De acolo vine, cu o bună instrucţie, şi dl premier Ungureanu. Fără să-l oblige cineva, d-sa a “trântit uşa” cârdăşiei de guvernământ care îi cerea bani pentru mită electorală. “Ia uitaţi-vă ce curajos, ce vertical sunt, mai băgaţi-mi nişte procente de încredere în buzunar, stimat popor!” O săptămână mai târziu, acelaşi Ungureanu dă banii cu graţie, justificând totul, în discuţie cu dl Emil Hurezeanu, prin grija faţă de omul de la ţară, faţă de apa, groapa şi curentul lui – să-ţi dea lacrimile, nu altceva.
Iarăşi, visând că e prim-ministru, dl prim-ministru declară că trebuie scăzut CAS-ul şi nicidecum mărite salariile – vedeţi ce independent politic şi realist economist sunt? Primeşte rapid un cap în gură de la cârmaciul prezidenţial – vezi cum măreşti salariile şi pensiile, intelighentule, că vin alegerile, chestia cu CAS-ul poţi să ţi-o înrămezi lângă diplome. Absolut memorabil, dl Ungureanu se bagă înapoi sub pat, arătând, în aceeaşi emisiune, că a vorbit de CAS fără să precizeze o dată, aşa, sub specia eternităţii…
În fine, în cazul UMF Tg. Mureş, lingvistul Ungureanu ajunge să pună maghiara în aceeaşi oală cu engleza, limbi străine amândouă, ca să demonstreze cât de corectă şi frumoasă e cedarea la şantajul grosolan al UDMR. Emulaţie mare, ca şi în jurul contractului Chevron, cum zice tot lingvistul Ungureanu: adică cetăţenii revoltaţi de exploatarea nocivă a gazelor, politicienii din opoziţie, jurnaliştii vor cu toţii să-şi bage câte o sondă în şist ca să emuleze, adică să încerce să-i depăşească pe americani la capacitatea de extracţie. Căci asta înseamnă emulaţie, concurenţă, întrecere, şi nu ceva între emoţie, ebuliţie şi mulgere, cum a fost informat la SIE cărturarul Ungureanu.
Dar toate acestea sunt doar aperitive faţă de plăcinta colosală pe care dl premier a trântit-o în finalul dialogului de aseară. Patetismul meu e sincer, nu ca al altor politicieni, ne-a asigurat dl Ungureanu asemenea violatorului în grup care declară la proces că, spre deosebire de brutele celelalte, el o iubeşte sincer pe capra abuzată. După care a livrat marea povaţă: “A face politică înseamnă a fi moral, domnule Hurezeanu. Politica e o artă a moralităţii!”
Nu discut abisul definirii politicii prin existenţa morală, că mă ia ameţeala. Dar faptul că pupilul lui Andrei Pleşu crede că există o artă a moralităţii spune mult despre morala personajului.
Dacă în legătură cu o moralitate a artei se poate discuta, de la Villon până la marchizul de Sade şi Céline, o artă a moralităţii nu văd cum ar putea exista. Nu e nimic artistic în a fi moral. A nu fi făţarnic, a nu fi oportunist, a nu minţi, a nu trăda, a-ţi asuma greşelile şi a plăti pentru ele nu presupune talent. Moralitatea nu e nici măcar o profesie.
Moralitatea e un organ, ca inima sau ficatul, îl ai sau nu îl ai, cu deosebirea că poţi trăi şi fără el. Ea îţi aparţine în totalitate – eşti moral în primul rând faţă de tine însuţi – , nu e menită aprecierii celorlalţi, ca arta.
Sau, raportată la politica românească actuală, moralitatea poate fi definită ca o boală psihică.
Totuşi, uitându-mă la dl Ungureanu, parcă mi se încheagă până la urmă în faţa ochilor, aşa cum Kafka vorbea despre un artist al foamei, imaginea unui artist al moralei: acela care deschide gura mare, dă capul pe spate, înghite un rahat considerabil, după care se şterge fin la gură cu şervetul şi ne demonstrează că a fost o băliguţă de înger.
Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul