BusinessMagazin

Tag: editorial

  • The Times: România devine un stat al UE în afara legii/ SRI are mecanisme neclare de control şi găseşte dificilă renunţarea la trecut

    ”Mulţimea care tot creşte strigă ”hoţilor, ieşiţi afară” din centrul Bucureştiului a evocat în mod inevitabil amintiri (ale Revoluţiei, not. red.) din 1989 şi ale ultimelor zile ale tiranului Nicolae Ceauşescu. Nu numai pentru că aceştia (”hoţii”, not.red.) reprezintă persoane de modă veche aflate la putere dar şi pentru că piesa stradală este jucată într-un moment în care conducătorii României par să fi preluat unele dintre tehnicile lor de la temuta Securitate, atotpătrunzătorul serviciu secret”, scrie editorialistul Roger Boyes de la The Times, într-un articol intitulat ”România devine un stat al UE, în afara legii”.”

    ”Eforturile anti-corupţie sunt utilizate pentru reglarea conturilor politice, iar Marea Britanie nu ar trebui să susţină aşa ceva”, adaugă publicaţia britanică.

    ”La apogeul său Securitatea a făcut uz de 15.000 de ofiţeri interni şi o reţea de informatori de aproximativ 500.000 de persoane. Aceasta asculta telefoane, bătea şi şantaja suspecţi, aresta oameni care discutau glume politice, patrula în secţiile de ginecologie pentru a se asigura că nimeni nu efectua întreruperi de sarcină, împrăştia zvonuri şi apoi îi aresta pe cei ce le reiterau. A fi paranoic în România însemna a te afla în posesia tuturor faptelor”, adaugă The Times.

    ”Succesorul oficial al Securităţii este SRI-ul, Serviciul Român de Informaţii, care serveşte unui Guvern democratic şi nu este în nicio măsură la fel de cumplit. Acesta găseşte însă dificilă renunţarea la trecut. A construit o mare bază de date, colecţionând informaţii de la mai multe agenţii guvernamentale; scopul său complet fiind delimitat de caracterul ascuns, mecanismul său de control fiind neclar. Accesul SRI-ul în viaţa de zi cu zi a fost consolidat şi intensificat de cooperarea cu puternica agenţie anti-corpţie, DNA. Acestea ascultă împreună telefoane şi efectuează arestări preventive, adică păstrează suspecţi importanţi în detenţie pentru a-i opri pe aceştia să comită pe viitor presupuse ofense similare”, scrie The Times.

    ”Lupta împotriva corupţiei este privită ca un scop strategic împărtăşit de toţi, destinat să satisfacă criticii din UE şi SUA. Mulţi protestatari de săptămâna aceasta din Bucureşti sunt de acord cu acest principiu şi sunt furioşi pentru că noul Guvern al lui Sorin Grindeanu a emis un decret care i-ar scuti de (pedepse, not red.) pe cei care iau mită (până la un prag de 200.000 de euro, not. red.), unii dintre aceştia părând a fi membri ai Partidului său Social Democrat”, adaugă publicaţia străină.

    ”Dar furia lor ar trebui să ţintească altundeva: la organele secrete, greu de înţeles ale României care au folosit subiectul corupţiei pentru a rezolva dispute cu inamicii, au încălcat drepturi de bază şi au instituţionalizat o legătură sinistră cu sistemul judecătoresc, poliţia secretă şi elementele anti-corupţie. În 2015, DNA-ul a susţinut că a obţinut o rată de condamnare de 92 la sută din toate cazurile, un succes despre care multe organizaţii pentru drepturile omului consideră că ar fi imposibil de obţinut fără ascultarea telefonului de către poliţia secretă. Între timp, Uniunea Naţională a Judecătorilor a solicitat în mod formal divulgarea integrală a agenţilor SRI ce lucrează în sistemul judiciar şi informaţii despre aprobarea SRI a noilor judecători. Tribunalurile au devenit atunci politizate. Suspecţii în cazurile de corupţie sunt adeseori televizaţi în timp ce fac ”paradă judiciară”; întregul concept al corupţiei a interferat cu abuzul puterilor politice. Este vorba despre generarea unor cifre impresionante de arestări în timpul în care menţii ascunse publicului axele de putere actuale.”

     

  • Surprizele lui Dumnezeu

    În latină, limba documentelor oficiale ale Vaticanului, “pontifex” înseamnă “constructor de poduri”. Suveranul Pontif este capul Bisericii Romano-Catolice, dar este şi şef de stat. Podurile pe care le construieşte nu sunt doar spirituale, ci şi politice. Vizitele Papei nu sunt doar călătorii apostolice, ci vizite de stat sau de curtoazie.  
     

  • Pregătiţi-vă de încetinirea creşterii economice şi de îngheţarea pieţei forţei de muncă

    România beneficiază de o creştere economică susţinută de aproape 30 de luni, adică doi ani şi jumătate. Statistic, pe medie, salariile au crescut cu aproape 30%, dar aici sunt diferenţe mari. Sunt sectoare unde salariile stagnează sau chiar au scăzut şi sunt industrii care beneficiază de creşteri susţinute.

    De asemenea, au crescut salariile mici, prin majorarea salariului minim pe economie de la 750 de lei la 1.250 de lei.
    În iulie 2008 scriam în Business Magazin un articol legat de supraîncălzirea economiei României, de un ritm care nu poate fi susţinut, pentru că în spate nu vine nimic.

    Titlul articolului de atunci era „Temeţi-vă că v-aţi putea pierde jobul şi n-o să vă găsiţi altul în aceleaşi condiţii“. În septembrie 2008 începea oficial criza, iar din ianuarie 2009 România era lovită din plin. Întâi au scăzut salariile mai mari din sectorul privat, între 20% şi 50%, au urmat reducerile de personal, în 2010 au venit tăierea salariilor la stat şi o nouă reducere de costuri în toată economia.

    Pierderile de joburi de atunci – un milion; nici masa salarială nu s-au recuperat în totalitate până acum, de la 56 de miliarde de euro am ajuns numai la 52 de miliarde de euro, după ce, în 2010, valoarea tuturor salariilor plătite în România coborâse la 48 de miliarde de euro.

    Analiştii economici se pregătesc să anunţe încetinirea creşterii economice pentru anul viitor. UniCredit estimează că de la 4,1% creştere în 2016 România va scădea la un ritm de 3,1% în 2017. Măsurile fiscale – creşterea salariului minim pe economie, reîntregirea salariilor, reducerea TVA – şi-au epuizat efectele şi este puţin probabil ca economiei să i se dea un nou impuls fiscal.

    Creşterea economică din ultimii doi ani şi jumătate s-a bazat în principal pe consum şi mai puţin pe investiţii şi pe noi locuri de muncă. Firmele investesc prudent şi nu se mai aruncă aşa cum făceau în perioada de boom. De asemenea, într-un sector nu toate companiile îşi majorează afacerile, ci unele cresc mai mult, iar altele scad.

    În lipsa unor investiţii noi, în lipsa unor poziţii nou deschise, piaţa muncii îngheaţă, directorii de HR încercând să rezolve problemele interne fără să pluseze pentru a nu dezechilibra organigramele actuale. Deşi este o cerere mare pe piaţa de IT, cred că piaţa românească se îndreaptă spre atingerea potenţialului maxim de salarizare în condiţiile actuale de structură. Conform datelor statistice, salariul mediu din IT este de 5.100 de lei (1.200 de euro). El ar mai putea creşte dacă apar joburi cu o valoare adăugată mult mai mare, iar România nu a ajuns din păcate la astfel de comenzi. La polul opus, salariile din hoteluri şi restaurante, cele mai scăzute din România – 1.200 de lei – nu cresc, cu toate că turismul românesc are o perioadă bună.

    Toată lumea este precaută în privinţa viitorului şi nu vrea să rişte, de aceea ne îndreptăm spre un blocaj de investiţii în economie în sectorul privat. În cazul în care această încetinire a creşterii economice va fi bruscă, companiile îşi vor revedea organigramele interne şi vor încerca să facă un fine tuning de restructurare. Cei care au fost angajaţi în criză poate vor fi „împinşi“ să ia locul celor seniori, pentru a se reduce bugetele salariale sau pentru a nu le creşte. Creşterea economică nu este uniformă în toată ţara, ci numai în oraşele mari, şi de aceea multă lume nu vede plusuri în portofel sau pe card. Noile poziţii care apar necesită alte skill-uri, iar cei seniori nu vor vrea să se reconvertească aşa uşor.

    În ciuda unei pieţe fierbinţi de HR în oraşele mari şi în zonele limitrofe, piaţa nu abundă în foarte multe joburi noi, mult mai bine plătite. Cei care găsesc „creşteri salariale de 30-50%“ sunt excepţii, nu regula. Această încetinire a creşterii economice care va urma nu va lovi precum criza din 2008-2009-2010, dar va strânge din nou bugetele, cardurile şi va răcori puţin încrederea în viitor care intervenise în ultimii doi ani şi jumătate.

    Brexitul va determina revizuirea investiţiilor şi bugetelor multinaţionalelor din întreaga lume, cu efecte şi în România. Câţiva analişti spun că Brexitul este o oportunitate pentru România de a atrage noi investiţii. Dar, din păcate, în ultimii opt ani, patru în criză şi patru pe plus, nu am pregătit terenul pentru o astfel de oportunitate, aşa că nu avem ce să oferim mai mult decât oferim acum: salarii mici comparativ cu ceea ce livrăm.

     

  • Noua generaţie va deveni „socialistă“ mult prea devreme

    Prima ediţie a apărut în 2006, iar dacă ne uităm la traiectoriile celor care au fost prezentaţi atunci, considerăm că am avut intuiţie bună. În cele 11 ediţii am strâns până acum 1.100 de manageri, care reprezintă pariul nostru peste timp. Cine ştie, poate unul dintre ei va deveni preşedintele României, guvernatorul Băncii Naţionale, premier, ministru (secretari de stat am avut deja – Cristian Sporiş, vicepreşedinte Raiffeisen, la Ministerul Finanţelor sau Mihai Ghyka, fost şef al Bergenbier şi Vodafone şi până acum două săptămâni la Ministerul Culturii) sau vor ocupa alte funcţii publice, având posibilitatea să schimbe ceva în modul de funcţionare a statului.

    Faţă de acum zece ani, multe lucruri s-au schimbat în privinţa perspectivelor de viitor ale noii generaţii. Dacă în 2006-2007 şi chiar 2008 lumea era a lor, aveau mai multe oferte de joburi pe masă sau credeau că pot face afaceri din care să câştige bani repede, acum lucrurile s-au schimbat dramatic. Noua generaţie este prinsă între o Românie care nu încurajează antreprenoriatul, care încurajează prea puţin afacerile, se uită prea puţin în viitor şi între o Românie corporatistă unde lucrurile s-au aşezat, posibilităţile de promovare s-au redus, creşterile salariale cu două cifre nu mai sunt la tot pasul, poziţiile de top se restrâng, odată ce pieţele se consolidează şi nu mai vin jucători noi.

    Conform unui studiu la nivel european, România se află printre ultimele locuri (penultimul) la companii nou înfiinţate la 1.000 de locuitori, cu numai 30. Media europeană este de 54. Pe primele locuri se află Portugalia, Austria şi Olanda, cu câte 200. Datele arată că România, ca stat, nu încurajează o economie antreprenorială, unde opţiunea de a-ţi face o afacere după ce termini şcoala să fie pe primul loc. Birocraţia instituţională şi cea a hârtiilor sunt la un nivel ridicat în România: sunt peste 100 de taxe şi impozite, iar pentru completarea tuturor „căsuţelor“ îţi trebuie zile întregi.

    Gândiţi-vă la celebra declaraţie de TVA. În Marea Britanie îţi deschizi o firmă în zece minute, iar completarea tuturor hârtiilor legate de taxe şi impozite durează tot atât, spune Alina Andrei de la firma de consultanţă fiscală Cabot Transfer Pricing. În România IMM-urilor lucrează numai 2,5 milioane de oameni, iar numărul job-urilor care apar în acest sector nu este mai mare de 50.000 pe an, pe lângă faptul că a-ţi deschide o afacere nu este prima opţiune decât dacă eşti extrem de determinat şi a lucra într-un IMM nu reprezintă o opţiune pentru un tânăr. Pentru cei care termină şcoala în oraşele mari precum Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov sau Sibiu prima opţiune este de a-şi găsi un job într-o multinaţională cu nume, dacă se poate în IT este perfect, care să le aducă un mediu de lucru prietenos, colorat, multe traininguri şi plecări în afară, cafetăria la parter, abonamente la clinici medicale private, sală de fitness, reduceri la shopping şi cursuri de dans (tangoul este la modă).

    Dacă într-un IMM românesc salariul se duce între 1.000 şi 1.500 lei net, fără beneficii, într-o multinaţională porneşti de la 2.000, plus beneficii. Pentru 30 de judeţe din România unde afacerile private sunt la pământ, opţiunea unui tânăr este de a lucra la stat, de a lucra de la 8:00 dimineaţa până la 4:00 după-amiază, unde lucrările se efectuează (ce ai de făcut) în săptămâni, luni, ani şi unde probabilitatea de a fi dat afară este destul de redusă. Dacă jobul implică şi acordarea de avize, de a lucra cu mediul privat este perfect; banii pe care îi primeşti de la stat nici nu contează. Mai mult de-atât, în companiile de stat salariul net se duce spre 2.200-2.400 lei. Deci întrebarea unui tânăr este de ce să lucreze într-un IMM, într-o companie mică sau mijlocie antreprenorială, dacă la stat salariul este dublu? De ce să lucreze cu un patron care vrea să mişte lucrurile când poate să lucreze la stat, unde nimeni, pe cale ierarhică, nu vrea să mişte nimic?

    Dacă ne ducem puţin mai în jos, vom constata că România, aşa cum este condusă de la Palatul Cotroceni, Palatul Parlamentului, din birourile liderilor politici, nu încurajează munca. Salariul minim brut este de 1.250 lei, ceea ce înseamnă un net de 1.000 lei. Pe de altă parte, ajutoarele sociale se învârt între 300 şi 500 lei, un ajutor de şomaj fiind chiar mai mare. Are sens să îţi baţi capul să lucrezi? Să te scoli dimineaţa, să fii atent la produsul pe care îl faci? Companiile din vestul ţării sunt disperate să găsească forţă de muncă, ajungând chiar să caute oameni în biserici şi penitenciare. Iar bazinul s-a redus atât de mult, chiar şi pentru poziţiile de muncă necalificată.

    În România sunt cel puţin un milion de oameni pentru care a munci, a-şi găsi un job, nu reprezintă o soluţie. În acelaşi timp, poate există o jumătate de milion de tineri pentru care România nu reprezintă o variantă de a-şi deschide şi de a face afaceri. Treptat, noile generaţii vor fi strivite între stat şi mediul privat, care se consolidează (din două companii faci una singură pentru a rezista) şi care va oferi din ce în ce mai puţine opţiuni de joburi, de promovare, de creşteri salariale. Acest lucru va naşte treptat un comportament „socialist“ de statu-quo, de a intra într-un loc şi a-ţi apăra poziţia sau de a schimba joburile la prima nemulţumire faţă de angajator.

    Cei 1.100 de tineri manageri pe care Business Magazin i-a adunat de-a lungul celor 11 ani fac parte dintr-o generaţie norocoasă care a avut mult mai multe opţiuni. Asta dacă cei care fac parte din generaţia celor 1.100 nu vor prelua puterea şi vor schimba lucrurile.
     

  • Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF: “Suntem discriminaţi la noi acasă. De către statul român. Companiilor străine li se întinde covorul, în timp ce noi, antreprenorii români, suntem «aruncaţi la câini». Noi de ani de zile facem profit, iar multinaţionalele raportează numai pierderi şi nimeni nu le întreabă nimic”

    Joi, 31 martie, la Braşov, ZF Antreprenorii României. O sală cu aproape 250 de oameni, cei mai mulţi – antreprenori sau manageri români. O discuţie legată de starea capitalului privat românesc în 2016.

    Conform celor mai recente date consolidate, la nivelul anului 2014, ponderea companiilor româneşti în totalul businessului din România era de 47%, în timp ce companiile străine ajunseseră la 49%. Diferenţa de 4% aparţine companiilor de stat.

    Dintr-o cifră de afaceri totală de 1.088 de miliarde de lei pentru 461.000 de companii cu activitate, 509 miliarde de lei au fost realizate de firmele private româneşti (423.000 de companii), cu 2,4 milioane de salariaţi, iar 536 mld. lei de companiile străine (38.000 de companii), cu 1,18 milioane de angajaţi.

    Deşi companiile străine au avut o cifră de afaceri mai mare, rezultatul lor net raportat (profit minus pierderi) a fost de minus 2 miliarde de lei.

    De partea cealaltă, companiile româneşti au raportat un rezultat final pozitiv de 14 miliarde de lei (profit de 33 de miliarde de lei, pierderi de 19 miliarde de lei).

    Frustrant, nu? Aşa se simt şi antreprenorii români în acest moment. Guvernul României, guvernele nu încurajează deloc capitalul privat românesc, în timp ce firmelor străine li se întinde covorul oriunde merg, începând de la Palatul Victoria până la orice administraţie fiscală.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Colecţie de ştiri

    Şi nu, nu o să încep cu Donald Trump, dar îl voi cita mai jos, ci cu Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, care vorbeşte despre pericolul destrămării Uniunii Europene. Nu a precizat ce anume ameninţă Uniunea, dar s-a concentrat asupra crizei migraţiei, care a pus la încercare unitatea şi toleranţa Europei anul acesta. Uniunea are alternative şi „poate, desigur, fi reversibilă“, a apreciat Schulz, adăugând că celelalte opţiuni includ o Europă în care prevalează naţionalismul, frontierele şi zidurile.

    Trecem de la Martin Schulz la ministrul ungar de externe, Peter Szijjarto, care spune că relaţiile Ungariei cu România sunt marcate de „provocări majore“, atingând cel mai scăzut nivel în timpul disputelor cu guvernul fostului premier Victor Ponta. Ministrul încearcă să împace şi capra şi varza, precizând că statul român rămâne un important partener pentru schimburi comerciale.

    Despre victoria Frontului Naţional şi a Marinei LePen în alegerile regionale din Franţa veţi fi aflat deja; avem aici o Franţă profund divizată. Este vorba de o elită proeuropeană şi populaţia care se opune din ce în ce mai ferm unei atare mişcări. Yves Smith, bancher de investiţii, consultant şi scriitor la unele dintre cele mai importante publicaţii, avansează ideea unei Franţe care devine un stat bazat pe un regim de apartheid: politici discriminatorii şi autoritate, plus tensiunile dintre grupurile diferite de minorităţi din suburbiile marilor oraşe. După atacul de la Charlie Hebdo incidentele legate de musulmani au crescut cu 70%, din care 80% îndreptate împotriva femeilor care purtau vălul. Autorităţile vor să blocheze internetul obscur, al traficului de arme, bani şi cine mai ştie ce, ce poate fi accesat prin intermediul platformei TOR şi să limiteze acesul prin reţelele Wi-Fi gratuite.

    Franţa nu face figură singulară. Luările de poziţie ale premierului maghiar Viktor Orban, ultraconservatorii din Partidul Lege şi Justiţie, care iscă temeri legate de o posibilă alunecare a Poloniei spre un naţionalism creştin, civilizata Suedie, unde sondajele sunt conduse de niscaiva democraţi cu rădăcini neonaziste sau Danemarca, unde Partidul Popular danez declarat antiimigraţie face parte din coaliţia de guvernământ sunt faţete ale noii politici europene cu tentă naţionalistă.

    Peste tot în lume este la fel: fostul premier australian Tony Abbott crede că islamul reprezintă o problemă: „Nu toate culturile sunt egale, iar Occidentul trebuie să înceteze să prezinte scuze pentru că îşi apără valorile. Occidentul nu trebuie să îi catalogheze pe musulmani drept malefici, dar nu poate rămâne în etapa de negare în legătură cu această problemă masivă pe care o reprezintă islamul“.

    Donald Trump, miliardarul american, aflat în cursa pentru Casa Albă, este un izvor de declaraţii: „Pierdem mulţi oameni din cauza internetului. Trebuie să discutăm cu Bill Gates şi cu alte persoane care înţeleg cu adevărat ce se întâmplă. Trebuie să discutăm cu ei pentru a închide internetul, măcar unele zone ale acestuia. Unii vor invoca libertatea de exprimare. Sunt proşti. Avem mulţi proşti“. Şi într-un comunicat: „Donald Trump îndeamnă la oprirea totală şi completă a intrării musulmanilor în Statele Unite, până când aleşii din ţara noastră înţeleg ce se întâmplă“.

    La un miting în South Carolina, doar câteva ore mai târziu, Trump a repetat acest îndemn, în aclamaţiile mulţimii. Din nou într-un comunicat al echipei sale: „Aproximativ 25% dintre musulmanii din Statele Unite consideră justificată violenţa împotriva Americii, potrivit unui sondaj al Center for Security Policy, un grup de reflecţie conservator. Fără să ne uităm la diverse sondaje, este evident pentru toată lumea că ura este dincolo de orice înţelegere. De unde vine această ură şi de ce – va trebui să determinăm. Până când nu vom fi capabili să determinăm şi să înţelegem această problemă şi ameninţarea periculoasă (sic!) pe care o reprezintă, ţara noastră nu poate să fie victima unor atacuri oribile comise de către persoane care cred doar în jihad şi care nu au niciun simţ al raţiunii sau respect faţă de viaţa umană“.

    Închei cu Eric Schmidt, preşedintele executiv de la Google, care vorbeşte de instrumente de cenzură a urii în social media.

    Am enumerat faţetele unei lumi, aşa cum le-am adunat în numai o săptămână, lume care îmi pare a-şi pierde, din ce în ce, minţile. Înaintea celor două conflicte mondiale lumea a traversat, la fel ca acum, perioade de criză economică, pe fonduri de exacerbări naţionaliste. Şi atunci, pentru situaţia de acasă, oriunde va fi fost acasă, erau vinovaţi ceilalţi, oricine ar fi fost ceilalţi. Nu cred că vom repeta greşelile din secolul trecut, pentru că deja lumea este ocupată până peste cap cu greşelile momentului. Europa, poate lumea în întregul ei, se autodistrug, nu cu mitraliera, ci cu nepăsare şi inconştienţă, imbecilizate de cultura social media şi de lideri de opinie nechemaţi.

  • Sirtaki, din nou

    Prin 2011 scriam în Business Magazin că Grecia va trebui să accepte să devină un soi de protectorat, pentru că nimic nu mai pare să funcţioneze. Alături de documentul în care scriu acum am deschisă o analiză a unei bănci de investiţii care spune că grecii nu par dispuşi să plătească vreun cent din datorie şi că nu sunt nici dornici să aplice vreun plan de reformă. Lângă analiză este un articol apărut în urmă cu doar câteva săptămâni în revistă, în care ţara este prezentată ca funcţionând în regim de avarie, în care utilajele de reparaţii au fost abandonate pe străzi, chirurgii extenuaţi operează până târziu în noapte, iar familiile bogate din suburbiile Atenei susţin financiar secţiile de poliţie rămase fără fonduri.

    Un oficial elen la Bucureşti vorbeşte la ZF Live despre circuitul banilor: „În 3-5 ani nu se poate dubla datoria unui stat. Datoria este acum de 350 de miliarde de euro, din care 150 de miliarde de euro sunt la bănci. Băncile aveau credite, sunt într-o zonă europeană şi sunt dirijate de BCE. Nu pot intra 200 de miliarde de euro în economie în 4 ani şi economia să se scufunde. Banii au intrat într-un buzunar şi au ieşit în altul“. Am citit tot felul de păreri şi de opinii şi singura concluzie la care am ajuns este că, acţionând aşa cum acţionează acum în cazul Greciei, Europa îşi risipeşte şansele de a constitui Statele Unite ale Europei, singura şansă a bătrânului continent de a rezista avântului asiatic şi îndârjirii americane şi de a-şi păstra importanţa în jocul geopolitic mondial.

    Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană după Marea Depresiune, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi abia pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni ne povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încercă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi foarte bine, pentru că ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Vă aduceţi aminte de California în faliment şi de loviturile încasate de guvernatorul Schwarzenegger în urmă cu 4 sau 5 ani? Acum California este prima economie a Statelor Unite şi ar fi bine să citească şi politicienii europeni care au fost soluţiile prin care statul a ajuns la surplus bugetar.

    Grecia, oaia neagră a uniunii, a fost sfătuită să îşi facă lecţiile sau să îşi vândă insulele. A beneficiat de mai multe pachete de ajutorare de miliarde de euro, dar a derulat un program susţinut de înarmare, cu principali beneficiari SUA, Germania şi Franţa. Şi o bună parte din multe miliarde primite ajutor s-au întors la nemţi şi francezi, pentru submarine, tancuri şi altele asemenea; totul cu garnitura cuvenită de scandaluri de mită şi corupţie. Cred sincer că grecii nu sunt nici mai leneşi şi nici mai răi decât alte naţii europene şi sper să găsească tăria să îşi depăşească problemele.

    Nu am soluţii pentru criza lor, aş vrea doar să îmi aduc aminte cum îi vedeam în urmă cu câţiva ani, când am scris un text care se numea „Sirtaki“:

    „O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o fătucă blondă, care şi cântă. O masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă şi care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, «fake», brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

    La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, á la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci şi în cele din urmă Personajul Insignifiant iese să se producă. Îl văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare «fake», barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc «uau» atunci când a terminat.

    Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern, căruia nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui, şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki. Uitaţi-i pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.“

  • Crescătoria de inorogi

    Să le luăm pe rând: Wang Jin este un miliardar chinez care construieşte, în Nicaragua, un proiect care i-a supărat rău pe localnici: un canal de trei ori mai mare decât Canalul Panama şi care va costa cel puţin 50 de miliarde de dolari. Este un proiect care face parte dintr-un amplu plan al guvernului chinez de construcţie a unui drum al mătăsii global, care include căi ferate şi navigabile sau drumuri. Nu este un act de bunăvoinţă: canalul lui Wang Jin ar permite, prin dimensiuni, submarinelor japoneze să treacă discret din Atlantic în Pacific, de exemplu. Dar despre asta, altădată, acum să-l ţinem minte doar pe Wang Jin.

    Rocket Internet, We Interactive, Powa, FanDuel sau Blablacar sunt cinci dintre cei zece inorogi europeni care au apărut anul trecut. Într-un slang de business “inorogii” sunt companii care au ajuns să valoreze mai mult de un miliard de dolari, iar un studiu al companiei GP Bullhound a identificat 40 astfel de companii – un articol pe această temă veţi găsi în acest număr al revistei. Rocket Interactive, nou intrată în clubul inorogilor, este o afacere fondată de trei fraţi din Germania în 2007, deci a crescut în perioada crizei; este evaluată la 8 miliarde de dolari, iar menirea ei este de a crea start-up-uri online şi de a le creşte. O face cu succes, companii la care are participaţii au intrat deja şi ele în clubul inorogilor.

    We Interactive este o companie de 3 miliarde de dolari, ce acţionează în spaţiul social media, Powa, de 2,8 miliarde dolari, se ocupă de soluţii pentru comerţ electronic, FanDuel înseamnă 2 miliarde de dolari şi entertainment digital, iar Blablacar (care acţionează şi în România) este pentru transportul cu maşina ceea ce Airbnb este pentru turism. Sunt afaceri antreprenoriale, care au lansat oferte publice şi la care au venit banii. Nu au în spate mari strategii – în urmă cu câţiva ani scriam de cei trei tineri nemţi pomeniţi mai sus, care au pornit Rocket Internet şi care s-au mulţumit să copieze modele de companii din Statele Unite, europenizându-le. Ulterior au vândut acele companii chiar americanilor, făcând sute de milioane de dolari.

    I-am prezentat pe eroii acestui text; să facem acum amalgamul: să luăm de la Wang Jin determinarea şi amestecul de interes personal şi naţional. Vă va fi sunând indigest un astfel de amestec, dar cred că în curând acesta va fi regula, iar cine nu va înţelege asta va pieri. Şi mai putem lua de la start-up-urile enumerate lipsa de inhibiţii, capacitatea de a inova şi ştiinţa de a rezolva probleme simple – mâncare, transport, distracţie; oare le-am putea româniza pe toate?

    Asta nu în sensul negativ al cuvântului. Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. Iar românii trebuie să devină conştienţi că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor. Iar un trai mai bun nu vine din vânzarea forţei de muncă ieftine, ci din antreprenoriat şi iniţiativă. Dar nu avem nicio afacere antreprenorială locală demnă să intre în clubul inorogilor, iar acesta este un mare minus pentru creativitatea noastră şi pentru softistul/antreprenorul român.

    De aceea prezentăm în acest număr al revistei un număr de afaceri care mizează fie pe idei inedite, pe creativitate şi pe curaj. Nu vrem să facem un soi de top şi credem că mai există multe alte companii care sunt la fel de creative, de inedite şi de curajoase. Dar am vrea să arătăm oamenilor că se poate şi să determinăm societatea să îşi propună să creeze un unicorn în următorii doi ani, primul din estul Europei. Este perfect posibil. În Europa se nasc în medie trei unicorni pe an, iar un investitor câştigă de pe urma unuia de 54 de ori suma investită, spun statisticile. Ce poate fi mai tentant? Trebuie, repet, doar determinarea lui Wang Jin şi puterea de a se impune a celor trei tineri nemţi, grefate pe creativitate şi stăruinţă.

    Tabloul este, desigur, cu un unicorn: „Fecioara şi unicornul“, o frescă din Palatul Farnese din Roma, semnată de Domenico Zampieri.

  • Nevoia de a alerga cu limba scoasă

    Articolul de pe mashable.com vorbeşte de Blue Apron, o companie care tocmai primise o finanţare de 135 de milioane de dolari pentru a-şi extinde operaţiunile la nivelul Statelor Unite. Finanţarea primită stabilea valoarea Blue Apron la 2 miliarde de dolari. Ideea celor de la Blue Apron este simplă, livrează ingredientele şi reţeta, iar clientul găteşte; fără bătaie de cap, fără timp pierdut în supermarket, ideal pentru corporatistul grăbit. Bună idee, veţi spune. Aşa au spus şi americanii, care au mai finanţat anterior Blue Apron cu 200 de milioane de dolari. De unde acest interes? Cei din fondurile de investiţii, dar şi analiştii spun că următorul Uber ar trebui să vină din zona alimentară, o afirmaţie care, să recunoaştem, are o logică cât se poate de corectă.

    M-am scărpinat în cap, pentru că ideea celor de la Blue Apron am regăsit-o la un moment dat şi în România, iar Business Magazin a scris despre compania care a pus-o în practică, acum exact un an. Este vorba de Cooku Bau, afacere fondată de soţii Tohăneanu, doi tineri care cunosc lumea corporatistă şi lipsa de timp permanentă cu care se confruntă. Cristian Tohăneanu auzise o ştire la radio despre o afacere asemănătoare, au investit 30.000 de euro şi au pornit  afacerea. La momentul scrierii articolului erau optimişti şi spuneau că răspunsul pieţei a fost peste aşteptările lor.

    Acum site‑ul cookubau.ro afişează mesajul „Cooku Bau este în vacanţă. Revenim după Paşte. Dar acum este iunie, iar Paştele a fost în aprilie. Poate că antreprenorii şi-or fi luat o pauză prelungită, poate că au pornit altă afacere şi au abandonat temporar Cooku Bau; n-am avut timp să verific şi nici nu e rostul acestui text să lămurească asta. Fapt este că un tip de afacere pentru care, pe alte meleaguri, unii aleargă cu limba scoasă şi oferă finanţări de 345 de milioane de dolari, în România se zbate într-un soi de cvasianonimat, chiar dacă istoria celor doi soţi a apărut în Business Magazin şi alte reviste, pe site-uri sau în manifestări publice.

    Există o istorie pe care am mai povestit-o, legată de perioada de început a Apple, a momentului în care Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii care a finanţat Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul, Jobs, şi unul, Wozniak, făceau un computer. Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat bani, iar Apple a devenit, pe urmă, cea mai mare companie din lume.

    De ce nu au primit soţii Tohăneanu o ofertă pentru ceea ce alţii definesc Uberul din alimentaţie? În cazul în care Blue Apron va deveni o companie internaţională şi va veni în România, ne putem închipui uşor „uau-urile admirative care o vor însoţi şi mirările şi exclamaţiile şi restul. Dar noi am avut ideea aici! De ce nu s-a întâmplat ce ar fi fost firesc să se întâmple?

    Docţii care vor începe să-mi explice despre diferenţele de piaţă, cultură, dimensiuni sau cine mai ştie ce altceva să se abţină. Le ştiu şi eu şi le trăiesc de ani buni, de când fac presă economică. Cred că cei de la Cooku Bau ar fi fost cumva îngroziţi de perspectiva unei finanţări de sute de milioane şi li s-ar fi potrivit mai degrabă sutele de mii, cât să se extindă în marile oraşe ale României. De aici la Sofia sau Budapesta ar fi fost doar un pas, prin franciză de exemplu. Şi de acolo la Viena sau la Paris. De ce să nu privim aşa?
    Cazul celor de la LiveRail este exemplul perfect că se poate.

    Problema reală este de lipsă de informare, de indiferenţă şi de lipsă de anvergură. Este vorba de faptul că oamenii nu citesc presă economică şi nu sunt implicaţi, deci indiferenţi. De imaginea unui mediu de afaceri afectat de corupţie. De faptul că finanţările se află la inşi pierduţi în suficienţa propriilor limitări. De faptul că nu prea avem business angels reali, care să alerge ei cu limba scoasă după următorul Uber. În care să creadă necondiţionat.

    Sper ca la următorul Paşte soţii Tohăneanu să pornească afacerea peste hotare.Ilustrez cu „Bacchus bolnav al lui Caravaggio, un tablou ciudat, care contrastează cu imaginea obişnuită a zeului petrecăreţ, pictat de un ins care şi-a trăit viaţa cum a crezut de cuviinţă. Şi a murit foarte tânăr.

  • 1.000 de fani, mod de întrebuinţare

    În opinia lui Kevin Kelly, 1.000 de fani vă pot asigura succesul în cazul în care sunteţi un creativ, scriitor, pictor, sculptor sau muzician. Un fan adevărat conduce o mulţime de kilometri ca să-şi asculte idolul, îi vizitează blogul de trei ori pe zi, îşi cheltuie ultimul bănuţ pentru a cumpăra un roman, stă în ploaie pentru un autograf, vine la expoziţii, cumpără tricouri sau căni. Dacă fanul adevărat cheltuie într-un an 100 de dolari pentru idolul său, artistul în cauză are un venit anual de 100.000 de dolari, o sumă frumuşică. Sigur că numărul 1.000 este cumva aleatoriu luat, un pictor are nevoie de numai câteva sute de fani adevăraţi, în timp ce un cineast de câteva mii.

    Reversul medaliei este că fanii adevăraţi trebuie cultivaţi – adică trebuie să le vorbeşti, să-i ţii în priză, să îi asculţi, să îţi respecţi promisiunile şi să le respecţi preferinţele.
    Fanii adevăraţi pot fi mult mai mulţi de 1.000, dacă idealul lor este suficient de generos, iar eu aş vrea să schimb un pic scenariul. Să vă propun ca Business Magazin să devină fanul celor 1.000 de tineri de până acum şi al celor care îi vor urma.

    Timp de un deceniu Business Magazin a identificat, în catalogul Tinerilor Manageri de Top, în fiecare an, câte 100 de tineri care conduc afaceri sau care au clădit afaceri şi de fiecare dată, noi, cei de la revistă, le-am găsit câte o extraîntrebuinţare acestor tineri – au fost cei care îi vor înlocui pe dinozaurii din companii, cei cu viziuni inovatoare, cei care vor porni economia sau care ar putea face guverne mult mai eficiente şi inteligente decât cele cu care ne pricopsesc politicienii.

    Dar niciodată nu a fost chiar aşa, iar demersurile noastre au pe undeva un aer donquijotesc – trebuie o masă critică mult mai mare pentru ca România să se schimbe cu adevărat, să se transforme aşa cum ne-o dorim, să dispară dinozaurii, să duduie economia pe baze reale, să guverneze unii care au în cap şi altceva decât propriul interes sau bunul plac.

    A lipsit catalizatorul. Unii mi-ar aduce aminte că „ne-am luat ţara înapoi!” sau alte asemenea mişcări sociale; reale, ce-i drept, dar lipsite de anduranţă. Pentru o schimbare reală, trebuie platforme şi rezistenţă şi mai trebuie respectate câteva reguli simple.

    Primul îndemn ar fi „să aducem politicul acolo unde îi este locul. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai puternic decât este în realitate; este adevărat că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite, dar, eliminând bombardamentul media şi adoptând o postură mai zen, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

    Doi, să nu uităm niciodată diferenţa dintre scepticism şi cinism. Scepticul pune întrebări, are îndoieli şi îngrijorări, dar rămâne mereu deschis, în timp ce cinicul are deja răspunsurile şi nu are nicio îndoială în legătură cu ele. Primul spune că nu este adevărat, dar că o să verifice, al doilea ştie că nu este adevărat şi îi este de ajuns. Gândiţi-vă de câte ori întâlniţi oameni care ŞTIU, fără să aibă niciun dubiu, fără să fie tentaţi să încerce.

    Gândiţivă cât de distrugătoare este o asemenea abordare.
    Trei, să fim conştienţi că pentru a determina schimbarea nu este nevoie de acţiuni radicale, ci de perseverenţă în aplicarea unor fapte mici; fiecare să îşi facă bine treaba, să ceară, dar să şi furnizeze competenţă şi corectitudine.

    Aş propune celor 1.000 de tineri să încerce să transforme Business Magazin în platforma lor; tehnic, sper să rezolvăm acest lucru în curând şi să transformăm www.businessmagazin.ro în platforma necesară. Să devină fanii noştri, după ce noi am devenit fanii lor; asta nu înseamnă că vrem ţipete şi fluierături când ne vedem unii pe ceilalţi pe scenă, ci să ne scriem şi să comunicăm între noi. Sintagma „generaţia de aur, aşa cum am intitulat-o, să devină o realitate palpabilă şi notabilă.

    Vă oferim tuturor un premiu “Business Magazin”.