BusinessMagazin

Tag: Editura Publica

  • Integrarea cărămizii LEGO în epoca digitală

    Robertson a primit, în 2008, acces total la managementul, partenerii şi clienţii LEGO, iar rezultatul este un manual de redresare a unei companii. Spun redresare pentru că în urmă cu un deceniu LEGO înregistra pierderi masive iar produsele acesteia erau, într-o proporţie covârşitoare, neprofitabile. Au urmat ani întregi de încercări de stabilizare, de definire a liniei de produse, de schimbări în conducere, de integrare a cărămizii LEGO în epoca digitală.

    Şi nu a fost un proces simplu, de reducere a costurilor – deşi s-au întâmplat şi acestea -, ci acţiuni ce pendulează între bâjbâială şi schimbare curajoasă, între decizii majore şi aplicarea unor strategii de management absolut inovatoare, de tipul Blue Ocean. De exemplu, abordarea unei tematici competitive, războinice, în definirea figurinelor propuse sau includerea unor elemente de robotică în jucării.

    Definitorii sunt cele şapte principii ale inovaţiei enunţate de David Robertson în carte, pe care s-a bazat transformarea LEGO: construirea unei culturi a inovaţiei, cum să devii atent la interesele clientului, cum să explorezi întregul spectru al inovaţiei, cum să sprijini inovaţia deschisă, cum să încerci inovaţii revoluţionare, cum să navighezi pe Oceanul Albastru şi cum să fructifici avantajul de a lucra cu oameni diverşi şi creativi.

    “Am întâlnit mulţi directori executivi care au vrut să reproducă succesul companiei LEGO, însă nu au luat în considerare trauma ce a determinat redresarea… Nu aştepta ca o criză să provoace dorinţa de schimbare profundă şi sistemică”, spun autorii. “Echipa sa de management a dorit să le reamintească miilor săi de asociaţi şi acţionari de pericolul autosuficienţei şi de capcanele înghiţirii orbeşti a leacurilor băbeşti ale conducerii companiei. A dorit să se asigure că ceea ce s-a petrecut în perioada anilor 1998 – 2003 nu se va mai întâmpla niciodată.”

    David C. Robertson, Bill Breen – “Piesă cu piesă. Cum a rescris LEGO regulile inovaţiei şi cum a cucerit industria globală a jucăriilor”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Ghid practic pentru cei ce nu se numesc Paul McCartney sau Arianna Huffington

    Pe urmă, citind, am fost uşor dezorientat, pentru că Robinson merge în “Descoperă-ţi elementul” într-o direcţie oarecum surprinzătoare pentru mine. Cartea pe care v-o propun vine în siajul unei lucrări din 2009 – “The Element: How Finding Your Passion Changes Everything” – în care Robinson şi Lou Aronica (editor şi publisher, născut în 1958) arată ce se întâmplă în momentul în care talentul se întâlneşte cu pasiunea; apar oameni care se numesc Paul McCartney, Arianna Huffington, Mike Fleetwood (de la grupul rock Fleetwood Mac) sau gimnastul Bart Conner, oameni care şi-au găsit drumul drept în viaţă, cu bucurie şi dăruire.

    “Descoperă-ţi elementul” este un ghid practic pentru cei ce nu se numesc Paul McCartney sau Ariana Huffington, dar care simt imboldul de a deveni asemeni celor doi; “ghid practic” nu este doar o formulare goală; autorii vă invită să aşterneţi, cu creionul pe hârtie, gânduri şi să desenaţi diagrame care vă vor ajuta să vă răspundeţi unor întrebări definitorii pentru persoana care tindeţi să deveniţi. Nu este Ken Robinson cel cu care eram obişnuit, de unde uşoara dezorientare de care vorbeam mai sus, dar la final mi-am mormăit în barbă “Fraiere, un diamant nu are o singură faţă”; şi a fost acesta un moment în care mi-am descoperit un soi de slăbiciune. Deci folositor.

    Testele de care am pomenit alternează cu istorioare despre oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi sau deveniri surprinzătoare, de genul “cum a ajuns Venezuela, a nouăzeci şi doua economie a lumii, cu 28% dintre cei 29 de milioane de locuitori trăind sub pragul de sărăcie, să aibă peste 400.000 de copii preocupaţi de muzica clasică şi să trăiască efervescent pasiunea pentru muzică, prin hotărârea şi determinarea unui singur om” sau “cum a început să compună Hans Zimmer muzică de film (The Lion King, Gladiator, Inception) inspirat de arhitecţi precum Norman Foster sau Frank Gehry şi fără să cunoască notaţia muzicală convenţională”.

    Sigur, piaţa abundă de o sumedenie de lucrări pe tema descoperirii pasiunilor şi a devenirii, dar la Ken Robinson veţi găsi inteligenţă, argument, pasiune, farmec. Robinson îşi încheie cartea cu o poezie de Anais Nin, “Risc” se cheamă, şi tot aşa închei şi eu:

    “Şi a venit apoi ziua
    când riscul
    de a rămâne ferecat
    într-un mugure
    a fost mai dureros
    decât riscul
    de care era nevoie
    ca să înfloreşti”.

    Sir Ken Robinson, Lou Aronica – “Descoperă-ţi elementul. Cum să-ţi afli talentele şi pasiunile şi cum să-ţi transformi viaţa”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Cum se vede lumea la pagina 266

    Unii poate îşi vor aduce aminte de un film apărut în urmă cu două decenii, care se numea “Uleiul lui Lorenzo”; povestea, inspirată de un caz real, a unor părinţi care luptă pentru sănătatea copilului lor, diagnosticat cu o boală prea rară pentru a stârni interesul cercetării medicale şi prea complicată pentru restul oamenilor, care se resemnează. “Scânteia, povestea unei mame care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett, este o poveste asemănătoare; geniul din titlu este Jacob Barnett, acum în vârstă de 16 ani, un adolescent cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, văzut deja drept un candidat serios la un premiu Nobel. Dar în fragedă copilărie Jake Barnett a fost diagnosticat cu autism.

    Copilul s-a retras într-o lume a lui, compusă din tăceri, cartonaşe cu litere colorate, cutii cu cereale răsturnate, rafturi de dulap şi fire de lână colorate aşezate laborios în motive geometrice prin casă. A intrat într-un program pentru copii cu nevoi speciale, dar nu a înregistrat progrese. Drept urmare, mama a decis să aplice propriul său sistem de lucru cu copilul, sistem care i-a scos la iveală acestuia realele aptitudini; la trei ani conversa cu un astronom, la observator, asupra sateliţilor lui Marte. Ceva mai târziu Jake a dovedit că putea memora 200 de zecimale ale lui “pi”, pe care le spunea şi într-un sens, şi în celălalt, iar la nouă ani lucra la propria teorie în astrofizică. Un copil despre care “sistemul” a afirmat că nu va putea să citească vreodată. Obstacolele nu au fost puţine pentru familia Barnett: fratele mai mic al lui Jake, Wesley, s-a dovedit a fi bolnav şi un copil cu nevoi speciale, şi chiar Kristine a suferit un atac cerebral la vârsta de 30 de ani şi a fost diagnosticată cu lupus. Cum a depăşit familia Barnett toate aceste obstacole, determinarea şi dârzenia lor sunt lucruri de mirare.

    Sigur, Jake Barnett este o excepţie, iar nu toţi copiii cu nevoi speciale îi seamănă. Mulţi chiar au nevoie de dedicaţie cotidiană şi de atenţie permanentă, iar răspunsul lor nu va fi semănând cu cel pe care l-a oferit Jake. Pe de altă parte, cred că şi sistemul de îngrijire, specialiştii şi educatorii ar trebui să se dovedească mai elastici, mai înţelegători şi să nu încerce să înghesuie cel mai fascinant lucru din lume – personalitatea umană – în aceleaşi şi aceleaşi forme fixe. Cel puţin aşa văd eu, la pagina 266.

    Toate cele de mai sus – suferinţele copiilor, alegerile pe care trebuie să le facă părinţii, o anume lipsă de sensibilitate a sistemului, a celor meniţi să se ocupe de cazurile speciale – sunt lucruri care nu ne plac, pentru că ne scot din confortul obişnuit şi ne dau palme grele. Dovadă stă chiar “Lorenzo’s Oil”, care a avut nominalizări la Oscar şi critici cât se poate de favorabile, dar care nu a fost un succes de casă – a avut încasări de sub 8 milioane de dolari, la un buget de 30 de milioane. Dar dacă tu ai fi fost în locul Kristinei Barnett?

    Kristine Barnett – “Scânteia. Povestea unei mame care a crescut un geniu”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Richard Dawkins: Gena egoistă sau un alt mod de a vă privi

    Relevantă poziţie pentru un autor care şi-a scris lucrarea de căpătâi – “Gena egoistă” – acum 38 de ani şi pe care o puteţi citi acum, apărută la editura Publica. Dawkins este etolog (ştiinţa studiului comportamentului), biolog evoluţionist şi profesor la Oxford; în plus, are o excelentă imagine publică, generată nu numai de cărţile de succes pe care le scrie sau de conferinţele pe care le ţine, dar şi de numărul mare de urmăritori pe Twitter sau de apariţia în cunoscutul serial de animaţie The Simpsons.

    “… Îmi dau seama că am trăit aproape jumătate din viaţa mea cu ‘Gena egoistă’ – însoţiţi la bine şi la rău. (…) Publicul reacţionează faţă de noua carte, oricare ar fi, cu încântător entuziasm, aplaudă politicos şi pune întrebări inteligente. După care oamenii stau la rând să cumpere, cerându-mi un autograf pe… ‘Gena egoistă’, spune Dawkins. De unde acest succes al unei cărţi apărute, să nu uităm, în lumea de dinaintea internetului, a PC-ului şi a telefoniei mobile?

    Păi vă spun că veţi fi surprinşi, cei mai mulţi, de ideile lui Dawkins, care, dincolo de teoriile invocate (evoluţia centrată pe genă) sau de termenii pe care i-a introdus (memă – unitate de informaţie culturală, capabilă a se propaga de la o minte la alta) spun, cumva simplificate, nişte lucruri uluitoare. Gândiţi-vă la propria persoană nu ca la rezultatul supem al evoluţionismului lui Darwin, fruntea lanţului trofic şi fiinţa în stare să niveleze munţii şi să sece apele, ci ca la un vehicul propulsat şi mânuit de dorinţa de a supravieţui a genelor noastre.

    Genele, cele care trasează caracteristicile viitoarei fiinţe, care îi stabilesc puterea, locul în lume, înfăţişarea, culoarea ochilor, a părului sau a blănii, care îi impun nivelul de agresivitate sau de rezistenţă. “Ca şi gangsterii de succes din Chicago, genele noastre au supravieţuit, în unele cazuri timp de milioane de ani, într-o lume extrem de competitivă”, subliniază Dawkins şi, odată ce aţi depăşit şocul schimbării perspectivei, veţi fi tentaţi (şi sunt tentat!) să-i daţi/dăm dreptate.

    “Gena egoistă” nu este numai o găselniţă de marketing, ci şi o teorie care vă poate schimba modul de a privi lumea şi de a o interpreta. O carte folositoare oricui, manageri, subordonaţi, lucrători sociali sau simpli pasionaţi de ştiinţă, momentul “wow” al vacanţei mele de iarnă.

    Richard Dawkins – “Gena egoistă”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Puterea de a fi vulpe, pericolul de a fi arici

    De ce criza economică a fost previzibilă pentru economişti, jurnalişti sau publicul larg (căutările pe Google ale termenului Housing Bubble s-au înmulţit de zece ori din ianuarie 2004 până în vara lui 2005, in timp ce termenul de “bulă imobiliară” fusese folosit de numai opt ori în programele de ştiri din 2001 şi de 3.447 ori în 2005), dar agenţiile de rating, care trebuiau să măsoare riscul pe pieţele financiare, spun că lor le-a scăpat?

    Nate Silver, scriitor, statistician, fondator al blogului politic FiveThirtyEight.com, a scris ditamai cartea pe această temă. Ideea lui Silver este simplă – elimini zgomotul, analizezi semnalul şi eşti în măsură să prevezi ce se va întâmpla -, dar punerea în practică este cât se poate de complicată. Cum ştii ce este zgomot şi ce este semnal?

    Unii ştiu; nu sunt infailibili, dar reuşesc. Un profesor de psihologie de la universitatea din California vorbeşte despre arici şi vulpi; primii cred în Ideile Mari, care guvernează lumea, echivalentul legilor care guvernează fizica – genul Karl Marx care explică orice folosind lupta de clasă. Vulpile, în schimb, cred într-o mulţime de idei mici, recurg la o sumedenie de abordări ale unei probleme, sunt mai tolerante faţă de nuanţe, incertitudine, complexitate şi opinii divergente. Vulpile sunt mult mai performante decât aricii în materie de predicţii.

    Folosind exemple din baseball, poker, meteorologie, şah sau tehnologie, Silver, el însuşi autorul unui sistem de prognoză a performanţelor în baseball, desluşeşte câteva dintre secretele predicţiei corecte. Fără nicio pretenţie de a prezice în mod corect, spun că “Semnalul şi zgomotul” ar trebui să se afle pe lista celor mai bine vândute cărţi de afaceri din următoarea perioadă.

    Nate Silver – “Semnalul şi zgomotul. De ce atât de multe predicţii dau greş – pe când altele reuşesc”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Şcoala de afaceri Branson

    “În stilul Virgin” grupează articole scrise de Branson, dar şi întrebări primite din partea publicului, cărora le răspunde dezinvolt, precis, cu umor şi cu înţelepciunea unui ins care nu a încetat nicio clipă să se distreze, chiar dacă a jonglat cu milioane, multe milioane; sfaturile sale despre afaceri încep acolo unde se termină manualele de business şi cunoştinţele consultanţilor. Branson mărturiseşte, de exemplu, că unul dintre cele mai bune sfaturi de afaceri pe care le-a primit este “Fă-te de râs, indiferent de ce se întâmplă”. Sfatul îi aparţine unui magnat al industriei aeronautice britanice, care îi atrăgea atenţia lui Branson asupra forţei sale reduse de marketing în lupta cu gigantul British Airways.

    “Asigură-te că apari pe prima pagină, nu pe ultima”, a adăugat magnatul, iar Branson chiar a respectat asta. Şi lupta sa cu marea companie aeriană, de tipul David împotriva lui Goliat, a devenit o permanenţă a modului său de a face afaceri: “Firmele mici, energice, au avantaje surprinzătoare atunci când înfruntă competitori mari şi greoi. Tot ce trebuie să facă este să descopere punctele slabe ale gigantului şi modul în care le pot specula”.

    Dacă s-ar opri aici, şeful Virgin nu s-ar diferenţia de marea masă a bla-bla-ului de tip “guru” de care este plină lumea. Dar el porneşte de la aşa ceva şi explică folosind propriile sale experienţe. De la importanţa lipsei de seriozitate la construirea notorietăţii unei mărci, de la secretele vânzărilor la investiţiile în angajaţi, de la problemele antreprenorului la traficul de droguri sau problemele planetei, de la repornirea economiei la atenţia acordată siluetei, cartea lui Branson este una dintre cele mai lucide şi plăcute cărţi de afaceri pe care le-am citit.

    Richard Branson – “În stilul Virgin. Secrete pe care nu le înveţi la nicio şcoală economică”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • O carte într-adevăr bună de luat pe o insulă pustie

    Cartea introduce în ecuaţia resurselor umane locale câteva elemente cu totul şi cu totul speciale, cel mai des ignorate de culturile corporatiste şi antreprenoriale locale. Este vorba de viaţa profesională interioară, de emoţii pozitive, de motivaţii interne, de aprecierile legate de calitatea umană din companii.

    Oamenii sunt mult mai influenţaţi de colegi, de relaţii, de aprecierile şefilor şi de calitatea relaţiilor pe care le stabilesc în companie şi mult mai puţin de decor, de dotări, de faptul că există sau nu sală de sport sau mese de tenis de masă. Autorii cărţii au descoperit că 95% din sutele de manageri şi lideri de companii cu care au stat de vorbă aveau opinii fundamental greşite despre cea mai importantă sursă de motivaţie a angajaţilor. Nu este vorba de recompense băneşti, nu este vorba de diplome sau premii, ci de a facilita progresul omului, micile sau marile victorii personale ale angajatului.

    Autorii au atras în proiect 238 de persoane din şapte mari companii americane, profesionişti care trebuiau să rezolve probleme complexe într-un mod creativ. Cei 238 au furnizat în timp 12.000 de rapoarte individuale, însemnări zilnice despre viaţa profesională interioară, un mozaic impresionant de trăiri care, analizat din timp, ar fi prevenit căderi de companii, falimente, concedieri, demisii.

    Iată cel mai simplu, cel al unei companii care producea obiecte pentru gospodării, inovatoare şi la modă, un brand care se găsea în 80% din gospodării. În patru ani, o echipă de directori executivi a adus compania în faliment, după ce a reorganizat, a împărţit pe centre de profit, a impus unele produse şi a eliminat altele, fără să ţină cont de părerile angajaţilor. Iar oamenii au scris, în jurnalele lor zilnice: “Acul indică tot nordul, dar am schimbat poziţia busolei”; “Ar fi drăguţ să fim din nou lideri în inovaţie de produs, nu doar să mergem pe urmele altora”; “A părut că tot ce îl interesează estă să păcălească sistemul, pentru ca rezultatele lui să arate bine… A abuzat de funcţia lui ca să ne impună ce să facem”. Viaţa profesională interioară a angajaţilor este o realitate şi oferă diferenţa dintre succes şi faliment.

    Aşa că, dacă nu aţi naufragiat, dar vreţi o carte care să vă spună ceva şi să vă ajute în toamnă, luaţi “Principiul progresului”.

    Teresa Amabile, Steven Kramer – “Principiul progresului”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Startup de 100 de dolari

    Cartea lui Chris Guillebeau “Startup de 100 de dolari” nu este un ghid explicit, care să te înveţe cum să porneşti o afacere cu bani puţini, într-o lume în care banii sunt din ce în ce mai rari şi mai scumpi, ci cum să gândeşti, să acţionezi şi să câştigi într-o lume în care acţiunea este răsplătită cu câştiguri pe măsură, dacă antreprenorul dovedeşte că ştie exact ce îi trebuie clientului şi mai ştie şi să îşi preţuiască munca şi să îşi respecte partenerul.

    Povestea unui profesionist în vânzări care şi-a construit o afacere din întâmplare şi a ajuns să vândă saltele, pe care le livrează cu bicicleta şi care mărturiseşte că are doi ani minunaţi de când şi-a pierdut slujba, poveştile unor oameni care îi învaţă pe alţii secretele fotografi ei, ale limbilor străine, povestea unor antreprenori care produceau mobilă, şi-au pierdut materia primă şi s-au orientat spre lecţii de călărie, povestea unui expert în administrarea bonusurilor acordate clienţilor fi deli de către companiile aeriene sau istoria unui indian care învaţă oamenii să exceleze în Microsoft Excel şi care obţine pentru asta 136.000 de dolari pe an, iată doar câteva dintre istoriile pe care le puteţi citi în cartea lui Guillebeau.

    Autorul însuşi este scriitor, blogul său, “The Art of Non-Conformity” fi ind printre cele mai vizitate 15.000 de situri din Statele Unite, şi se pricepe de minune să se monetizeze, publicând ghiduri ieşite din standarde, pe bani frumoşi. Titlurile sunt grăitoare: “Become a Travel Hacker”, “Get Everything (Ass Kicking Optional)”, “Publish Your Best Seller” sau “Unconventional Guide to Art and Money”.

    Pe lângă lecţiile directe – ideea, valoarea acesteia, ce şi cum vinzi, Chris Guillebeau oferă şi câteva lecţii indirecte, dar cu atât mai importante. Una este să îţi respecţi munca şi să o preţuieşti la adevărata ei valoare: dacă poţi furniza un document care ajută oamenii să economisească mii de dolari, poate că acel mic pdf, de doar 25 de pagini, poate şi merită să fi e vândut cu 100 de dolari, chiar dacă pare scump – importantă nu este forma acelui document, ci cunoştinţele pe care le oferă.

    Chris Guillebeau oferă un potenţial drum către eliberarea individului dintr-un sistem pe care nu-l mai agreează din ce în ce mai mulţi oameni.

    Chris Guillebeau – “Startup de 100 $”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Ce culoare are paraşuta ta?

    Cartea, care s-a vândut în peste zece milioane de exemplare şi a fost tradusă în douăzeci de limbi, a fost inclusă de revista Time în lista celor mai bune o sută de cărţi de non-ficţiune scrise începând cu 1923 şi este socotită ca având un impact major asupra vieţii oamenilor. De unde acest succes? În primul rând, cartea este revizuită anual, varianta în româneşte fiind ediţia pentru 2013. Autorul spune că, de fapt, revizia nu este o simplă actualizare, ci este vorba de o rescriere completă, cu o nouă structură şi cu schimbări radicale de la an la an. Asta pentru că piaţa muncii se schimbă mereu, iar autorul caută permanent modalităţi mai bune de a explica, vrea să propună strategii noi mai eficace pentru căutarea unui loc de muncă.

    A doua explicaţie pentru succes este chiar abordarea căutării unui loc de muncă. Cea mai la îndemână acţiune şi care aparent promite cel mai mult, fiind cel mai des folosită, căutarea printre ofertele postate pe internet are cea mai descurajantă rată de succes – 96 din 100 de doritori rămân fără slujba visată. Nici trimiterea CV-ului către potenţialii angajatori nu este mai folositoare, 93 din 100 nu au succes. O rată a succesului de 86% presupune nişte teme făcute temeinic, pe cont propriu. Trebuie să înţelegi cine eşti, ce ai de oferit pe piaţa muncii, ce slujbă ţi se potriveşte şi ce însemnătate vrei să conferi vieţii. Este un proces complex, în primul rând de cunoaştere personală, de definire a ambiţiilor personale.

    Nu sunt vorbe goale, iar Richard Bolles deţine secretul: “Dacă nu aveţi minţile rătăcite, o reputaţie îndoielnică şi nu duhniţi de la o poştă, dacă ştiţi într-adevăr ce talent aveţi, vă garantez că există un angajator care vă caută”.

    Richard N. Bolles , “Ce culoare are paraşuta ta?”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Mic tratat despre minciună, fraudă, înşelăciune…

    “Există un mod de a şti dacă un om este cinstit – întreabă-l. Dacă va spune ‘da’, e un escroc.” Această cugetare, vai cât de adevărată, îi aparţine lui Marx. Nu, nu acel Marx, ci Groucho Marx, vestitul comic şi om de spirit. Ea vrea, prin intermediul paradoxului hazos, să spună că cinstea e un lucru rar (fiţi cinstiţi şi răspundeţi-vă în gând la întrebarea pomenită), şi că toţi pungaşii, şarlatanii, impostorii au o nesăţioasă poftă de onorabilitate. Minţim, distorsionăm realitatea, violăm principiile elementare ale eticii, între altele şi pentru că avem o grijă maladivă faţă de imaginea noastră publică.

    În lămurirea stufoasei probleme a necinstei, Dan Ariely porneşte de la un principiu enunţat de un economist (Gary Becker, laureat al premiului Nobel), principiu care se numeşte SMIR (Simplul Model al Infracţiunii Raţionale). Conform acestuia, deciziile frauduloase sunt o chestiune de evaluare comparativă a rezultatelor posibil negative sau negative ale unor opţiuni. Cântărim raportul dintre cost şi beneficiu şi ne hotărâm dacă vom jefui un magazin, doar după ce vedem “dacă merită”. Estimăm câţi bani sunt în casa de marcat, apreciem posibilitatea de a fi prinşi şi preţăluim posibila pedeapsă. Nu avem nicio consideraţie faţă de ceea este corect sau incorect, la modul absolut, şi nu ne interesează decât avantajul propriu. Altfel spus, suntem cu toţii nişte virtuali infractori.

    Sigur, modelul SMIR este excesiv de simplu şi simplificator, neacoperind întreaga plajă a cauzelor pentru care omul este necinstit. Aşa încât Ariely porneşte o investigaţie pe cont propriu, spre a găsi nuanţe, explorează tendinţele elementare ce stau la baza necinstei, îşi îndreaptă atenţia spre unele experimente ce îl ajută descopere forţele psihologice şi ambientale care amplifică sau temperează onestitatea (printre care conflictele de interese, contrafacerile, peşcheşurile, inventivitatea sau simpla oboseală), dar şi spre aspectele sociale ale necinstei, modul în care ceilalţi ne influenţează felul în care înţelegem binele şi răul, capacitatea noastră de a trişa atunci când alţii pot beneficia de pe urma necinstei noastre etc. etc. Odată ce vom înţelege forţele care ne conduc realmente, vom pricepe că nu suntem neajutoraţi în faţşa slăbiciunilor noastre omeneşti şi că putem să ne restructurăm mediul. Şi deci, să neţinem în frâu comportamentul necinstit. Frumos, nu?

    Dan Ariely, “Adevărul (cinstit) despre necinste”, Editura Publica, Bucureşti, 2012