BusinessMagazin

Tag: fiica

  • Reacţia fiicei mai mari a cuplului Bill şi Melinda Gates la vestea divorţului părinţilor ei

    După anunţul despărţirii, tânăra de 25 de ani a scris pe Instagram că familia ei „traversează o perioadă dificilă”, conform madame.lefigaro.fr.

    „Bună ziua prieteni, mulţi dintre voi ştiţi acum de separarea părinţilor mei”, a scris Jennifer Gates, fiica cea mare a cuplului, pe Instagram, adăugând: „Este un moment dificil pentru întreaga noastră familie. Încerc încă să învăţ să mă descurc cu emoţiile mele şi să fac acest lucru cât mai bine posibil, la fel ca ceilalţi membri ai familiei în acest moment”.

    Tânăra de 25 de ani a afirmat că nu va face „niciun comentariu suplimentar” cu privire la divorţul părinţilor.

    Cu toate acestea, ea a mulţumit comunităţii pentru sprijin şi „mesajele minunate”.

    Născută pe 26 aprilie 1996, Jennifer este cea mai mare dintre cei trei copii ai lui Bill şi Melinda Gates. Fratele ei Rory, în vârstă de 21 de ani, şi sora Phoebe, în vârstă de 18 ani, nu au reacţionat public la despărţirea părinţilor.

    Toţi trei au crescut în Seattle.

    Bill şi Melinda Gates au ales că divorţeze după 27 de ani de mariaj, spunând că nu mai găsesc puterea de a evolua împreună. Anunţul rupturii a fost făcut public printr-un mesaj identic scris pe conturile lor de pe Twitter. Ei conduc Fundaţia Bill & Melinda Gates.

    Bill şi Melinda Gates s-au cunoscut la Microsoft şi au decis să se căsătorească în anul 1994, în Hawaii.

    Cuplul a fost de acord să dea mai mult de jumătate din averea lor cauzelor umanitare, prin Fundaţia Bill & Melinda Gates. Cei doi sunt co-preşedinţi şi administratori ai fundaţiei, care a fost lansată în anul 2000.

    „După o îndelungă considerare şi multă muncă pentru relaţia noastră, am luat decizia de a pune capăt căsniciei noastre. În ultimii 27 de ani am crescut trei copii incredibili şi am construit o fundaţie ce funcţionează în întreaga lume pentru a permite tuturor oamenilor să ducă o viaţă sănătoasă şi productivă. Continuăm să împărtăşim credinţa în această misiune şi ne continuăm munca împreună la fundaţie, dar nu mai credem că putem creşte împreună ca un cuplu în următoarea fază a vieţilor noastre. Cerem spaţiu şi confidenţialitate pentru familia noastră, în timp ce începem să navigăm în această nouă viaţă”, este mesajul postat de cei doi.

    Separarea celor doi a produs un val de şoc în mediul de afaceri, în domeniul sănătăţii publice şi în lumea filantropiei.

    Nu se cunosc, pentru moment, detaliile financiare ale divorţului dintre Bill şi Melinda Gates, relatează CNBC. Situaţia averii Gates ridică mai multe semne de întrebare pentru că o mare parte nu a fost încă donată Fundaţiei Bill şi Melinda Gates.

    Anunţul a venit la doi ani după ce Jeff Bezos, CEO Amazon, a decis împreună cu soţia sa, MacKenzie, să divorţeze.

    Bill Gates şi Jeff Bezos se numără printre cei mai bogaţi oameni din lume, iar Amazon şi Microsoft concurează în domeniul cloud computing.

  • Povestea tragică a unei fete de bani gata. Strănepoata fondatorului afacerii Johnson & Johnson a trăit într-un lux exagerat, dar a sfârşit prin a muri singură într-o locuinţă mizeră

    Casey Johnson este fiica celebrei Sale Johnson şi a lui Woody Johnson, proprietarul afacerii New York Jets; este şi strănepoata fondatorului afacerii Johnson & Johnson. 

    Casey a crescut înconjurată de lux opulent. A urmat studii în cadrul celor mai bune şcoli private, a condus maşini extravagante; cu titlul de exemplu, la vârsta de 10 ani avea prima poşetă Chanel. Chiar şi aşa, copilăria şi adolescenţa sa au fost perioade nefericite, fiind mai degrabă ignorată de proprii părinţi.

    A declarat chiar că din acest motiv a început încă din adolescenţă să consume droguri.După toate standardele, viaţa ei a fost tragică până la finalul acesteia: a murit singur, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră. Era cunoscută ca o petrecăreaţă, dependentă de cocaină şi alcool şi povestea că a fost la dezintoxicare de mai multe ori decât îşi putea aminti. Fiind bisexuală, Casey a părut că nu şi-a putut găsi niciodată dragostea adevărată, nici cu vreo femeie, nici cu un bărbat.

    Ba chiar suferinţele ei din dragoste se consumau adesea şi în public, uneori cu certuri sau violenţe fizice. O dată, o fostă iubită i-a dat foc la păr într-un club.  În ultima parte a vieţii sale a avut o relaţie cu un fost star dintr-o emisiune de reality show, care părea mai interesat de câţi bani are Casey disponibili decât de persoana ei.

    Casey a şi adoptat un copil, dar a fost decăzută din drepturi după ce au apărut dovezi evidente că îl neglija. Mama ei, Sale, a preluat tutela copilului şi i-a tăiat şi propriei fiice accesul la bani. La finalul anului trecut, pe 29 decembrie, moştenitoarea imperiului Johnson & Johnson posta pe Tweeter: „Vise plăcute tuturor”. Patru zile mai târziu era descoperit cadavrul ei. Murise deja de câteva zile, ca urmare a unor complicaţii ale diabetului de care suferea din copilărie.

  • Cum arată fiica cea mai mare a lui Bill Gates. Ea a vorbit despre cum este să creşti într-o casă de miliardar şi ce îşi doreşte să facă în viitor – GALERIE FOTO

    Jennifer Gates, cea mai mare fată a lui Bill şi Melinda Gates, a vorbit despre avantajele de a creşte într-o familie cu o avere enormă într-un interviu publicat recent de revista Sidelines Magazine.
    „M-am născut în situaţia de a fi enorm de privilegiată”, a spus ea, „şi cred că este important cum foloseşti acele oportunităţi şi înveţi din ele pentru a descoperi lucruri de care eşti pasionat şi, sper, faci lumea puţin mai bună.”

    Gates, care a absolvit Universitatea Stanford în 2018, iar acum urmează cursurile şcolii de medicină Icahn, a declarat pentru Sidelines că pediatrul copilăriei sale a fost modelul care a inspirat-o să studieze biologia umană. Gates a declarat publicaţiei că poate să devină pediatru sau practicant ea însăşi, dar vrea să fie deschisă şi spre alte căi de carieră.


    „Sunt entuziasmată să învăţ  şi să împărtăşesc tot ce pot oamenilor. Suntem cu toţii oameni şi avem diferite experienţe  umane, totuşi există  ceva universal referitor la modul în care experimentăm greutăţile, creşterea şi bucuriile din viaţa noastră. Sunt receptivă la a învăţa despre greutăţile celorlalţi, indiferent de scopurile lor, iar acest lucru mă va ajuta să fiu un medic mai bun în viitor şi să îmi construiesc partea mea din lume.”

    Gates practică şi echitaţia şi a declarat publicaţiei Sidelines că spera ca într-o zi să obţină un loc în Echipa Statelor Unite pentru una dintre cele mai cunoscute competiţii americane din domeniu.
    Bill Gates, cunoscut timp de mai mulţi ani la rând drept cel mai bogat om al lumii (acum este al doilea, după Jeff Bezos), are o avere netă de 108 miliarde de dolari, potrivit Forbes. În 2011, el a declarat pentru Daily Mail că ai săi copii vor primi o „porţie minusculă” a averii sale. „Acest lucru înseamnă că va trebui să îşi găsească propria cale”, a spus el la vremea respectivă.

  • Gazprom-Media va lansa un TikTok rusesc dezvoltat împreună cu presupusa fiică a lui Putin

    Holdingul Gazprom-Media, controlat de gigantul rus din sectorul gazelor, va lansa o aplicaţie după modelul TikTok, a anunţat patronal grupului, potrivit Le Figaro. Grupul va lansa serviciul pornind de la o aplicaţie numită „Ya Molodets“ (Sunt super) achiziţionată recent, a declarat Alexandre Jarov. Aplicaţia a fost dezvoltată cu sprijinul fundaţiei Innopraktika, condusă de Katerina Tikonova, presupusa fiică a lui Vladimir Putin. 

  • Lecţia de viaţă oferită de Charlie Chaplin fiicei lui.”Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu OM. Încearcă şi tu!”

    În 1965, fiica lui se străduia să-şi facă loc în lumea dansului, la Paris, iar artistul a simţit că trebuie să-şi încurajeze fiica, aşa că i-a transmis un mesaj emoţionant lui Geraldine.

    Fiica mea,

    În lumea în care trăieşti, nu există numai dansuri şi muzică, Geraldine! La miezul nopţii, când părăseşti sala de spectacol, poţi uita de admiratorii bogaţi, dar nu uita să întrebi şoferul taxiului, care te va duce acasă, de soţia sa. Şi dacă este însărcinată. Iar dacă nu are bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i nişte bani în buzunar. Mergi din când în când cu metroul sau cu autobuzul, mergi şi cunoaşte-ţi oraşul.

    Fii mai atentă în jurul tău, la oameni! Priveşte văduvele şi copiii orfani. Spune-ţi măcar o dată pe zi: “Sunt ca ei”. Da, eşti ca ei, fiica mea! Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi omului pentru a-şi lua zborul, îi rupe picioarele. Şi dacă va veni ziua când te vei simţi mai presus decât publicul, părăseşte scena. Ia primul taxi şi mergi prin periferiile Parisului. Îl ştiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai graţioase, mai mândre.

    Uită-te cu atenţie! Nu dansează mai bine decât tine? Recunoaşte, fetiţa mea! Întotdeauna se va găsi cineva care dansează, joacă mai bine decât tine! Dar ţine minte: în familia lui Charlie Chaplin nu a certat nimeni şoferul de taxi, nu a râs nimeni de săracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, tu îţi continui viaţa.

    Dorinţa mea este să înţelegi cu adevărat ce am vrut să-ţi spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu rochiile albe, de scenă, vor fi înlocuite de haine de doliu, pe care le vei îmbrăca pentru a veni la mormântul meu. Nu vreau să te întristez. Uită-te însă în oglindă din când în când: acolo vei vedea trăsăturile mele, în venele tale curge sângele meu. Chiar şi atunci când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să nu uiţi că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu om. Încearcă şi tu!

    Te sărut, Geraldine! Al tău, Charlie. Decembrie 1965”.

  • Cine sunt „Minigarhii”, făcătorii de bani din anturajul dictatorului Lukaşenko

    Lukaşenko a condus Belarusul mai bine de un sfert de secol, timp în care a fost privit mai mult ca o curiozitate, sau ca un lider exotic, de europeni. A fost nevoie de proteste de genul Maidanului ucrainean pentru ca publicul să deschidă ochii la ce se întâmplă într-o ţară de dimensiunea Marii Britanii, dar cu o populaţie cât cea a Belgiei din care o bună parte cere democraţie. Însă poveşti despre abuzurile de acolo au apărut constant. În 2015, când Belarus se pregătea de alegeri (câştigate, desigur, de dictator), France24 publica sub titlul „În interiorul reţelei Belarus” rezultatele unei investigaţii care arată că Lukaşenko şi apropiaţii săi au stabilit ceea ce părea a fi o cleptocraţie, similară celei din Rusia, dar de dimensiuni mai mici. Construcţia se bazează pe un labirint de entităţi offshore prin care elita belarusă îşi realizează afacerile în pofida sancţiunilor europene în vigoare atunci. Iar aceste afaceri au fost făcute prin fraudarea cetăţeanului de rând. Autorii investigaţiei, jurnalişti din cinci ţări, au calculat că din 1994 şi până în 2015 Lukaşenko şi ai săi şi-au însuşit ilegal zece miliarde de dolari.
    Articolul începe cu o replică a fiicei „minigarhului” Vladimir Peftiev, care în 2011, când a vizitat ţara tatălui său, a spus „Urăsc Belarusul”.
    Fata a crescut în Malta, o ţară a UE considerată un paradis fiscal de mai multe organizaţii internaţionale, unde Peftiev îşi stabilise cartierul general la începutul anilor 2000. În 2007, omul de afaceri s-a mutat definitiv în Belarus, probabil la cererea lui Lukaşenko – o alegere pe care fiica sa probabil că a privit-o cu scârbă. Ea s-a stabilit ulterior în Statele Unite. Peftiev a fost cel mai puternic dintre oamenii de afaceri din Belarus din anii 1990 şi până în anii 2000. Se crede că a acumulat peste un miliard de dolari prin diferitele sale afaceri. Dar, spre deosebire de oligarhii ruşi precum Roman Abramovici sau răposatul Boris Berezovski, care-şi aveau bazele la Londra, Peftiev nu a putut ieşi niciodată de pe orbita lui Lukaşenko.
    Cariera sa a început în 1993, când a creat joint venture-ul BelTechExport. Scopul firmei era să exporte stocuri de muniţie rămase din epoca sovietică către oricine dorea să le cumpere (Belarus a jucat un rol major în industria de apărare a URSS). După ascensiunea la putere a lui Lukaşenko, care a militat pe o platformă anticorupţie, Peftiev a făcut stânga-mprejur prin schimbarea loialităţii de la primul ministru de atunci Viaceslav Kebici la Lukaşenko. În acele vremuri, a dezvoltat legături cu Viktor Bout, un celebru traficant de arme. BelTechExport a furnizat arme şi muniţii unor ţări precum China şi, se presupune, Coreea de Nord. De asemenea, a fost implicată în vânzarea de avioane de vânătoare către armata lui Laurent Gbagbo, preşedintele de atunci al Coastei de Fildeş. Aceste aeronave au fost folosite pentru a bombarda o bază a armatei franceze în Bouaké în 2004, atac în care au murit  nouă persoane şi câteva zeci au fost rănite. În 2007, un director al BelTechExport a fost implicat într-un scandal când au fost descoperite în Letonia piese pentru avioanele de luptă Mig-29 care erau transportate ilegal către Bangladesh.
    Pe măsură ce stocurile de armament sovietic s-au epuizat, Peftiev şi-a diversificat afacerile. În 1998, a participat la crearea Mobile Digital Communications (MDC), o societate mixtă care deţinea Velcom, un operator de telefonie mobilă devenit principalul furnizor al ţării. El a adăugat, de asemenea, distileria Aquadiv la BelTech Holding, pe care o controla. Lovitura sa de geniu a fost crearea unei companii de pariuri, Sport-Pari, împreună cu Dimitri Lukaşenko, unul dintre fiii preşedintelui. De asemenea, a angajat-o pe Lilia Lukaşenko, soţia fiului mai mare al preşedintelui, ca director al Eastleigh Trading, unul dintre vehiculele sale financiare. Cu afacerile strâns legate de familia lui Lukaşenko, Peftiev s-a asigurat că nu va ajunge la închisoare. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să cadă din graţiile liderului suprem.

    Spre deosebire de majoritatea ţărilor postsocialiste, Belarus nu se poate  lăuda cu o clasă oligarhi care să se fi îmbogăţit prin privatizări la scară largă. Există două motive principale pentru acest lucru. În primul rând, Belarus a fost reticentă să privatizeze activele de stat moştenite din epoca sovietică. În al doilea rând, ideea că statul este sursa a tot este încă răspândită în Belarus, cu toate că au trecut decenii de la căderea URSS. De aici şi ideea adânc înrădăcinată în rândul populaţiei că, de vreme ce Lukaşenko controlează statul, el poate dispune de activele acestuia după cum consideră potrivit şi poate împărţi fabrici şi alte întreprinderi apropiaţilor săi după bunul plac. Acest lucru l-a determinat pe istoricul britanic Andrew Wilson să creeze termenul „minigarh” pentru belaruşii bogaţi. Lukaşenko, de exemplu, a transferat în 2012, gratuit, prin decret prezidenţial, un combinat de proteine şi concentrate de vitamine de 7 milioane euro aparţinând statutului către Interservice Group, proprietatea lui Nikolai Vorobei. Întâmplător, Vorobei este un prieten apropiat al lui Lukaşenko.

    Detaliile despre tranzacţiile firmelor elitei belaruse sunt greu de găsit, mai ales pentru că multe dintre acestea implică firme cu sediul în paradisuri fiscale britanice care nu sunt obligate să dezvăluie numele proprietarilor efectivi. Însă nu imposibil. Realizatorii anchetei şi-au obţinut informaţiile din documente publice. Afacerile implică mai multe companii private despre care se crede că acţionează pentru stat. Aşa-numita schemă cu solvenţi este un bun exemplu. Astfel, în baza unui acord special, Rusia a acordat Belarusului dreptul de a importa petrol rusesc fără taxe. În schimb, Belarus a fost obligată să plătească înapoi Rusiei orice taxă de export pe care o încasează pentru ceea ce este catalogat drept „produs petrolier”. Cu alte cuvinte, Rusia a subvenţionat petrolul vândut rafinăriilor belaruse. Pentru a nu pierde această oportunitate, companiile belaruse care lucrează cu Rusia au început să prelucreze petrolul pentru a-l exporta ca „solvent” (o categorie diferită de produsele petroliere), astfel încât taxele la export nu trebuiau transferate înapoi în Rusia. Se estimează că 1,5 miliarde de dolari au fost obţinute prin acest sistem doar în 2012, o sumă echivalentă cu jumătate din creşterea PIB-ului ţării în acel an. Companiile implicate în înşelătorie i-au aparţinut toate lui Iuri Cizh, un minigarh din construcţii despre care se crede că a fost unul dintre cei mai bogaţi belaruşi, şi lui Vorobei. Schema arată modul în care linia dintre veniturile statului – cum ar fi taxele vamale – şi proprietatea privată a dispărut în timpul lui Lukaşenko.
    Făcând documentele de proprietate de neîncredere, Lukaşenko s-a asigurat că singura urmă către avere – şi păstrarea acesteia – este obedienţa totală faţă de el şi de fiii săi. Pentru a descuraja în continuare lipsa de loialitate, dictatorul îşi întemniţa în mod regulat „oamenii care-i produc bani” şi încuraja rivalităţile. Andrei Şirai, de exemplu, a fost organizatorul unui plan de contrabandă ocrotit de regim. El a intrat totuşi la închisoare. Dintre traficanţii de arme, reprezentanţii comerţului emblematic al Bielorusiei, toţi directorii executivi, cu excepţia lui Peftiev, au fost arestaţi şi acuzaţi în anii 2000. Unii susţin că până şi Cizh, intrat în graţiile regimului, a fost arestat şi închis pentru o scurtă perioadă de timp în 2010.
    În cercurile academice se crede că Lukaşenko urmăreşte autarhia ca model de societate pentru ţara sa. Când vine vorba de bani privaţi, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Vânzarea companiei de telefonie mobilă Velcom este un exemplu de tip de interacţiune între apropiaţii lui Lukaşenko, oamenii care aduc valuta, interesele europene şi paradisurile fiscale.
    Compania de telefonie mobilă a fost creată în 1998 de Peftiev prin intermediul companiei sale BelTelecom şi SBT, o companie elveţiană aparţinând fraţilor Samawi, doi cetăţeni sirieni. În 2007, proprietatea companiei a fost transferată către Mobilkom din Austria pentru 1 miliard de euro. Un grup de cetăţeni belaruşi, sirieni şi austrieci au profitat frumos de vânzare. Pentru a evita o licitaţie publică, BelTelecom şi-a vândut acţiunile pentru 400 de milioane euro către SBT, care, la rândul ei, le-a vândut către Telekom pentru 690 milioane euro. Câştig net pentru persoanele implicate: 300 de milioane euro în doar câteva zile.
    Vânzarea foarte profitabilă nu a marcat sfârşitul activităţilor fraţilor Samawi în Belarus, ci dimpotrivă. Prin intermediul unui vehicul offshore din Cipru, sirienii au investit în mai multe proiecte de dezvoltare imobiliară în Minsk. În cazul unuia dintre acestea, fiul unuia dintre ei, Khaled Samawi – un cunoscut proprietar de galerii de artă din Londra, Beirut şi Dubai – a deschis chiar şi o galerie de artă cu ajutorul norei nimănui altuia decât a lui Lukaşenko însuşi.  
    Un alt jucător cheie în vânzarea Velcom a fost Martin Schlaff, un om de afaceri din Viena care are legături atât cu stabilimentul austriac, cât şi cu lumea interlopă din Europa de Est. Vânzarea Velcom, pe care acesta gândit-o, i-a adus o sumă de 1,8 milioane de euro în taxe de consultanţă. Nu era nou venit în Belarus. În 2002, Schlaff, împreună cu Comitetul Olimpic Austriac (AOC), au organizat o vacanţă de iarnă pentru Lukaşenko în Alpi. Apoi a ocupat funcţia de şef al Comitetului olimpic belarus. Odată ajuns acolo, a reuşit să aranjeze afaceri cu Leo Wallner, şeful Casinos Austria care, coincidenţă sau nu, era pe atunci şeful AOC.

    După alegerile prezidenţiale din 2001, guvernul belarus a decis să nu extindă vizele monitorilor de la OSCE, o organizaţie interguvernamentală, închizându-le astfel efectiv  biroul. Ca răspuns, Uniunea Europeană şi Statele Unite au îngheţat activele şi au impus interdicţii de călătorie pentru 50 de oficiali de top din Belarus, inclusiv Lukaşenko. Sancţiunile au fost ridicate la sfârşitul anului 2003 ca ​​semn de bunăvoinţă, apoi reintroduse după alegerile prezidenţiale din 2006, apoi ridicate din nou în schimbul eliberării deţinuţilor politici din 2008. Această utilizare a sancţiunilor ca mijloc de troc i-a făcut pe unii comentatori să spună că sancţiunile au funcţionat.

    Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2010, regimul belarus a reprimat opoziţia politică apărută după alte alegeri prezidenţiale trucate cu un nivel de violenţă nemaivăzut din anii ’90. Ca reacţie, UE şi-a intensificat sancţiunile, interzicând oricărei persoane cu legături cu represiunea să călătorească în Europa şi îngheţând conturile bancare occidentale.
    În timp ce interdicţia de călătorie s-a dovedit eficientă – multor oficiali de rang înalt li s-au refuzat vizele – îngheţarea activelor nu a făcut nimic pentru a împiedica jefuirea resurselor naţionale şi transferarea în Europa a unor profituri ilegal obţinute. În 2012, de exemplu, Peftiev încă folosea o companie malteză.
    Utilizarea companiilor offshore, în special din Insulele Virgine Britanice (care nu făceau parte din UE, dar erau guvernate de un stat membru al UE), au permis belaruşilor să facă afaceri în UE nestingheriţi. Diplomaţii americani au spus că persoanele menţionate pe lista de sancţiuni sau care se temeau că vor fi adăugate pe listă, şi-au folosit copiii pentru a-şi desfăşura activităţile de afaceri în Europa. Despre fiica fostului prim-ministru Serghei Sidorski, de exemplu, se crede că a patronat operaţiuni de spălare a banilor în Germania.
    Eficienţa sancţiunilor a fost redusă de guvernele europene care au acordat prioritate intereselor anumitor corporaţii. Slovenia, de exemplu, a insistat puternic în 2012 pentru a-l ţine pe Cizh în afara listei. Companiile aparţinând acestuia erau angajate în afaceri cu un magnat sloven, Janez Škrabec, şeful grupului de construcţii Riko. În 2013, parlamentarii francezi au călătorit la Minsk pentru a face lobby pentru corporaţii franceze, inclusiv pentru Bouygues, un grup de construcţii.
    Unele sancţiuni au funcţionat. Anatoli Ternavski, un om de afaceri inclus pe lista sancţiunilor UE care este un apropiat al preşedintelui belarus, a deschis un proces în Cipru cu privire la o dispută cu un oligarh rus. Una dintre companiile sale din Insulele Virgine Britanice deţinea o companie în Cipru, care la rândul ei deţinea active în Rusia. Cu alte cuvinte, singura legătură cu UE a fost faptul că firma a fost înregistrată în Cipru. În aprilie 2013, curtea supremă cipriotă a decis că nu are dreptul să facă acest lucru, deoarece i-ar fi permis accesul la afaceri în UE.
    Sancţiunile pot îndepărta un tată de fiica sa sau pot împiedica un om de afaceri să se prezinte în faţa instanţei. Alexander Atroşceankau, jurnalist belarus şi activist pentru drepturile omului, consideră că astfel de sancţiuni sunt un mijloc foarte eficient de a obţine rezultate, în special în ceea ce priveşte eliberarea deţinuţilor politic.

  • Fiica cea mai mare a lui Bill Gates a vorbit despre cum este să creşti într-o casă de miliardar. Ce îşi doreşte tânăra să facă în viitor

    Jennifer Gates, cea mai mare fată a lui Bill şi Melinda Gates, a vorbit despre avantajele de a creşte într-o familie cu o avere enormă într-un interviu publicat recent de revista Sidelines Magazine.
    „M-am născut în situaţia de a fi enorm de privilegiată”, a spus ea, „şi cred că este important cum foloseşti acele oportunităţi şi înveţi din ele pentru a descoperi lucruri de care eşti pasionat şi, sper, faci lumea puţin mai bună.”

    Gates, care a absolvit Universitatea Stanford în 2018, iar acum urmează cursurile şcolii de medicină Icahn, a declarat pentru Sidelines că pediatrul copilăriei sale a fost modelul care a inspirat-o să studieze biologia umană. Gates a declarat publicaţiei că poate să devină pediatru sau practicant ea însăşi, dar vrea să fie deschisă şi spre alte căi de carieră.


    „Sunt entuziasmată să învăţ  şi să împărtăşesc tot ce pot oamenilor. Suntem cu toţii oameni şi avem diferite experienţe  umane, totuşi există  ceva universal referitor la modul în care experimentăm greutăţile, creşterea şi bucuriile din viaţa noastră. Sunt receptivă la a învăţa despre greutăţile celorlalţi, indiferent de scopurile lor, iar acest lucru mă va ajuta să fiu un medic mai bun în viitor şi să îmi construiesc partea mea din lume.”

    Gates practică şi echitaţia şi a declarat publicaţiei Sidelines că spera ca într-o zi să obţină un loc în Echipa Statelor Unite pentru una dintre cele mai cunoscute competiţii americane din domeniu.
    Bill Gates, cunoscut timp de mai mulţi ani la rând drept cel mai bogat om al lumii (acum este al doilea, după Jeff Bezos), are o avere netă de 108 miliarde de dolari, potrivit Forbes. În 2011, el a declarat pentru Daily Mail că ai săi copii vor primi o „porţie minusculă” a averii sale. „Acest lucru înseamnă că va trebui să îşi găsească propria cale”, a spus el la vremea respectivă.

  • Povestea omului care a creat o băutură pe care o consumă zeci de milioane de oameni din toată lumea în fiecare zi

    După o singură degustare, industriaşul Danez J.C. Jacobsen s-a îndrăgostit de gustul berii germane. A creat astfel în Danemarca, după o reţetă nemţească, unul dintre cele mai cunoscute branduri de bere din lume – Carlsberg, vândută astăzi în barurile, restaurantele şi magazinele de pretutindeni.

    Jacob Christian Jacobsen s-a născut pe 2 septembrie 1811 în Danemarca, în familia Carolinei Frederikke Schelbeck, fiica unul ţesător de mătase, şi a lui Christen Jacobsen, un fiu de fermier, care, după ce se mutase în Copenhaga, îşi deschisese aici o mică berărie. J.C. Jacobsen şi-a petrecut astfel mare parte din copilărie în fabrica tatălui său.
    În 1830 vechile bresle de berari au fost desfiinţate, permiţând oricui să profeseze această meserie.

    În acelaşi an, antreprenorul a întâlnit-o pe Laura Holst, cu care s-a căsătorit în 1839, trei ani mai târziu născându-se şi fiul lor, Carl. Deşi nu a urmat studii universitare, cu ajutorul verişorilor Laurei, care studiau în Copenhaga, Jacobsen a participat la o serie de cursuri de biologie şi chimie.

    După moartea tatălui său, în 1835, el a preluat frâiele businessului, alături de mama sa. Un an mai târziu a avut ocazia să testeze o bere nemţească, iar la scurt timp după aceea a călătorit la Hamburg pentru a învăţa procesul de fermentaţie şi tehnica din spatele savorii berii germane. După alţi trei ani, a vizitat o berărie din München, întorcându-se acasă cu o reţetă de drojdie pentru fermentare, care a devenit baza pentru producţia berii Carlsberg.

    În 1847 antreprenorul a fondat berăria Carlsberg în Vallaby, în proximitatea capitalei daneze. Primul butoi din noua bere produsă în stil bavarez a fost gata pe 10 noiembrie. Numele companiei a fost dat după fiul antreprenorului, Carl, şi locul unde era amplasată fabrica (în germană, berg înseamnă deal). În 1854 familia Jacobsen s-a mutat lângă fabrică, locuinţa lor găzduind astăzi Academia Carlsberg.

    În 1875, pentru a fi sigur că berea pe care o produce are calitatea pe care şi-o dorea, fondatorul a deschis laboratorul Carlsberg, care a devenit una dintre primele instituţii de cercetare din domeniu din lume. În 1879 fiul său şi-a deschis deschide propria berărie, New Carlsberg, lucru care i-a transformat pe cei doi în competitori, stârnind astfel un conflict, care a dus de altfel şi la dezmoştenirea lui Carl, fondatorul luând decizia ca, la moartea sa, toată averea să revină fundaţiei Carlsberg, pe care a înfiinţase cu trei ani înainte.

    În afară de producţia de bere, antreprenorul a fost interesat deopotrivă de politică, fiind un susţinător al Partidul Naţional Liberal şi ales ca membru al Parlamentului în anumite perioade dintre anii 1854 şi 1871, cât şi de artă – după incendiul de la palatul Frederiksborg din 1859, el a plătit reconstrucţia acestuia. În 1879, a devenit doctor onorific al Facultăţii de Ştiinţă din cadrul Universităţii Copenhaga. Pe 30 aprilie 1887 J.C. Jacobsen a murit.

    În 2016, ultimul an pentru care există date disponibile, veniturile grupului Carlsberg s-au ridicat la aproape 9,5 miliarde de dolari, iar echipa companiei număra 41.000 de angajaţi. În piaţa locală, grupul United Romanian Breweries Bereprod (URBB), din portofoliul căruia face parte brandul Carlsberg, a înregistrat în anul 2018 o cifră de afaceri de peste 465 de milioane de lei, un profit net de 20 de milioane de lei şi un număr mediu de 387 de angajaţi, potrivit datelor publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice. 

  • Familia care-şi schimbă blana, dar businessul ba

    „Provin dintr-o familie de blănari. Toţi unchii şi mătuşile mele au fost blănari şi câţiva au fost croitori de lux. Aş spune că avem o tradiţie de familie de 100 de ani în ceea ce astăzi se cheamă fashion business. Tatăl meu a început să lucreze ca ucenic în 1937, mama mea a început să lucreze în domeniu în 1955, fiind îndrumată de tatăl meu”, spune Daniel Mărgărit, proprietarul afacerii Casa de Blănuri MG şi preşedintele Asociaţiei Române a Blănurilor. El spune că a crescut de mic cu „planşeta întinsă pe masa din dormitorul părinţilor, unde era atelierul”, având în vedere că în perioada comunismului blănarii lucrau pentru clienţii lor acasă, având toate uneltele necesare acestui tip de activitate preponderent manufacturieră. „După moartea tatălui meu, mama a lucrat mai bine de doi ani şi jumătate în Germania alături de cei mai mari blănari români, emigranţi şi ei în perioada comunismului. S-a întors în 1989, iar între 1992 şi 1994 am lucrat doar noi doi şi am învăţat de la ea meserie. În 1994 am deschis atelierul unde produceam pentru clientela noastră, dar şi pentru magazinele de lux ale vremii”, povesteşte antreprenorul cum a luat naştere businessul Casa de Blănuri MG.


    La început, Casa de Blănuri MG îşi distribuia creaţiile în galeriile din centrul Capitalei, iar în 1997 Daniel Mărgărit împreună cu mama şi un unchi de-al său au deschis magazinul care se află şi astăzi pe şoseaua Ştefan cel Mare din Bucureşti. „De 23 de ani suntem în aceeaşi locaţie. În faţă avem showroomul, iar în partea din spate a spaţiului avem micul atelier cu o suprafaţă de circa 120 mp. Producem haine, jachete, veste, gulere, căciuli, prestăm servicii de reparaţii şi restilizare, executăm haine custom, modele bespoke după dorinţa clientului. Putem produce şi peste 50 de confecţii pe lună, dar şi doar 20, în funcţie de gradul de complexitate a produselor intrate în procesul de manufacturare, în funcţie de comenzi şi necesităţile magazinului”, descrie Daniel Mărgărit specificul activităţii lor.
    În prezent, în cadrul companiei lucrează opt persoane, iar cel mai nou dintre angajaţi a adunat deja o vechime de cinci ani în cadrul firmei. „Majoritatea colegilor lucrează la noi de 10-15 ani. În blănărie este o muncă foarte calificată. Orice coleg nou, blănar de o viaţă, are nevoie de doi ani să se adapteze la modul nostru de lucru. Unii nu au reuşit să se adapteze şi să lucreze perfect. Nu reuşeau să se debaraseze de ideea că «merge şi aşa».”
    Fiind o industrie mai mult pe cale de dispariţie atât în România cât şi la nivel mondial, blănarul Daniel Mărgărit spune că nu găseşte pe piaţa locală materie primă sau accesorii pentru a-şi putea derula activitatea în linişte. Astfel, materia primă folosită la crearea blănurilor este cumpărată atât de pe bursa de specialitate de la Copenhaga (Kopenhagen Fur), de la intermediari de piei din Danemarca, Germania, Grecia şi Marea Britanie, de la bursa din Helsinki SAGA, dar şi din Italia. „Blănurile de vizon le achiziţionăm în proporţie majoritară de la bursa de la Copenhaga. Uneori, unele culori pe care le folosim în cantităţi mici le cumpărăm de la angrosişti de piei din Italia. Vulpile le achiziţionăm uneori de la bursa din Helsinki SAGA, iar furnituri şi accesorii achiziţionăm din Italia, preponderent de la firma Micillo. Din România cumpărăm doar aţă de la firma Amann România, aceeaşi aţă pe care o cumpăram în trecut din Italia. Fiind o industrie mică, blănăria nu prea are în România furnizori de accesorii şi materii prime.”
    În cei 23 de ani de activitate, Casa de Blănuri MG a distribuit spre vânzare blănuri mai multor branduri, dar colaborările au încetat între timp deoarece „acestea nu au reuşit să vândă la nivelul dorit de noi”. În prezent, compania colaborează cu magazinele Gerard Darel din Băneasa Shopping City şi Calea Victoriei. De asemenea, blănurile şi produsele din blană create sub brandul Casa de Blănuri MG trec şi graniţele României, ajungând în toate colţurile lumii prin intermediul site-ului ce poartă acelaşi nume. „Nu exportăm direct, dar avem clienţi din toate colţurile lumii. Ne mândrim să avem printre clienţii noştri miniştri din câteva ţări şi suntem onoraţi să ne fie clientă majestatea sa sora regelui Qatarului.” Antreprenorul a povestit că ultimii doi ani de activitate în industrie au fost „mai duri decât anii anteriori”. Motivul principal se leagă de „invazia” hainelor de blană importate din Grecia, Turcia şi China pe piaţa locală şi de faptul că sunt vândute la preţuri mai mici faţă de cele impuse de producătorii locali. „Aici mă refer la concurenţa neloială, la cei care vând haine fără acte şi la preţuri infime prin intermediari, prin instituţii şi diverse birouri. Au ajuns să umble din coafor în coafor şi pe la sălile de sport cu genţile cu haine care de multe ori se rup rapid. O altă problemă o reprezintă cei care vând blănuri vechi prin târguri şi pieţe drept blănuri noi.”
    De asemenea, lipsa şcolilor profesionale care să livreze blănari pe piaţă este o altă problemă cu care se confruntă industria, este de părere Daniel Mărgărit. „Practic noi suntem căsătoriţi cu colaboratorii noştri. Nu avem de unde lua alţii. Din păcate, la nivel mondial blănăria este o meserie pe cale de dispariţie. Nu mai apar blănari noi, tineri, nicăieri în lume cu excepţia Chinei, unde apar specialişti în blănărie pe operaţiuni. Blănarul care să îţi facă o haină de la A la Z nu mai apare. Doar blănari pentru producţia de serie.”
    Daniel Mărgărit a menţionat că în ultimii zece ani industria s-a schimbat „mult în rău”. Astfel că, dacă în urmă cu zece ani oamenii mergeau la blănar pentru a le lua măsurile, pentru ca ulterior să le creeze o haină personalizată, în ultimii ani consumatorii şi-au îndreptat atenţia spre produsele de serie, vândute la preţuri mai accesibile. „O mare vină o poartă grecii. Ei au început să economisească de oriunde şi oricât în lupta de a crea haine cât mai ieftine, ajungându-se la paradoxul de a oferi ieftin un produs de lux, ideea de ieftin şi noţiunea de lux fiind total antagoniste prin definiţie. Am un exemplu pe care-l dau mereu. La o haină sunt 3-4 clipsuri de închidere. Cele pe care le cumpăr din Italia costă cam cu 0,35 euro mai mult decât cele pe care le folosesc grecii. De la hainele noastre sau de la cele fabricate în Italia am schimbat 5 bucăţi în 23 de ani, iar din cele greceşti schimb sute pe an la hainele clienţilor”, a explicat proprietarul Casei de Blănuri MG.


    În calitate de preşedinte al Asociaţiei Române a Blănurilor, Daniel Mărgărit are în plan să schimbe cursul industriei şi să reglementeze anumite aspecte. El spune că vizează în primul rând să modifice termenul de garanţie al unui produs din blană şi etichetarea acestora. „Conform legii, o haină de blană are o garanţie de 30 de zile. O blană poate costa câteva mii de euro şi are o garanţie de 30 de zile, în timp ce un amărât de mixer de bucătărie de 60 de lei are garanţie doi ani. Vreau să introducem garanţie obligatorie de 2-3 ani, pentru că haina de blană prin definiţie este un bun de folosinţă îndelungată. O blană are perioada de purtare de până la 40 de ani, fiind posibilă şi o restilizare sau două în primii 15 – 20 de ani de viaţă. Va trebui reglementată garanţia şi specificată metoda de remediere rapidă a defectului. De asemenea, îmi doresc şi voi face toate eforturile pentru a avea o piaţă cu etichetare corectă, o piaţă în care produsele second-hand să fie etichetate corespunzător. De multe ori au venit la noi la magazin persoane în vârstă care au cumpărat o haină de la un târg ambulant, haină care după prima purtare se rupea”, spune Daniel Mărgărit.
    În ceea ce priveşte businessul Casa de Blănuri MG, proprietarul spune că nu are planuri de extindere sau de dezvoltare în perioada următoare, însă şi-ar dori să îşi poată desfăşura activitatea într-un spaţiu mai mare decât cel pe care îl are în prezent la dispoziţie. „Ne-ar plăcea să avem un showroom de 500 mp şi un atelier de 200-300 mp. Din păcate ar trebui să ne relocăm. Am câştiga pe de-o parte, dar am pierde pe altă parte, ţinând cont că suntem de 23 de ani în acelaşi loc. Eu sunt de modă veche. Cred în prăvălia la stradă, transmisă din tată în fiu timp de decenii. Conceptul s-a pierdut din păcate în perioada comunistă. Poate că în viitor vom mai deschide un al doilea magazin Casa de Blănuri MG.” În prezent, Daniel Mărgărit se află în procesul de predare a businessului fiicei lui, care încearcă să deprindă cât mai mult din abilităţile tatălui ei pentru a duce mai departe tradiţia. „Acum predau ştacheta fiicei mele, care este nevoită să înveţe într-un timp scurt ceea ce eu am deprins în zeci de ani”, a conchis antreprenorul.

  • Fiica de preşedinte care a FURAT 2 miliarde de dolari din BANII STATULUI dar spune că reuşit să strângă această avere datorită caracterului şi educaţiei ei

    Fiica fostului preşedinte al Angolei a devenit cea mai bogată femeie din Africa după ce ar fi virat sute de milioane de lire sterline din bani publici în conturi offshore, potrivit Daily Mail.

    În perioada în care tatăl său era preşedintele ţării, Isabela dos Santos a fost numită preşedinte al companiei petroliere Sonangol Group. După ce tatăl său nu a mai fost preşedinte, a fost concediată din postul său. Acum, documente secrete arată că o zi mai târziu a aprobat plăţi în valoare de 58 de milioane de dolari de la Sonangol pentru o companie din Dubai condusă de unul dintre partenerii săi de business.

    Aceasta este doar una dintre numeroasele acuzaţii ce au ieşit la suprafaţă în ianuarie, în contrast cu imaginea publică pe care dos Santos a cultivat-o – de antreprenor care munceşte din greu, cu o avere estimată la 2 miliarde de dolari şi un imperiu de business răspândit în mai mult de 41 de ţări.

    În prezent, există o investigaţie în curs asupra lui Dos Santos şi soţului său. În decembrie, un ordin judecătoresc a fost citit la televiziunea de stat anunţând confiscarea bunurilor lor şi îngheţarea conturilor bancare. Potrivit biroului preşedintelui Angolei Joao Lourenco, care a anunţat că vrea să lupte împotriva corupţiei în ţară, cuplul ar putea petrece ani buni în închisoare dacă va fi condamnat.

    Fratele lui Dos Santos se confruntă de asemenea cu acuzaţii de corupţie şi se crede că ar fi furat 500 de milioane de dolari ca şef al Fondului Suveran.

    Cum a răspuns dos Santos şi de ce nu a fost arestată încă?