BusinessMagazin

Tag: Hitler

  • Remarca lui Rareş Bogdan, după postarea stearsă a Danei Varga în care îl compară pe Iohannis cu Hitler: Exponentă a rasismului

    “Tocmai cine trebuie să lupte împotriva rasismului şi a discriminării, consilierul pe problemele minorităţii rrome al primului ministru, este exponentul evident al rasismului şi discriminării. Ce pace socială doriţi doamna Varga să aduceţi în România? Ar fi nedemn să facem discriminări între rromi şi saşi sau asta doriţi, dar ati putea avea ghinion sau sa generaţi tensiuni! Ce vreţi să demonstraţi doamna Varga de la ALDE şi consilier al primului ministru de la PSD? Lămuriţi-ne vă rog!!”, a scris, marţi, pe Facebook, europarlamentarul PNL Rareş Bogdan.

    Dana Varga, consilier de stat al premierului Viorica Dăncilă, a distribuit, luni, pe Facebook, un colaj de fotografii în care îl compară pe preşedintele Klaus Iohannis cu dictatorul nazist Adolf Hitler.

    Ulterior, postarea a fost ştearsă.

    Dana Varga este consilier de stat al Guvernului pentru problematica romă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Nepotul lui Hitler a fost găsit după zeci de ani. In ce ţară locuieşte acum şi care este numele lui

    Stranepotul lui Hitler a acordat primul interviu dupa zeci de ani in care a stat ascuns. Numele lui este Alexander Stuart-Houston si locuieste in Patchogue, Long Island, statul New York.
     
    Alexander Stuart-Houston este stranepotul lui Adolf Hitler, insa familia lui si-a schimbat numele de familie la finalul celui de-al doilea Razboi Mondial.
     
    Alexander si fratii sai, Brian si Louis, au refuzat sa apara in presa si s-au ascuns timp de zeci de ani in SUA.
     
    La 68 de ani, Alexander a decis sa vorbeasca cu un reporter de la ziarul Bild din Germania.
     
    Alexander a marturisit ca numele sau mijlociu este chiar Adolf, este republican si a votat cu Donald Trump, iar din Germania o simpatizeaza pe Angela Merkel.
     
    “Nu pot sa spun ca il admir pe Donald Trump, nu e intre favoritii mei. Unele lucruri pe care le spune sunt ok, dar maniera in care o face ma enerveaza. Si nu imi plac mincinosii. Eu am votat mereu persoana care face treaba cea mai buna. Imi place de Angela Merkel, e buna. Pare o persoana inteligenta si desteapta si spune ca face ceea ce trebuie atunci cand e intrebata de situatia refugiatilor.”, a spus nepotul lui Hitler.
     
    Tatal sau, William Patrick Hitler, s-a mutat in SUA si a luptat impotriva unchiului sau pentru armata americana. Dupa razboi, familia si-a schimbat numele din Hitler in Hiller, si mai tarziu in Stuart-Houston.
     
    Tatal lui William era fratele vitreg al lui Adolf Hitler, Alois Hitler, nascut in Liverpool in 1911 dintr-o mama irlandeza.
     
    A plecat din Anglia in Gernania in 1930, acolo unde s-a devenit membru al partidului national socialist si a lucrat la o banca din Berlin, scrie sport.ro

  • Moştenitorii PĂRINTELUI NAZISMULUI sunt MILIARDARI şi în zilele noastre – GALERIE FOTO

    “Dragul meu fiu! Suntem în buncărul Fuhrerului deja de şase zile. Tati, cei şase frăţiori ai tăi şi cu mine vom da vieţilor noastre naţionalist-socialiste un sfârşit onorabil. Harald, dragul meu fiu, vreau să-ţi transmit ce am învăţat în viaţă: Fii loial. Loial ţie, poporului tău şi ţării tale.” În primăvara anului 1945, Harald Quandt, un ofiţer de 23 de ani din divizia aeriană germană Luftwaffe, era ţinut prizonier de război în portul libian Benghazi, când a primit o scrisoare de rămas-bun de la mama sa, Magda Goebbels, soţia ministrului german al propagandei , Joseph Goebbels.

    Biletul scris de mână confirma vestea devastatoare pe care o primise zilele trecute: mama sa s-a sinucis alături de soţul ei, pe 1 mai, după ce au înghiţit capsule de cianură, alături de cei şase copii, Helga, Hildegard, Helmut, Hedwig, Holdine şi Heidrun – fraţii vitregi ai celor doi supravieţuitori, Herbert şi Harald.

    Cine sunt cei şase moştenitori ai naziştilor-miliardari

    Harald Quandt a fost eliberat din captivitate în 1947. Şapte ani mai târziu, el şi fratele său vitreg Herbert – Harald a fost singurul copil supravieţuitor din prima căsnicie a Magdei Goebbels cu Guenther Quandt, în timp ce Herbert este fiul lui Guenther Quandt cu o altă femeie – au moştenit imperiul industrial construit de tatăl lor, Guenther Quandt, producătorul armelor de foc Mauser şi al rachetelor antiaeriene pentru maşina de război al celui de-al Treilea Reich.

    Printre cele mai valoroase active se numără un pachet minoritar la constructorul de maşini Daimler AG. Câţiva ani mai târziu aveau să cumpere o parte din Bayerische Motoren Werke AG (BMW). Cei doi fraţi au murit acum câteva decenii, însă moştenirea lor s-a transmis copiilor. Văduva lui Herbert, Johanna Quandt, de 86 de ani, şi copiii lor, Susanne Klatten şi Stefan Quandt, au rămas în atenţia publicului ca acţionari majoritari ai BMW.

    Fiicele miliardare ale lui Harald Quandt – Katarina Geller-Herr, de 64 ani, Gabriele Quandt, de 63 ani, Anette-Angelika May-Thies, în vârstă de 61 de ani şi Colleen-Bettina Rosenblat-Mo, de 53 de ani au preferat să rămână în umbră. Cele patru surori au moştenit 1,5 miliarde de mărci germane, după moartea mamei lor, Inge, în 1978, potrivit biografiei familiei, “Die Quandts”.

    Ele şi-au gestionat averea prin compania Harald Quandt Holding GmbH, o companie de investiţii denumită după tatăl lor. Fritz Becker, directorul general al companiilor familiei, susţinea că surorile realizau un profit anual de 7% de la fondarea companiei din 1981 până în 1996, crescând ulterior la 7,6% pe an. “Familia vrea să rămână în umbră, iar situaţia este convenabilă pentru mine”, spunea Becker într-un interviu din biroul său din Bad Homburg: “Ne investim banii pe tot mapamondul, iar dacă investim un milion, 500 de milioane sau trei miliarde, cui îi pasă?”. Împreună, cele patru surori – alături de cei doi copii ai unei rude decedate – împart o avere de cel puţin şase miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o avere netă de 1,2 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg Billionaires Index. Ei nu au apărut niciodată în mod individual în vreunul din clasamentele internaţionale ale celor mai bogaţi oameni de pe Glob.

     

     

     

     

  • Povestea tragică a germanului care a refuzat să execute salutul lui Hitler

    August Landmesser, germanul singuratic care a refuzat să ridice braţul drept la o reuniune a lui Hitler din 1936 fusese un nazist loial.
    S-a alăturat partidului în 1931 şi a început să urce ierarhic în cadrul a ceea ce urma să vină singura afiliere politică legală din ţară.
    Doi ani mai târziu, Landmesser s-a îndrăgostit de Irma Eckler, o femeie de origine evreiască, pe care a şi cerut-o de soţie în 1935.

    După ce logodna lor a fost descoperită, Landmesser a fost exclus din partid. Au decis să aplice pentru căsătorie în Hamburg, dar reuniunea nu  a fost permisă din cauza noilor Legi din Nuremberg. Cuplul a avut prima fiică, pe Ingrid, în octombrie 1935. Un an mai târziu, în timpul unei ceremonii de botez a unui vas german, Landmesser a stat cu mâinile încrucişate în timp ce ceilalţi executau salutul oficial în semn de protest.

    În 1937 a încercat să fugă împreună cu familia în Danemarca, însă au fost prinşi; el a fost închis şi eliberat după un an, cu instrucţiunile clare de a nu continua relaţia cu Eckler.
    În 1938 a fost arestat din nou şi condamnat la trei ani într-o tabără de concentrare. Nu avea să îşi mai vadă niciodată familia. Eckler a fost arestată şi ea, deşi era însărcinată; a născut-o pe cea de-a doua fiică a familiei în închisoare şi apoi a fost trimisă într-o tabără de concentrare.

    După ce şi-a executat sentinţa de închisoare, Landmesser a avut câteva locuri de muncă până să fie chemat la război, în 1944. Câteva luni mai târziu a fost declarat dispărut în Croaţia.
     

  • Hitler şi Lennin, adversari politici în cadrul unui scrutin electoral din Peru

    Cei doi candidaţi cu nume sonore concurează pentru postul de primar al localităţii peruane Yungar, situată în Munţii Anzi.

    Cei doi adversari politici sunt Hitler Alba Sanchez şi Lennin Vladimir Rodriguez Valverde.

    “Eu sunt Hitler cel bun!”, este sloganul lui Sanchez, care a mai fost primar în perioada 2011-2014. Scrutinul local este programat pe 7 octombrie.

  • Povestea celui mai mare hotel din lume, pe care nimeni nu l-a folosit niciodată – GALERIE FOTO

    Construit în perioada 1936-1939 de regimul nazist, hotelul se plia pe conceptul <Forţă prin bucurie> şi era menit să devină un loc de relaxare pentru cei responsabili de propaganda nazistă. Localnicii numesc hotelul ,,Colosul”, din cauza dimensiunii sale enorme.

  • Doi polonezi la preţ de un francez

    O anchetă a El Pais, unul dintre ziarele cu cea mai mare circulaţie din Spania, cu o orientare politică uşor spre stânga, atrage atenţia asupra statutului muncitorilor străini de pe şantierul naval francez Saint-Nazaire – din care spaniolii, polonezii, românii, balticii şi oameni din alte naţii care muncesc acolo fac un adevărat Turn Babel, iar guvernul de la Paris un exemplu de luptă eroică pentru păstrarea activelor strategice în patrimoniul naţional.

    Articolul din El Pais face parte din iniţiativa jurnalistică ”Europa cetăţenilor“, finanţată de Parlamentul European.

    Într-o zi, şefii unei oarecare companii l-au trimis pe Fran Martinez să instaleze conducte în Franţa. Proiectul era promiţător, dar ceea ce a descoperit spaniolul atunci când a ajuns a fost uimitor, în sens negativ. A fost cazat într-o casă pe care o împărţea cu toţi colegii săi, unde cel mai nefericit dintre membrii echipei trebuia să doarmă pe hol. ”Situaţia spaniolilor din Franţa este deplorabilă, dar pentru polonezi sau români este chiar criminală“, a povestit el. ”Tot ceea ce vă pun pe statul de plată este o minciună“, spune muncitorul galician de 42 de ani, care timp de patru luni a construit supermarketuri în Paris şi a lucrat alte patru luni în Saint-Nazaire, un mic oraş situat la gura râului Loara.

    Cândva un simbol al mândriei industriei naţionale, şantierele navale din Saint-Nazaire au devenit emblema unei paradigme căreia UE vrea să-i pună capăt: muncitori detaşaţi care migrează în ţările membre, dispuşi să accepte salarii mai mici şi condiţii de muncă inferioare. Acolo, ei speră că se vor împlini în viitorul apropiat prevederile din acordul convenit de liderii UE la Bruxelles – ca lucrătorii migranţi să fie încorporaţi în forţa de muncă locală.

    Alain Georget este unul dintre cei 8.000 de muncitori care îşi câştigă existenţa lucrând pe şantierele navale Saint-Nazaire, unde, până de curând, se construiau cisterne de gaze naturale şi nave purtătoare de elicoptere. ”Condiţiile de muncă pentru muncitorii francezi sunt într-adevăr rele: trebuie să-şi forţeze limitele fizice la nesfârşit, pe salarii insuficiente şi cu programe de lucru proaste“, explică Georget. ”|nsă muncitorii detaşaţi sunt de obicei într-o situaţie mult mai gravă.“

    Condiţiile proaste şi vulnerabilitatea şi insecuritatea locurilor de muncă sunt lucruri care au făcut dificilă contactarea lucrătorilor de pe şantier.

    Libera circulaţie a muncitorilor constituie unul dintre cei trei piloni fundamentali ai UE. Două milioane de europeni sunt trimişi în alte ţări membre de către angajatorii lor. |n Germania, o treime din cei 30.000 de lucrători din abatoare este formată din valurile de migranţi veniţi din sudul sau estul Europei. Companii cu sediul în Luxemburg au angajat muncitori francezi doar pentru a-i trimite mai târziu în ţara lor de origine, un mod de a face economii la cheltuieli sociale. |n sectorul construcţiilor din Belgia – în care o treime din muncitori sunt detaşaţi – au existat cazuri de 22 de niveluri de subcontractare. Unele companii au întins decalajul salarial dintre cei mai vechi angajaţi şi noii veniţi, străini, la maximum, profitând de faptul că statisticile privind reglementarea detaşărilor sunt depăşite cu circa 20 de ani, iar reformele nu au fost încă implementate.

    Muncitorul detaşat, după ce a fost angajat în ţara de origine – a nu se confunda cu cetăţeanul UE care migrează în mod voluntar pentru a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru – ar trebui să beneficieze de aceleaşi contracte ca omologii lor localnici din ţara membră a UE, potrivit acordului de la Bruxelles adoptat în octombrie. Acordul va intra în vigoare peste ani de zile. UE menţine un principiu fundamental în această reformă: salarizarea este aceeaşi pentru aceeaşi activitate în acelaşi loc. Un exemplu ar fi lucrătorii slovaci subcontractaţi la Viena, care au acum dreptul la acelaşi bonus de Crăciun pe care îl primesc colegii lor austrieci.

    Din parcarea angajaţilor din Saint-Nazaire lipsesc plăcuţele de înmatriculare franceze, dar există o mulţime de camioane din Polonia, Ungaria şi din ţările baltice. De asemenea, se pot observa cu uşurinţă maşini spaniole, portugheze sau greceşti şi chiar din ţări care nu fac parte din UE, cum ar fi Serbia şi Ucraina. Sindicatele au calculat că în Saint-Nazaire există mai mult de 2.000 de muncitori detaşaţi. ”Şantierul naval a devenit un Turn Babel. Este complicat şi ineficient să lucrezi cu oameni cu care nu poţi să comunici“, explică Georget, delegat sindical al Confederaţiei Generale a Muncii.

    Arhitectura şi ţesătura urbană ale Saint-Nazaire pot face un vizitator să creadă că acest oraş cu aproximativ 70.000 de locuitori nu are vreo valoare istorică deosebită. |nsă baza de beton de 18 metri pe 300 metri de pe ţărm spune altceva. Construcţia proiectată de nazişti a apărut în timpul ocupaţiei germane pentru adăpostirea şi repararea unei părţi a flotei germane din Atlantic. Baza pentru submarine a devenit o ţintă preferată pentru bombardamentele aliaţilor, iar din această cauză până la sfârşitul războiului oraşul a ajuns în ruină şi pustiu.

    Cu toate acestea, baza a rezistat şi micul contingent al trupelor naziste din Saint-Nazaire a fost ultimul grup din toată Europa de Vest care s-a predat, la un an după eliberarea Parisului şi la două săptămâni după sinuciderea lui Hitler. Saint-Nazaire, fost port de comerţ cu sclavi, şi-a schimbat din nou atenţia spre Atlantic după război. Astăzi, aici se construiesc cele mai mari nave de croazieră din lume.

    Şantierul naval nu se închide niciodată – există întotdeauna cineva care lucrează până târziu. Mulţi dintre sudorii sau dulgherii detaşaţi din Saint-Nazaire nu ştiu care le sunt drepturile stabilite prin acordul de la Bruxelles şi sunt înşelaţi să lucreze mai multe ore decât cele prevăzute în contractele lor, spune Georget. El crede că anchetele celor de la protecţia muncii ar trebui să descopere corupţia din industrie care continuă să existe în paralel cu aceste noi acorduri. ”Contractul semnat poate fi legal, dar când vine vorba de muncitori detaşaţi, promisiunile pe care acestea le conţin nu sunt aproape niciodată îndeplinite“, spune liderul sindical. ”Cei ca noi, dar angajaţi în Franţa au săptămâna de lucru de 35 de ore, în timp ce muncitorii detaşaţi sunt dispuşi să lucreze şi 50 de ore, iar aceasta pentru bani mai puţini.“

    |n cea mai mare parte a timpului, lucrătorii detaşaţi din Saint-Nazaire trăiesc o viaţă simplă, dominată de rutină. Cei mai mulţi dintre ei nu stau mai mult de un an. Deşi condiţiile lor de muncă sunt mai rele decât ale colegilor localnici, unii dintre străini pot câştiga lunar de până la patru ori venitul din ţara lor doar acceptând salariul minim din Franţa. Ei vin acolo să economisească cât mai mult posibil şi să se întoarcă în ţara lor pentru a continua să lucreze la aceeaşi companie. Eforturile de a ajunge la un acord la Bruxelles au scos în evidenţă divergenţele dintre Est şi Vest.

    Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a făcut din această problemă prima sa ”cause célèbre“ în Europa şi a reuşit să pună lucrurile în mişcare. ”Am oprit companiile mari care angajează forţă de muncă străină cu singurul obiectiv de a reduce costurile de producţie“, spune Anges Jongerius, o europarlamentară olandeză. Ea subliniază faptul că există muncitori detaşaţi care trăiesc în condiţii ”inacceptabile“ şi că, atunci când reforma va căpăta forţă, angajatorii vor fi obligaţi să acopere costurile traiului şi de transport ale acestora. Polonia a respins reforma lui Macron, pe care o consideră prea radicală. Din 1,9 milioane de astfel de muncitori, circa 420.000 sunt polonezi, cel mai mare număr dat de o ţară a UE, potrivit datelor Comisiei Europene. 420.000 de persoane sunt o masă de alegători deloc de neglijat. Ungaria, Lituania şi Letonia susţin poziţia Varşoviei.

    În Franţa ar fi 300.000 de muncitori detaşaţi. Un număr suficient de mare pentru a fi exploatat politic. Rata şomajului din Saint-Nazaire este de 8,5%, sub media regională (Pays de la Loire) şi naţională. Nu se poate spune că oraşul este în criză. ”Este un exemplu de renaştere industrială de succes“, spune pentru Bloomberg Goulven Boudic, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Nantes. Pe lângă port şi şantierele navale, un alt angajator important al oraşului este o fabrică Airbus, cu 3.000 de angajaţi. Producţia acolo duduie datorită boomului din industria aeronautică. Cu toate acestea, pe piaţa muncii sunt tensiuni. Şomajul mic reflectă, printre altele, lipsa de angajaţi cu calificarea potrivită economiei locale. De altfel, după cum spune David Samzun, primarul socialist al Saint-Nazaire, şomajul nu este atât de redus pe cât ar trebui având în vedere activitatea economică. Concurenţa este serioasă. ”Polonezi, lituanieni, români, toţi vin din ţări cu tradiţie serioasă în construcţia de nave“, explică Christophe Morel, un reprezentant sindical. Pentru a pregăti un tânăr în meseriile necesare şantierului este nevoie de circa patru ani.

    ”Muncitorii detaşaţi şi dumpingul salarial sau social îngreunează angajarea tinerilor localnici“, explică Xavier Perrin, viceprimar al oraşului, care crede că folosirea lucrătorilor detaşaţi promovează idei naţionaliste şi populiste, în condiţiile în care Saint-Nazaire ar trebui să fie o emblemă a succesului globalizării. |nainte de alegerile parlamentare de anul trecut, a existat teama că tensiunile create de muncitorii detaşaţi vor aduce un aport semnificativ de voturi Frontului Naţional, un partid xenofob. Preşedintele Emmanuel Macron a ales Saint-Nazaire pentru prima sa deplasare oficială. Pretextul a fost vizitarea navei gigant MSC Meraviglia, construită acolo, dar Macron s-a folosit de prilej pentru a se afişa printre muncitori şi a le promite că locurile lor de muncă sunt sigure. Una dintre primele decizii importante pe care le-a luat preşedintele a fost să naţionalizeze şantierele pentru a nu fi preluate de o companie italiană. 

    Pedro, un specialist în conducte în vârstă de 43 de ani venit din nordul Portugaliei, spune, la o bere după treabă alături de trei colegi francezi, că în ultimii cinci ani a lucrat în rafinării, şantiere navale şi fabrici de produse lactate din Franţa, Germania şi Regatul Unit şi că nu a simţit niciodată ostilitate faţă de colegii săi francezi, spre deosebire de Marea Britanie. |nsă ştie că există tensiuni. Salariul minim în Portugalia este la jumătate din cel din Franţa. |n Polonia, salariul minim este cu 1.000 de euro mai mic.

    Samuel, un francez de 36 de ani, spune că nu are nimic împotriva lucrătorilor detaşaţi, dar îşi exprimă regretul faţă de faptul că subcontractanţii pentru care aceştia lucrează caută forţă de muncă ieftină din întreaga Europă.

    Pe strada Penhoet, care duce la intrarea în şantierele navale, şase agenţii de recrutare au toate anunţurile din ferestrele lor ştampilate cu ”Urgent“: caută electricieni, vopsitori industriali, sudori, specialişti în conducte şi constructori de boilere.
    Măsurile aprobate la Bruxelles vor creşte costurile şi sarcina administrativă ale muncii prin detaşare. Doar 0,4% dintre muncitori ajung în ţări cu un salariu minim mai bun decât cel din ţara lor de origine, iar din această cauză impactul lor economic la scară globală este foarte limitat.

    Cu toate acestea, în Saint-Nazaire, angajaţii consideră că aceste măsuri vor avea un mare impact economic şi, în final, vor pune capăt inegalităţii salariale. Martínez, care a plecat de la compania galiciană pentru că nu i-au fost plătite orele suplimentare din Franţa, speră că angajaţii nu se mai vor simţi discriminaţi în Europa datorită naţionalităţii lor.

  • Opinie: Călătoriile lui Ştefan cel Mare prin istoria modernă şi contemporană a României

    La data cu pricina, Chişinăul devenea al doilea oraş ca mărime al României (cu 155.000 de locuitori), după Bucureşti, care avea 640.000 de locuitori, iar românii din Basarabia reprezentau 56,2% din populaţie, aşadar deţineau majoritatea absolută în provincie.

    Parte componentă a Voievodatului Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru a ajuns în “proprietatea” Imperiului Ţarist în anul 1812, la încheierea războiului ruso-turc.

    În 1918, în urma bolşevizării Rusiei, Basarabia îşi proclamă independenţa faţă de colosul roşu care tocmai se năştea, pentru ca, în acelaşi an, să se alăture Regatului României.

    În 1940, urmare a ultimatumului sovietic intervenit ca efect al parafării prieteniei dintre Hitler şi Stalin, Rusia sovietică ocupă şi anexează Basarabia.

    Peste doar un an, în 1941, armata română trece Prutul şi eliberează Basarabia.

    Peste încă trei ani, în 1944, mărşăluind “na Berlin”, bolşevicii înşfacă iar Basarabia şi o rebotează Republica Sovietică Moldovenească. Şi aşa rămân lucrurile până în 1991, când Republica Sovietică Moldovenească îşi declară independenţa faţă de agonicul Imperiu Roşu, devenind ceea ce este şi acum: Republica Moldova.

    La zece ani de la Unirea cu România, în 1928, la Chişinău a fost dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare, lucrare a sculptorului basarabean Alexandru Plămădeală.

    Urmând cursul sinuos şi tragic al istoriei, statuia a fost trimisă în “refugiu”, la Vaslui, în anul 1940, pentru a evita o întâlnire cu trupele bolşevice. La Vaslui, domnitorul s-a simţit ca acasă, că doar tot în Moldova ajunsese.

    După ce ostaşii români au trecut Prutul, conform celebrului ordin, i-a urmat şi Ştefan care, în 1942, a fost re-instalat pe soclul său, la Chişinău.

    Nici nu s-a uscat cimentul prea bine, că domnul Moldovei a trebuit să fie mutat din nou, în 1944. De data asta a ajuns într-un loc unde nu mai fusese niciodată – la Craiova.

    Ruşii, care invadaseră şi anexaseră din nou Basarabia, au băgat de seamă că statuia domnitorului nu mai era la locul ei şi au tocmit iscoade care să afle unde se ascunde aceasta. Nu că le-ar fi păsat prea tare de Ştefan, dar acuzau lipsa unui “obiect de inventar” din patrimoniul provinciei recent re-ocupate. Iscoadele şi-au făcut datoria, iar Ştefan a fost găsit la reşedinţa sa conspirativă din Craiova, de unde a fost adus la locul de baştină, la Chişinău, unde a fost ascuns printre copacii din Parcul Central al oraşului.

    Abia în anul 1990, Ştefan a ajuns pe locul şi pe soclul unde se găseşte încă şi astăzi, la intrarea în parcul, care acum îi poartă numele, din centrul Chişinăului.

    Ce va fi de acum încolo rămâne de văzut.

  • Boris Johnson: Rusia se va folosi de CM de fotbal tot aşa cum Hitler s-a folosit de Olimpiadă

    În cadrul unor declaraţii susţinute în faţa Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Parlamentului Britanic, Johnson a fost de acord cu un parlamentar care a afirmat că Putin se va folosi de Campionatul Mondial pentru a îmbunătăţi imaginea Rusiei, în acelaşi mod în care Germania lui Hitler s-a folosit de Olimpiada din 1936, relatează site-ul agenţiei de presă Reuters.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Amintiţi-vă de Churchill

    În perioada premergătoare celui de‑al doilea război mondial şi cu doar câteva zile înainte de a deveni premier al Marii Britanii, Winston Churchill avea de luat cea mai importantă decizie a carierei sale: să facă pace cu naziştii sau să lupte pentru libertatea şi idealurile unei naţiuni.

    Cu naziştii lui Hitler cucerind stat după stat, având un rege sceptic (interpretat excelent de Ben Mendelsohn) şi adresându-se unui public nepregătit să facă faţă războiului, Churchill are misiunea imposibilă de a schimba cursul istoriei.

    Gary Oldman semnează unul dintre cele mai bune roluri ale carierei, mai bun chiar şi decât cel din Tinker Tailor Soldier Spy (pentru care a fost recompensat cu o nominalizare la Oscar).

    Regizorul Joe Wright are meritul de păstra întreaga atenţie asupra lui Churchill şi a luptei sale interioare, lăsând cumva în umbră haosul ce cuprinde lumea din jurul lui. De apreciat e şi modul subtil prin care Wright ne arată cât de izolat era Churchill în interiorul propriului său partid.

    Interpretarea lui Oldman este piesa de rezistenţă a filmului, iar restul distribuţiei îl completează pe acesta foarte bine.

    Din punct de vedere vizual, filmul este o operă de artă; nu e de mirare că a fost nominalizat la şase premii ale academiei americane de Film: cel mai bun film, cea mai bună cinematografie, cel mai bun actor într-un rol principal şi cele pentru machiaj, costume şi producţie.

    Pare că Hollywood e tot mai atras de filmele de război, ca dovadă sunt Dunkirk sau Hacksaw Ridge; diferenţa dintre cele două şi Darkest Hour e acea dimensiune de blockbuster pe care filmul lui Joe Wright nu o are şi nici nu o caută. Filmul nu vrea să impresioneze prin efecte speciale sau prin plasarea spectatorului în mijlocul evenimentelor, aşa cum a reuşit Christopher Nolan în Dunkirk, ci să prezinte acţiunea din spatele acţiunii. E o reţetă bună, singurul semn de întrebare fiind legat de succesul unui astfel de proiect dacă nu ar avea în centru un actor at`t de solid ca Oldman.

     

    În concluzie, Darkest Hour e un film care fascinează prin execuţia tehnică şi prin jocul actoricesc şi pe care vi-l recomand cu mare încredere. Chiar dacă nu veţi avea prea multe dubii faţă de desfăşurarea evenimentelor (filmul respectă cu stricteţe istoria acelor zile), veţi pleca din sala de cinema cu satisfacţia că aţi urmărit una dintre cele mai bune interpretări ale anului.