BusinessMagazin

Tag: Editura Litera

  • VOXA SOFTWARE | Aplicaţie de streaming Audiobooks & E-books în limba română şi engleză

    Voxa se adresează tuturor celor care vor să citească mai mult. Într-o lume în continuă mişcare, Voxa ne ajută să câştigăm timp pentru citit. Astfel, fie că eşti la volan, faci sport

     

    Descrierea inovaţiei:

    Voxa este primul serviciu de streaming de audiobooks şi e-books din România, cu peste 45.000 de titluri în limba română şi engleză, lansat în noiembrie 2021. Aplicaţia oferă acces nelimitat la tot conţinutul în baza unui abonament lunar sau anual, iar audiobook-urile pot fi ascultate şi fără conexiune la internet. La nivel global, cărţile digitale reprezintă peste 10% din piaţa de carte, iar creşterea acestui segment este de cel puţin de 20% de la an la an. Dacă piaţa de carte este evaluată la 100 de milioane de euro anual în România, cărţile digitale vor avea o cotă de piaţă de circa 1% abia la finalul acestui an. Voxa a dezvoltat oferta de pe piaţa românească, cu ajutorul investiţiilor de aproximativ 1,3 milioane de euro. Într-un an, peste 140.000 de români de pretutindeni au ascultat peste 1,5 milioane de ore de audiobooks pe Voxa. Diaspora românească reprezintă peste 20% din totalul utilizatorilor. În planurile pe 2023, aplicaţia va deschide un catalog nou de peste 100.000 de titluri. Cei 140.000 de utilizatori ne asigură un feedback constant, luat în considerare în fiecare pas al îmbunătăţirii aplicaţiei. Iniţiatorii proiectului sunt Dan Vidraşcu, cofondator, CEO al Voxa şi co-CEO al editurii Litera şi Marin Vidrascu, cofondator, co-CEO al editurii Litera.

    Elementul de noutate:

    Voxa a dezvoltat oferta de audiobooks şi e-books în limba română şi este singura aplicaţie care oferă acces nelimitat şi instant la întreg catalogul (peste 45.000 de titluri). A reuşit să se alinieze cu cele mai importante edituri din piaţă, le-a adus mai aproape de nivelul global al pieţei de carte şi a adus în faţa cititorului cea mai largă platformă de distribuţie pentru cărţile digitale din ţară.

    Efectele inovaţiei:

    Voxa a deblocat un canal de distribuţie pentru piaţa editorială, ajutând editurile să îşi diversifice oferta şi să ofere un tip de conţinut aliniat cu actualitatea, iar oamenii au descoperit şi adoptat acest format nou. Modul în care citim se schimbă şi se îndreaptă din ce în ce mai mult către digital, iar consumul de carte trebuie să fie integrat în stilul nostru de viaţă modern. Voxa aduce conţinutul digital aproape de consumatorii de carte, printr-o aplicaţie construită de la zero.

    Dan Vidraşcu, cofondator, CEO al Voxa şi co-CEO al editurii Litera

  • Editura Litera se apropie de vânzări de 9 milioane de euro

    Editura Litera, un business înfiinţat în 1989 de familia Vidraşcu şi care publică titluri de carte atât în format print, cât şi în va­riantă digitală, estimează în acest an veni­turi de 38,9 milioane de lei (9 mil. euro), în creştere cu 76% în lei faţă de anul trecut, potrivit oficialilor companiei.
     

     

  • Care e secretul unei poze reuşite

    Ideea cărţii-album publicate de editura Litera este că acest clişeu s-ar cuveni amendat: sigur, tehnologia de vârf poate corecta o sumedenie de inabilităţi sau de lacune informaţionale ale fotografului amator, dar ea singură nu poate crea o imagine emoţionantă, echilibrată, evocatoare, nu poate face un transfer de “suflet”. Pentru asta mai e nevoie şi de altceva, de nişte secrete pe care unul dintre fotografii de top de la National Geographic, Joel Sartore, secondat de scriitorul şi fotograful John Healey, ni le livrează nu doar cu mult “savoir faire”, ci şi cu un umor absolut cuceritor.

    Fără a fi un manual tehnic şi impersonal, un lexicon plicticos de termeni abstracţi sau o enumerare de unelte, cartea – splendid ilustrată – ne arată că oricine poate face fotografii frumoase, dacă îşi dă frâu liber imaginaţiei şi simţului artistic, dacă alege un subiect interesant şi dacă admite că trebuie să cunoască nişte reguli simple, dar esenţiale: compoziţia, regula treimilor, macrofotografia, idei de compoziţie, timp de expunere, histograma, prioritatea de diafragmă, prioritatea de timp, saturaţia culorii, programe de editare a imaginilor etc. etc.

    Dincolo de aceste argumente care contribuie la calitatea unei fotografii, cartea închide între paginile sale şi un alt serios motiv de interes. Subiectele pe care le fixează în memorie şi asupra cărora vă invită să vă exersaţi harul fotografic sunt “familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”. Adică exact acele fiinţe pe care, acum, în perioada sărbătorilor de iarnă, simţiţi mai mult ca oricând nevoia să le aveţi aproape.

    Joel Sartore, John Healey, “Fotografiază-ţi familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”, National Geograhic, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Ce e sexul şi cu ce se consumă el

    Sigur, e o snoavă, una dintre sutele de poveşti “fără perdea” pe care ni le raportează Christopher Ryan şi Cacilda Jethá. Pe de altă parte, ea spune un lucru semnificativ: oricât ne-am strădui să-l ocolim în discuţiile publice, sexul e o problemă capitală, mult mai preocupantă decât lăsăm să se înţeleagă. Sexul ne bântuie şi ne ordonează viaţa, ne obsedează şi ne modifică din punct de vedere de comportamental.

    Plimbându-se pe întreaga suprafaţa a Pământului, din Africa până în Asia şi Australia, şi mergând în istorie până înainte de homo erectus, dar şi în mit până la nivelul “păcatului originar”, cei doi încearcă să afle şi să ne comunice care este, de fapt, esenţa sexualităţii umane. Pentru că vreme de milenii, din cauza unor “schimbări culturale seismice”, adevărata poveste a sexualităţii a fost redusă la tăcere de către autorităţile religioase, a ajuns subversivă şi ameninţătoare, “ignorată de savanţi şi ascunsă de psihoterapeuţii moralişti”, autorii se străduiesc să restituie publicului altceva decât istoria standard a sexualităţii, adică să scoată la lumină toate acele elemente culpabilizante care au făcut ca, în cultura contemporană, legătura dintre dragoste şi sex să fie greşit reprezentată.

    Punând cap la cap argumente din antropologie, anatomie şi psihosexualitate, ei ne oferă o imagine netă, onestă, neflatantă şi dezinhibată a adevăratei noastre naturi sexuale. Începând cu începutul, când sexualitatea întâmplătoare, degajată, naturală constituia norma strămoşilor noştri preistorici, şi terminând cu fantasmele omului modern şi cu iluzia monogamiei înscrisă în codul nostru genetic.

    Christopher Ryan, Cacilda Jethá, “Sexul. O istorie timpurie”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Călătoria Primului Împărat în Lumea de dincolo

    Uriaşul Dragon al Răsăritului s-a trezit (aşa cum prezisese Napoleon), iar mişcările lui acaparatoare, îndreptate spre tot mai multe domenii, dau fiori Occidentului. După ciocnirile conflictuale din secolele XVI (când s-a încercat impunerea creştinismului) şi XIX, aceasta pe care trăim azi pare cea mai neliniştitoare. Tocmai de aceea, sondarea “cutiei negre” a mentalului chinez, a cutumelor şi istoriei multimilenare a Imperiului de mijloc pare azi, în spaţiul occidental, o preocupare din ce în ce mai justificată şi mai plină de interes.

    Cartea cercetătorului britanic John Man (interesat de Mongolia şi China, dar şi de contactele Orientului cu Occidentul – vezi volumul său despre legendarul voiaj al lui Marco Polo) merge chiar la rădăcina problemelor. Mai precis la perioada de formare a naţiunii chineze, când Primul Împărat a intuit că unitatea este o idee strălucită şi a transformat China Statelor Combatante în “miezul naţiunii unice de azi”. Canavaua pe care se ţese povestirea sa este constituită de Armata de Teracotă (o colosală oaste de 8.000 de războinici în mărime naturală şi cai de lut, una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din toate timpurile) şi de avatarurile sale. Această supraumană înşiruire de trupuri şi chipuri umane de lut a fost modelată în decursul a doar zece ani şi a fost îngropată, ca o “armată a spiritelor” faste, în anul 210 î.Hr., ca să-l vegheze pe Primul Împărat în călătoria sa prin Lumea de dincolo.

    Pornind de la descoperirea ei întâmplătoare, în 1974, de către nişte ţărani care căutau apă, John Man retrasează istoria obârşiilor Imperiului, construirea marelui Zid, şi ajunge în vremurile noastre, când provincia Xian şi arealul în care au fost scoşi din ţărână doar 1.000 de războinici atrage anual circa două milioane de vizitatori pe an.

    John Man, “Armata de teracotă”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Imperiul răului şi lecţiile istoriei

    Interesul autorului pentru problematica comunismului, interes dezvoltat la jumătatea anilor 80, s-a manifestat iniţial prin câteva vizite la Moscova (în miezul aprins al “imperiului răului”, cum numea Ronald Reagan URSS) şi apoi printr-un stagiu de studii la Universitatea de stat din Moscova, în plină perioadă a Glasnostului gorbaciovist. Aici a avut prilejul să studieze dinăuntru fenomenul, pe baza documentelor de arhivă şi a unor informaţii la prima mână, dar şi prin intermediul traiului cotidian, al discuţiilor cu colegii-studenţi sau cu alte persoane dispuse să livreze amănunte susceptibile de interes.

    La întoarcerea în Anglia a început analizarea materialului informativ stocat, articularea unei solide schelării teoretice şi apoi dezvoltarea subiectului, care urma să fie nu doar o istorie a comunismului sovietic, ci a celui mondial, în toate manifestările lui (inclusiv forma hibridă cunoscută de China post-maoistă şi comunismul naţionalist al anilor ’60-’70), din Cuba castristă până în Coreea de Nord, trecând prin America Latină şi Europa de Est (cu referiri destul de firave la România). Cartea a apărut după o lungă perioadă de “dospire” şi de reflecţie, în 2009.

    Conceput într-o formă narativă agreabilă, volumul urmăreşte istoria comunismului (începând cu o perioadă să-i zicem protocomunistă – cea a Revoluţiei franceze) în cele patru etape principale ale sale, “pe măsură ce punctul central al influenţei lui s-a deplasat de la vest spre est şi spre sud: din Franţa în Germania şi Rusia, apoi mai departe spre est până în Asia de Sud-Est după cel de-al Doilea Război Mondial, iar apoi spre Sudul global: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, sudul şi centrul Asiei în anii 1960 şi 1970”, pentru ca apoi să se întoarcă la matcă, revenind în Europa. Priestland nu realizează doar o carte de istorie în sens tradiţional, o consemnare a dispariţiei unui sistem, ci şi o descifrare a actualităţii şi o lecţie despre viitor.

    David Priestland, “Steagul roşu. O istorie a comunismului”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Capitalismul sau cafeaua?

    Dincolo de 100, începe ţara oamenilor deştepţi, oameni preocupaţi să afle lucruri noi, să-şi pună întrebări şi să locuiască în disconfortul de a nu fi nicând mulţumiţi cu ceea ce deja ştiu. Iar limita de sus a acestei ţări a deştepţilor este fix 230, mai precis coeficientul cetăţeanului australian Terence Tao (36 de ani), cel mai ridicat înregistrat vreodată.

    Un titlu interesant şi care vine în întâmpinarea insaţiabilei pofte a publicului modern de a se delecta cu clasamente şi topuri este 50 de idei geniale care au schimbat omenirea. O carte coordonată şi redactată de John Farndon, dar la care au participat cu opinii, idei de clasificare, exemple şi argumente o întreagă serie de experţi (scriitori, filosofi, matematicieni, cercetători etc.). Nu în ultimul rând, se cuvine precizat că la alcătuirea acestui Panteon ale ideilor fundamentale au participat şi sute de votanţi on-line, care nu doar au alcătuit clasamente subiective, dar au expus şi motivele pentru care au făcut o alegere sau alta.

    Această nevoie de consultare, confruntare şi împărtăşire a opiniilor s-a dovedit imperioasă, câtă vreme este deosebit de dificil să afirmi, ca autor individual, care sunt cele mai mari idei ale tuturor timpurilor şi ce vrea de fapt să însemne “idee genială”. Este vorba despre ideea care a adus umanităţii cele mai multe avantaje sau de cea care a avut cel mai mare impact? “Cum îţi dai seama – se justifică autorul – ce este mai bun: cafeaua sau capitalismul, căsătoria sau monoteismul?”

    Într-adevăr, criteriile sunt destul de laxe, iar derapajele şi riscurile unui astfel de top – crescute. Până la urmă însă, ceea ce contează, în opinia lui Farndon, este că a încercat (şi, credem noi, a şi izbutit) să ofere o hrană pentru minte, să stârnească dezbateri şi confruntări interioare, să celebreze nesfârşitele resurse de ingeniozitate ale umanităţii.

    În dreptul fiecărei idei (abolirea sclaviei, ceramica, democraţia, feminismul, scrierea, roata sau internetul – aflat, acesta din urmă. aproape constant în vârful preferinţelor respondenţilor – etc.), autorul oferă detalii despre istoricul ideii şi despre impactul său asupra lumii, precum şi o suită consistentă de argumente pro şi contra. Ceea ce a rezultat este o istorie, povestită accesibil şi seducător, a gândirii umane şi a capacităţii ei infinite de inovare.

    John Farndon, “50 de idei geniale care au schimbat omenirea”, Editura Litera

  • Lecturi de duminică. Povestea celor două surori

    Bea (Beatrice Hemming) este o femeie activă care locuieşte în New York, ducând o viaţă liniştită şi îndestulată împreună cu Todd. Puţinul timp liber care-i rămâne după orele solicitante de serviciu şi-l petrece într-un apartament magnific. Deşi nu are răgazul să se uite şi în viaţa altora sau să-i pese de propria viaţă, Bea a rămas foarte ataşată de sora ei, Tess, care rămăsese să trăiască la Londra, pe cu totul alte coordonate existenţiale şi profesionale decât ea: artistă şi boemă, aceasta îşi duce traiul de pe o zi pe alta.

    Sedusă de profesorul ei, Tess a rămas însărcinată. Copilul nu are zile, iar ea este găsită moartă – aparentă sinucidere – în toaletele publice ale unui parc. Beatrice nu crede în varianta poliţiei şi porneşte o anevoioasă şi plină de pericole anchetă pe cont propriu.

    Rosamund Lupton, “Sora”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Tot istoria e cel mai palpitant roman!

    Pierre Bellemare şi Jean François Nahmias (istorici, scriitori şi jurnalişti francezi cu experienţă) încearcă să cearnă documentele şi să ne arate crudul adevăr, oricât de şocant sau dezamăgitor ar fi acesta, luând în colimator 23 de cazuri celebre. Care, sub condeiul lor, se vor transforma în tot atâtea povestiri pline de suspans şi de revelaţii uluitoare.

    Ludovic al II-lea de Bavaria şi-a omorât mai întâi doctorul, apoi s-a sinucis, înecându-se? A murit Ludovic al XVII-lea în închisoarea din Templu, la vârsta de numai zece ani? Ce se petrece, de fapt, în Triunghiul Bermudelor? Cine a fost Omul cu Masca de Fier? Cum s-a răzbunat Tutankhamon pe cei care i-au profanat mormântul? Monstrul din Loch Ness, realitate sau închipuire? Unde se găseşte comoara templierilor? Napoleon a fost otrăvit sau a murit din cauze naturale, pe insula Sfânta Elena? Marilyn Monroe a murit din cauza unei supradoze de barbiturice luate accidental sau de bunăvoie?

    “Mari Enigme ale istoriei” explică toate aceste subiecte celebre, dar şi alte mistere mai puţin cunoscute, însă la fel de palpitante, precum asasinarea lui Agnès Sorel, favorita regelui Carol al VII-lea, elucidată la 554 de ani după moartea ei, sau afacerea Peytel, pentru care marele scriitor Balzac s-a transformat în detectiv de ocazie. Ori moartea lui Emile Zola (survenită în urma inhalării unei mari cantităţi de monoxid de carbon), dar despre care nimeni, până acum, nu şi-a pus problema dacă a fost un accident sau o crimă, şi care, astfel, ar putea face din genialul romancier un martir pe altarul Dreptăţii (vezi afacerea Dreyfuss)?

    Evitând abil capcana senzaţionalului şi a teoriilor năzdrăvane, dar seducătoare, cei doi autori reuşesc să recreeze cu măiestrie firul întortocheat al întâmplărilor, analizând totodată cu profunzimea şi seriozitatea cercetătorilor istorici argumentele şi contraargumentele fiecărei ipoteze.

    Pierre Bellemare, Jean François Nahmias – “Mari enigme ale istoriei”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Odă libertăţii în bucătărie

    Intens mediatizat, hoinar prin toate bucătăriile lumii – de la cele extrem orientale la cele inuite – Gordon Ramsay, un “chef” de talie internaţională, face parte din altă categorie decât cea descrisă mai sus.. L-am văzut în numeroase rânduri la TV şi am constatat, de fiecare dată, că profilul său nu se potriveşte cu cel al bucătarului autocrat. E întotdeauna dispus să înveţe, şi nu doar din politeţe, descoperă trucuri şi mirodenii noi cu bucuria unui copil şi, mai ales, e dispus să-şi joace prestigiul în concursuri “nearanjate”, unde nu câştigă întotdeauna, dar unde totdeauna ştie să piardă.

    Atipicul Ramsay a ajuns, recent, în atenţia gurmanzilor de la noi, printr-un album de o factură la fel de neobişnuită ca şi bucătarul care l-a conceput. Despre ce e vorba: o carte de format mare, cu foile prinse în şină metalică, împărţite în trei module/ fascicule. Cel de sus descrie gustări, hors-d’oeuvres, amuse-gueule, supe, cel de-al doilea – feluri principale şi, în fine, cel din josul paginii, deserturi. Toate – amplu şi sugestiv ilustrate. Interesante, fiecare în parte, ele îşi sporesc sensurile pentru că pot fi combinate în nu mai puţin de 140.000 de moduri.

    Libertatea celui care vrea să se inspire din gândirea gastronomică a lui Ramsay este uriaşă, pentru că meniurile pot fi fixate după bunul plac (potrivind oricare dintre reţetele de felul 1, 2 sau 3 pe aceeaşi pagină, astfel încât să le ai sub ochi în momentul în care începi să le prepari) sau pur şi simplu aleatoriu, deschizând fiecare fascicul la întâmplare. Dacă felurile “rimează”, doar dumneavoastră puteţi spune.

    Gordon Ramsay, “Meniul perfect”, Editura Litera, Bucureşti, 2012