BusinessMagazin

Tag: Editura Litera

  • Era post-americană. Cine va conduce lumea?

    A fost, într-adevăr momentul de apogeu al puterii americane, după care crespusculul a început, treptat, să se instaleze. Odată cu el, a început să se schimbe şi configuraţia zonelor de putere ale lumii, iar forţele emergente au prins să se afirme din ce în ce mai categoric, nu doar în plan economic.

    Paul Starobin, un jurnalist cu vechi state de corespondent de presă, analizează din punct de vedere istoric întreaga evoluţie a SUA în ultimul deceniu şi se plasează în unghiul unei concluzii lipsite de echivoc: America, altădată puterea dominantă a lumii, “centrala electrică unde erau generate idealurile şi apoi erau răspândite în lumea întreagă”, a ajuns la capătul ascendenţei sale globale.

    În prezent, America este obligată să se confrunte cu istoria, iar dezintegrarea puterii ei se reflectă în întreaga gamă de influenţe militare, politice, economice şi culturale. În cazul componentei militare, de pildă, deteriorarea forţei armate este ilustrată de neputinţa de a obţine victorii decisive asupra bandelor de insurgenţi din din Irak şi din zonele tribale ale de la graniţele Pakistanului şi Afganistanului.

    Viziunea lui Starobin nu este însă una mizerabilistă, pentru că, spune el, “lumea post-America nu trebuie neapărat să fie una dezastruoasă pentru americani, ba chiar ar putea deveni una eliberatoare”. Partea cea mai interesantă a cărţii încearcă să prevadă ce va urma mai departe, după ce SUA îşi va transfera o parte din responsabilităţile de lider, dar şi de gardian al ordinii mondiale. Printre ipotezele lui Starobin se numără haosul global, dominaţia Chinei şi, într-o viziune mai radicală, o epocă a oraşelor-stat sau a unei civilizaţii universale, culminând cu instaurarea unui guvern mondial.

    Paul Starobin, “Sfârşitul secolului american”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Societăţile secrete: delir sau ameninţare reală?

    Omul nu a ajuns niciodată pe Lună. Faimoasa aselenizare din 20 iulie 1969 a fost filmată de Stanley Kubrick în studiourile în care a turnat “Odiseea spaţială 2001”. Cum de ce? Pentru ca americanii să câştige războiul cuceririlor ştiinţifice cu URSS. La începutul secolului trecut, Titanicul a fost scufundat de către iezuiţi, care urmăreau să pună mâna pe averea unuia dintre cei mai bogaţi oameni din lume, John Astor, care se afla la bord. Papa Ioan Paul I a fost asasinat de bancherii Vaticanului, în deplină înţelegere cu CIA şi cu Opus Dei; asta pentru că toţi acei oameni din culise aveau nevoie de un papă anticomunist. SIDA a fost o boală creată artificial de către medicii evrei într-un laborator al guvernului israelian, cu intenţia de a-i omorî pe negrii nord-americani şi pe homosexuali.

    Iată doar câteva exemple de teorii ale conspiraţiei, care au exercitat, de-a lungul vremii, o fascinaţie copleşitoare asupra omenirii. Cei bănuiţi că trag sforile au fost persoane influente, cu preocupări şi interese comune, care s-au grupat în ordine şi societăţi, încercând să conducă lumea din umbră sau să protejeze anumite cunoştinţe destinate doar iniţiaţilor. Mulţi sunt convinşi că aceste organizaţii încă există. Opus Dei, Clubul Bilderberg, Biserica Scientologică, Iluminati, Cavalerii Templieri, Ku Klux Klan, Cosa Nostra, francmasonii… sunt doar câteva dintre numele învăluite în mister, asociate cu puterea ocultă, pe care Michael Streeter, jurnalist de investigaţii cu un masterat în istorie, încearcă să ni le prezinte.

    Din Spania medievală în Los Angelesul modern, volumul său ne introduce în culisele unora dintre cele mai enigmatice credinţe şi instituţii, dezvăluindu-ne, dincolo de speculaţii, scopurile reale (uneori, extrem de îngrijorătoare) şi impactul enorm al organizaţiilor secrete asupra istoriei omenirii.

    Michael Streeter, “Istoria societăţilor secrete”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Ce ne-aşteaptă în următorii zece ani

    Fondator şi preşedinte al celei mai cunoscute agenţii private de analiză geopolitică a momentului (Stratfor), Friedman îşi restrânge unghiul de investigaţie, după ce, cu puţină vreme în urmă, lansase pe piaţă răsunătorul “Următorii 100 de ani”, care explora forţele impersonale ce schimbă cursul istoriei pe termen lung.

    “Într-un secol contează evenimentele. Într-un deceniu – oamenii”, scrie el. Noi trăim în intervale scurte, în care destinele ne sunt conturate nu atât de curente politice vaste, cât de de anumite decizii ale unor indivizi. Iar prezentul volum tratează intervalul scurt al următorilor zece ani, realităţile concrete pe care va trebui să le înfruntăm, deciziile ce vor fi luate şi consecinţele acelor decizii.

    Contrazicând prejudecata generală potrivit căreia previziunile sunt cu atât mai grele cu cât intervalul vizat de ele este mai lung, Friedman afirmă că acţiunile individuale (cele ce contează în spaţiul unui deceniu, dar se pierd în torentul judecăţilor care compun un secol) sunt cel mai dificil de prezis. Cu toate acestea, aventura lui “divinatorie” trasează un drum cât se poate de plauzibil al următorilor, puţini, ani (vorba celor de la New York Times Magazine: “Când citeşti cărţile lui Friedman, ai senzaţia că priveşti viitorul într-un glob de cristal”).

    Prin urmare, anticipează americanul, următorul deceniu va fi unul de tranziţie majoră: SUA (căreia Friedman îi analizează slăbiciunile şi polticile hazardate) vor resimţi nevoia de a reveni la strategia globală echilibrată, pericolul renaşterii Rusiei ca putere globală va fi cât se poate de real, expansiunea chineză se va estompa odată ce miracolul economic al ţării se va împlini (e un alt fel de a spune că Imperiul de mijloc va intra în criză), războaiele din lumea islamică se vor domoli, vom învăţa să trăim cu terorismul, SUA se vor apropia de înţelegere cu Iranul, raporturile Israelului cu America vor cunoaşte modificări profunde. Iar economic vorbin, criza ne va duce într-o epocă în care lipsa forţei de muncă se va resimţi pretutindeni.

    George Friedman, “Următorul deceniu, De unde venim… şi încotro ne îndreptăm”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Jocuri şi exerciţii pentru ascuţit mintea

    Ideea este bună, pentru că volumul poate fi răsfoit “la munte şi la mare, în orice-mprejurare”, în metrou, sau în tramvai, în drum spre şcoală sau spre serviciu. În această adevărată enciclopedie a divertismenului inteligent, cuprinzătoare, atractivă şi antrenantă, Ivan Moscovich şi-a adunat cele mai ingenioase găselniţe personale, cărora le-a alăturat enigme concepute de alţi savanţi renumiţi.

    Exerciţiile, problemele, jocurile matematice, paradoxurile, formele excepţionale, iluziile optice şi alte mistere, originale sau clasice, sunt ilustrate cu sute de imagini color. Grupate pe grade de dificultate (10 niveluri) şi avand la sfarşitul volumului soluţiile, aceste probleme distractive au darul, între altele, de a te învăţa “cum să gandeşti atunci cand te confrunţi cu o problemă reală”.

    Ivan Moscovich, “Marea carte a jocurilor minţii”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Cum poate cineva să fie persan?

    E relatarea unui voiaj de zece zile prin Iranul de azi, al cărei prim merit este că reuşeşte să nu alunece în exotism exagerat (precum în aventurile reportericeşti) şi nici în uluire lirică (precum în poveştile scriitorilor-călători).

    În mod deliberat, autoarea se situează pe poziţia exploratorului, a celui care descoperă fără să cedeze ispitelor comparative şi mentalităţii coloniale: “Dacă Marco Polo sau Magellan ar fi fost ghidaţi de pliante bine lucrate în Photoshop, s-ar fi transformat în turişti zeloşi, care, odată întorşi în ţările de origine, şi-ar fi postat în reţele notiţele de călătorie”.

    Prin urmare, cu o retină proaspătă, cu un entuziasm bine strunit, călăuzele noastre ne aduc în faţa unui peisaj cultural, uman, de mentalităţi şi obiceiuri în mare măsură diferit de tot ce ştiam până acum despre sumbrul Iran al prezentului, cufundat în pauperitate şi intoleranţă. “Aşa văd Iranul, ca prin ochii lor (al copiilor din piaţa Imam, n.n.) neumbriţi de prejudecăţi, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri şi înţelegând totul”.

    Iranul celor doi Buzura, cel citit printre rânduri, departe de geopolitică şi de puţurile de petrol, are rădăcini prin care palpită sevele multimilenare ale Persiei, rădăcini a căror vitalitate este percepută cu acuitate în detaliile mărunte ale cotidianului, în peruzeaua unei mătănii, în mâncarea cu sos de rodii şi în rotocoalele de nuga cu fistic şi migdale, în urzeala scoarţelor şi în albastrul – desigur incomparabil – al mozaicurilor.

    La celebra, aroganta întrebare a lui Montesquieu (“Cum poate cineva să fie persan?”), Daniela Zeca-Buzura, după zece zile petrecute îndărătul chadorului, răspunde cu umilitate de pelerin: “Se poate să fii persan ţesând un covor cu perseverenţa şi vigoarea narativă cu care Firdusi şi-a scris epopeea sau punând acel albastru de Persia pe toate cupolele de moschee care sunt azi în patrimoniul UNESCO”.

    Daniela Zeca-Buzura, Mihai-Adrian Buzura, “Zece zile sub văl”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Marea hoinăreală: evadare printre frumuseţile Europei

    Ce face atât de deosebit acest volum, în avalanşa de ghiduri cu care este inundată piaţa de carte? Forţa lui de sinteză, faptul că acoperă mii de kilometri şi mii de ani de cultură în doar două sute de pagini şi, apoi, că izbuteşte să comunice informaţii esenţiale într-un limbaj plastic, care sugerează continuu fiorul descoperirii şi bucuria întâlnirii cu detalii atipice sau necunoscute.

    Deşi fiecare oraş sau regiune pe care o acoperă este însoţit de planuri şi hărţi, de sfaturi şi informaţii practice privind clima, moneda locală, transporturile în comun sau adresele de neocolit, există întotdeauna şi ceva în plus: curiozităţile fiecărei zone, detaliile revelatoare trecute de alţii cu vederea, traseele unice, fulguraţia unui moment inefabil. Toate acestea sunt puse în valoare de o suită copleşitoare de fotografii proaspete, ale unei Europe pe lângă care am trecut, fără de fapt s-o vedem.

    De la splendorile arhitecturale ale Sankt Petersburgului la canalele din Amsterdam, de la forfota şi culorile ţipătoare din marginea estică a continentului – Istanbul – la extremitatea nordică a Cercului Arctic, surprins în plină iarnă finlandeză, de la colinele sălbatice şi aride din Highlands la Italia barocă sau renascentistă, suntem invitaţi să rătăcim şi să ne răsfăţăm în 50 de locuri speciale, atent alese de un scriitor care reuşeşte să ne seducă prin fiecare frază.

    Întrebat odată de ce citeşte aşa de mult, Hemingway a spus că o face pentru că-i permite să trăiască vieţile altora. La fel se întâmplă şi cu călătoriile lui Mike Gerrard: citindu-le, ai sentimentul că trăieşti mai multe vieţi deodată.

    Mike Gerrard, “Ghidul călătorului. Europa”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Ce s-a intamplat dupa Big Bang

    Cartea Cynthiei Stokes Brown reprezinta o astfel de vedere
    exhaustiva, care imbina cunostinte furnizate de mai multe
    discipline. “Trebuie sa investigam si trecutul mai indepartat al
    lumii, intrucat cele aproximativ cinci milenii de istorie la care
    se face de obicei referire reprezinta doar o milionime din viata
    Pamantului, iar daca vrem sa intelegem lumea in care traim si ce
    este omul, nu nu putem limita doar la documentele scrise”, constata
    autoarea.

    Prin urmare, povestea (pentru ca este o poveste, o intriga, cu fir
    narativ, care debuteaza cu “a fost odata”) se deruleaza de la Big
    Bang si ajunge pana in imediata noastra contemporaneitate,
    incluzand multe dintre datele esentiale ale cunoasterii stiintifice
    de care dispunem in ziua de azi. In calitate de istoric al omului,
    Cynthia Stokes Brown a incercat sa depene aceasta poveste cat mai
    accesibil cu putinta, fara sa simplifice complexitatea istoriei si
    punandu-si in paranteza subiectivitatea. Ea a ales sa vorbeasca
    despre lucrurile pe care le-a considerat fundamentale: clima,
    hrana, sex, comert, religie, idei novatoare, imperii si
    culturi.

    Perspectiva unificatoare a fost data, in aceasta sinteza, de
    impactul activitatii omului asupra planetei si, in acelasi timp, de
    cel al planetei asupra omului, astfel incat istoria Terrei s-a
    imbinat cu cea a locuitorilor sai. O perspectiva care a dus-o pe
    autoare la concluzia ca actiunile umane au pus in mare pericol
    ecosistemul planetei si speciile vii care o populeaza.

    Cynthia Stokes Brown, “Istoria lumii”, Editura Litera, Bucuresti,
    2011

  • Crimele care au schimbat guverne si au intors cursul istoriei

    Autorul acestui volum de istorie tematica se straduieste sa ne
    comunice ca omenirea a incercat, de mii de ani incoace, sa-si
    rezolve problemele politice (si) prin intermediul asasinatelor.
    Uneori a izbutit, alteori nu, de fiecare data insa consecintele
    acestor gesturi violente au fost vizibile si au schimbat cursul
    istoriei. “Uciderea dusmanului era vazuta, si in unele tari inca
    mai este, ca o modalitate acceptabila de rasturna guverne. Nu-ti
    place conducatorul? Impusca-l. Arunca-l in aer. Injunghie-l.
    Otraveste-l. Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate.”

    Portretul fiecarui astfel de asasinat incepe printr-o biografie a
    personalitatii ucise (sau care a fost victima unei incercari de
    asasinat: presedintele Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea), o
    fixare a cadrului politic al vremii si a locului unde s-au
    desfasurat evenimentele, continua prin descrierea asasinului si a
    mobilurilor sale (politic sau psihiatric explicabile) si se incheie
    printr-o incercare de delimitare a urmarilor. In secolul trecut,
    natura asasinatului a cunoscut o noua schimbare, cand terorismul
    sponsorizat de stat a inceput sa fie folosit pentru atingerea
    scopurilor politice.

    De aici si intrebarea fundamentala: este oare drept din punct de
    vedere moral ca un lider ales democratic sa ordone asasinarea
    conducatorului altei natiuni? O intrebare pertinenta, daca stam sa
    ne gandim fie si numai la recenta scoatere din joc a lui Osama bin
    Laden, o intrebare careia Donnelley ii ofera un raspuns in coada de
    peste: “Oricat de greu ne-ar fi sa recunoastem, asasinatul politic
    poate uneori sa functioneze. Dupa cum demonstreaza aceasta carte,
    bombele si gloantele pot fi infinit mai puternice decat urna de
    vot”.

    Paul Donnelley, “Asasini si asasinate”, Editura Litera,
    Bucuresti, 2011