BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Fericirea neînţeleasă

    Cumva cruciş, pentru că este unul din momentele acelea în care spun „nu înţeleg„. Topul satisfacţiei vieţii de european, cei care au acordat traiului lor cel puţin 7 sau mai mult, până la 10, este condus de naţiile nordice – Danemarca, cu 91% dintre cetăţeni mulţumiţi, Finlanda, cu 89,8%, şi Suedia (85%). Media Uniunii Europene este pe la 69%, iar românii ocupă locul 18, cu 63,2%, imediat după Italia şi înaintea Portugaliei, Croaţiei, Lituaniei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, Letoniei, Greciei, Ungariei (43,2%) şi Bulgariei (38,3%). Pe de altă parte, românii se declară nemulţumiţi de starea de sănătate, spun că rareori au timp pentru ceea ce îi bucură cu adevărat, fac puţină mişcare şi, desigur, sunt printre cei mai săraci. În plus, avem unul dintre cele mai reduse niveluri de participare la activităţi sociale (contrastează cu bunele relaţii pe care susţinem că le avem cu vecinii).

    Şi nu înţeleg de unde vine relativa noastră mulţumire, repet, înaintea cehilor, ţărilor baltice, ungurilor sau portughezilor, într-o ţară care notează prost la mai toate statisticile europene, oricare vor fi fiind ele. Dar cred că ştiu ce se întâmplă: nu există şi nu se fac suficiente studii care să-i ajute pe români să se înţeleagă, care să le desluşească chimia interioră, procesul de decizie, modul în care oamenii relaţionează. De unde vine violenţa (indiferent de ce spun statisticile poliţiei), de unde imobilismul rural şi apetenţa scăzută pentru antreprenoriat şi iniţiativă, de ce nu le place oamenilor, tineri şi bătrâni, învăţătura, de unde apar, unde se învaţă şi de ce sunt aşa de răspândite nepăsarea şi şmecheria. Iar dacă nu ne deosebim de alte naţii şi ne putem analiza privindu-i pe ei, de ce la ei merg lucrurile bine şi la noi nu? De unde vin multiplele segregări din societate? – în cultură, în mentalităţi, în comportamente.

    O analogie pe care am mai prezentat-o şi care explică, în parte, faptul că naţia se complace în durere: există în ecologie noţiunile de organisme stenotopice şi euritopice. În jungla Amazonului, climatul este comod şi stabil, astfel încât fiinţele pot supravieţui fără să fie nevoite să se deplaseze pe distanţe mari sau să fie nevoite să se adapteze unei zone sau alteia. Aşa că acolo o fiinţă devine cel mai bine adaptat organism unei anumite zone, dar aceasta are o suprafaţă destul de redusă. La câţiva kilometri distanţă, într-o zonă diferită (mai uscată sau poate inundată sau umbrită) vom descoperi alte fiinţe perfect adaptate mediului lor. Acestea sunt organismele stenotopice. În zona polară situaţia se schimbă: fiinţele trebuie să se adapteze unor variaţii mari de temperatură, să se deplaseze pe distanţe mari pentru a se hrăni şi să reziste unor schimbări rapide de mediu. Iar vietăţile euritopice chiar asta fac: se adaptează, merg mii de kilometri în căutarea hranei şi se descurcă şi la minus 30 de grade, şi la plus 20. 

    Cel mai interesant este că tundra polară şi oceanul arctic adăpostesc o mult mai mare varietate de fiinţe şi de specii şi o mai mare cantitate de biomasă decât jungla, unde aparent e mai comod de trăit. Probabil că românii ar trebui să devină fiinţe euritopice în oceanul globalizat, dacă vor vrea să le fie bine; asta după ce s-au tot luptat pentru mediul lor stenotopic.
    Nu cred că există ilustraţie mai bună decât desenul lui Norman Rockwell „Biroul directorului”, chiar dacă nu este o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului.

  • Bill Gates spune că în 20 de ani nu vor mai fi ţări sărace. S-a înşelat în cel puţin un caz

    După Revoluţie şi după perioada tulbure de la începutul deceniului ‘90, putem rezuma istoria României foarte simplu: deceniul pierdut, urmat de deceniul risipit. Deceniul pierdut, al stagnării, adică perioada 1992 – 2002, acea tranziţie nesfârşită spre nicăieri, ruptă în doar câteva locuri de bunele intenţii ale guvernării CDR. Deceniul risipit este ceva mai lung decât primul şi este împărţit în perioada de creştere economică şi de domolire a inflaţiei, alături de perioada de criză economică şi de cădere a PIB. Îi spun risipit pentru că nu am avut nici înţelepciunea, nici viziunea să acumulăm în perioada de creştere pentru a pune temelia unei dezvoltări sănătoase, care să reziste. România, din motive diverse şi bine întemeiate, nu a fost şi nu este nici acum un stat antreprenorial; zona liberei iniţiative este tangenţială mai degrabă cu tunul sau hoţia decât cu modelul consacrat, al pornirii unei afaceri pentru confortul şi bunăstarea insului şi familiei sale.

    Nici în Europa lucrurile nu sunt cu mult mai bune: în şcolile nemţeşti sau franceze tinerii sunt învăţaţi că principii economice precum capitalismul, pieţele libere şi spiritul antreprenorial sunt nesănătoase şi imorale. Obţin doar iluzia că libertăţile democratice pot fi menţinute şi într-un sistem economic controlat. În general şi românii sunt condiţionaţi să creadă aşa: de la peiorativul „firmă de apartament„ din presă (dar unde altundeva poate începe o mică afacere? La noi lipseşte instituţia americană a garajului, de unde a pornit Steve Jobs) la vânătorile de vrăjitoare ale fiscului, care tratează din start antreprenorii drept hoţi, sau la reţinerea cu care băncile îi tratează, nimic nu îndeamnă posesorul unei idei bune de afaceri să o pună în aplicare.

    Pe de altă parte, trebuie spus că, în ciuda tuturor neajunsurilor, criza a trezit în români spiritul antreprenorial: din 2007 până în 2012 ponderea celor care se simt în stare să înceapă o afacere a crescut de la 13,6% la peste 30%, iar procentul celor care fac planuri serioase pentru o afacere proprie a crescut de la 3% la 6%. S-au triplat atât numărul antreprenorilor începători, cât şi al celor care au intrat în afaceri convinşi că antreprenoriatul este cea mai bună oportunitate.

    Pe acest eşafordaj cred că se poate construi ceva durabil. De aceea, în al zecelea an al existenţei sale, revista Business Magazin va derula o campanie de susţinere a antreprenoriatului, sub toate aspectele sale. În acest prim număr puteţi citi o analiză a modului în care şcoala românească educă şi cultivă spiritul antreprenorial al tinerilor. Vom continua vorbind în fiecare număr al revistei despre finanţări, despre fonduri europene sau despre idei de afaceri şi vom prezenta poveştile unor întreprinzători care au pornit afaceri din nimic. Despre antreprenoriat, despre curaj şi despre dezvoltare vor vorbi şi invitaţii evenimentelor „Storytellers”, care debutează în această săptămână. Acolo, cei mai importanţi oameni de afaceri care au apărut în revistă de-a lungul celor 10 ani ai revistei vor împărtăşi idei, experienţe, credinţe şi fapte care i-au transformat. Şi dacă demersul nostru va mai isca măcar o iniţiativă, se cheamă că n-am risipit timpul nimănui. Şi poate nu-l vom contrazice pe Bill Gates.

    Ilustrez cu „Iarna vânzătorului de aripi” a maestrului Sorin Câlţia.

  • Din greşeală în greşeală, spre victoria finală

    Margaret MacMillan, de la Universitatea din Cambridge, crede, de exemplu, că Orientul Mijlociu poate reprezenta Balcanii lumii moderne, ascensiunea de atunci a Germaniei poate fi asemănată cu actuala creştere a Chinei, economic şi politic, iar teroriştii de acum nu sunt decât imaginea anarhiştilor şi revoluţionarilor comunişti care asasinau în urmă cu 100 de ani.

    Avem inflamări între China şi Japonia, iar Pentagonul a pregătit, pentru orice eventualitate, planurile unui război tot cu China – o situaţie asemănătoare cu divergenţele din 1914 dintre Anglia şi Germania; mai sunt şi alte apropieri, de genul rivalităţilor, fie ele şi economice, dintre state, iar Google vă poate lămuri rapid. „Este momentul să ne gândim la lecţiile dure de acum un secol în speranţa că liderii noştri se gândesc să clădească o ordine internaţională stabilă„, spune profesoara MacMillan.

    Preluate în presă, opiniile au fost întoarse şi pe faţă, şi pe dos, mulţi încercând să identifice motivele pentru care omenirea, astăzi, nu ar repeta greşelile din perioada premergătoare Marelui Război, argumente logice care invocă globalizarea, interesele economice convergente sau teama de armele nucleare.

    Nu m-aş pronunţa în privinţa unui potenţial conflict armat la scară planetară, generat de nemulţumirile induse de criza economică, de supărările chino-japoneze sau de ambiţiile americane sau iraniene; nu cred că vom repeta greşelile din 1914, pentru că deja lumea este ocupată până peste cap cu greşelile momentului, în care, în mod paradoxal, ne adâncim, în loc să căutăm soluţii de depăşire. Europa se autodistruge acum nu cu gaze sau cu mitraliera, ci cu bani, nepăsare şi inconştienţă. Bani care iscă naţionalisme tembele, de genul „noi, cei buni şi voi, cei leneş şi hoţi„, bani care alunecă în seifuri în loc să ajute spitalele sau bătrânii. Nepăsare şi inconştienţă, nu detaliez, sunt evidente – subliniez, nu numai la noi.

    Puteţi citi în acest număr al revistei o istorie grozav de interesantă despre revenirea economică a Islandei, ţara căreia în 2008 i se cânta prohodul şi care acum, adoptând un model propriu de luptă cu criza, a depăşit cu brio problemele. Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, a adoptat formularea „să faci o Islandă”, adică să aplici setul de politici islandeze: băncile cu probleme să fie lăsate să se prăbuşească, moneda să fie devalorizată dacă este proprie, să fie introduse măsuri de control al capitalului şi să se evite încercările de plată a datoriilor externe.

    Ce a făcut Europa este taman pe dos, iar rezultatele le trăim: şomaj, nivel de trai în scădere, naţionalism economic imbecil.
    În tot acest circ, românii, naţie de „supravieţuitori„ de profesie. Teoria mea este că naţia română a cam obosit, genetic, să lupte şi acum e pe cale să piardă lupta sa din Marele Război de Câştigat Un Loc Onorabil în Lume. Adică peste nişte mulţi ani poate vom fi supravieţuit, în spiritul remarcei interlocutorului meu, dar nu ca urmaşi ai lui Decebal şi Traian. Aşa că, zic din nou, nu ne mai trebuiesc greşelile din 1914, le avem pe cele din 2014 şi sunt la fel de, dacă nu chiar mai bune decât cele ale bunicilor noştri. Iar adevăratul război care se poartă în prezent nu este între naţii, ci între state şi cetăţenii acestora.

    Ilustrez cu „Vest şi Est”, tabloul pictorului rus Pavel Filonov, un trăitor în epoca Marelui Război, un avangardist cu o abordare cu totul specială a artei, la care admir detaliul, refuzul clişeelor şi puterea în mânuirea culorii.

  • Mesajul de Sărbători al redactorului-şef al Business Magazin: Depăşiţi noua realitate! Noua realitate este un clişeu

    După cinci ani de criză au apărut deja clişee; unul dintre acestea este cel cu „noua realitate”. Noua realitate a austerităţii, a stagnării, a reducerii consumului, a limitărilor, a investiţiilor minime. Iar acest tip de resemnare mi se pare a fi grozav de dăunător, pentru că nu lasă loc impulsului de a depăşi perioada nefastă, pentru că scoate din ecuaţie curajul şi pentru că pare că acceptăm deja un viitor cenuşiu.

    Aşa că dorinţa mea este să depăşiţi noua realitate! Sper în apariţia cât mai multor iniţiative antreprenoriale, indiferent de cât de mari sunt greutăţile şi cât de puţini banii. Sper ca managerii să iasă din cercul vicios al reducerilor de orice fel şi să înceapă să mizeze pe investiţii, pe dezvoltare, pe extindere. Sper ca politicienii să revină cu picioarele pe pământ şi sper că bancherii îşi vor aduce aminte de rostul lor pe lume.

    Din nou, vă doresc să depăşiţi noua realitate! La mulţi ani!

    Dorin Oancea este redactor-şef al revistei Business Magazin.
     

  • Ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

    Singura ştire care m-a făcut să oftez din rărunchi a fost cea legată de rezultatele elevilor la testele PISA; este vorba de un studiu care se realizează la fiecare trei ani, începând din 2000.  La ediţia 2012 au participat cele 34 de ţări membre ale OCDE şi 31 de ţări partenere, reprezentând peste 80% din economia mondială. La teste au luat parte aproximativ 510.000 de elevi de 15 – 16 ani, care au fost testaţi la matematică, lectură şi ştiinţe, cu accent pe matematică. Rezultatele sunt cam aşa: între 37 şi 41% dintre elevii români au serioase probleme la matematică, citit şi ştiinţe; trebuie să spun că testele au o încărcătură autentică, de viaţă, nu sunt simple verificări ale cunoştinţelor.

    Aş mai repeta: 40 de elevi din 100 au dificultăţi la înţelegerea unui text scris şi nu pot efectua calcule relativ simple. Asta într-o epocă a telefoanelor inteligente, a unei avalanşe informaţionale, a învăţăturii online, a conectivităţii absolute. Cam pe acelaşi palier se situează prietenii şi vecinii bulgari, dar şi elevii din Cipru; în rest rezultatele europenilor sunt, în mare, cam de două ori mai bune decât cele din ţările codaşe. Europenii văd partea plină a paharului, pentru că rezultatele noastre, cu toată nemernicia lor, s-au îmbunătăţit, şi Comisia Europeană subliniază asta.

    Totuşi, aproape jumătate din elevii testaţi nu ştiu a scrie, a socoti şi a citi bine.

    Nu ştiu ce se întâmplă în Cipru, dar îmi imaginez ce este la noi – este vorba de sărăcie, de dezinteres, de o societate lipsită de valori şi ierarhii sociale valabile. Un gest este cumva emblematic pentru mine şi o să explic în continuare ce şi cum. Sunt un călător cu metroul şi zilnic, cam când plec de la muncă, sunt „însoţit„ de elevii unui liceu din zonă, care pleacă şi ei acasă. Coborâm împreună la metrou, într-o zarvă dezinvoltă, iar la urcarea în vagon tinerii se alătură corporatiştilor din Pipera, şi ei în drum spre casă. Şi la un moment dat o mulţime de elevi şi de corporatişti încep să mângâie ecranele telefoanelor smart; nu este curgerea aceea concentrată a lecturii unei postări pe Facebook sau a unui articol online, ci un fel de azvârlitură a mâinii, care se traduce pe ecran într-un şuvoi colorat de litere şi frânturi de imagine; seamănă cu o pictură de Jackson Pollock. Şi mereu mă întreb: ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

    Pare a fi un soi de plictiseală, de multe ori m-am gândit că este un soi de tristeţe de după, după ce au văzut toate, după ce au fost ceas de ceas, minut de minut, secundă după secundă uimiţi, şocaţi, revoltaţi sau încântaţi. Cum să mai fie atraşi de şcoală, de reuşita prin propriile puteri? Un studiu internaţional, ale cărui rezultate le-am salvat pe desktop, arăta că trei sferturi dintre elevii moderni nu sunt atraşi de şcoală, iar 60% nu văd utilitatea învăţăturii; doar 2% nu se declarau plictisiţi de profesori şi cursuri.

    Plictiseala este o boală modernă, nu are nici măcar 200 de ani; un istoric aprecia că a apărut pe la mijlocului secolului XIX, inventată de clasa de mijloc, pe atunci în plină ascensiune. Termenul francez „ennui„ şi cel italian „noia„ intră în această perioadă în uz comun, în vorbire. Înainte nimeni nu s-a plâns de plictiseală, nici scriitorii, nici cronicarii, nici măcar regii; nu există nici măcar o relatare din perioada Renaşterii a cuiva care să acuze că s-a plictisit.

    Mă gândesc că ne trebuie un program mondial de combatere a plictiselii, în care să arătăm oamenilor că există şi altceva sub vârtejul acela de culori şi litere de pe ecranul telefoanelor. Că mai există şi alte adjective în afară de „superb„ şi că poţi emite o propoziţie interesantă fără să foloseşti „gen„. Că poţi să zâmbeşti fără LOL. Şi puteţi completa cu orice credeţi…
    Un tablou intitulat „Prinţesa care nu a zâmbit niciodată„, al unui rus pe nume Victor Vasneţov, o bună imagine a plictiselii, inspirată de un basm.

  • Bulă nu are cont pe Facebook

    Şi, chiar dacă siturile cu bancuri care umplu spaţiul româneasc al internetului au categorie separata cu Bulă, personajul pare să fi ieşit din atenţia publică. Iar eu îl vreau înapoi; Bulă nu a vorbit niciodată romgleză, a fost mai anticomunist decât mulţi revoluţionari de astăzi şi mi s-a părut mereu un personaj logic, cu replici de bun simţ, fie ele cât de parşive sau fără perdea. Nu cred că vreun politician din ziua de astăzi l-ar fi păcălit pe Bulă cu oareşce promisiuni, şi nu cred că s-ar fi lăsat cumpărat cu găleţi, zahăr sau rachiu. Sincer mioritic, Bulă a fost un sprijin pentru români în cele mai grele vremuri şi cred că ne-ar fi ajutat, cu atât mai mult, astazi. Iar astazi nu l-am gasit nici pe Facebook, unde pare a se refugia toata lumea – o să mă fac că n-am văzut nişte profitori bolborosiţi care încercau să se asocieze cu marele nume.

    Serios acum, cum să fie limba română cool, dacă nu-i adăugăm umorul, înţelepciunea, trăinicia lui Bulă? (şi sper să nu se găsească vreun nefericit care să mă atenţioneze în privinţa folosirii lui “cool” în contextul dat). El nu a fost niciodată şef, politician, politruc sau supus; dacă vrem să fim la fel, poate că ar trebui să încercăm să-i semănăm. Demersul minunat al colegilor mei de a regăsi limba română, de a propune texte, oameni, idei şi cuvinte ar trebui completat de fiecare dintre noi, zi de zi, cu acţiuni potrivite păstrării unei identităţi naţionale.

    Asta poate suna pretenţios şi preţios, dar în mintea mea nu-i aşa şi o să explic în continuare ce şi cum, folosind nişte texte mai noi sau mai vechi.

    Emblematic este pentru România personajul de tip “eu sunt prea deştept/ocupat/grăbit/leneş şi nu-mi mai pasă de limba română” cu extinderea firească, dacă îi atragi atenţia cuiva: “…care-i problema ta?! bine că esti tu deştept!…” în materie de scris şi exprimare publică, pe internet dar şi în emisiuni de televiziune sau la radio. {i nu este vorba aici de rigoare nătângă, pentru că îmi place să cred că sunt colocvial şi neaoş şi îmi plac jocurile de cuvinte, ba ştiu şi aprob până şi chestia aceea cu “limba cea dinamică şi vie, care se schimbă şi se adaptează”. Dar există, cred, nişte limite, elastice, personale, dar limite: găsesc, pentru vorbirea curentă, mult mai firească exprimarea cu “download” dacât cu “descărcat”, dar nefirească folosirea lui “a aplica” pentru o slujbă, în locul lui “a solicita”; “aplicaţi aici” înseamnă, în imaginaţia mea, un ins uns cu clei care încearcă să se lipească de perete.

    Un alt presonaj emblematic este Persoana Importantă. Persoana Importantă este prea ocupată, pentru că a fi Important îţi mănâncă o groază de timp şi energie, astfel  încât relaţionează cu tine cu juma de gură şi cu emisfera nededicată, aşa că ia orice metaforă sau glumiţa pe care o emiţi într-un mod cât se poate de concret, drept dovadă de oarece idioţenie şi răspunde ca atare – îngăduitor-condescendent şi fără să zică nimic, că oricum par să nu pricep. Ba îşi îngăduie şi Dumnealui o glumiţă, pe care în fraza următoare mi-o şi explică, să nu se irosească cumva. Este o chestie care în general nu mă deranjează foarte rău, ba chiar mă amuză un pic, pentru că activitatea de a trata condescendent/explica poantele/bate câmpii presupun că implică un mai mare consum de Creier Important decât a fi pur şi simplu sincer/direct/amuzant/onest în răspunsuri. Dar răul e făcut.

    Şi vă mai propun cel mai urât cuvânt din limba română. Este “trudă”. Aici o să citez din mine, pentru că am mai scris despre asta; daca sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Daca sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda. E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime. Trudă este atunci când celui ce face nu-i place ceea ce face; ori, la naiba, nu facem/faceţi mult prea mulţi asta?!

  • Austeritatea, pe jilţuri aurite

    Nimic neobişnuit, repet, omul este european, iar europenii au luat în braţe povestea asta cu austeritatea şi o flutură pe oriunde şi oricum, cu încăpăţânare. Şi, în pofida oricăror critici, rezultate sau contraatrgumente, Cameron a mai adăugat nişte vorbe despre un stat mai flexibil şi mai eficient, dar bănuiesc că asta este numai diplomaţie şi, poate, un picuţ de umor englezesc subtil. Colegii de la Business Insider au remarcat decorul în care premierul britanic şi-a rostit cuvântarea – la Lord Mayor’s Banquet în City-ul londonez, înconjurat de jilţuri aurite, alături de personaje ultra-elegante, la o masă plină de cristaluri şi argintărie fină. Nu sunt ipocrit preluând povestea, omul trebuie să îşi ţină rangul, iar societatea britanică este mult mai formală decât sunt obişnuiţi americanii sau românii. Dar, pe de altă parte, poate că este momentul, într-o lume a comunicării instant, pe mii de canale mai mult sau mai puţin convenţionale, ca oamenii politici să fie din ce în ce mai atenţi cu imaginea şi cu vorbele lor.

    În aceeaşi zi în care David Cameron vorbea despre austeritate, preşedintele şi prim-ministrul din România aveau dispute serioase, dar nu pe teme de austeritate, de infrastructură, de sănătate, de educaţie sau de dezvoltare economică, ci pe tema nu ştiu cărui teren cumpărat. Morga românească, departe de cea britanică, includea tot soiul de apelative dintre care plagiator este cel mai benign. În acest timp lucrătorii din sănătate ameninţă cu greva generală pe termen nelimitat, studenţii şi elevii sunt în stradă, 111.000 de firme, cu afaceri de zece miliarde de euro, îşi întrerup activitatea şi peste 18.000 de companii au intrat în insolvenţă în primele nouă luni ale anului.

    Şi mai adaug: conform angajamentelor Executivului faţă de FMI, falimentul personal, o lege pe care, pur şi simplu privind în jur, o socot esenţială, nu va fi legiferat; proiectele de infrastructură nu-şi vor primi finanţarea nici anul viitor; taxele locale pentru persoane fizice pot creşte după bunul plac al primarilor; sectorul public va fi în continuare ajustat (cine vede aici doar economii, greşeşte profund, sectorul public înseamnă şi consum, şi putere de cumpărare, şi, finalmente, PIB); CFR Marfă va fi nu restructurat, ci pur şi simplu vândut la fier vechi; veţi găsi mai multe detalii în presă.

    A rămas sărmana agricultură să ne pună coroniţa celei mai puternice creşteri economice din UE în T3. Inutil de comentat, când pleci de jos un dâmb pare un munte.

    Austeritatea lui David Cameron, a Angelei Merkel sau a FMI a devenit o afacere, un panaceu care pară că reglează, repară şi vindecă. Vor fi apărând specialişti în austeritate, care să lămurească cum să trăieşti făcând fotosinteză şi cum pot trăi companiile cu o singură tastatură la trei computere şi cu producţia în China. Noile mŞŢanuale de afaceri vor fi „Cum să scapi din capcana bogăţiei: fii auster!” şi „Zece mituri despre austeritate: cu burta goală ai mintea mai limpede”. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne-ar lămuri deja că securitatea socială este o schemă Ponzi.
    Greşit. Climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei, este doar o altă prostie, de pus lângă „too big to fail”.

    Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici despre satul românesc, ci chiar despre companii.

    Şi, pentru că lumea tocmai a aflat că au existat nişte inşi pe nume Lucian Freud şi Francis Bacon, vă prezint un tablou al primului, intitulat „Benefits Supervisor Sleeping„. Pictat în 1995, tabloul îmi evocă, nu ştiu de ce, austeritatea odihnindu-se; cu puţin efort ne putem închipui şi că jilţul este aurit.

  • Cred că enervăm cumplit pe cineva

    Şi nu numai că laptele nu va mai curge, dar în curând, probabil, se va opri şi mierea; asta după ce apicultorii vor fi impozitaţi pentru sistarea activităţii. Un studiu al Consiliului Concurenţei arată că pentru cele mai multe alimente de bază raportul dintre produsele naţionale şi cele provenite din import continuă să fie unul supraunitar, dar că produsele din import câştigă teren. Laptele dulce de consum şi uleiul de floarea-soarelui au înregistrat cele mai mari modificări în această direcţie, arată raportul. Majoritatea produselor importate din categoriile selectate provin, ca şi în perioada anterioară, din ţări ale Uniunii Europene. Produsele analizate au fost laptele dulce de consum, ouăle de găină, carnea de porc, carnea de pasăre, uleiul de floarea-soarelui, pâinea, mezelurile şi vinul. Dacă în aceste cazuri consumul din magazine este asigurat în proporţie 63-88% de produse provenite din România, în cazul legumelor şi fructelor situaţia este inversă. Astfel, doar în cazul verzei şi al cireşelor vânzările sunt acoperite în proporţie de peste 50% din producţie autohtonă, în rest ponderea legumelor şi fructelor provenite din România în totalul vânzărilor magazinelor se situează între 4% în cazul fasolei boabe şi 41% la ceapă uscată.

    Reţineţi: 4% în cazul fasolei boabe. Cu alte cuvinte, mâncarea naţională, fasolea cu cârnaţi, cu care o să sărbătorim apropiatul 1 Decembrie, are 96 de şanse din 100 să nu fie chiar naţională, fiind ea cultivată aiurea în lume, de oameni mai determinaţi, care îşi cunosc şi posibilităţile şi interesele. Aş adăuga acest mic amănunt atât în lista de mândrii naţionale pe care o să le tot înşirăm înainte şi după 1 decembrie, pentru menţinerea dârzeniei sentimentului naţional, cât şi socotitorilor cărora nu le mai ies procentele de creştere a PIB dacă dă Dumnezeu un an mai secetos.

    Mă opresc aici, ar fi o risipă să încep să vorbesc despre nevoia de sprijin a agricultorilor, despre instituţii care să faciliteze preluarea produselor de la agricultori şi vânzarea acestora, despre finanţări sau despre alocarea aiurea a banilor de la buget. O să mă mulţumesc să mai spun că, din câte ştiu, nota de plată a consumatorilor europeni este încăr-cată cu circa 50 de miliarde de euro din cauza preţurilor mai mari la produsele alimentare; jumătate din preţul produselor agricole europene este decis nu de piaţă, ci de măsurile administrative.

    Şi o să mai spun şi un banc, care se leagă bine cu ce am scris mai sus: un ins cu ochii înceţoşaţi, în zdrenţe, murdar, neras, se îndreaptă şchiopătând spre altar şi spune: „Doamne, de ce m-ai ales pe mine pentru toate nenorocirile astea?„. Un glob de foc apare şi o voce tunătoare îi răspunde pe un ton vag compătimitor: „…n-aş putea să-ţi spun exact, dar e ceva la tine care mă enervează cumplit…”.

    Asta e, cred că enervăm cumplit pe cineva. Un câmp pictat de Van Gogh mi se pare cel mai potrivit pentru ilustraţie.

  • Exerciţii de impozitare

    N-am spus istorioara degeaba, are o legătură cu ce voi spune în continuare. Dar, înainte de orice, să trasăm ordonata şi abscisa textului: înţeleg că proiectul de buget al anului viitor nu se închide cu 5 – 6 miliarde de lei. De aici îndârjirea cu care premierul Ponta, şi nu numai, anunţă tot soiul de exerciţii de impozitare – pe piscine, pe locuri de parcare, prin eliminarea nuştiucăror excepţii. Ca un soi de exerciţiu am prins a mă gândi şi eu la mai multe posibilităţi de dobândire a sumei de bani necesari închiderii T-ului domnului Gherghina de la Finanţe.

    Pentru facilitatea exerciţiului, să convertim cele 5-6 miliarde de lei într-un miliard de euro. Pentru restul de 200-300 de milioane de euro să admitem că există posibilitatea ca premierul şi fruntaşii guvernamentali să îi impună aparatului de stat să fure ceva mai puţin. Ceva mai puţin furt ar asigura, sunt convins, nu numai echilibrul bugetului, ci şi ceva kilometri de autostradă în plus, plus ceva şcoli şi spitale, sau ceva medicamente pentru bolnavi.

    În legătură cu miliardul; uite, ce-ar fi ca prima măsură să fie lichidarea analfabetismului? The World Literacy Foundation estimează că neştiinţa de carte costă o naţiune cam 2% din PIB în fiecare an; o valoare uluitoare, dar fezabilă dacă e să ne gândim mai bine, iar la PIB-ul românesc ar fi chiar dublul sumei de care domnul Gherghina are nevoie. Şi România are destui neştiutori de carte, dovediţi sau nu, sute de mii de oameni care nu ştiu să citească şi să scrie şi milioane de oameni care nu pot înţelege un text scris.

    Pagube de un miliard de euro apar în fiecare an de pe urma celor peste un milion de hectare de teren care rămân nelucrate. Punct.

    Am mai putea câştiga miliardul acela dacă oamenii legii ar prinde vreo 1.000 de corupţi, fiecare cu câte o şpagă de un milion de euro. Scenariul pare SF, la fel cum este şi povestea cu analfabetismul, dar gândiţi-vă de câte şpăgi de un milion de euro aţi auzit în ultima vreme, la ce nivel şi, iarăşi, veţi vedea că este de fapt plauzibil.

    Chemaţi acasă românii plecaţi din ţară în ultimii 20 de ani şi veţi/vom câştiga mai mult de un miliard de euro. De mai bine de două decenii România pierde câte un cetăţean la fiecare patru minute; mulţi dintre ei muncitori calificaţi, medici, ingineri, artişti, oameni în putere; cineva estima la un moment dat pierderile induse de plecarea acestora la 40 – 50 de miliarde de euro. Dacă un milion dintre ei s-ar întoarce acasă, cred că ar avea puterea de a schimba în bine ţara asta, obişnuiţi fiind cu rigori care ne lipsesc în mod uzual. Ar porni mici sau mari afaceri, ar schimba mentalităţi, ar cere servicii de calitate şi ar oferi competenţe pe care acum le plătim cu bani grei. Şi cel mai mare investitor străin din România, căpşunarul, s-ar transforma în cel mai mare investitor român.

    O să mai pomenesc doar în treacăt de câştigurile care ar rezulta din eliminarea unei câtimi din economia informală, estimată între 20 şi 30% din PIB; este un subiect care a tot fost pomenit. La fel de pomenită este şi îmbunătăţirea colectării, de care am vorbit şi săptămâna trecută: România pierde peste 10 miliarde de euro pe an din TVA neîncasat – faţă de media Uniunii Europene, de 20%, la noi procentul este dublu şi mai bine, de circa 48%. La vecinii bulgari TVA pierdut este mult sub media europeană, doar 15%.

    Soluţia creşterii taxelor şi impozitelor pentru umplerea golurilor bugetului a fost practicată de mai toate guvernele, indiferent de culoare şi de orientare; o uniformitate în gândire cumva înspăimântătoare în lipsa ei de raţiune. 

    Aşa că vă prezint un tablou interesant, frumos, dar cumva înspăimântător în uniformitatea lui: îi aparţine Laviniei Fontana (1552 – 1614), prima doamnă a picturii mondiale, şi este portretul Biancăi degli Utili Maselli şi a şase dintre copiii săi.

  • Greaua moştenire a borcanului cu miere

    Dar a apărut oroarea cu copilul omorât de câini şi ideea mea nu a mai avut niciun rost. Nu te poţi bucura într-o lume bolnavă; poţi, cel mult, să te rogi să nu-ţi pierzi uzul raţiunii, logica, bunul simţ. Şi aş vrea să evidenţiez o latură grotescă a poveştii, cea cu pasatul răspunderii.

    Benjamin Disraeli este o figură ciudată atât în rândul scriitorilor, cât şi al politicienilor – astăzi o să ne ocupăm de politică. Îl socot pe Disraeli cel mai onest politician al tuturor timpurilor, aceasta pentru că în 1868, la auzul veştii că va conduce guvernul britanic, a exclamat, suficient de tare încât istoria să consemneze: „Ura! Ura! Am ajuns la borcanul cu miere!”. Nu am mai auzit sau văzut sau citit despre un politician care să rezume esenţa luptei politice aşa de franc şi nici nu cred că a mai existat vreunul.

    Totuşi, domnul Disraeli a fost un politician adevărat, pentru că peste ceva vreme, când a aflat că va fi înlocuit de eternul său rival Willian Gladstone, a scris ceva texte meditative pe marginea puterii, a responsabilităţii şi a datoriei sacre a politicianului faţă de Dumnezeu şi popor.  La fel de firesc, nu?

    Pasarea răspunderii de care pomeneam nu este o noutate, ci ţine de teme perene precum „greaua moştenire„. De ani de zile, întâmplă-se orice, în secunda trei apare câte un ins care îşi declină responsabilitatea, blindat cu acte normative, decizii, hotărâri sau pur şi simplu tupeu. Dar pasarea răspunderii a devenit acum un spectacol grotesc, pentru că se face mârlăneşte, fără măcar cuvenita eleganţă: disputele între Palatul Victoria şi Cotroceni, legate de privatizarea CFR Marfă, de Roşia Montană sau de gazele de şist, promptitudinea cu care foşti primari ai Capitalei au soluţii deşi nu au făcut mare lucru, graba cu care actualii pilaţi se spală pe mâni, toţi nevinovaţii anchetaţi şi care au răspuns la orice acuzaţie. Se iau sau au fost luate decizii care, în timp, s-ar putea dovedi nefaste pentru naţia aceasta amărâtă, care ne-ar putea costa mult mai mult decât nişte bani. Cine va răspunde atunci şi cu ce măsură? Ştiţi, dacă tot spargeţi şampanii când ajungeţi la borcanul cu miere, obişnuiţi-vă şi cu gustul ţărânii.

    „Anschluss – Alice in Wonderland” este o pictură semnată de Oscar Kokoschka, pictor şi scriitor austriac, reprezentant de seamă al curentului expresionist (şi cred că din punct de vedere economic trăim o perioadă expresionistă, în care emoţiile influenţează şi modifică realitatea). A trăit o poveste de amor cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler, poveste intensă şi scurtă, întreruptă de înrolarea artistului în armata austriacă, în primul război mondial. Este rănit în Rusia şi se întoarce acasă, în 1918, cu minţile relativ rătăcite. În acest moment expresionismul din artă capătă viaţă: Kokoschka apelează la serviciile unei creatoare de păpuşi pentru a-i furniza o replică a Almei, cât mai exactă şi cu detalii cât se poate realiste. În şase luni Hermine Moos, maestra păpuşăreasă, îi furnizează rezultatul strădaniei sale, o replică a iubitei.

    Oscar Kokoschka va imortaliza păpuşa în tablouri şi va încerca să-şi regăsească pasiunea, dar Alma cea din cârpe şi lemn îl va dezamăgi pe artist; în scurt timp el realizează tristeţea demersului său şi renunţă la surogatul de femeie: la capătul unei beţii crunte, o duce în grădină, cu alai, şi îi sfărâmă de cap o sticlă de vin roşu.

    „Anschluss – Alice in Wonderland”are un mesaj politic evident, referindu-se la anexarea Austriei de către Germania lui Hitler. În timp ce Viena arde în flăcări, unii nu văd, nu aud sau nu vorbesc. În stânga Fecioara cu un Prunc echipat cu mască de gaze, iar în dreapta o Austrie dezgolită, care îndreaptă un deget către privitor: „…ştii, mâine ai putea fi în locul meu”.