BusinessMagazin

Tag: Editura Publica

  • Manual de încetinire, cu Arianna Huffington

    “Succesul redefinit. Prosperitate, înţelepciune, miracol şi crearea unei vieţi pline de sens”, în engleză “Thrive: The Third Metric to Redefining Success and Creating a Life of Well-Being, Wisdom, and Wonder” este al 14-lea volum semnat de Huffington, a cărei carieră literară a început în 1973 cu “The Female Woman”, un atac la mişcarea de emancipare a femeilor.

    În cei 41 de ani scurşi de atunci, Arianna Huffington şi-a schimbat ţinta; deşi “Succesul redefinit” se adresează cu precădere femeilor, propunerea Ariannei Huffington se aplică omului moden în general: este vorba de adoptarea unei a treia unităţi de măsură a succesului, pe lângă cele două deja existente: – bani şi putere; a treia metrică este clădită pe patru fundamente: – bunăstare, înţelepciune, miracol şi dăruire, noţiuni care alcătuiesc cele patru secţiuni ale cărţii.

    “Atenţia noastră s-a concentrat asupra modului în care putem face mulţi bani, asupra modului în care ne cumpărăm o casă mare şi asupra modului în care putem avansa cât mai sus în carieră. În timp, în momentul de faţă, succesul, banii şi puterea au devenit practic sinonime în mintea multora”, spune Huffington.

    Autoarea invocă chiar propria experienţă, pentru că în 2007, ca redactor-şef al The Huffington Post, ajunsese să doarmă numai patru sau cinci ore pe noapte şi să nu mai aibă timp pentru cei doi copii. A ales să încetinească, iar “Succesul redefinit” se vrea a fi un manual de încetinire aplicabil tuturor – schimbarea obiceiurilor şi îndepărtarea de anumite cutume culturale, informaţii pe această temă, cercetări academice şi ştiinţifice, dar şi practici, instrumente şi tehnici uşor de folosit în programul zilnic.

    Apar, de pildă, îndrumări pentru amenajarea unei camere de meditaţie sau liste cu aplicaţii utile, de exemplu una care forţează telefonul mobil să se închidă pentru o anumită perioadă, de la 30 de minute la o lună de zile, aplicaţie extrem de utilă în vacanţe. “Găsiţi-vă punctul de sprijin – centrul înţelepciunii, al armoniei şi al forţei lăuntrice. Şi, din acel moment, schimbaţi lumea din propria perspectivă, conform propriei definiţii a succesului, astfel încât cu toţii – femei şi bărbaţi deopotrivă – să putem prospera şi să trăim cu mai multă bunăvoinţă, mai multă fericire, mai multă compasiune, mai multă recunoştinţă şi, da, cu mai multă iubire”, un sfat decent asupra căruia merită chibzuit.

    Arianna Huffington – “Succesul redefinit. Prosperitate, înţelepciune, miracol şi crearea unei vieţi pline de sens”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Manual de încetinire, cu Arianna Huffington

    “Succesul redefinit. Prosperitate, înţelepciune, miracol şi crearea unei vieţi pline de sens”, în engleză “Thrive: The Third Metric to Redefining Success and Creating a Life of Well-Being, Wisdom, and Wonder” este al 14-lea volum semnat de Huffington, a cărei carieră literară a început în 1973 cu “The Female Woman”, un atac la mişcarea de emancipare a femeilor.

    În cei 41 de ani scurşi de atunci, Arianna Huffington şi-a schimbat ţinta; deşi “Succesul redefinit” se adresează cu precădere femeilor, propunerea Ariannei Huffington se aplică omului moden în general: este vorba de adoptarea unei a treia unităţi de măsură a succesului, pe lângă cele două deja existente: – bani şi putere; a treia metrică este clădită pe patru fundamente: – bunăstare, înţelepciune, miracol şi dăruire, noţiuni care alcătuiesc cele patru secţiuni ale cărţii.

    “Atenţia noastră s-a concentrat asupra modului în care putem face mulţi bani, asupra modului în care ne cumpărăm o casă mare şi asupra modului în care putem avansa cât mai sus în carieră. În timp, în momentul de faţă, succesul, banii şi puterea au devenit practic sinonime în mintea multora”, spune Huffington.

    Autoarea invocă chiar propria experienţă, pentru că în 2007, ca redactor-şef al The Huffington Post, ajunsese să doarmă numai patru sau cinci ore pe noapte şi să nu mai aibă timp pentru cei doi copii. A ales să încetinească, iar “Succesul redefinit” se vrea a fi un manual de încetinire aplicabil tuturor – schimbarea obiceiurilor şi îndepărtarea de anumite cutume culturale, informaţii pe această temă, cercetări academice şi ştiinţifice, dar şi practici, instrumente şi tehnici uşor de folosit în programul zilnic.

    Apar, de pildă, îndrumări pentru amenajarea unei camere de meditaţie sau liste cu aplicaţii utile, de exemplu una care forţează telefonul mobil să se închidă pentru o anumită perioadă, de la 30 de minute la o lună de zile, aplicaţie extrem de utilă în vacanţe. “Găsiţi-vă punctul de sprijin – centrul înţelepciunii, al armoniei şi al forţei lăuntrice. Şi, din acel moment, schimbaţi lumea din propria perspectivă, conform propriei definiţii a succesului, astfel încât cu toţii – femei şi bărbaţi deopotrivă – să putem prospera şi să trăim cu mai multă bunăvoinţă, mai multă fericire, mai multă compasiune, mai multă recunoştinţă şi, da, cu mai multă iubire”, un sfat decent asupra căruia merită chibzuit.

    Arianna Huffington – “Succesul redefinit. Prosperitate, înţelepciune, miracol şi crearea unei vieţi pline de sens”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Din eşec în eşec, spre marele succes

    Este şi cazul lui Scott Adams, creatorul benzilor desenate Dilbert, autorul volumului “Cum să eşuezi la aproape orice şi totuşi să câştigi la scară mare”. După introducerea pretenţioasă, să trecem la lucrurile simple: Scott Adams este un ins simplu şi sincer, cu un stil simplu, direct de adresare. Aici, firea mea de român mă face să adaug că fie omul este un abil marketer, care a învăţat că poziţionarea împotriva curentului este varianta câştigătoare, fie chiar este aşa cum cred. Mă liniştesc, este a doua variantă, şi merg în continuare cu textul.

    Adams a lucrat 16 ani în companii, dar a obţinut succesul real după ce a lansat benzile desenate Dilbert, echivalentul pentru lumea corporatistă a ceea ce au însemnat Peanuts, realizate de Charles Schultz, pentru societatea americană. Istoria eşecurilor pe care le-a înregistrat în carieră, nu puţine, îi oferă lui Adams posibilitatea să emită câteva judecăţi surprinzătoare. Prima, pasiunea este supraevaluată. “Urmează-ţi pasiunea” este, crede Adams, un sfat greşit, de cele mai multe ori, menit să-l îmbrace pe cel ce oferă respectivul sfat într-o aură de modestie şi înţelepciune. Dar pasiunea nu ajunge şi nu este secretul reuşitei.

    Enunţul numărul doi: obiectivele sunt pentru fraieri. Cei care îşi organizează viaţa după obiective trăiesc într-o stare de eşec permanent pe care speră să-l transforme în ceva temporar, şi acesta este un  mod de viaţă care te consumă, spune Adams.
    În schimb, unul dintre cele mai bune sfaturi pare a fi: “Dacă îţi doreşti să ai succes, identifică preţul pe care trebuie să-l plăteşti şi achită-l!”. Preţul poate fi, în cazul în care îţi doreşti ceva cu adevărat, viaţa personală, specializarea într-un domeniu plictisitor, dar care oferă venituri, lipsa copiilor sau a vieţii de familie, sau, de ce nu?, falimentul.   

    Iar Scott Adams o ţine tot aşa, dărâmând clişeu după clişeu. Acest text nu ar fi complet dacă nu aş adăuga un ultim sfat care mi-a plăcut şi care în România are aplicabilitatea lui specială: “nu fi un nenorocit”. Unul dintre cele mai bune moduri de a contamina energia unui grup este să fii nenorocit. Ce înseamnă asta? Multe: aroganţă, egoism, temperament răutăcios, lăudăroşenie, respingerea oricărei sugestii sau folosirea sincerităţii ca justificare a cruzimii, orice va fi însemnând asta. Oricum, recunoaştem cu toţii, aici, nişte tipare.

    Nu o să închei înainte de a înşira eşecurile favorite ale lui Adams, ca un argument al experienţei pe care omul o are. În anii ’70 s-a gândit la o pungă de pudră cu bandă Velcro, pentru palmele asudate ale jucătorilor de tenis, conceperea unui ghid, a unui manual pentru meditaţii (a vândut trei bucăţi), două jocuri pe calculator, un program de antrenament psihic, o carieră în telecomunicaţii, un software pentru transferul fişierelor, un website cu idei trăsnite, un serviciu de livrare a produselor proaspete la domiciliu, distribuţia de conţinut video online (înaintea YouTube!), mai multe patente pentru tot felul de obiecte – mapă de dosar cu spaţiu pentru dischetă, un calendar, o tastatură cu zece caractere, două restaurante sau “cămara Ninja”, un serviciu online pentru dorinţele copiilor şi pentru a uşura cumpărarea de cadouri.

    Simpla înşiruire te scuteşte să mai cauţi răspuns la întrebarea de unde i-a venit inspiraţia pentru cărţile pe care le-a scris şi pentru cele 6.000 de benzi desenate pe care le-a publicat până acum. Nu-l rataţi pe Scott Adams!

    Scott Adams – “Cum să eşuezi la aproape orice şi totuşi să câştigi la scară mare”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Înţelepciunea de a scufunda o bucată de cauciuc în apă cu gheaţă

    O poveste uluitoare de dragoste, cea a primei căsătorii a savantului, vă va întrista un pic; dar pe urmă aventurile din multele congrese şi întâlniri ştiinţifice la care Feynman a participat, călătoriile în Japonia, Grecia sau Polonia, aventura cumpărării unui creion capitalist într-o ţară comunistă, măiestria constructorilor polonezi în a realiza clădiri deja vechi, întâlnirea cu regele şi regina Belgiei şi şirul inevitabil de gafe din conversaţia cu regina Fabiola se vor dovedi un şir de pagini savuroase, iscate din dezinvoltura inteligenţei.

    Ce-i mai bun rămâne la urmă: Feynman a făcut parte din comisia de anchetă a prăbuşirii navetei spaţiale Challenger şi, dincolo de încărcătura emoţională a dezastrului în care au pierit şapte oameni, fizicianul povesteşte la fel de detaliat, la fel de plin de umor şi la fel de plin de înţelegere pentru fiinţa umană amănuntele anchetei. Richard Feynman a fost primul membru al comisiei care a intuit cauza reală a dezastrului, o garnitură care s-a defectat din cauza temperaturii scăzute din ziua lansării. Iar relatarea experimentului menit să ilustreze teoria sa – scufundarea unei bucăţi de garnitură într-un pahar cu apă cu gheaţă – este, din nou, o scriere excepţională: aventura aşteptării unui pahar cu apă şi gheaţă, amânarea demonstraţiei, la îndemnul unui ditamai general de armată, realizarea acestuia şi, desigur, modul în care ceilalţi membri ai comisiei NU reacţionează, pentru că, pur şi simplu, oamenii nu au putut procesa rapid dezvăluirea şi efectele asupra anchetei.

    În încheiere, un scurt fragment: “…eu şi Tukey am descoperit că lucrurile care se petrec în minţile unor oameni diferiţi atunci când aceştia cred că fac acelaşi lucru – ceva atât de simplu precum a număra – diferă pentru fiecare… Mă gândesc frecvent la acest lucru, mai ales atunci când predau o tehnică ezoterică, precum integrarea funcţiilor Bessel. Când privesc ecuaţiile, văd nişte imagini colorate – nu ştiu de ce. În timp ce vorbesc, văd nişte imagini vagi ale funcţiilor Bessel din cartea lui Jahnke şi Emde, cu j-uri în cafeniu deschis, n-uri de un discret violet-albăstrui şi x-uri maro-închis, ce zboară prin aer. Şi mă întreb cum naiba trebuie să arate ele pentru studenţi”.

    Richard Feynman – “Ce-ţi pasă ţie de părerile altora?”, Editura Publica, Bucure[ti, 2014

  • Departe de cimitirele pieţelor financiare

    Dacă pornim de la premisa asta, că avem de-a face cu pasul doi în educaţia investitorului şi nu cu lecţii pentru cunoscători, textele sunt mai uşor de asimilat. Asta e şi maniera în care sunt promovate cărţile în România, de către managerii de fonduri de investiţii, într-un demers de elevare a pieţei, cu format digerabil. Scopul: stimularea investiţiilor din zona persoanelor fizice.

    Titlul sună macabru, ştiu, dar are legătură directă cu principalul contraargument pe care l-am gândit când am văzut ce au de spus cei trei cunoscători ai pieţei în privinţa investiţiilor.

    Cimitirele pieţei sunt pline de oameni care au încercat acelaşi lucru precum cei de succes, dar au eşuat, scria la un moment dat Nassim Nicholas Taleb, citat aproximativ aici, referindu-se la faptul că în spatele mâinii de oameni care au reuşit să facă istorie în piaţă, eroii cântaţi, se găsesc cimitire pline de cei care au încercat exact acelaşi lucru şi care au eşuat, pentru că nu au găsit conjunctura potrivită sau detaliul salvator. Eroii necântaţi. Minighidurile sunt, ca abordare, departe de cimitirele pieţei, pentru că sunt scrise în aşa fel încât ai impresia că oricine poate face bani în piaţă. Or, lucrurile nu stau chiar aşa.

    În esenţă, noţiunile centrale prezentate în cele trei cărţi sunt: descoperirea sau pionieratul, diversificarea portofoliului şi abordarea pe termen lung.

    Mobius, care în prezent conduce Franklin Templeton, firma care administrează printre altele şi Fondul Proprietatea, pledează pentru investiţiile pe pieţele emergente sau chiar şi cele de frontieră, aşa cum este România, ca zone care aproape că garantează creşterea puternică şi randamente solide, dacă sunt navigate cum trebuie. Riscurile, evident, sunt pe măsură. Aici vine partea de descoperire, în care investitorul trebuie să fie un pionier curajos şi să caute informaţii şi oportunităţi acolo unde piaţa nu este complet pregătită încă.

    Activele, spune Darst pe de altă parte, se protejează prin coerenţă şi o perspectivă de termen lung. Pe parcursul cărţii cititorul este sfătuit de “Unchiul Frank”, figură similară lui Ilie Moromete al nostru, care distilează cifrele şi informaţiile pentru a exprima esenţa ideilor autorului. Astfel, investitorul înţelept reuşeşte să îşi protejeze activele printr-o combinaţie coerentă de strategie şi tactici, iar exemplele, sub forma anecdotelor, sunt zeci.

    La final, în ordinea de lectură pe care am ales-o eu cel puţin, vine Fisher, care explică “greşelile investiţionale pe care le face toată lumea” şi cum ar trebui să fie evitate aceste greşeli. Cartea este pentru americani, având în vedere exemplele folosite, dar poate fi extrapolată, păstrând proporţiile. L-am lăsat la final pe Fisher pentru că, de obicei, sunt sceptic în legătură cu abordările de tipul “adevărul despre”, iar autorul exact asta face: ia în 17 capitole principalele mituri ale pieţei, cum că obligaţiunile sunt mai sigure decât acţiunile, de exemplu, sau că datoria suverană a SUA este ceva rău, şi le demontează cu argumente.

    Concluzia este că schimbarea e inevitabilă, cu atât mai mult pe pieţele de capital, iar investitorul înţelept este tot timpul atent la imaginea de ansamblu dar nu scapă din vedere operaţiunile de zi cu zi. Ca atare, atunci când schimbarea îşi face apariţia, acelaşi investitor înţelept ar trebui să fie suficient de bine poziţionat pentru a profita cum trebuie de volatilitate. Odată ce a înţeles această idee, cititorul ar trebui să fie bine echipat cu principiile generale pentru succes în investiţii, cel puţin în teorie.

    Mark Mobius – “Minighid de pieţe emergente. Cum să faci bani pe pieţele cu cea mai rapidă dezvoltare din lume”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

    David M. Darst – “Minighid de protejare a activelor. Cum fac bogaţii să rămână prosperi indiferent de evoluţia pieţelor financiare”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

    Kenneth L. Fisher – “Minighid de mituri ale pieţei. Cum să obţii profit evitând să faci greşelile investiţionale pe care le face toată lumea”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

     

  • Râsul lui Bezos şi insecta în chihlimbar

    Autorul, Brad Stone, senior writer la Bloomberg Businessweek şi fost reporter la The New York Times şi Newsweek, s-a ocupat de tehnologie şi Silicon Valley timp de 14 ani şi se clasează pe locul 98 în Amazon Author Rank la categoria “cărţi” şi pe poziţia 99 la “cărţi electronice”. Modul imparţial în care magazinul online Amazon a ales să trateze o carte despre magazinul online Amazon spune multe despre modul de a face afaceri al americanilor, despre lejeritatea cu care tratează chestiuni care altora li se par crâncene şi despre încrâncenarea de a urmări un ţel.

    “Jeff Bezos şi epoca Amazon. The everything store” este, nu-i greu de ghicit, o care despre ascensiunea magazinului virtual şi a insului care a gândit magazinul. Este o lecţie de antreprenoriat, care lămureşte pe oricine că banii nu vin uşor şi că miliardarul de astăzi a tras din greu la un moment dat sau altul. Vă va lămuri că nu puteţi avea, din start, reţeta câştigătoare şi că este bine să fii tenace şi să încerci mereu altceva; drumul de la simpla idee de a vinde cărţi pe internet, dezvoltată în actualul gigant comercial, cu peste 90.000 de angajaţi şi vânzări ce depăşesc 60 de miliarde de dolari, nu a fost o cale netedă.

    Dar a fost interesantă, presărată cu momente amuzante, speciale şi cu personaje deosebite. Cum ar fi povestea lui Christopher Smith, care a venit în companie la 23 de ani şi a lucrat pentru Amazon 14 ani. Venea pe bicicletă, la patru şi jumătate dimineaţa, şi pleca după miezul nopţii; în toată perioada primea cărţi de la distribuitori, ambala şi raspundea la mailurile clienţilor. Alergând aşa tot timpul, Smith pur şi simplu a uitat de o maşină pe care o cumpărase; la un moment dat, dintr-un teanc de plicuri stivuite la uşă a aflat de soarta maşinii: primise câteva amenzi de parcare, o înştiinţare că maşina a fost ridicată, o serie de preavize de la firma care ridicase maşina şi, în cele din urmă, informarea că vehiculul fusese vândut la licitaţie. Smith a rămas dator la creditul de maşină, iar bonitatea sa a avut de suferit din cauza incidentului. Mai târziu, omul a spus că se simţea ca o insectă prinsă în chihlimbar – în interior era o activitate frenetică, activitate care nu era vizibilă nimănui din afară.

    Iar poveşti de genul acesta sunt doar începuturile; urmează poveştile despre dezvoltarea, extinderea companiei, luptele cu concurenţa, geneza Kindle sau conflictele cu editurile legate de preţul de 9,99 dolari pentru o carte electronică. Sau despre impactul râsului cu totul special al lui Bezos. Nu o să spun, la fel ca Financial Times sau Goldman Sachs, că “Jeff Bezos şi epoca Amazon” este cea mai bună carte de afaceri a anului 2013, nu am citit tot ce au citit ei, dar pot zice că este o lectură nemaipomenită.

    Brad Stone, “Jeff Bezos şi epoca Amazon. The everything store”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Ce mi-a povestit amicul care a fondat Twitter

    Nu vorbim aici despre sfaturile unui pseudoguru care explică “10 motive pentru care sunt foarte bogat”, ci despre povestea de viaţă şi principiile unui individ care a pornit de la imaginaţie şi a ajuns să înfiinţeze Twitter, o companie cu sute de milioane de utilizatori.

    Crescut într-o familie nevoiaşă, îndatorat la bănci şi furnizori ani la rând, chiar şi în perioada în care lucra la Google sau, ulterior, la Twitter, Biz Stone spune o poveste cu care cititorul se poate identifica foarte uşor. Explicaţia lui pentru parcursul descris ar putea fi rezumată în englezescul “Fake it until you make it”, adică a avea încredere deplină în ideile pe care nu le-ai avut încă dar ştii sigur că le vei avea în viitor.

    Îşi scria pe cartea de vizită “Biz Stone, Geniu” chiar dacă ştia că nu e un geniu, a obţinut un job la Google pe care l-a părăsit după doi ani revenind la un trai la limită şi datorii la bănci, a participat la înfiinţarea Odeo, un start-up legat de podcast-uri despre care şi-a dat seama ulterior că nu îl interesau, iar ulterior a venit alături de alţi parteneri de încredere la ideea Twitter. Totul, în virtutea principiului de a-ţi urma ideile pe care nu le-ai avut încă. Şi totul a început de la: “Tu, puştiul care se ocupă de cărat”, fraza cu care a fost abordat în momentul în care a desenat, clandestin, o copertă de carte şi a strecurat-o în portofoliul trimis la clientul unei companii pentru care căra lăzi. Clientul a ales modelul lui, iar compania l-a angajat pe Stone full-time ca designer.

    În “De veghe în lanul de secară”, Holden Caulfield spunea la un moment dat că o carte bună, din punctul lui de vedere, este acel text scris de un autor pe care, după lectură, ai vrea să îl inviţi la o cafea şi să staţi de vorbă.

    Folosind acest criteriu, cartea lui Biz Stone este o carte bună, pentru că autorul nu pare pătruns de propria importanţă şi, atunci când îşi expune principii de viaţă sau face recomandări de comportament, nu o face într-o manieră deliberativă. El descrie ce a avut sens pentru el şi, prin asta, pune lucrurile într-o lumină în care au sens şi pentru cititor.

    Un moment memorabil din carte este întâlnirea cu Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, unde acesta este descris cu umor ca un individ plat, lipsit de aptitudini sociale. În acea întâlnire, Stone mersese alături de partenerul său de afaceri cu ideea că nu vrea să vândă Twitter şi că Twitter valorează 25 milioane de dolari. Ca să îl descurajeze pe Zuckerberg, cei doi au cerut suma de 500 milioane de dolari, “cel mai mare număr la care mă puteam gândi”, iar Zuckerberg, după un timp, i-a şocat acceptând să plătească suma respectivă. Tranzacţia nu s-a mai efectuat în cele din urmă, dar concluzia a fost că “nu mai e de joacă”.

    Fără să îşi dea seama, cititorul e adus pe parcursul cărţii de la punctul în care Stone dormea pe jos, alături de soţie, într-o casă nemobilată, la punctul în care Twitter este implicat în geopolitică, cu impact asupra revoltelor din Iran sau Republica Moldova. Iar tranziţia e descrisă aşa cum ar fi povestită de un amic.

    Biz Stone – “Ce mi-a şoptit o vrăbiuţă. Confesiunile unei minţi creative”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Cartea care m-a făcut invidios

    Lumea presei economice din ultimele două decenii este mică şi, într-un fel sau altul, toată lumea a lucrat cu sau a cunoscut pe toată lumea. Aşa că, înainte de orice laudă, trebuie să spun că Mona a condus Business Magazin o perioadă bună de vreme, iar pe Andreea Roşca o cunosc şi i-am respectat şi îi respect munca de jurnalist.

    Înapoi la carte, care, pentru cine nu ştie, prezintă şpte istorii antreprenoriale: este vorba de Dragoş Petrescu (City Grill, Carul cu Bere); Mihai Marcu (MedLife); Vasile Armenean (Betty Ice); Dragoş şi Adrian Pavăl (Dedeman); Adrian Mihai, Felix Pătrăşcanu şi Neculai Mihai (Fan Courier); Dan Şucu (Mobexpert); Florin şi Măriuca Talpeş (Bitdefender şi Softwin). Spuneam că m-a facut invidios pentru că: unu, cartea este scrisă bine. într-un stil alert, modern, direct, lipsit de inhibiţii şi de şabloane, o să vă prindă negreşit. Ba, la un moment dat, s-ar putea să vă întrebaţi, aşa, ca mine, cum de nu aţi aflat, atâta amar de vreme, de unele amănunte care dau culoare cărţii – de şedinţele de familie ale lui Dragoş Petrescu, de exemplu.

    Doi la mână, cred că antreprenoriatul românesc avea nevoie de o astfel de carte, pentru că doar cu Marius Ghenea nu se face primăvară. Ba chiar vine la momentul potrivit, când antreprenoriatul local este atacat atât din exterior, pe căi fiscal-birocratice, cât şi din interior, dat fiind numărul de figuri de carton care s-au prăbuşit sau se prăbuşesc. Aşa că ajungem la punctul trei, cel mai important: “Cei care schimbă jocul” demonstrează că se poate. Că se pot construi şi impune modele reale, care să inspire şi să formeze.

    Titus Leber, un regizor austriac care face filme bazate pe opere muzicale clasice, vorbea la un moment dat, într-un text despre Berlioz şi Marcel Duchamp, despre magia posterului. “Femeia de hârtie se născuse: ieftină, obiect de plăcere inofensivă, domină astăzi lumea noastră vizuală şi mass-medială. Nu visăm noi oare la posesia acestor frumoase, la nuditatea lor fără probleme, care devine, tocmai datorită intangibilităţii sale, sursa fantasmelor autodestructive, a atâtor frustraţii şi agresivităţi?”.

    Veţi regăsi frustraţiile şi agresivităţile lui Leber în modul în care partea activă a vulgului reacţionează la orice tentativă de a impune un exemplu antreprenorial, într-o naţie care preferă de cele mai multe ori să se lase măcinată de neputinţe şi fatalism. Ce lipseşte majorităţii clasei avute din România sunt posterele, reprezentări care să pară reale, tangibile, să excite, să impună, să işte aspiraţii. Asta dacă vrem capitalism adevărat. “Cei care schimbă jocul” este o astfel de întreprindere. Sunt invidios!

    Mona Dîrţu, Andreea Roşca – “Cei care schimbă jocul”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Omul care dă de pământ cu gândirea pozitivă

    Burkeman, jurnalist la The Guardian, autorul unei rubrici săptămânale “care îţi va schimba viaţa”, dă de pământ cu arhanghelii fericirii impuse prin “positive thinking” şi încearcă să explice, în “Antidotul”, de ce o abordare stoică, lipsită de pozitivismul impus, dar realistă şi raţională, poate genera fericire.

    În sprijinul afirmaţiilor sale Burkeman invocă filosofi antici greci, alături de filosofi moderni, psihologi, împăraţi romani, budişti, alpinişti, scriitori, umorişti, cineaşti, antreprenori, experţi în terorism sau mahalagii din Kenya – o lume întreagă şi colorată, pentru care drumul spre fericire se traduce prin eşec, pesimism, nesiguranţă sau insecuritate.  

    O bună bucată din carte este destinată zonei corporatiste şi modului în care angajaţii îşi definesc reuşitele şi îşi stabilesc obiective. Cultura optimismului forţat, crede Burkeman, stă, într-o oarecare măsură, printre cauzele actualei crizei financiare, pentru că brokerii de pe Wall Street au fost “setaţi” să creadă că “mie/nouă nu ni se poate întâmpla ceva, pentru că noi gândim pozitiv”.

    Sau exemplul “29” de la General Motors: compania traversa, în preajma anului 2000, o situaţie dificilă, pierzând clienţi şi profituri în favoarea competitorilor asiatici. Filosofia organizaţională, de tip pozitiv, a companiei a impus un obiectiv, iar obiectivul era “29”, adică procentul de cotă de piaţă pe care compania îşi propunea să îl câştige pentru a-şi redobândi poziţia dominantă. Au fost imprimate insigne cu “29”, iar valoarea apărea pe orice document al companiei şi era ţintă de creştere pentru oricine, de la ingineri la vânzători. Pentru “29” s-au investit sume uriaşe în strategii şi publicitate, în loc să fie folosiţi pentru cercetare şi îmbunătăţirea produselor. 29 a devenit un fetiş, care a început să alimenteze gândirea pe termen scurt, viziunea fără susţinere reală şi un întreg şir de eşecuri care au aruncat compania în faliment, în 2009.

    Oliver Burkeman este omul cu duşul rece, aşa că nu există încheiere mai bună a acestei cronici decât un citat din Shakespeare: “Nu există bine sau rău, doar gândurile noastre pot aşeza lucrurile în acest fel”. Hamlet zice, putem noi oare să-l contrazicem?

    Oliver Burkeman – “Antidotul”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Lăsaţi biroul, munca de acasă este viitorul. Adevărat sau fals?

    Autorii recidivează cu această carte după ce au lansat “Rework”, o carte în care explică minimalismul pe care îl văd necesar în afaceri: planificarea nu e esenţială, investitorii externi nu sunt utili, iar concurenţa ar fi mai bine să fie ignorată.  Acelaşi minimalism revine şi în “Remote”, unde autorii descriu, din experienţa personală, faptul că munca de acasă, a lăsa angajaţii să îşi gestioneze timpul cum doresc şi a elimina complet sau parţial deplasările şi cheltuielile inutile reprezintă următorul pas în cultura organizaţională.

    Într-o manieră accesibilă oricui, acompaniaţi de caricaturi pe alocuri, autorii iau în discuţie pe rând avantajele lucrului de acasă, dezavantajele lucrului la birou şi beneficiile pentru compania care alege să meargă în direcţia muncii de acasă. Abordarea nu este extremistă, în sensul că cei doi autori nu sunt apostolii eliminării complete a sediilor de companii şi a biroului, ci predică mai degrabă un echilibru între cele două şi acceptarea ideii că unii angajaţi chiar s-ar descurca mai bine şi ar fi mai eficienţi dacă ar fi lăsaţi în pace.

    Pivotul transferului de la munca la birou la munca acasă ar fi tehnologia, care în ziua de azi permite diverse tipuri şi formule de comunicare, inclusiv video, în timp real şi transfer de date şi documente în moduri foarte simple. Dincolo de văz şi auz, deci, simţurile sunt opţionale în muncă. Premisa: “Birourile au devenit producătoare de întreruperi. Un birou aglomerat este asemenea unui robot de bucătărie: îţi face ziua bucăţele. Un sfert de oră acum, zece minute mai încolo, douăzeci de minute aici, cinci minute dincolo. Fiecare segment e ocupat cu o teleconferinţă, o şedinţă, altă şedinţă sau vreo altă întrerupere instituţionalizată inutilă”. O generalizare discutabilă.

    Cartea a fost lansată la puţin timp după ce Marissa Mayer, şeful Yahoo, a interzis angajaţilor să lucreze de acasă. Ultimele pagini ale cărţii le-am citit în drum spre birou, în metrou, şi nu am avut nicio secundă senzaţia că munca la birou e “naşpa” (folosesc termenul încercând să mă mulez pe tonul cărţii). Chiar şi înainte să termin de citit aveam în minte o suită de argumente şi contraargumente, oarecum deranjat de generalizările de la care pornesc autorii în pledoarie. Nu am să mă lansez, însă, într-un discurs legat de acest subiect. Dezbaterea, aşa cum zic şi autorii, este prezentă în spaţiul public de câţiva ani şi argumente solide sunt de ambele părţi. Ce fac eu, însă, când citesc o carte legată de cultură, scrisă de autori străini, este să mă întreb dacă s-ar potrivi în România.

    Legat de “Remote” mi-am adus aminte o idee din “Psihologia poporului român”, colecţie de studii şi eseuri ale lui Constantin Rădulescu-Motru. Acolo, autorul scria în 1904, deci înainte de fractura comunistă, că românii sunt individualişti şi indulgenţi în ceea ce priveşte autoevaluarea, dar au un suflet “gregar” în societate şi în muncă.

    “Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decât când suntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenţi, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii”, postula Rădulescu-Motru. În acest context, biroul se suprapune cu munca. Iar dacă biroul devine opţional, munca, sau calitatea ei, nu devine şi ea opţională?

    Jason Fried, David Heinemeier Hansson – “Remote – Biroul este opţional”, Editura Publica, Bucureşti, 2014