în general, zeci de poziţii deschise, iar colegii mei care se ocupă cu procesul de recrutare lucrează în permanenţă pentru a reuşi să răspundă cerinţelor pe care le primesc.” Mădălina Ducan

De aproximativ doi ani este CE&S Romania Site Leader, dar ocupă în acelaşi timp şi funcţia de EMEA Director Azure Support Engineering. Divizia de CE&S (Customer Experience & Success) din România este, astăzi, cea mai mare din Europa şi a patra (ca mărime) de la nivelul Microsoft CE&S Global, înregistrând în ultima perioadă o creştere exponenţială. „Sunt responsabilă cu dezvoltarea serviciilor în aria de Customer Service, la nivelul regiunii EMEA (Europa, Orientul Mijlociu şi Africa), în ceea ce priveşte tehnologiile Azure, dar şi cu deservirea nevoilor de recrutare ale companiei, pe pieţele globale.”

Aria sa de responsabilitate vizează acum serviciile destinate clienţilor, la nivelul regiunii EMEA, în legătură cu diverse tehnologii din Microsoft Azure – platforma de cloud computing dezvoltată de Microsoft, care facilitează gestionarea aplicaţiilor web scalabile pe internet şi oferă libertatea de a construi şi implementa orice şi oriunde, folosind instrumentele, aplicaţiile şi cadrele dorite. „Echipele pe care le coordonez sunt localizate astăzi în 13 ţări din regiunea EMEA, rolul acestora fiind acela de a acorda suport clienţilor din diferite industrii în ceea ce priveşte implementarea tehnologiilor din sfera Azure Core. Mai exact, avem sarcina de a-i sprijini în a utiliza tehnologiile dezvoltate de noi spre a-şi îndeplini obiectivele pe care şi le-au setat şi a-şi moderniza afacerile şi lucrăm pentru a proiecta şi a oferi experienţe de utilizator la cele mai înalte standarde din industrie.” Misiunea lor principală este astfel susţinerea clienţilor şi partenerilor de afaceri ai companiei în vederea valorificării tehnologiilor din portofoliul Microsoft, iar pentru a le asigura acestora servicii 24/7 şi un timp de răspuns cât mai scurt, au implementat un model de lucru cunoscut sub denumirea de „follow the sun” care integrează mai multe fusuri orare.

1. Care sunt principalele provocări ce ţin de rolul DVS. actual?

Unele dintre cele mai importante provocări vizează transformarea modelului operaţional astfel încât să ne putem poziţiona în avangarda cerinţelor specifice a fiecăruia dintre clienţii noştri, precum şi procesele de recrutare. Avem constant nevoie de noi angajaţi, în diverse pieţe din EMEA, şi asta presupune o activitate complexă, care necesită eforturi sporite în multiple direcţii, deoarece legislaţia diferă în fiecare stat în parte şi la fel şi profilul cultural. O altă provocare vizează decalajul de competenţe digitale pe care îl remarcăm. Nevoia de angajaţi care au cunoştinţe tehnice şi digitale pentru a crea şi a utiliza aceste noi soluţii va creşte. Până în 2030, peste 800 de milioane de persoane de la nivel global vor avea nevoie să dobândească noi competenţe digitale. În acelaşi timp, doar 3,5% din angajaţii din Europa Centrală şi de Est au în acest moment toate cunoştinţele digitale care le sunt necesare la locul de muncă. Mai mult decât atât, se estimează că în următorii aproximativ cinci ani vor apărea 149 de milioane de noi locuri de muncă în domeniul IT, la nivel global, iar pentru România numărul lor ar urma să atingă 645.000. În contextul în care tehnologia avansează atât de rapid, specialiştii din domeniul IT trebuie să ia în calcul un proces continuu de învăţare, pentru a ţine pasul cu dinamica domeniului. Ca urmare, procesul de certificare şi mai ales de recertificare devin din ce în ce mai importante, atât pentru angajat, cât şi pentru angajator. În prezent, singura constantă este schimbarea; permanent vom întâlni noi provocări, însă aceasta (schimbarea) funcţionează, totodată, şi ca un catalizator de energie pentru mine, care îmi dă oportunitatea să pun în practică cunoştinţele şi experienţa acumulate în decursul carierei mele, pentru a rezolva noi şi noi situaţii şi provocări.

2. Care sunt planurile legate de dezvoltarea diviziei de Customer Experience and Success din cadrul Microsoft România? De ce a fost creat acest departament şi câţi specialişti lucrează în cadrul acestuia?

Microsoft şi-a început activitatea pe piaţa din România în anul 1996, când a deschis la Bucureşti primul birou din ţară. 25 de ani mai târziu, compania are birouri în trei oraşe (Bucureşti, Timişoara şi Iaşi) şi o echipă formată din aproximativ 2.000 de oameni care lucrează pentru Microsoft în România. Cu peste 17.000 de angajaţi în întreaga lume, Microsoft Customer Experience & Success (CE&S) are responsabilitatea de a aplica strategia şi viziunea companiei în produsele şi serviciile destinate clienţilor, asigurând suportul tehnic de care organizaţiile care utilizează soluţii din portofoliul Microsoft au nevoie în implementare. Ne angajăm să livrăm, prin intermediul specialiştilor noştri, nu doar produse şi servicii de vârf pentru clienţi, ci şi experienţe personalizate pentru aceştia, gândite în funcţie de cerinţele lor specifice. În România, echipa diviziei CE&S este formată din aproximativ 1.300 de persoane. Aşa cum precizam anterior, astăzi, din România, lucrăm pentru clienţii Microsoft, de la nivel global, aceştia având la dispoziţie posibilitatea de a beneficia de suport în 17 limbi diferite. La baza succesului nostru stă munca întregii echipe şi suntem într-o continuă căutare de specialişti, de oameni care să se alăture acestei echipe dinamice şi să aducă inovaţia mai aproape de fiecare dintre clienţii noştri. La fel ca în întreaga organizaţie Microsoft, mediul de lucru este unul incluziv, dinamic şi le oferă angajaţilor oportunităţi de creştere într-o echipă globală care se aliniază permanent trendurilor din piaţă. Ne propunem să devenim lider la nivel de industrie în ceea ce priveşte experienţa şi calitatea serviciilor pe care le oferim, abordarea fiind una axată pe client, pentru a îndeplini şi a depăşi aşteptările lor.

3. Care sunt calităţile pe care Microsoft le caută la un angajat?

Punem un accent foarte mare pe inovaţie, incluziune şi diversitate, acestea fiind pentru un angajat calităţi la fel de importante pe cât sunt competenţele sau cunoştinţele practice. Nu avem, aşadar, un “portret al angajatului”. Suntem toţi diferiţi, din fericire, şi îi încurajăm pe toţi membrii echipei noastre să evolueze, să înveţe continuu, să rămână curioşi şi să se remarce prin calităţile lor unice. Aşadar, din punctul meu de vedere, valorile comune – precum respectul, integritatea şi responsabilitatea – şi diversitatea sunt elemente care pot determina succesul unei echipe. Desigur, pregătirea profesională este, în egală măsură, foarte importantă şi încurajăm întreaga echipă să se perfecţioneze constant din acest punct de vedere şi să ţintească mereu spre noi orizonturi.

4. Cum aţi descrie noile generaţii de angajaţi, prin comparaţie cu generaţiile anterioare? Care sunt priorităţile lor şi cum sunt acestea comparativ cu ale generaţiilor anterioare?

În general, angajaţii se adaptează la tendinţele din piaţă şi din societate. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare generaţie are anumite elemente caracteristice specifice, nevoi / cerinţe diferite (atunci când vine vorba de locul de muncă) şi, inclusiv, o capacitate de adaptare diferită.

Cred că ar trebui să revenim puţin şi la discuţia despre diversitate şi să menţionăm faptul că diversitatea de orice fel (de gen, de rasă, de apartenenţă la o cultură sau alta etc.) face cu atât mai complexă integrarea în şabloane şi generează, la rândul său, un mix de profiluri ale angajaţilor. În plus, în prezent, avem de a face în paralel cu provocări de ordin social, economic, medical ş.a.m.d., ceea ce modifică întregul sistem de valori şi de nevoi. Ca atare, priorităţile se schimbă şi evoluează nu doar la nivel de generaţii, ci şi la nivel social integrat.

5. Care sunt beneficiile prin care încercaţi să vă diferenţiaţi ca angajatori pe piaţa competitivă de IT?

Noi, la Microsoft, mizăm pe modelul hibrid de lucru deoarece suntem de părere că reprezintă o cale eficientă de a le oferi flexibilitate angajaţilor noştri. Flexibilitatea la locul de muncă a devenit foarte importantă pentru angajaţi şi credem că acesta este un element care ne diferenţiază de alţi angajatori din piaţă. Astfel, punem accent în munca noastră atât pe cerinţele de business, cât şi pe nevoile individuale ale fiecăruia dintre membrii echipei noastre şi încercăm să asigurăm pentru ei un mediu în care să se poată dezvolta şi să devină cât mai productivi, menţinând unitatea echipelor şi încurajându-i să prioritizeze în egală măsură şi aspectele care ţin de sfera personală, nu doar de cea profesională.

6. Care sunt perspectivele de creştere în companie, odată angajat? Care este durata minimă în care un angajat entry level poate promova? Dar perioada în care un angajat poate ajunge la nivelul de manager?

Una din pasiunile mele este aceea de a activa ca şi career mentor şi coach, împărtăşindu-le celorlalţi cunoştinţele şi experienţa mea, pentru a-i ajuta să evolueze în carieră. Încerc să fiu un mentor cât mai bun şi să îi ajut pe cei care caută un nou drum în dezvoltarea lor profesională să înţeleagă faptul că singurele limite pe care le avem sunt cele pe care ni le setăm noi înşine, aşa-numitele credinţe limitative; acest lucru este ca o mantră pentru mine. În cadrul Microsoft, posibilităţile de avansare în carieră sunt exponenţiale, iar eu sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că lucrez în această companie. Pentru a avansa, este nevoie de implicare şi de determinare; depinde doar să ştii ce vrei, în mod explicit, şi să deţii controlul propriei tale cariere. Trebuie să rezervi explicit din timpul şi energia ta ca să creşti în direcţia pe care doar tu o poţi stabili ca „next step”, să realizezi conexiunile potrivite ca să înveţi nu doar cum să ajungi acolo atât în ceea ce priveşte atribuţiile pe care le vei avea, ci şi ce presupune procesul de recrutare pentru rolul respectiv. Timpul în care se poate avansa este un criteriu care diferă de la un angajat la altul – poate fi influenţat de performanţele individuale ale fiecărui angajat şi de evoluţia şi dinamica companiei. Nevoile de business se schimbă, strategia se schimbă şi, ca urmare, pot apărea noi funcţii în cadrul companiei, într-o perioadă sau alta. Într-un mediu alert, aşa cum este industria IT, şi într-o companie care îşi propune să se dezvolte, în continuare pe piaţa de aici, aşa cum este Microsoft, oportunităţi noi apar continuu. Avem, în general, zeci de poziţii deschise, iar colegii mei care se ocupă cu procesul de recrutare lucrează în permanenţă pentru a reuşi să răspundă cerinţelor pe care le primesc. Durata minimă? Aceasta este o altă marotă, acelaşi gen de credinţă limitativă. Nu există o barieră de timp trasată în mod explicit, evident că diferă de la caz la caz, de la profil la profil şi, mai ales, în funcţie de nevoile de business, care astăzi sunt într-o creştere exponenţială.

7. Care este poziţia companiei în ceea ce priveşte munca remote? Dar săptămâna de lucru de patru zile? Care consideraţi că este varianta ideală pentru realizarea sarcinilor de lucru, având în vedere deficitul de angajaţi de pe piaţa muncii româneşti?

Microsoft a stabilit o politică flexibilă, care să le ofere angajaţilor posibilitatea de a alege când, cum şi de unde lucrează fiecare, aşa cum aminteam şi mai sus. Astfel, managerii şi liderii de echipe au fost încurajaţi să adapteze politica globală, în încercarea de a răspunde nevoilor diverse de business, precum şi aşteptărilor echipelor lor. În plus, am creat norme explicite care să ne ajute pe toţi să găsim o abordare mai flexibilă, lucru foarte important mai ales în contextul în care munca de la distanţă s-a impus pe neaşteptate. Şi, tot în acest context, a fost foarte important să avem şi un sistem care să ne permită să rămânem conectaţi unii cu ceilalţi la nivel de organizaţie, să ne ascultăm reciproc şi să ne adaptăm în permanenţă. Urmând aceşti paşi, managerilor le-a fost mult mai uşor să identifice ariile care necesită (sau necesitau) o mai mare implicare din partea lor sau mai multe resurse, precum şi punctele care trebuie (sau trebuiau) corectate, îmbunătăţite. Pe de altă parte, însă, în practică, în noua realitate post-pandemică, munca pe model hibrid schimbă radical modul în care facem lucrurile, deci se modifică şi la nivel de CE dar şi la nivel de CUM se realizează sarcinile, ceea ce devine în mod cert pentru Microsoft un avantaj competitiv. Aşadar, implementarea cu succes a strategiei de lucru pe model hibrid este rezultatul îmbinării a trei elemente care vor continua să joace un rol important:

► Sprijinirea angajaţilor în procesul continuu de învăţare şi dezvoltare, deoarece dobândirea de noi cunoştinţe va fi din ce în ce mai importantă şi radical diferită;

► Raportarea la conceptul de “flexibilitate” ca la un instrument cu ajutorul căruia putem atrage noi talente în această creştere şi putem păstra actualii colegi;

► Combaterea epuizării digitale – datele pe care le avem arată clar că modul în care am lucrat la început, în pandemie, nu poate fi aplicat pe termen lung; tocmai de aceea, am sprijinit colegii în a-şi contura un mod de lucru care să îi ajute să fie cât mai productivi.

8. Care este sfatul dumneavoastră pentru un tânăr care îşi doreşte o carieră de succes în cadrul unei multinaţionale precum Microsoft?

Sfat este, poate, pretenţios spus. Cred că mai degrabă m-aş gândi la ce mi-aş spune mie dacă aş fi din nou la început de carieră: să fie curios, să exploreze în permanenţă, să fie deschis la nou şi să se adapteze continuu – schimbările rapide în societate şi în tehnologie aduc ca o constantă unică schimbarea.

În cazul meu, schimbările de carieră au fost mereu intenţionale şi gândite, astfel încât să pot acoperi arii cât mai diverse într-un spectru profesional care să mă ajute în dezvoltarea profesională. Aşadar, ca „sfat”, cred că schimbările în carieră sunt benefice şi prolifice, deoarece pot să maximizeze acumularea de experienţă profesională datorită faptului că ne expunem în acest fel la diverse provocări. Cu alte cuvinte, trebuie să vrem să ieşim din zona de confort şi să ne antrenăm mereu toţi „muşchii profesionali”. Şi aş mai adăuga un lucru: să se bucure de drumul profesional. Plăcerea drumului contează în egală măsură cu destinaţia. Astăzi, tehnologia informaţiei susţine şi schimbă vieţi, previne războaie sau face diferenţa în sisteme precum sănătatea sau educaţia. Aşadar, să poţi contribui în societate face diferenţa. Trebuie să îşi dorească progresul şi succesul profesional, dar să aibă şi sentimentul de împlinire pe plan personal – este evident că tinerii îşi doresc să îşi construiască o carieră de succes, dar în acelaşi timp trebuie să fie împliniţi şi fericiţi cu viaţa lor de zi cu zi. Desigur, trebuie să muncim şi să fim dedicaţi muncii noastre, dar nu fără a face ceea ce ne place şi a ne bucura de asta – work hard but also have some fun while doing it.

„I LOVE MY JOB” ESTE O NOUĂ RUBRICĂ LANSATĂ DE BUSINESS MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

January 23, 2023