Construit în perioada 1936-1939 de regimul nazist, hotelul se plia pe conceptul <Forţă prin bucurie> şi era menit să devină un loc de relaxare pentru cei responsabili de propaganda nazistă. Localnicii numesc hotelul ,,Colosul”, din cauza dimensiunii sale enorme.
O anchetă a El Pais, unul dintre ziarele cu cea mai mare circulaţie din Spania, cu o orientare politică uşor spre stânga, atrage atenţia asupra statutului muncitorilor străini de pe şantierul naval francez Saint-Nazaire – din care spaniolii, polonezii, românii, balticii şi oameni din alte naţii care muncesc acolo fac un adevărat Turn Babel, iar guvernul de la Paris un exemplu de luptă eroică pentru păstrarea activelor strategice în patrimoniul naţional.
Articolul din El Pais face parte din iniţiativa jurnalistică ”Europa cetăţenilor“, finanţată de Parlamentul European.
Într-o zi, şefii unei oarecare companii l-au trimis pe Fran Martinez să instaleze conducte în Franţa. Proiectul era promiţător, dar ceea ce a descoperit spaniolul atunci când a ajuns a fost uimitor, în sens negativ. A fost cazat într-o casă pe care o împărţea cu toţi colegii săi, unde cel mai nefericit dintre membrii echipei trebuia să doarmă pe hol. ”Situaţia spaniolilor din Franţa este deplorabilă, dar pentru polonezi sau români este chiar criminală“, a povestit el. ”Tot ceea ce vă pun pe statul de plată este o minciună“, spune muncitorul galician de 42 de ani, care timp de patru luni a construit supermarketuri în Paris şi a lucrat alte patru luni în Saint-Nazaire, un mic oraş situat la gura râului Loara.
Cândva un simbol al mândriei industriei naţionale, şantierele navale din Saint-Nazaire au devenit emblema unei paradigme căreia UE vrea să-i pună capăt: muncitori detaşaţi care migrează în ţările membre, dispuşi să accepte salarii mai mici şi condiţii de muncă inferioare. Acolo, ei speră că se vor împlini în viitorul apropiat prevederile din acordul convenit de liderii UE la Bruxelles – ca lucrătorii migranţi să fie încorporaţi în forţa de muncă locală.
Alain Georget este unul dintre cei 8.000 de muncitori care îşi câştigă existenţa lucrând pe şantierele navale Saint-Nazaire, unde, până de curând, se construiau cisterne de gaze naturale şi nave purtătoare de elicoptere. ”Condiţiile de muncă pentru muncitorii francezi sunt într-adevăr rele: trebuie să-şi forţeze limitele fizice la nesfârşit, pe salarii insuficiente şi cu programe de lucru proaste“, explică Georget. ”|nsă muncitorii detaşaţi sunt de obicei într-o situaţie mult mai gravă.“
Condiţiile proaste şi vulnerabilitatea şi insecuritatea locurilor de muncă sunt lucruri care au făcut dificilă contactarea lucrătorilor de pe şantier.
Libera circulaţie a muncitorilor constituie unul dintre cei trei piloni fundamentali ai UE. Două milioane de europeni sunt trimişi în alte ţări membre de către angajatorii lor. |n Germania, o treime din cei 30.000 de lucrători din abatoare este formată din valurile de migranţi veniţi din sudul sau estul Europei. Companii cu sediul în Luxemburg au angajat muncitori francezi doar pentru a-i trimite mai târziu în ţara lor de origine, un mod de a face economii la cheltuieli sociale. |n sectorul construcţiilor din Belgia – în care o treime din muncitori sunt detaşaţi – au existat cazuri de 22 de niveluri de subcontractare. Unele companii au întins decalajul salarial dintre cei mai vechi angajaţi şi noii veniţi, străini, la maximum, profitând de faptul că statisticile privind reglementarea detaşărilor sunt depăşite cu circa 20 de ani, iar reformele nu au fost încă implementate.
Muncitorul detaşat, după ce a fost angajat în ţara de origine – a nu se confunda cu cetăţeanul UE care migrează în mod voluntar pentru a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru – ar trebui să beneficieze de aceleaşi contracte ca omologii lor localnici din ţara membră a UE, potrivit acordului de la Bruxelles adoptat în octombrie. Acordul va intra în vigoare peste ani de zile. UE menţine un principiu fundamental în această reformă: salarizarea este aceeaşi pentru aceeaşi activitate în acelaşi loc. Un exemplu ar fi lucrătorii slovaci subcontractaţi la Viena, care au acum dreptul la acelaşi bonus de Crăciun pe care îl primesc colegii lor austrieci.
Din parcarea angajaţilor din Saint-Nazaire lipsesc plăcuţele de înmatriculare franceze, dar există o mulţime de camioane din Polonia, Ungaria şi din ţările baltice. De asemenea, se pot observa cu uşurinţă maşini spaniole, portugheze sau greceşti şi chiar din ţări care nu fac parte din UE, cum ar fi Serbia şi Ucraina. Sindicatele au calculat că în Saint-Nazaire există mai mult de 2.000 de muncitori detaşaţi. ”Şantierul naval a devenit un Turn Babel. Este complicat şi ineficient să lucrezi cu oameni cu care nu poţi să comunici“, explică Georget, delegat sindical al Confederaţiei Generale a Muncii.
Arhitectura şi ţesătura urbană ale Saint-Nazaire pot face un vizitator să creadă că acest oraş cu aproximativ 70.000 de locuitori nu are vreo valoare istorică deosebită. |nsă baza de beton de 18 metri pe 300 metri de pe ţărm spune altceva. Construcţia proiectată de nazişti a apărut în timpul ocupaţiei germane pentru adăpostirea şi repararea unei părţi a flotei germane din Atlantic. Baza pentru submarine a devenit o ţintă preferată pentru bombardamentele aliaţilor, iar din această cauză până la sfârşitul războiului oraşul a ajuns în ruină şi pustiu.
Cu toate acestea, baza a rezistat şi micul contingent al trupelor naziste din Saint-Nazaire a fost ultimul grup din toată Europa de Vest care s-a predat, la un an după eliberarea Parisului şi la două săptămâni după sinuciderea lui Hitler. Saint-Nazaire, fost port de comerţ cu sclavi, şi-a schimbat din nou atenţia spre Atlantic după război. Astăzi, aici se construiesc cele mai mari nave de croazieră din lume.
Şantierul naval nu se închide niciodată – există întotdeauna cineva care lucrează până târziu. Mulţi dintre sudorii sau dulgherii detaşaţi din Saint-Nazaire nu ştiu care le sunt drepturile stabilite prin acordul de la Bruxelles şi sunt înşelaţi să lucreze mai multe ore decât cele prevăzute în contractele lor, spune Georget. El crede că anchetele celor de la protecţia muncii ar trebui să descopere corupţia din industrie care continuă să existe în paralel cu aceste noi acorduri. ”Contractul semnat poate fi legal, dar când vine vorba de muncitori detaşaţi, promisiunile pe care acestea le conţin nu sunt aproape niciodată îndeplinite“, spune liderul sindical. ”Cei ca noi, dar angajaţi în Franţa au săptămâna de lucru de 35 de ore, în timp ce muncitorii detaşaţi sunt dispuşi să lucreze şi 50 de ore, iar aceasta pentru bani mai puţini.“
|n cea mai mare parte a timpului, lucrătorii detaşaţi din Saint-Nazaire trăiesc o viaţă simplă, dominată de rutină. Cei mai mulţi dintre ei nu stau mai mult de un an. Deşi condiţiile lor de muncă sunt mai rele decât ale colegilor localnici, unii dintre străini pot câştiga lunar de până la patru ori venitul din ţara lor doar acceptând salariul minim din Franţa. Ei vin acolo să economisească cât mai mult posibil şi să se întoarcă în ţara lor pentru a continua să lucreze la aceeaşi companie. Eforturile de a ajunge la un acord la Bruxelles au scos în evidenţă divergenţele dintre Est şi Vest.
Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a făcut din această problemă prima sa ”cause célèbre“ în Europa şi a reuşit să pună lucrurile în mişcare. ”Am oprit companiile mari care angajează forţă de muncă străină cu singurul obiectiv de a reduce costurile de producţie“, spune Anges Jongerius, o europarlamentară olandeză. Ea subliniază faptul că există muncitori detaşaţi care trăiesc în condiţii ”inacceptabile“ şi că, atunci când reforma va căpăta forţă, angajatorii vor fi obligaţi să acopere costurile traiului şi de transport ale acestora. Polonia a respins reforma lui Macron, pe care o consideră prea radicală. Din 1,9 milioane de astfel de muncitori, circa 420.000 sunt polonezi, cel mai mare număr dat de o ţară a UE, potrivit datelor Comisiei Europene. 420.000 de persoane sunt o masă de alegători deloc de neglijat. Ungaria, Lituania şi Letonia susţin poziţia Varşoviei.
În Franţa ar fi 300.000 de muncitori detaşaţi. Un număr suficient de mare pentru a fi exploatat politic. Rata şomajului din Saint-Nazaire este de 8,5%, sub media regională (Pays de la Loire) şi naţională. Nu se poate spune că oraşul este în criză. ”Este un exemplu de renaştere industrială de succes“, spune pentru Bloomberg Goulven Boudic, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Nantes. Pe lângă port şi şantierele navale, un alt angajator important al oraşului este o fabrică Airbus, cu 3.000 de angajaţi. Producţia acolo duduie datorită boomului din industria aeronautică. Cu toate acestea, pe piaţa muncii sunt tensiuni. Şomajul mic reflectă, printre altele, lipsa de angajaţi cu calificarea potrivită economiei locale. De altfel, după cum spune David Samzun, primarul socialist al Saint-Nazaire, şomajul nu este atât de redus pe cât ar trebui având în vedere activitatea economică. Concurenţa este serioasă. ”Polonezi, lituanieni, români, toţi vin din ţări cu tradiţie serioasă în construcţia de nave“, explică Christophe Morel, un reprezentant sindical. Pentru a pregăti un tânăr în meseriile necesare şantierului este nevoie de circa patru ani.
”Muncitorii detaşaţi şi dumpingul salarial sau social îngreunează angajarea tinerilor localnici“, explică Xavier Perrin, viceprimar al oraşului, care crede că folosirea lucrătorilor detaşaţi promovează idei naţionaliste şi populiste, în condiţiile în care Saint-Nazaire ar trebui să fie o emblemă a succesului globalizării. |nainte de alegerile parlamentare de anul trecut, a existat teama că tensiunile create de muncitorii detaşaţi vor aduce un aport semnificativ de voturi Frontului Naţional, un partid xenofob. Preşedintele Emmanuel Macron a ales Saint-Nazaire pentru prima sa deplasare oficială. Pretextul a fost vizitarea navei gigant MSC Meraviglia, construită acolo, dar Macron s-a folosit de prilej pentru a se afişa printre muncitori şi a le promite că locurile lor de muncă sunt sigure. Una dintre primele decizii importante pe care le-a luat preşedintele a fost să naţionalizeze şantierele pentru a nu fi preluate de o companie italiană.
Pedro, un specialist în conducte în vârstă de 43 de ani venit din nordul Portugaliei, spune, la o bere după treabă alături de trei colegi francezi, că în ultimii cinci ani a lucrat în rafinării, şantiere navale şi fabrici de produse lactate din Franţa, Germania şi Regatul Unit şi că nu a simţit niciodată ostilitate faţă de colegii săi francezi, spre deosebire de Marea Britanie. |nsă ştie că există tensiuni. Salariul minim în Portugalia este la jumătate din cel din Franţa. |n Polonia, salariul minim este cu 1.000 de euro mai mic.
Samuel, un francez de 36 de ani, spune că nu are nimic împotriva lucrătorilor detaşaţi, dar îşi exprimă regretul faţă de faptul că subcontractanţii pentru care aceştia lucrează caută forţă de muncă ieftină din întreaga Europă.
Pe strada Penhoet, care duce la intrarea în şantierele navale, şase agenţii de recrutare au toate anunţurile din ferestrele lor ştampilate cu ”Urgent“: caută electricieni, vopsitori industriali, sudori, specialişti în conducte şi constructori de boilere.
Măsurile aprobate la Bruxelles vor creşte costurile şi sarcina administrativă ale muncii prin detaşare. Doar 0,4% dintre muncitori ajung în ţări cu un salariu minim mai bun decât cel din ţara lor de origine, iar din această cauză impactul lor economic la scară globală este foarte limitat.
Cu toate acestea, în Saint-Nazaire, angajaţii consideră că aceste măsuri vor avea un mare impact economic şi, în final, vor pune capăt inegalităţii salariale. Martínez, care a plecat de la compania galiciană pentru că nu i-au fost plătite orele suplimentare din Franţa, speră că angajaţii nu se mai vor simţi discriminaţi în Europa datorită naţionalităţii lor.
La data cu pricina, Chişinăul devenea al doilea oraş ca mărime al României (cu 155.000 de locuitori), după Bucureşti, care avea 640.000 de locuitori, iar românii din Basarabia reprezentau 56,2% din populaţie, aşadar deţineau majoritatea absolută în provincie.
Parte componentă a Voievodatului Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru a ajuns în “proprietatea” Imperiului Ţarist în anul 1812, la încheierea războiului ruso-turc.
În 1918, în urma bolşevizării Rusiei, Basarabia îşi proclamă independenţa faţă de colosul roşu care tocmai se năştea, pentru ca, în acelaşi an, să se alăture Regatului României.
În 1940, urmare a ultimatumului sovietic intervenit ca efect al parafării prieteniei dintre Hitler şi Stalin, Rusia sovietică ocupă şi anexează Basarabia.
Peste doar un an, în 1941, armata română trece Prutul şi eliberează Basarabia.
Peste încă trei ani, în 1944, mărşăluind “na Berlin”, bolşevicii înşfacă iar Basarabia şi o rebotează Republica Sovietică Moldovenească. Şi aşa rămân lucrurile până în 1991, când Republica Sovietică Moldovenească îşi declară independenţa faţă de agonicul Imperiu Roşu, devenind ceea ce este şi acum: Republica Moldova.
La zece ani de la Unirea cu România, în 1928, la Chişinău a fost dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare, lucrare a sculptorului basarabean Alexandru Plămădeală.
Urmând cursul sinuos şi tragic al istoriei, statuia a fost trimisă în “refugiu”, la Vaslui, în anul 1940, pentru a evita o întâlnire cu trupele bolşevice. La Vaslui, domnitorul s-a simţit ca acasă, că doar tot în Moldova ajunsese.
După ce ostaşii români au trecut Prutul, conform celebrului ordin, i-a urmat şi Ştefan care, în 1942, a fost re-instalat pe soclul său, la Chişinău.
Nici nu s-a uscat cimentul prea bine, că domnul Moldovei a trebuit să fie mutat din nou, în 1944. De data asta a ajuns într-un loc unde nu mai fusese niciodată – la Craiova.
Ruşii, care invadaseră şi anexaseră din nou Basarabia, au băgat de seamă că statuia domnitorului nu mai era la locul ei şi au tocmit iscoade care să afle unde se ascunde aceasta. Nu că le-ar fi păsat prea tare de Ştefan, dar acuzau lipsa unui “obiect de inventar” din patrimoniul provinciei recent re-ocupate. Iscoadele şi-au făcut datoria, iar Ştefan a fost găsit la reşedinţa sa conspirativă din Craiova, de unde a fost adus la locul de baştină, la Chişinău, unde a fost ascuns printre copacii din Parcul Central al oraşului.
Abia în anul 1990, Ştefan a ajuns pe locul şi pe soclul unde se găseşte încă şi astăzi, la intrarea în parcul, care acum îi poartă numele, din centrul Chişinăului.
Ce va fi de acum încolo rămâne de văzut.
În cadrul unor declaraţii susţinute în faţa Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Parlamentului Britanic, Johnson a fost de acord cu un parlamentar care a afirmat că Putin se va folosi de Campionatul Mondial pentru a îmbunătăţi imaginea Rusiei, în acelaşi mod în care Germania lui Hitler s-a folosit de Olimpiada din 1936, relatează site-ul agenţiei de presă Reuters.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
În perioada premergătoare celui de‑al doilea război mondial şi cu doar câteva zile înainte de a deveni premier al Marii Britanii, Winston Churchill avea de luat cea mai importantă decizie a carierei sale: să facă pace cu naziştii sau să lupte pentru libertatea şi idealurile unei naţiuni.
Cu naziştii lui Hitler cucerind stat după stat, având un rege sceptic (interpretat excelent de Ben Mendelsohn) şi adresându-se unui public nepregătit să facă faţă războiului, Churchill are misiunea imposibilă de a schimba cursul istoriei.
Gary Oldman semnează unul dintre cele mai bune roluri ale carierei, mai bun chiar şi decât cel din Tinker Tailor Soldier Spy (pentru care a fost recompensat cu o nominalizare la Oscar).
Regizorul Joe Wright are meritul de păstra întreaga atenţie asupra lui Churchill şi a luptei sale interioare, lăsând cumva în umbră haosul ce cuprinde lumea din jurul lui. De apreciat e şi modul subtil prin care Wright ne arată cât de izolat era Churchill în interiorul propriului său partid.
Interpretarea lui Oldman este piesa de rezistenţă a filmului, iar restul distribuţiei îl completează pe acesta foarte bine.
Din punct de vedere vizual, filmul este o operă de artă; nu e de mirare că a fost nominalizat la şase premii ale academiei americane de Film: cel mai bun film, cea mai bună cinematografie, cel mai bun actor într-un rol principal şi cele pentru machiaj, costume şi producţie.
Pare că Hollywood e tot mai atras de filmele de război, ca dovadă sunt Dunkirk sau Hacksaw Ridge; diferenţa dintre cele două şi Darkest Hour e acea dimensiune de blockbuster pe care filmul lui Joe Wright nu o are şi nici nu o caută. Filmul nu vrea să impresioneze prin efecte speciale sau prin plasarea spectatorului în mijlocul evenimentelor, aşa cum a reuşit Christopher Nolan în Dunkirk, ci să prezinte acţiunea din spatele acţiunii. E o reţetă bună, singurul semn de întrebare fiind legat de succesul unui astfel de proiect dacă nu ar avea în centru un actor at`t de solid ca Oldman.
În concluzie, Darkest Hour e un film care fascinează prin execuţia tehnică şi prin jocul actoricesc şi pe care vi-l recomand cu mare încredere. Chiar dacă nu veţi avea prea multe dubii faţă de desfăşurarea evenimentelor (filmul respectă cu stricteţe istoria acelor zile), veţi pleca din sala de cinema cu satisfacţia că aţi urmărit una dintre cele mai bune interpretări ale anului.
Infamul salut ”sieg heil” (heil victoriei) adoptat de partidul nazist în anii ’30 era obligatoriu pentru cetăţenii germani şi reprezenta o demonstraţie a loialităţii lor faţă de Führer, partidul şi naţia lui.
August Landmesser a fost singurul german care a refuzat să îşi ridice braţul drept pentru salutul nazist la o adunare din 1936, potrivit The Independent. El era un nazist loial, care s-a alăturat partidului în 1931. Doi ani mai târziu, s-a îndrăgostit de Irma Eckler, o femeie de naţionalitate evreiască pe care a cerut-o de soţie în 1935.
După ce logodna lor a fost descoperită, Landmesser a fost dat afară din partid.Cuplul a decis să completeze o aplicaţie de căsătorie în Hamburg, dar uniunea lor a fost refuzată după adoptarea noilor Legi din Nuremberg. Acest lucru nu a împiedicat însă naşterea primei lor fiice, în octombrie 1935.
Într-o poză realizată la data de 12 iunie 1936, Landmesser a apărut cu braţele încrucişate la un eveniment ce prilejuia botezul unui nou vas german. În 1937, el a încercat să evadeze din Germania nazistă în Danemarca împreună cu familia sa. A fost însă reţinut la graniţă şi acuzat de ”dezonorarea rasei” sau ”infamie rasială”.
Un an mai târziu, a fost achitat din cauza lipsei dovezilor, dar i s-a cerut să renunţe la relaţia sa cu Eckler. A refuzat să îşi abandoneze soţia şi a ignorat dorinţele naziştilor; în consecinţă a fost din nou arestat în 1938 şi condamnat la trei ani într-un lagăr de concentarare. Nu avea să îşi mai vadă soţia sau copilul niciodată. Eckler a fost arestată în perioada în care era însărcinată cu cea de-a doua fiică. După ce a născut în închisoare, a fost trimisă într-un lagăr de concentrare. Se crede că fost transferată în ceea ce naziştii numeau ”centru de eutanasiere” în 1942, unde a murit împreună cu alţi 14.000 de evrei. După ce şi-a executat sentinţa, Landmesser a avut câteva locuri de muncă, iar în 1944 a fost chemat în război. Câteva luni mai târziu, a fost declarat absent într-o misiune în Croaţia.
Infamul salut ”sieg heil” (heil victoriei) adoptat de partidul nazist în anii ’30 era obligatoriu pentru cetăţenii germani şi reprezenta o demonstraţie a loialităţii lor faţă de Führer, partidul şi naţia lui.
August Landmesser a fost singurul german care a refuzat să îşi ridice braţul drept pentru salutul nazist la o adunare din 1936, potrivit The Independent. El era un nazist loial, care s-a alăturat partidului în 1931. Doi ani mai târziu, s-a îndrăgostit de Irma Eckler, o femeie de naţionalitate evreiască pe care a cerut-o de soţie în 1935.
După ce logodna lor a fost descoperită, Landmesser a fost dat afară din partid.Cuplul a decis să completeze o aplicaţie de căsătorie în Hamburg, dar uniunea lor a fost refuzată după adoptarea noilor Legi din Nuremberg. Acest lucru nu a împiedicat însă naşterea primei lor fiice, în octombrie 1935.
Într-o poză realizată la data de 12 iunie 1936, Landmesser a apărut cu braţele încrucişate la un eveniment ce prilejuia botezul unui nou vas german. În 1937, el a încercat să evadeze din Germania nazistă în Danemarca împreună cu familia sa. A fost însă reţinut la graniţă şi acuzat de ”dezonorarea rasei” sau ”infamie rasială”.
Un an mai târziu, a fost achitat din cauza lipsei dovezilor, dar i s-a cerut să renunţe la relaţia sa cu Eckler. A refuzat să îşi abandoneze soţia şi a ignorat dorinţele naziştilor; în consecinţă a fost din nou arestat în 1938 şi condamnat la trei ani într-un lagăr de concentarare. Nu avea să îşi mai vadă soţia sau copilul niciodată. Eckler a fost arestată în perioada în care era însărcinată cu cea de-a doua fiică. După ce a născut în închisoare, a fost trimisă într-un lagăr de concentrare. Se crede că fost transferată în ceea ce naziştii numeau ”centru de eutanasiere” în 1942, unde a murit împreună cu alţi 14.000 de evrei. După ce şi-a executat sentinţa, Landmesser a avut câteva locuri de muncă, iar în 1944 a fost chemat în război. Câteva luni mai târziu, a fost declarat absent într-o misiune în Croaţia.
Construit în perioada 1936-1939 de regimul nazist, hotelul se plia pe conceptul <Forţă prin bucurie> şi era menit să devină un loc de relaxare pentru cei responsabili de propaganda nazistă. Localnicii numesc hotelul ,,Colosul”, din cauza dimensiunii sale enorme.
Adolfo Kaminsky
Francezul Adolfo Kaminsky a renunţat la şcoală la vârsta de 13 ani pentru a-şi ajuta familia. Tânărul a lucrat împreună cu un curăţător de textile, petrecând ore întregi să înveţe cum să îndepărteze petele de pe rufe, astfel dezvoltându-şi pasiunea pentru chimie. Acasă a început să citească manuale despre chimie şi să realizeze experimente, conform List Verse.
Naziştii i-au invadat ţara pe când băiatul avea 16 ani. Kaminsky şi familia sa au evitat la limită deportarea în lagărele de concentrare. Tatăl lui Keminsky l-a trimis pe băiat să aducă acte false procurate de la un grup de rezistenţă a evreilor. Atunci când a ajuns, membrii grupului se chinuiau să îndepărteze de pe documente o pată de cerneală. Băiatul le-a spus să utilizeze acid lactic, un truc pe care îl învăţase la spălătorie. După îndepărtarea petei, grupul l-a rugat pe Keminsky să se alăture rezistenţei.
Până la vârsta de 19 ani băiatul, a salvat viaţa a mii de oameni, realizând documente false, buletine pe care nu scria ,,evreu”, paşapoarte sau bilete de tren.
Truus Oversteegen
Întreaga familie a olandezei Oversteegen era împotriva ideologiei naziste, aşadar au ajutat evreii şi refugiaţii politici să treacă ilegal graniţa dintre Germania şi Olanda. Truus, în vârstă de 16 ani, îşi dorea să ajute mai mult. Atunci când un membru al rezistenţei olandeze i-a cerut să se alăture grupului, ea nu a ezitat. Primele misiuni ale tinerei au fost simple, distribuirea de ziare ilegale şi procurarea medicamentelor pentru refugiaţi.
Dar în cele din urmă, Truus a obţinut o misiune mult mai importantă. S-a infiltrat într-o tabără de concentrare unde a furnizat acte false şi a eliberat copii evrei cărora le-a găsit adăpost. În cele din urmă, a fost rugată să se alăture rezistenţei militare. Aceasta a învăţat tacticile militare şi trasul cu arma. Prima sa misiunea a fost de a flirta cu soldaţii germani pentru a-i atrage în pădure. Acolo erau ucişi de ceilalţi membrii ai rezistenţei. Acţiunile sale i-au enervat pe germani care au pus o recompensă de 50.000 de guldeni (peste 150.000 de dolari) pentru capturarea sa, însă nu a fost niciodată prinsă.
Adolfo Kaminsky
Francezul Adolfo Kaminsky a renunţat la şcoală la vârsta de 13 ani pentru a-şi ajuta familia. Tânărul a lucrat împreună cu un curăţător de textile, petrecând ore întregi să înveţe cum să îndepărteze petele de pe rufe, astfel dezvoltându-şi pasiunea pentru chimie. Acasă a început să citească manuale despre chimie şi să realizeze experimente, conform List Verse.
Naziştii i-au invadat ţara pe când băiatul avea 16 ani. Kaminsky şi familia sa au evitat la limită deportarea în lagărele de concentrare. Tatăl lui Keminsky l-a trimis pe băiat să aducă acte false procurate de la un grup de rezistenţă a evreilor. Atunci când a ajuns, membrii grupului se chinuiau să îndepărteze de pe documente o pată de cerneală. Băiatul le-a spus să utilizeze acid lactic, un truc pe care îl învăţase la spălătorie. După îndepărtarea petei, grupul l-a rugat pe Keminsky să se alăture rezistenţei.
Până la vârsta de 19 ani băiatul, a salvat viaţa a mii de oameni, realizând documente false, buletine pe care nu scria ,,evreu”, paşapoarte sau bilete de tren.
Truus Oversteegen
Întreaga familie a olandezei Oversteegen era împotriva ideologiei naziste, aşadar au ajutat evreii şi refugiaţii politici să treacă ilegal graniţa dintre Germania şi Olanda. Truus, în vârstă de 16 ani, îşi dorea să ajute mai mult. Atunci când un membru al rezistenţei olandeze i-a cerut să se alăture grupului, ea nu a ezitat. Primele misiuni ale tinerei au fost simple, distribuirea de ziare ilegale şi procurarea medicamentelor pentru refugiaţi.
Dar în cele din urmă, Truus a obţinut o misiune mult mai importantă. S-a infiltrat într-o tabără de concentrare unde a furnizat acte false şi a eliberat copii evrei cărora le-a găsit adăpost. În cele din urmă, a fost rugată să se alăture rezistenţei militare. Aceasta a învăţat tacticile militare şi trasul cu arma. Prima sa misiunea a fost de a flirta cu soldaţii germani pentru a-i atrage în pădure. Acolo erau ucişi de ceilalţi membrii ai rezistenţei. Acţiunile sale i-au enervat pe germani care au pus o recompensă de 50.000 de guldeni (peste 150.000 de dolari) pentru capturarea sa, însă nu a fost niciodată prinsă.