BusinessMagazin

Tag: dictatura

  • Cine sunt noii dictatori ai secolului XXI

    Definiţia obişnuită a unei dictaturi se referă la un guvern susţinut prin acte de violenţă – este cazul totalitarismului din secolul XX, unde tirani precum Stalin, Hitler sau Mao au ucis milioane de oameni în numele unor ideologii aflate la marginea legii.

    În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

    Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

    Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

    În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

    Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

    Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

    „În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

    Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

    Poate părea ca o strategie de marketing electoral, dar acţiunile sale de după preluarea celei mai înalte funcţii în stat arată natura lui Duterte: de când a devenit preşedinte, el a coordonat o campanie care a dus la uciderea a peste 2.400 de persoane. „Mulţi vor mai fi ucişi până când ultimul traficant e scos de pe străzi. Până când ultimul om care produce droguri e mort, noi vom continua“, le-a spus liderul politic jurnaliştilor locali.

    Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • SECRETELE Coreei de Nord: Nouă lucruri pe care trebuie să le ştii despre ţara aflată sub DICTATURA lui Kim Jong

    Ţara este descrisă ca fiind izolată şi total lipsită de accesul la tehnologia secolului 21. Statisticile sunt greu de obtinut şi sunt bazate, de cele mai multe ori, pe estimări, explică BBC, într-o analiză care prezintă nouă infografice cu cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim despre Coreea de Nord. 

    Kim Il-sung a înfiinţat efectiv Coreea de Nord în 1948, iar dinastia familiei sale a domnit încă de atunci, controlul puterii fiind preluat din tată în fiu.

    În aceeaşi perioadă, Coreea de Sud a reuşit să unească şase republici, a trecut printr-o revoluţie, dar şi prin tranziţia la alegeri libere. În total, 12 preşedinţi au condus ţara, acoperind 19 mandate.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • SECRETELE Coreei de Nord: Nouă lucruri pe care trebuie să le ştii despre ţara aflată sub DICTATURA lui Kim Jong

    Ţara este descrisă ca fiind izolată şi total lipsită de accesul la tehnologia secolului 21. Statisticile sunt greu de obtinut şi sunt bazate, de cele mai multe ori, pe estimări, explică BBC, într-o analiză care prezintă nouă infografice cu cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim despre Coreea de Nord. 

    Kim Il-sung a înfiinţat efectiv Coreea de Nord în 1948, iar dinastia familiei sale a domnit încă de atunci, controlul puterii fiind preluat din tată în fiu.

    În aceeaşi perioadă, Coreea de Sud a reuşit să unească şase republici, a trecut printr-o revoluţie, dar şi prin tranziţia la alegeri libere. În total, 12 preşedinţi au condus ţara, acoperind 19 mandate.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • SECRETELE Coreei de Nord: Nouă lucruri pe care trebuie să le ştii despre ţara aflată sub DICTATURA lui Kim Jong

    Ţara este descrisă ca fiind izolată şi total lipsită de accesul la tehnologia secolului 21. Statisticile sunt greu de obtinut şi sunt bazate, de cele mai multe ori, pe estimări, explică BBC, într-o analiză care prezintă nouă infografice cu cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim despre Coreea de Nord. 

    Kim Il-sung a înfiinţat efectiv Coreea de Nord în 1948, iar dinastia familiei sale a domnit încă de atunci, controlul puterii fiind preluat din tată în fiu.

    În aceeaşi perioadă, Coreea de Sud a reuşit să unească şase republici, a trecut printr-o revoluţie, dar şi prin tranziţia la alegeri libere. În total, 12 preşedinţi au condus ţara, acoperind 19 mandate.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • SECRETELE Coreei de Nord: Nouă lucruri pe care trebuie să le ştii despre ţara aflată sub DICTATURA lui Kim Jong

    Ţara este descrisă ca fiind izolată şi total lipsită de accesul la tehnologia secolului 21. Statisticile sunt greu de obtinut şi sunt bazate, de cele mai multe ori, pe estimări, explică BBC, într-o analiză care prezintă nouă infografice cu cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim despre Coreea de Nord. 

    Kim Il-sung a înfiinţat efectiv Coreea de Nord în 1948, iar dinastia familiei sale a domnit încă de atunci, controlul puterii fiind preluat din tată în fiu.

    În aceeaşi perioadă, Coreea de Sud a reuşit să unească şase republici, a trecut printr-o revoluţie, dar şi prin tranziţia la alegeri libere. În total, 12 preşedinţi au condus ţara, acoperind 19 mandate.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Trăim într-o dictatură, a angajaţilor în România şi a directorilor în Vest

    Într-o discuţie avută la Galaţi în cadrul conferinţelor ZF Antreprenorii României, organizate împreună cu Banca Transilvania, Felix Paraschiv, proprietarul supermarketurilor Paco din judeţul Vrancea, spunea că o problemă care nu prea se discută public este legată de dictatura angajaţilor.

    Toate companiile din România se confruntă cu problema forţei de muncă, respectiv lipsa ei, sau cu faptul că oamenii sunt slab pregătiţi, cu fluctuaţiile mari de personal şi cu faptul că angajaţii pleacă când vor, deşi au investit în ei ore de pregătire profesională şi cursuri de calificare.

    Constantin Dumitru, proprietar al Lubrimet Galaţi, spune că în Suedia, despre care percepţia tuturor este că protecţia socială a angajaţilor se află la cea mai ridicată cotă din Europa, salariaţii nu pot să părăsească compania când vor, dacă aceasta a investit în ei. Sau părăsesc compania şi plătesc cursurile. În România, un angajat poate să plece şi a doua zi. „Există muncitori care pleacă şi după două zile de la angajare… Sunt multe situaţii în care oamenii stau trei luni şi o zi în fabrică, doar ca să îşi depăşească perioada de probă şi să nu mai plătească echipamentul“, a spus la conferinţa ZF HR Insider Cristina Moga, HR manager în cadrul Webasto, un producător de componente auto cu 1.300 de salariaţi în fabrica pe care o operează lângă Arad.

    Cristina Cândea, HR manager al producătorului de componente auto Coindu din Curtici, Arad, spune că „am angajat 1.000 de oameni ca să ne asigurăm că rămânem cu 500 în fabrică. Perioada medie petrecută în fabrică de către cei care au plecat a fost undeva la 40 de zile“.

    Dincolo de infrastructură, cele mai mari probleme pentru economia României şi firmele care operează aici sunt legate de forţa de muncă, nu de lipsa de proiecte sau comenzi şi nici de finanţare.

    Cei care conduc companiile şi fabricile, cei responsabili de HR au coşmaruri legate de faptul că nu pot onora comenzile şi vor pierde contractele. O fluctuaţie de personal de 40% în anumite domenii, unde munca nu este foarte complicată, ţine de normalitate. Sunt centre de suport – call centere – care pot ajunge şi la o fluctuaţie de personal de 70%.

    Ce-i de făcut? Majorarea salariilor, astfel încât angajaţii să nu se mai gândească să plece? Feliciu Paraschiv de la Paco Supermarket spune că după o majorare angajaţii trag o lună, două, iar după aceea totul revine la normal, aşa că nu prea este soluţia câştigătoare. Pentru companiile care livrează produse cu valoare adăugată mică, majorarea salariilor reprezintă un dezastru, având în vedere că ele au venit în România pentru forţa de muncă low cost şi mai bine pregătită decât în alte ţări.

    Înăsprirea condiţiilor de plecare dintr-o companie, mai ales dacă angajaţii beneficiază de pregătire şi cursuri de calificare din partea firmei? Ar putea să fie o soluţie, dar cine să o susţină în Parlament prin modificarea legilor? Niciun partid nu ar vota acest lucru, punându-şi sindicatele şi alegătorii în cap.

    Cum să plătească angajaţii faptul că cineva îi învaţă o meserie, le arată cum trebuie făcute operaţiunile, cum se face un PowerPoint, cum se lucrează cu Excelul, cum să facă şi să marketeze un produs etc.?! Este de la sine înţeles că aceste lucruri sunt gratuite, sunt o obligaţie a companiei când te angajează să te înveţe ce şi cum să faci, nu?! Dacă cineva îşi bate capul cu un angajat, depune ore de muncă în a-l pregăti şi apoi acesta pleacă, cine plăteşte pentru acest lucru?

    Cum poate fi cuantificată această pregătire de care beneficiază cineva gratis, pe care apoi şi-o vinde în altă parte, unde primeşte un preţ mai mare? Poate ar trebui să existe şi aceşti indicatori în contractele de muncă, ca o datorie a unui angajat faţă de o companie.

    Dacă ne uităm la vârful unei companii, în societatea actuală există şi o dictatură a directorilor, a CEO-ului, a managementului din prima linie în faţa acţionarilor, în special pentru firmele listate la bursă şi unde nimeni nu are un control absolut. Într-o firmă unde sunt mii şi zeci de mii de acţionari, iar cel mai mare dintre ei nu are mai mult decât câteva procente, CEO-ul, mai ales dacă este şi preşedintele boardului, decide tot. Este cazul în America şi parţial în Europa.

    Democratizarea companiilor, începută în anii `70 -`80, când au fost listate la Bursă, a adus în timp şi această dictatură a managementului în faţa acţionarilor, cei mai mulţi dintre ei fiind pensionari, cu banii aflaţi în fondurile de pensii şi de investiţii.

    Controlând practic compania şi boardul, directorii au reuşit să domine şi adunările generale ale acţionarilor, luându‑şi partea când firmele au avut profit prin bonusurile legate de evoluţia acţiunilor, dar lăsând pierderile, atunci când au existat, pe seama acţionarilor. Preţul crizei a fost plătit de acţionari şi nu de directorii care au condus companiile şi băncile şi care de multe ori, prin deciziile luate, au accentuat criza sau chiar au provocat-o.

    De aceea, noile şi vechile generaţii din Occident încep să conteste capitalismul, care a adus mai mulţi bani doar clasei corporatiste de top, sărăcind în schimb acţionarii. De asemenea, ţările mai slabe din punct de vedere economic încep să ridice ziduri împotriva globalizării şi a investitorilor străini.

    Două faţete ale aceluiaşi fenomen: în România – dictatura angajaţilor fără bani, iar în Occident – dictatura directorilor (CEO-urilor) cu bani.

  • Cine sunt noii dictatori ai secolului XXI, care au ajuns la puterea prin mijloace democratice

    Definiţia obişnuită a unei dictaturi se referă la un guvern susţinut prin acte de violenţă – este cazul totalitarismului din secolul XX, unde tirani precum Stalin, Hitler sau Mao au ucis milioane de oameni în numele unor ideologii aflate la marginea legii.

    În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

    Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

    Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

    În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

    Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

    Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

    „În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

    Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

    Poate părea ca o strategie de marketing electoral, dar acţiunile sale de după preluarea celei mai înalte funcţii în stat arată natura lui Duterte: de când a devenit preşedinte, el a coordonat o campanie care a dus la uciderea a peste 2.400 de persoane. „Mulţi vor mai fi ucişi până când ultimul traficant e scos de pe străzi. Până când ultimul om care produce droguri e mort, noi vom continua“, le-a spus liderul politic jurnaliştilor locali.

    Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Cine sunt noii dictatori ai secolului XXI, care au ajuns la puterea prin mijloace democratice

    Definiţia obişnuită a unei dictaturi se referă la un guvern susţinut prin acte de violenţă – este cazul totalitarismului din secolul XX, unde tirani precum Stalin, Hitler sau Mao au ucis milioane de oameni în numele unor ideologii aflate la marginea legii.

    În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

    Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

    Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

    În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

    Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

    Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

    „În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

    Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

    Poate părea ca o strategie de marketing electoral, dar acţiunile sale de după preluarea celei mai înalte funcţii în stat arată natura lui Duterte: de când a devenit preşedinte, el a coordonat o campanie care a dus la uciderea a peste 2.400 de persoane. „Mulţi vor mai fi ucişi până când ultimul traficant e scos de pe străzi. Până când ultimul om care produce droguri e mort, noi vom continua“, le-a spus liderul politic jurnaliştilor locali.

    Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Cum dictatura lui Franco a împins Spania în topul mondial al ascensoarelor: 20 la 1000 de locuitori

    Ce înseamnă asta? Că Spania este o naţie de trăitori la bloc, 65% dintre cetăţeni fiind în această situaţie (alte ţări din Europa care se compară cu Spania sunt Estonia şi Letonia).

    Şi cum au ajus spaniolii trăitori la bloc? Până în 1950 mai puţin de jumătate din spanioli aveau propria locuinţă, dar în următorii 50 de ani ponderea a crescut la 80%, cu sprijinul dictatorului Franscisco Franco, care a condus Spania din 1939 până în 1975. Războiul civil ce a precedat al doilea război mondial a dus la o criză a locuinţelor. Ostilităţile au dus şi la un flux masiv de locuitori din zona rurală spre oraşe.

    Din dorinţa de a deveni popular, Franco a introdus o serie de legi dure privind închirierile, dar efectele au fost ample: proprietarii nu puteau obţine venituri, proprietăţile se degradau, iar calitatea spaţiilor de locuit şi oferta s-au redus. După 1950 Franco a schimbat politica, dorind o naţie de proprietari şi nu de proletari. O nouă legislaţie a dus la canalizarea economiilor populaţiei către construcţii urbane; în acelaşi timp, dorinţa lui Franco de a păstra cât mai mult teren agricol a “înălţat” clădirile. Cea mai răspândită formă de locuire au devenit ansamblurile de blocuri cu peste 1000 de apartamente, şi astfel s-au născut aglomerările urbane moderne din Spania. Şi multele ascensoare care le însoţesc.

  • Reductio ad Băsescum

    Evident, intervenţia lui Băsescu & Udrea a avut darul să enerveze şi să radicalizeze ambele partide, care fie l-au acuzat pe preşedinte de ingratitudine faţă de sprijinul acordat cu ocazia suspendării (cazul PDL), fie şi-au reafirmat poziţia din 2012 ostilă preşedintelui (cazul PNL), rezultatul fiind că speranţa cea mai mare şi pariul cel mai dificil al celor două partide, acela de a se întâlni pe un teren neutru în raport cu Traian Băsescu (cum spunea Klaus Iohannis – “unificarea dreptei acum nu se face nici cu Băsescu, nu se face nici împotriva lui Băsescu, ci fără Băsescu”) au fost zădărnicite, cel puţin pentru moment.

    Locul pariurilor şi al dezbaterilor despre cum se va face unificarea, dacă va fi alianţă sau fuziune, ce nume ar avea noua formaţiune, cine vor fi prezidenţiabilii etc., a fost astfel luat din nou de ciondănelile pe vechea şi unică temă a politicii româneşti din ultimii 10 ani: a fi sau a nu fi băsist, unde prin “băsist” se înţelege, în funcţie de cine foloseşte termenul, tot ceva extrem şi puternic ideologizat: fie un om care luptă cu comuniştii (de la PSD şi toate celelalte partide în afară de PMP), fie un om care susţine dictatura (lui Traian Băsescu).

    Tot în această fatală reducere la băsism/antibăsism s-au înecat şi zbaterile unor Mihai-Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi sau Adrian Papahagi, care au încercat să o critice pe Elena Udrea pentru dogmatismul pro-Băsescu, respectiv pentru politica de promovare a oamenilor în PMP, doar pentru a fi însă rapid apostrofaţi atât de Băsescu, cât şi de Udrea că “se pun cu o femeie” fiindcă nu au curajul să-l înfrunte pe primul bărbat al ţării.