BusinessMagazin

Tag: Cronica de teatru

  • Recomandare de spectacol: E adevărat, E adevărat, E adevărat

    Strigătul de luptă pentru reabilitarea reputaţiei unei artiste compromise de profesorul ei, prin abuz de putere, hărţuire şi viol. Asta ar fi fraza care sumarizează intriga din spectacolul „E adevărat, E adevărat, E adevărat!” pe care îl puteţi vedea la Teatrul ACT (Calea Victoriei nr. 126).

    de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

    Am ales să scriu despre acest spectacol din dorinţa de a aduce încă o dată în spaţiul public subiectul hărţuirii, care încă e o practică nepermis de des întâlnită în zilele noastre. Statisticile cercetătorilor făcute pe acest subiect în ultimii 5 ani (Centrul Filia, doamna Simona Cherciu) sunt îngrijorătoare şi arată că 95% dintre femei sunt hărţuite pe stradă. De la diverse apelative, la atingeri, bruscări şi chiar viol. Cu toate astea, deşi avem şi noi de curând o legislaţie în vigoare, cazurile declarate, abuzurile denunţate sau amenzile sunt în număr de câteva zeci în ultimii 5 ani, semn că victimele se confruntă cu ruşinea, cu prejudecăţile societăţii şi nu au curaj să lupte pentru cauza lor. Am mai scris despre asta şi anul trecut în cronica „Jocurile puterii nasc monştri” – despre spectacolul Oleanna (Teatrul de Artă Bucureşti), spectacol ce abordează cam acelaşi subiect, dar din alte unghiuri. În calitate de mamă de adolescentă sunt îngrijorată de fenomen şi mi-ar plăcea să dispară definitiv aceste practici de hărţuire stradală, parcuri, mijloace de transport, sau hărţuire sexuală în diverse comunităţi (academice, de lucru etc.). Nu mai vorbesc de forma extrema de abuz – violul… Ştiu că e o utopie, pentru că e în firea umană această pornire animalică, însă e dreptul meu să sper şi datoria mea de om să pun umărul la conştientizarea subiectului. Nu descriu naraţiunea piesei.

    Redau discuţiile avute atât cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu (manager al Teatrului Nottara), cât şi cu foarte delicata actriţă Emilia Bebu, care interpreteazâ rolul Artemisiei Gentileschi, artista din perioada barocă de secol XVII, care a fost victima abuzului profesorului ei. Ce am remarcat şi m-a bucurat enorm, un alt motiv pentru care am ales să scriu despre acest spectacol, este faptul că echipa spectacolului a avut câteva reprezentaţii doar pentru liceeni, urmate de dezbateri pe tema hărţuirii, în prezenţa unui psiholog. Educaţia prin arta e una dintre cele mai nobile metode şi recomand părinţilor care citesc acest material să propună şcolilor şi liceelor să organizeze niste „excursii cool” şi pe la teatru. Personal, consider că vor fi de mare succes în rândul elevilor şi vor bate orice scrolling pe Insta, YouTube sau TikTok. Vorbesc, desigur, din experienţa mea de părinte.

    Cum ai primit propunerea de la regizorul Alexandru Mâzgăreanu?

    Pe Alex îl cunosc de multă vreme. Ne-am întâlnit pentru prima dată în timpul repetiţiilor pentru spectacolul lui Ducu Darie „Ce păcat că-i curvă” de la Teatrul Bulandra, iar în urmă cu cinci ani am lucrat împreună la spectacolul „Cum vă place” la Teatrul Nottara. În vara lui 2021 am primit un telefon de la Alex în care îmi propunea să citesc un text şi mai apoi să-i trimit un feedback. Am citit textul pe nerăsuflate şi mi-am zis: „Wow, ce subiect şi ce partituri!”. Când am citit că subiectul este bazat pe fapte reale, am căutat imediat să aflu cine este Artemisia Gentileschi (mea culpa, nu îmi era cunoscută opera acestei pictoriţe). La acel moment, habar nu aveam că o voi juca pe Artemisia. Abia în septembrie 2022, am aflat ce rol urma să joc. Propunerea lui Alex a venit cu mult curaj pentru acel moment din viaţa mea şi îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru. M-a ajutat întregul context, am avut norocul de a lucra cu două actriţe foarte bune şi foarte generoase, adică să le am partenere pe Mihaela Teleoacă şi pe Florentina Ţilea. A însemnat mult pentru mine! Îmi place să cred că suntem un trinom bine sudat în construcţia lui Alex. Şi mă bucură mult faptul că am avut şansa de a mă întoarce la „prima mea căsuţă”, scena pe care am debutat în urma cu 16 ani – Teatrul Act. Este spaţiul ideal de lucru pentru orice actor. Şi în teatrul ăsta chiar sunt spectacole foarte, foarte bune.  Recomand tot repertoriul Teatrului Act.

    Autor: Breach Theatre

    Regia: Alexandru Mâzgăreanu

    Distribuţie: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Ţilea

    Preţ bilet: 50 lei

    Cum consideri rolul, având în vedere subiectul atât de delicat (violul/trauma personajului şi abuzurile din timpul judecării cazului) şi faptul că viziunea regizorală presupune cvasinuditate?

    A fost pentru prima dată când m-am aflat faţă în faţă nu cu un personaj fictiv, ci cu un personaj cât se poate de real şi asta a făcut ca lucrul la rolul acesta să-mi dubleze responsabilitatea şi grija. Am studiat împreună cu Alex depoziţiile din timpul procesului intentat de tatăl Artemisiei – pictorul Orazio Gentileschi – lui Agostino Tassi, am citit mult despre Artemisia, i-am cercetat lucrările, am urmărit documentare, seriale care conţin tema abuzului, am ascultat mărturisiri ale multor victime supuse abuzurilor sexuale. Rolul acesta are un parcurs interior destul de greu de suportat, probabil că oricare dintre noi am fi fost zdrobiţi de tipul de abuz la care a fost supusă Artemisia în timpul procesului. Dacă în vremurile noastre primim suport psiho-emoţional pe parcursul unui proces, în anii 1600 nu numai că nu exista sprijin psiho-emoţional pentru o persoană supusă atâtor abuzuri, dar chiar erau încurajate practicile brutale cu scopul de a se dovedi Adevărul prin Capacitatea de Rezistenţă a victimei la Tortură. Dacă vrei, această capacitate de rezistenţă la orori era un fel de test al onestităţii, echivalentul detectorului de minciuni din zilele noastre. Ce admir foarte mult la Artemisia este demnitatea ei, onoarea şi mai ales forţa de a reveni după acest şir de abuzuri pe care le trăieşte. Faptul că nu lasă aceste orori să o stăpânească, faptul că are forţa de a lupta, de a deveni activă cu viaţă ei, faptul că în ciuda prejudecaţilor vremii „îndrăzneşte” să dea la Academia de Arte din Florenţa, devenind astfel, prima femeie admisă. Toate astea şi multe altele te fac pe tine, cel/cea din 2023, să spui: „Ei bine, this is what I have to fight for!”, respectiv cu mentalităţile privind condiţia femeii în societate pentru că da, cred că asta este esenţial în parcursul Artemisiei Gentileschi – faptul că a fost stăpână pe propria ei fiinţă şi că a luptat cu mentalităţile acelor vremuri. Legat de faptul că viziunea regizorală implică această cvasinuditate, sunt nevoită să recunosc faptul că ea este necesară. Spun „sunt nevoită” pentru că nu am acceptat uşor propunerea lui Alex. Nu este comod absolut deloc să fii vulnerabil fizic şi nu pe orice scenă, ci chiar pe scena Teatrului Act, unde publicul este la doi metri de tine. Am mai experimentat acest tip de nuditate în spectacolele lui Andrei Şerban şi la Alexandru Darie, dar scena de la Bulandra îţi oferă un cu totul alt confort datorat distanţei dintre actori şi public. Aici m-am speriat foarte tare din cauza expunerii mult prea directe în săliţa Teatrului Act, dar am înţeles, după multe discuţii cu regizorul, necesitatea acestui moment. Şi mai e ceva ce m-a încurajat şi anume chiar atitudinea pe care a avut-o Artemisia Gentileschi faţă de nudul feminin, faţă de corpul femeii, atitudine pe care a afişat-o în lucrările ei, îndrăznind în anii 1600 să răstoarne reprezentările proiectate de pictorii bărbaţi asupra nudurilor feminine. Artemisia chiar atrage atenţia asupra aşteptărilor şi fanteziilor ce sunt proiectate asupra femeilor în lucrările ce aparţin pictorilor bărbaţi. Aşadar, mi-am luat argumente pentru acel moment de cvasinuditate chiar din acest tip de abordare pe care l-a avut Artemisia Gentileschi.

     

    Ai văzut reprezentaţia celor de la Breach Theatre?

    Da, am văzut spectacolul de la Londra, mi-a plăcut mult. Dar viziunea este în cu totul altă direcţie şi se adresează societăţii/mentalităţii britanice. De exemplu, în acest moment, în Marea Britanie este ilegală hărţuirea femeilor pe stradă (comentarii cu tentă sexuală, urmărirea, blocarea trecerii) şi de curând s-a propus chiar adoptarea unei noi legi prin care să se pedepsească cu până la doi ani de închisoare acest tip de hărţuire  – repet: comentarii cu tentă sexuală pe stradă!!! Aşadar, grija pentru siguranţa femeilor este mult mai atent tratată în acea societate. Când am făcut spectacolul „Oleanna” de David Mamet, împreună cu Andreea Vulpe şi Adrian Titieni (asta în urmă cu 16 ani, tot la Teatrul Act, spectacol în care am debutat), spectacol care era în aceeaşi cheie în care este construit „E adevărat, e adevărat, e adevărat” de la Breach Theatre, în sala de spectacol, absolut toţi bărbaţii mă urau la final. Erau reacţii de bucurie în sală când, în finalul spectacolului,  profesorul îşi loveşte eleva. Nu am cum să uit vreodată reacţia din sală a lui Adrian Pintea la momentul descătuşării profesorului (Adrian Titieni/John), când l-am auzit strigând „Yeeees!” atât de vocal şi de plin de satisfacţie (adică cum să îndrăznim să rostim cuvântul „hărţuire” în anul 2007?!) .La acel moment, vorbim de anul 2007, societatea românească nu era pregătită pentru tema asta, pentru verbalizarea acestor tipuri de abuz. Carol – personajul pe care îl interpretam eu – era considerată o „nebună”.  Nu vă sună familiar?  Acum îmi dau seama ce curaj a avut Andreea Vulpe să vorbească în anii ăia despre subiectul ăsta. Revenind în zilele noastre, iată că încep să se schimbe lucrurile.

    Care este părerea ta despre fenomenul atât de actual încă al abuzului pe care femeia îl indura în societate?

    Ni s-a făcut o nedreptate cumplita acum mii de ani când ni s-a interzis accesul la educaţie, ni s-a interzis să învăţam, să citim, am fost ţinute mii de ani departe de a avea putere de decizie. Dar lucrurile încep să se schimbe şi cred că suntem în mijlocul acestui proces de schimbare. 

    Descopăr şi învăţ în fiecare zi de la cei care iau atitudine, atât femei cât şi bărbaţi, de la cele care reuşesc să vorbească despre abuzurile prin care au trecut. Este atât de important să ne simţim în siguranţă, pentru că este o nevoie primara a fiinţei noastre. Să ne simţim în siguranţă când mergem pe strada singure, indiferent de ora, indiferent de ce alegem să purtam, sau cum arătam.

     

    Cazul Artemisiei Gentileschi este unul să zicem “fericit”, întrucât abuzatorul a fost pedepsit, iar reputaţia ei restaurata. Mai mult decât atât, ea şi-a castigat o poziţie meritorie în societate, la acele vremuri. Ce părere ai despre hartuirea sexuala în mediul academic, de lucru, sau public. De exemplu, un studiu realizat recent, arata că 95% dintre femei au fost hartuite în spaţiul public. Însă hartuirea în mediul academic sau la serviciu este mai puţin denunţată. Crezi că femeile nu depun plângeri pentru că se tem pentru reputaţia lor?

     

    Cred că femeile nu depun plângeri din foarte multe motive. Mă gândesc în primul rand la răspunsul emoţional pe care îl poate avea o persoana în urma unui abuz, a unei traume, şi anume acela de amorţeală interioara, de îngheţ. De aceea şi este nevoie de terapie, pentru a putea înţelege la nivel emoţional ce ţi s-a întâmplat, şi pentru a putea procesa că să mergi mai departe. Este valabil pentru orice tip de trauma. Sentimentul de vinovăţie, de ruşine poate fi o alta cauza. Daca ne gândim la felul în care am fost educate noi, fetele la scoală, în familie, societate: să fim mereu atente la felul în care ne îmbracăm, felul în care ne aşezam, rolul care ne este dat, stereotipurile în care suntem încadrate, ne dam seama că sentimentul de vina şi de ruşine poate apărea foarte uşor. Încă auzim în cazurile mediatizate de viol, comentarii de genul “aşa-i trebuie!”, “cine a pus-o să se îmbrace aşa?” etc.. Aici mă gândesc la suportul pe care o victima se aşteaptă să îl aibă într-o astfel de societate. Tu ai menţionat mai sus, “cazul fericit” al Artemisiei, dar ea a avut pe tot parcursul procesului, sprijinul tatălui ei. Este important de reţinut faptul că el este cel care deschide acest proces şi nu Artemisia. Daca  abuzatorul este o persoana care deţine şi puterea, atunci apar şi alte motive pentru a nu depune plângere. Din păcate, femeile sunt în continuare subreprezentate în cele mai multe domenii. Un exemplu super la îndemăna este exact faptul că eu am lucrat cu puţine femei regizor, fata de numărul de bărbaţi regizori cu care m-am întâlnit în lucru. 

     

    Cum au primit liceenii spectacolul şi care a fost concluzia după discuţiile purtate cu ei?

    Wow! Asta e cea mai frumoasa întrebare pentru că cele trei întâlniri pe care le-am avut cu liceenii au fost şi cele mai intense şi asta pentru că reprezentaţiile au fost urmate de discuţii cu ei pe tema abuzului, discuţii care au avut loc sub coordonarea unui psiholog. Am remarcat cu bucurie că generaţiile care vin din urmă se poziţionează cu totul altfel faţă de ceea ce înseamnă şi ce implică abuzul de orice tip. Sunt mult mai nuanţaţi şi mai perspicace în a identifica particularităţile a ceea ce poate fi numit abuz. Şi au o gândire sănătoasă în a articula şi a deveni vocali atunci când identifică intenţii abuzive. Pe mine m-au impresionat prin coerenţa cu care au descifrat temele subtile ale spectacolului, atenţia lor la toate detaliile din text. Sunt optimistă în ceea ce priveşte societatea care va aparţine perioadei lor. Întâlnirea cu ei a fost un boost de speranţă că mentalităţile chiar se schimbă. Mi-aş dori tare mult să repetăm experienţa asta.   

    Alexandru, de ce ai ales să montezi acest spectacol? Ce te-a atras la el?

    Mi s-a părut că este o poveste care merita spusă, pentru că dezbate niste teme extrem de actuale şi despre care este necesar să vorbim. Textul l-am descoperit în 2019 şi de atunci am tot vrut să fac spectacolul, doar că în 2020 a apărut pandemia iar planurile ne-au fost date peste cap atât mie cât şi celor de la Teatrul Act. Până la urmă, tind să cred că spectacolul a ieşit într-un moment propice. Aş putea spune chiar că spectacolul şi-a ales singur momentul când să iasă la public.

    Cum ai făcut selecţia actriţelor? Propuneri directe sau casting? Îmi poţi detalia alegerea pentru fiecare actriţă în parte, te rog?

    Am căutat trei actriţe care să aibă forţa şi mobilitatea interioara necesare, astfel încât să poată trece cu uşurinţă de la o stare la alta, de la un personaj la altul şi care, de asemenea, să fie interesate de tema, de povestea Artemisiei. Este un spectacol special, care a avut nevoie de o abordare mai personală.

    De ce la Act şi nu la Nottara?

    Pentru că la Tea trul Act am simţit că se potriveşte cel mai bine.

    A cui a fost ideea de a avea reprezentaţii dedicate exclusiv liceenilor? Care a fost feedbackul adolescenţilor referitor la temă?

    Am considerat că este un proiect cu o puternică latură educativă, iar dacă vorbeşti despre abuz, abuzatori sau condiţia femeii este important să o faci în faţa unor oameni care sunt în formare şi care au nevoie de nişte repere sănătoase în dezvoltarea lor. Feedbackul lor a fost unul foarte bun, iar discuţiile moderate de un psihoterapeut pe tema abuzului i-au făcut să conştientizeze multe lucruri. În plus, le-a deschis şi apetitul pentru artele plastice şi în special pentru opera Artemisiei Gentileschi.

  • Sibiu, mon amour

    Sunt convinsă că aţi fost deja la Sibiu cu toţii de câteva zeci de ori, fie ca turişti, fie cu meetinguri de business. Ceea ce vă propun acum este să încercaţi o combinaţie exotică de experienţă Festivalieră culturală, amestecată cu turism în zonă.

    Şi eu am vizitat Sibiul de vreo sută de ori, în toate anotimpurile, la târgurile de Crăciun, în toamna culorilor, primăvara florilor şi vara gusturilor. Şi am colindat ţinutul săsesc în lung şi în lat, prin cătunele cochete, curate şi mereu pregătite de oaspeţi. Anul trecut cred că am depăşit numărul de vizite la hectar, alegând să merg într-o minivacanţă cu familia, dar prestând şi servicii de figurant voluntar pe platourile de filmare a celui mai vizionat spectacol de teatru de la noi, flamboaiantul FAUST, în regia lui Silviu Purcărete, cu mefistofelica Ofelia Popii şi faustuosul Bacs Miklos.

    Am aflat că se caută voluntari pentru figuraţie pe platoul de filmare şi mi-am dorit această experienţă unică, în măruntaiele acestei megaproducţii a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, care de mai bine de 15 ani se joacă sold out, cu bilete vândute la prima strigare, devenit parte din patrimoniul cultural naţional viu al României, ba chiar mondial, universal şi intergalactic. Aşa că, fiind şi ziua copilului, am decis să petrecem căteva zile de vacanţă în zona judeţului Sibiu, cu cazare într-o pensiune pet friendly dintr-un sătuc din Mărginimea Sibiului, cu drum tihnit pe Transalpina, vizite la palatul Brukenthal în Avrig, la Abaţia Cisterciană în Cârţa şi prin pitorescul ţinut cu poieniţe de poveste.

    Vă asigur că soarele apune parcă desenat în spatele dealurilor, iar verdele viu dar leneş de vară cântă o serenadă aparte în locurile alea. A fost unic, mirific şi irepetabil, însă nu s-a suprapus cu FITS care urma să fie peste două săptămâni. Cu toatea astea, am revenit la Sibiu în forţă, într-un fel pe care îl practic în situaţii speciale, dar specială era şi de această dată. Anul trecut, la Festival a venit însăşi Charlotte Rampling în spectacolul SHAKESPEARE – BACH/LA MAIN DU TEMPS. Minunata actriţă recitând sonete de Shakespeare în acompaniamentul violoncelistei Sonia Wieder-Atherton, care interpreta suite de Bach.

    Am ţinut în mod deosebit să respir acelaşi aer din Sala Mare a TNRSS cu cele două artiste şi am ales să fac 600 de km in mai putin de 24 de ore, ca să o văd pe Charlotte, această figură iconică ce m-a impresionat prin charisma sa încă din adolescenţă, când am vazut primele filme de cinematecă cu ea (menţionez aici doar The Night Porter, 1974), o personalitate artistică fără vârstă. Şi ca să nu adorm la volan, noaptea pe drumul de întoarcere, am adăugat cursa în aplicaţia BlaBlaCar, pentru a avea pasageri care să mă ţină de vorbă. Am mai făcut asta şi cu alte ocazii, sunt o fană a car sharingului şi a economiei colaborative, în general. Ţin să subliniez acest aspect şi pentru cititorii care îşi doresc o astfel de vacanţă, dar sunt atenţi la costuri. Revenind în zilele noastre, vă recomand deci să faceţi puţin turism cultural în zona Sibiului, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, care are loc între 24 iunie şi 3 iulie.

    Acesta chiar este este cea mai mare sărbătoare a artelor spectacolului din România, cu relevanţă şi rezonanţă internaţională şi de la un an la altul, creşte frumos şi sănătos, datorită atât managerului său Constantin Chiriac, cât şi echipei organizatorice cu care s-a înconjurat. Aşa cum am spus şi în materialul din numărul trecut (despre Bucharest Opera Festival) este foarte importantă ideea, însă omul care o pune în aplicare cântăreşte enorm şi face diferenţa.

    Aşa că, iată, pentru zece zile, oraşul Sibiu şi împrejurimile sale vor fi gazda a peste 3.500 de participanţi din 75 de ţări, iar publicul este aşteptat la aproape 800 de evenimente în 80 de spaţii de joc. Este imposibil să enumeri evenimentele, spectacolele din săli sau galerii de artă, pe cele outdoor din pieţe, căci catalogul festivalului cu programul detaliat are deja 44 de pagini. Găsiţi toate detaliile pe site-ul evenimentului www.sibfest.ro şi vă puteţi deja cumpara biletele, căuta cazare, de preferat în afara oraşului pentru un plus de pitoresc, dar şi pentru că preţurile în urban cresc conform cererii. Biletele se vând ca pâinea caldă, căci slava Domnului, există încă oameni înfometaţi de cultură şi artă.

    Tema acestei ediţii este FRUMUSEŢE şi, cu siguranţă, aceasta defineşte şi cele câteva zeci de evenimente muzicale desfăşurate la FITS pe parcursul celor zece zile de festival, dar şi expoziţii tematice care se strecoară printre zecile de spectacole de teatru şi circ.

    La această oră sunt deja spectacole sold out, primul fiind… aţi ghicit, chiar sus-numitul FAUST!

    Vă sfătuiesc să deschideţi programul integral al festivalului, airbnb sau booking pe telefon şi să vă plănuiţi o minivacanţă cultural boemă în, poate, cel mai generos ţinut al ţării, din perspetivă geografică, socială, culturală şi arhitecturală.

     

    Clara Haskil – Preludiu şi Fugă, în care frumoasa şi talentata Laetitia Casta aduce pe scena Filarmonicii sibiene povestea celebrei pianiste de origine română. Actriţa franceză va fi însoţită pe scenă de Isil Bengi, o pianistă multi-premiată.

    Data: 30 iunie

    Ora 19:00 la Filarmonica de Stat Sibiu

    Text de: Serge Kribus

    Regia: Safy Nebbou

    Cu: Laetitia Casta; pian – Isil Bengi

    Costume: Saint Laurent

    Creaţie în rezidenţă la: Théâtre Jacques Coeur in Lattes, l’Espace Carpeaux, Courbevoie et Châteauvallon-Liberté, scène nationale

    Mulţumiri speciale Bibliothèque cantonale et universitaire – Lausanne. Mulţumiri speciale Nebout & Hamm

    Producţie: Les Visiteurs du Soir

    Co-producţie: Châteauvallon-Liberté, scène nationale

    Durata: 1h50min

    Spectacolul este în limba franceză, cu traducere în limba română şi engleză.

    NERECOMANDAT CELOR SUB 10 ANI

    PREŢ BILET: 150 lei

     

    KATZELMACHER. DACĂ N-AR FI VORBA DESPRE IUBIRE

    Teatrul German de Stat Timişoara România

    Data 1 iulie

    19:00 la Fabrica de Cultură – Construcţii SA – UniCredit (Sala Lulu)

    De: Rainer Werner Fassbinder

    Regia: Eugen Jebeleanu

    Distribuţia: Helga – Isa Berger, Gunda – Ioana Iacob, Elisabeth – Daniela Török, Marie: Olga Török, Ingrid – Oana Vidoni, Paul – Harald Weisz, Jorgos – Niko Becker, Bruno: Rareş Hontzu, Erich – Alexandru Mihăescu, Franz: Radu Brănici

    Durata: 2h15min

    Spectacol în limba germană cu  traducere în limba română şi limba engleză

    NERECOMANDAT CELOR SUB 16 ANI

    PREŢ BILET:
    100/60 LEI

    Spectacol: Faust; CREDIT foto: Sebastian Marcovici


    Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

  • IONA şi paradigma omului modern: A fi un peşte mic într-un bazin mare sau un peşte mare, într-un bazin mic

    Sper că v-aţi obişnuit deja cu abordările mele mai trăznite în ceea ce priveşte cronicile de teatru, pentru că şi acest material tot în direcţia aia va merge. Vă propun spre lectură un material despre spectacolul „IONA“, text al lui Marin Sorescu, scris cu genialitate oltenească şi parte din micul lui Tratat filosofic – Trilogia „Setea Muntelui de Sare“, din care mai fac parte „Paracliserul“ şi „Matca“, văzut sau citit într-o cheie de angajat versus antreprenor. Şi vorbesc din experienţa omului care a înotat în apele din ambele „bazine”.

     

    „E o doză mare de nelinişte în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse şi nerezolvate. (…) Ţin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie, pe care chiar intenţionam să o scriu, în acel timp, ca tratat – şi m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul şi poezia”, mărturiseşte însuşi autorul despre dramaturgia sa; iar eu, o absolventă de Filosofie care a lăsat în ultimii 20 de ani să se pună praful peste diploma de licenţă, ancorată fiind în demersurile profesionale şi carieristice, mă bucur că există textele lui, şi că sunt atât de generoase, pentru că de fiecare dată când le citesc sau le văd puse pe scenele teatrelor, le dau noi şi noi interpretări.

    De exemplu, am văzut anul trecut, prin iunie, IONA, la Teatrul Dramaturgilor Români (Str. Griviţei, nr. 64-66) şi prin decembrie, producţia după acelaşi text a Teatrului Nottara, în regia lui Tompa Gabor. În ianuarie am văzut PARACLISERUL la Teatrul Odeon, în regia Cristinei Giurgea şi apoi, am văzut o dezlănţuire monumentală a lui Claudiu Bleonţ (uriaşă cât o catedrală, sic), în regia lui Marcel Ţop, la acelaşi Teatru al Dramaturgilor Români. Altfel spus, într-un an de zile, am făcut o cură de filosofie soresciană cu patru producţii teatrale de excepţie, cu interpretări iscusite, regii memorabile, muzică de suflet, reuşind astfel să-mi upgradez universul hermeneutic cu noi înţelesuri. Şi pentru că nu pot abuza de paginile revistei, o voi lua treptat, alegând pentru acest număr să vorbesc despre Iona de la Teatrul Dramaturgilor Români. Şi nu pentru că e primul în ordine cronologică vizionat în ultimul an, ci pentru că am descoperit un Iona foarte interesant, într-o etapă de asemenea interesantă a vieţii mele. Protagonistul principal este interpretat de foarte talentatul Lari Giorgescu, actor al Teatrului Naţional Bucureşti, angrenat în paralel şi în alte producţii independente de cele ale angajatorului său. Îl admir mult pe Lari, care, fără a minimiza talentul colegilor săi de breaslă, mi se pare un actor complex, complet şi extraordinar de norocos, căci a fost ales de univers şi înzestrat cu o sumedenie de talente, un corp perfect, de care are foarte mare grijă, fără a arăta pentru acesta vreo obsesie patologic-narcisică. În aproape toate spectacolele în care l-am văzut şi necesitau limbaj coregrafic pentru exprimarea anumitor emoţii sau idei, Lari îmbină excelent calităţile sale actoriceşti cu cele coregrafice. Dar peste toate acestea, pe mine m-a cucerit prin bunul-simţ şi modestia cu care vorbeşte despre el şi proiectele sale. Ca orice spectator îndrăgostit de teatru, îi admir foarte mult pe actori pentru darul acesta unic al lor, exersat şi muncit, de a memora şi reproduce milioane de replici, în milioane de tonuri. Şi cad deseori în capcana de a-i considera supraoameni, punând uneori semn de egalitate între personajul interpretat şi persoana lor. Ceea ce e greşit, evident. Nu o să uit niciodată seara de 7 martie 2021, ultima zi înainte de a se închide teatrele în valul 5 de pandemie, când, stând la o ţigare şi un pahar de vorbă cu o prietenă în faţa Teatrului Ţăndărică unde îl văzusem pe actorul Lari Giorgescu în spectacolul Eine Kleine Nachtmusik (o producţie sofisticată de la unteatru, de Gigi Căciuleanu), apare Lari, cu o plăntuţă în braţe şi cu o privire care aştepta un feedback de la spectatori. Am îngăimat ceva ce nu-mi mai amintesc, însă tonul şi felul în care a răspuns acest om, m-au cucerit definitiv. Ne-a mulţumit şi ne-a invitat să-l vedem în Jungla TeVe (producţie TDR tot de Gigi Căciuleanu) ce urma să aibă loc… nimeni nu ştia exact când, în condiţiile restrictive de atunci. Am pretenţia că am un nas fin în a simţi oamenii, iar la el nu am mirosit ifose şi închipuiri vedetistice. Omul este de un bun –simţ exemplar şi asta poate reieşi inclusiv din dialogul purtat despre spectacolul IONA.

     

    Cum a rezultat proiectul Iona în producţia de la Teatrul Dramaturgilor Români? A fost ideea lui Victor Frunză, cel care semnează coordonarea scenică sau a ieşit combinaţia asta la o discuţie, la o cafea?

    Spectacolul Iona de Marin Sorescu este unul dintre cele mai de suflet spectacole ale mele. Mă urmărea ideea de a lucra acest text încă din primul an de facultate. Într-un interval de doi ani (2017 – 2019), cum aveam un pic de timp liber după alte repetiţii, rămâneam să repet textul. I-am rugat pe Lucian Maxim, pe Adrian Nour şi pe Vladimir Turturică să mă asculte lecturându-l. Lucian a compus muzica special pentru anumite momente din acest spectacol, iar contribuţia lui Adrian a contat enorm. Vladimir a gândit o structură scenografică conceptuală, iar Corina Boboc a făcut costumele. Dar toate acestea ar fi fost în van dacă nu am fi fost coordonaţi de domnul Victor Ioan Frunză. Dumnealui a acceptat să se implice şi să lucreze cu noi într-un moment în care nici nu ştiam dacă gândurile pe care le aveam se pot numi construcţie teatrală. Până la întâlnirea cu dumnealui, aveam mai degrabă o perspectivă amatoricească asupra a ceea ce ar trebui să devină acest text, înainte ca el să iasă la public. Cu răbdare, a repetat la început mai mult cu mine, până am ajuns să înţeleg în profunzime nuanţele şi gândul din spatele a ceea ce îl mână pe Iona şi mai apoi, am căpătat unitate de grup sub aceeaşi îndrumare. Domnul Frunză a reuşit prin experienţa dumnealui extraordinară de om de teatru să îmi imprime o gândire specifică, datorită căreia am fost capabil să îmi asum rolul, să devin una cu ceea ce fac şi cu ceea ce gândesc. Îi suntem extrem de recunoscători! Toate acestea s-au putut realiza datorită directorului Teatrului Dramaturgilor Români de atunci, Marius Bodochi.

    Spectacolul se joacă pe 22 mai, 11 iunie, ora 19:00. Preţul unui bilet: 40 de lei

    Costumele sunt semnate de minunata ta soţie. Pare a fi un proiect foarte drag, făcut cu prietenii, ca în familie. Ce alte colaborări mai aveţi împreună?

    Corina Boboc îmi este parteneră de viaţă şi un reper de încredere pentru toate proiectele în care mă implic, consultându-ne permanent. De altfel, aşa funcţionăm amândoi şi ne face bine comunicarea aceasta. Am încredere în simţul ei artistic şi profit cît pot de mult de ajutorul ei. A crescut într-o lume a teatrului, sora ei fiind actriţă la Teatrul Naţional din Iaşi. Totodată, pe lângă Facultatea de Design Vestimentar din cadrul UNARTE, ea a absolvit şi masterul în scenografie la UNATC. Iar timp de doi ani de zile i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza. Are o mică fabrică de textile pe care, în ultimii ani, a reuşit să o facă să funcţioneze tot mai bine, aşa că pasiunea şi experienţa ei mi-au fost şi îmi sunt de mare ajutor la fiecare proiect.

     

    Vorbeşte-mi puţin despre pregatirea ta în tainele dansului (unde, când, cu cine, de ce). Ştiu că eşti un preferat al lui Gigi Căciuleanu. Ce îmi poţi spune despre colaborările cu el, prietenia cu el?

    Dacă mi-am dorit să ajung să fiu student al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi am făcut eforturi în acest sens, latura de limbaj corporal a profesiei m-a ales fără ca eu să fac prea mari eforturi. Am o natură sportivă bine dezvoltată încă din perioada şcolii generale şi probabil de aceea, în perioada facultăţii de teatru, studente de la secţia de coregrafie mi-au cerut ajutorul pentru examenele lor şi am intrat în contact cu această artă. UNATC-ul este un mediu excelent pentru interacţiunea dintre studenţii diferitelor secţii. Mai apoi, în anul doi de facultate, am dat o audiţie tot pentru a ajuta o colegă de la coregrafie, şi surprinzător pentru mine, am fost selectat de Gigi Căciuleanu în compania pe care tocmai o înfiinţa, în 2007. Pentru ca mai apoi, să am ocazia să lucrez un spectacol cu doamna Miriam Răducanu (Poezia visului, pe versuri de Emil Botta). Dar de-a lungul anilor, în cadrul mai multor spectacole de teatru, am mai lucrat şi cu alţi coregrafi ca Răzvan Mazilu sau Florin Fieroiu. Poate părea neobişnuit ce urmează să spun, dar nu am separat niciodată limbajul corporal – dansul – de actorie. Am înţeles că pentru a face cele două arte este nevoie de calităţi diferite, având tehnici diferite, sisteme de gândire diferite, dar şi multe puncte comune. Eu mă situez în această zonă a „nuanţelor de gri” dintre cele două domenii. Dacă Gigi Căciuleanu îi numeşte pe cei care lucrează cu el „dans-actori” eu mă simt actor şi atât. Coregrafii cu care am lucrat până acum nu m-au folosit ca dansator, ci ca pe un actor cu anumite calităţi de mişcare şi au dezvoltat situaţiile scenice cu motivaţii şi sensuri specifice artei actorului şi atunci când nu s-a întâmplat aşa eu mi le-am tradus singur pentru a putea funcţiona. Am realizat cum se pot contopi cele două arte şi îmi este tot mai clar că un actor bine antrenat, care are capacitatea de a se raporta just la contextul şi la situaţia în care se află, poate să beneficieze de pe urma acestor aptitudini. Sunt conştient că există o judecată a unor artişti din breaslă care preferă să nu facă efortul de a înţelege că un actor poate să îmbine cele două direcţii fără să fie viciat de o influenţă prea mare din partea uneia; este mai comod pentru ei să gândească aşa. 

    Gigi Căciuleanu este artistul care mi-a dat cel mai mult încredere în mine, şi cu fiecare proiect pe care l-am lucrat cu el mi-a crescut respectul de sine în lumea artelor spectacolului. El este un coregraf atipic, fiind interpret şi mai mult decît dansator (papuşar, poet, grafician şi matematician) aşa că m-am contaminat de arta lui. Acelaşi efect l-a avut, pentru mine, şi întâlnirea cu doamna Miriam Răducanu, care i se datorează tot lui Gigi, îndemându-mă să o cunosc şi să încerc să lucrez cu dânsa. Amândoi sunt două lumi diferite, care au la bază dragostea şi devotamentul absolut pentru ceea ce fac. Sunt influenţat şi de sistemul lor de valori asupra acestei profesii. E şi normal să fie aşa. Am lucrat mult, ne-am dat mult timp unii altora şi în felul acesta, am pornit pe drumul de a mă descoperi pe mine în teatru. Este un parcurs sănătos şi firesc, aşa se întâmplă de când lumea în dezvoltarea artistică. Mai întâi ajungi să fii pasionat de personalităţi, înveţi, începi să gândeşti şi cu minte ta, îţi formezi păreri proprii, în funcţie de experienţele trăite, şi poate ajungi şi tu să contaminezi la rându-ţi.

    Dar, în acelaşi timp, am avut şi şansa să lucrez cu mai mulţi artişti care m-au influenţat şi mi-au dat încredere în mine: Horaţiu Mălăele, Yuri Kordonski, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză, Ion Caramitru, Cătălina Buzoianu. Iar în momentul de faţă, îmi exersez gândirea critică la şcoala doctorală din cadrul UNATC, unde sunt student în anul I, sub coordonarea rectorului universităţii, Liviu Lucaci, care mi-a fost şi profesor de actorie în perioada facultăţii.

    Ce temă are lucrarea ta de doctorat?

    Deocamdată titlul este: Dimensiunea limbajului corporal în arta actorului. Dar este posibil să se schimbe.

     

    Aş vrea să-mi frazezi tu, în câteva idei, viziunea ta despre Iona lui Sorescu şi/sau filosofia soresciana din Trilogia
    Setea Muntelui de Sare

    În viziunea mea, Iona lui Marin Sorescu este o direcţie de căutare în viaţă. Este experienţa suprarealistă şi/sau metaforică a unui pescar, cinic şi nefericit de locul în care se găseşte. Drumul acestuia începe în momentul în care lumea i se îngrădeşte şi mai mult, fiind înghiţit de un peşte, care e înghiţit la rându-i de un altul şi tot aşa. Prin spintecarea burţilor de peşte, porneşte metaforic în călătoria spre a găsi un sens, pe care îl caută în afara sa, ajungând să realizeze că de fapt, în viaţă, adevărata căutare pentru a-ţi găsi liniştea, trebuie să fie o căutare interioară. Aşa că, în mod metaforic, îşi spintecă propria-i burtă, care simbolizează adevăratul drum spre autocunoaştere, spre fericirea pe care nu o poţi găsi decât în tine. Este şi va fi un text de permanentă actualitate, un poem închinat vieţii noastre de rătăcire care se resimte tot mai acut în societatea contemporană. După părerea mea, este o eroare să consideri acest text drept a fi datat doar pentru că a fost scris într-o perioadă când îngrădirea sistemului care era atunci la conducere, te făcea să găseşti o dimensiune în plus pentru acesta.  Ea există şi astăzi, doar că în alte forme.

     

    Ai vazut producţia IONA de la Nottara?

    Am văzut producţia de la Nottara şi mi-a produs o mare bucurie să văd o perspectivă la care eu nu m-aş fi gândit şi care m-a fascinat. Cred că aceasta este minunea naturii artistice, că putem descoperi valenţe foarte diferite ale aceleiaşi lucrări, interpretate de artişti diferiţi. Sunt prieten şi am lucrat împreună cu Gabi Răuţă, îl admir şi mi-a facut plăcere să-l urmăresc în montarea domnului Tompa Gabor, unul dintre cei mai importanţi regizori din România. Sper, la un moment dat, să am şi eu ocazia să lucrez cu dumnealui. Mi-ar face o deosebită plăcere.

    Referitor la întrebarea din titlu, citiţi sau recitiţi textul. Vedeţi spectacolul! Deschideţi interpretarea cu cheia sus-numită. Vă garantez că veţi găsi şi răspunsul căutat.

    Dincolo de toate metaforele despre cunoaşterea lumii şi cunoaşterea de sine, regăsire şi eliberare (sau împăcare cu sine), capodopera soresciană surprinde şi această paradigmă ultracontemporană, din viaţa 9 to 5 a fiecăruia dintre noi. Una care m-a urmărit şi pe mine de la primul contract de muncă semnat încă de pe vremea studenţiei, acum mai bine de două decenii, pînă mai ieri, printre rămăşiţele celui de-al patrulea business construit. „Cum e mai bine? Să fii un peşte mic într-un bazin mare? Sau un peşte mare într-un bazin mic?” Eu m-am scăldat în ambele ape şi am găsit răspunsul.

    Cât a durat pregătirea pentru spectacol? Coregrafia îţi aparţine? Muzica live a lui Lucian Maxim a fost ideea regizorului?

    Din momentul în care am fost coordonaţi de domnul Victor Ioan Frunză am lucrat o lună şi jumătate până la premieră. În ceea ce priveşte coregrafia, nu am gândit-o niciodată ca pe un dans, m-am lăsat inspirat de felul în care am înţeles eu ce se întâmplă în conştiinţa lui Iona şi mi-am propus să exprim toate acestea fără vorbe, ajutat fiind de muzica live a celor două personaje care sunt cu mine pe scenă. Ideea de muzica live este rezultatul căutărilor mele, prezenţa celor doi muzicieni, care sunt în acelaşi timp şi cei doi pescari din textul lui Marin Sorescu, a devenit esenţa conceptului acestui spectacol. Dimensiunile scenografice ale spaţiului înglobându-i ca fiind necesari, iar asta i se datorează lui Vladimir Turturică. Ei sunt, atît prin dialogul lui Iona cu ei cât şi prin muzica pe care o creează, parte din frământarea sufletească a protagonistului. De aceea muzica celor doi nu are cuvinte, sporind prin aceasta misterul şi neintrând în concurenţă sau într-un efect de tautologie cu experienţa pe care o trăieşte Iona.

  • Răsari şi Străluceşte. Între îndemn şi povară

    Pentru mine, Menajeria de sticlă este metafora existenţei omului pe pământ, dansul său printre oameni, cu oameni şi zborul printre amintiri. Cu cât mai graţios dansul, mai elegant, cu atât mai capabil omul să potenţeze relaţiile în timp cu oamenii, să le crească şi să construiască amintiri frumoase şi memorabile cu şi despre ei. Acest dans este explorat în prezent pe două dintre scenele bucureştene.

     

    Se făcea că era o zi obişnuită de vineri, final de saptămână şi aveam un chef teribil să ies în oraş. Mai mereu mi-e drag să ies seara cu câte o prietenă, iubitul sau copilul. Şi mai mereu îmi doresc să fie şi cu ceva deştept, nu doar cu restaurant şi discuţii de final de zi sau săptămână. Aşa că deschid ca de obicei oferta culturală online şi consult calendarul zilei. Îmi cad ochii pe bijuteria lui Tennessee Williams: „Menajeria de sticlă“: Stupoare. Confuzie. Dilemă. Piesa se joacă în aceeaşi zi, la aceeaşi oră pe două scene diferite: la Point Art Hub (str. Eremia Grigorescu nr. 10) şi la Teatrul Mic, sala Studio (str. Gabroveni nr. 57). Eu ce aleg? Distribuţie bună şi colo şi colo. Şi pentru că nu îmi place să dau cu banul, întotdeauna găsesc argumente care să încline balanţa spre o opţiune sau alta. Acum, îmi doream să fie ceva mai special, diferit; să fie şi ceva cultural şi un pic de voie-bună şi un dulce dichisit, poate o limonadă fistichie. Aşa că am luat bilete pentru producţia POINT, pentru că acolo e un loc cu o magie aparte. Au la etaj sala de spectacole, la parter un bistro cu o bucătărie cochetă şi afară, gradină cu terasă încălzită pentru vicioşi. Meniul nu e stufos, însă orice ai comanda, vei fi plăcut surprins atât de savoare, cât şi de platingul foarte artistic. Eu sunt înnebunită după creme bruléeul lor mai-mult-ca-perfect, care vine decorat cu una sau două panseluţe vesele, pe care eu de fiecare dată le mănânc. La Teatrul Mic n-ai restaurant, dar ai tot Centrul Vechi la dispoziţie să-ţi alegi după spectacol. Revenind la teatru, n-am ales doar Point, ci am luat bilete şi pentru producţia de la Teatrul Mic, ce urma să se joace peste trei săptămâni din nou. Şi mi-am propus ceva destul de dificil: să scriu o cronică despre ambele, cu accent pe elementele care m-au impresionat în fiecare dintre ele, căci nu se pune problema de a judeca în vreun fel interpretarea şi abordarea scenică şi regizorală sau cheia în care fiecare dintre regizori a citit textul lui Williams.

    La Point, regia e semnată de Alexandra Penciuc. În distribuţie: Emil Măndănac (Tom), Ilinca Hărnuţ (Amanda), Cătălina Moga (Laura) şi Mihai Smarandache (Jim). La Teatrul Mic, proiectul e coordonat de Gelu Colceag şi Liliana Pană, iar în distribuţie îi regăsiţi pe Liliana Pană (Amanda), Tudor Istodor (Jim), Alexandru Voicu/Andrei Seuşan (dublă distribuţie pentru rolul lui Tom) şi Silvana Mihai/Irina Rădulescu (dublă distribuţie pentru rolul Laurei). 

    Mie îmi place în mod extraordinar dramaturgia lui T. Williams, pentru că omul ăsta ştie să creioneze personaje într-un fel unic: din nimic, ia nişte oameni simpli, le pune nişte monologuri în glas, nişte dialoguri pe buze şi boom! Explodează tragicul psihologic în creierii tăi.

    Acţiunea se petrece în America anilor ’30, într-un apartament modest dintr-un cartier supraaglomerat, unde locuiesc o mamă – Amanda Wingfield – şi cei doi copii adulţi: Tom şi Laura. Pe cei trei, îi vizitează la un moment dat Jim, un fost coleg de şcoală al copiilor, o iubire tainică nemărturisită şi neconsumată a Laurei din liceu, actualmente coleg la job cu Tom dar şi potenţial pretendent la mâna sfioasă a Laurei, aşa cum tot visează mama ei.

    Alexandra Penciuc a ales în spectacolul de la Point să îngroape toate amintirile din familia Wingfield (câmp de aripi) într-un coşciug de cristal, care domină scena de la început şi până la sfârşitul piesei. Abordarea ei este modernistă, decorul minimalist şi costumele simbolice: Tom şi Jim poartă costume negre, slim fit, iar Laura poartă o rochie albă, decorată cu o crinolină scheletică. Doar Amanda este viu colorată. 

    Amanda e genul de mamă histrionică, nostalgic-pierdută printre propriile amintiri din tinereţea ei glorioasă, când era curtată de zeci de pretendenţi şi hidra realităţii crunte, ce gâlgâie în mediocritatea unei existenţe banale, de femeie părăsită de bărbat, ce apasă cu sete singura pedală ce pare ca ar duce-o înainte: cea a dragostei şi ultraprotecţiei materne, care de altfel, îi asfixiază şi sleieşte pe copiii deveniţi adulţi.

    În spectacolul de la Teatrul Mic avem un decor ce răspunde recomandărilor autorului. Personajele poartă hainele vremurilor de atunci, cu excepţia Laurei, care pare atemporală, transcedentală şi metafizică într-un sarafan bleu pal. Eu am văzut reprezentaţia în care rolul Laurei a fost jucat de Silvana Mihai, iar în pielea lui Tom a încăput mănuşă Alexandru Voicu.

    Dacă aş avea o superputere, aş face cumva un spectacol în care aş îmbina cele două regii, iar în scena dialogului Laura-Jim i-aş pune să joace pe Silvana Mihai, aşa cum este rolul exprimat la Teatrul Mic (atemporală, transcedentală şi metafizică) şi pe Mihai Smarandache, aşa cum este în producţia de la Point: contemporan, elegant, talentat, seducător şi înscris la un training de dezvoltare personală (în loc de oratorie, aşa cum este în textul original).

    Mintea mea foarte jucăuşă a făcut rapid un colaj între cele două producţii, extrăgând esenţa personajelor, suprapunând decorurile şi amestecând muzica lor.

    Preţul unui bilet la Teatrul Mic este de 50 de lei, 20 de lei pentru elevi, studenţi şi seniori. Puteţi vedea spectacolul pe 22 mai, de la ora 19:00. Credit Foto: Bogdan Catargiu

    Descrie-mi te rog, în câteva fraze cum îl vezi tu pe Jim? l-am întrebat pe Mihai Smarandache, care m-a impresionat prin jocul său bogat în rolul lui Jim.

    „Jim al meu e genul de om, cum spun eglezii who wears his heart on his sleeve. În română, ar fi îşi poartă inima în palme, dar nu-mi place cum sună, pentru ca a ţine inima în palme, îmi dă o altă senzaţie şi altă atitudine. Mi se pare foarte diferit cineva care umblă cu mâinile ocupate, pline de inima sa mare şi o arată şi o oferă tuturor şi parcă ăsta e singurul său scop, faţă de cineva care „wears it on his sleeve“ şi merge în continuare prin viaţă şi îşi vede de treabă. Inima celui de-al doilea este într-adevăr expusă, dar nu este scopul şi focusul său, aşa cum e în cazul celui din expresia/traducerea românească. Jim e un băiat talentat dar leneş. Un om căruia viaţa i-a dat, dar nu i-a băgat şi în traistă. Un bărbat pe care viaţa l-a răsfăţat în tinereţe şi care a ajuns să se piardă pe sine, în timp, din cauza asta. Din cauză că a avut multe de trăit, a ajuns la un moment dat – moment pe care îl vedem în punerea noastră în scenă – să nu mai ştie neparat ce vrea şi încotro se îndreaptă. Are amintiri, care deşi sunt ale sale, câteodată par străine, pentru că pe vremea aia, când s-au format amintirile, parcă nu era prezent în viaţa lui. Este un om cu intenţii în general, bune. Nu este un om rău, dar poate fi răutăcios; şi îi pare rău după. Este o persoană care de-a lungul vieţii nu a ştiut să-şi gestioneze sentimentele şi mereu a ajuns să fie copleşit de ele, motiv pentru care mereu fuge din loc în loc, doar ca să dea peste acelaşi fel de întâmplări; pentru că de fapt, el fuge de el însuşi şi cu cât fuge mai mult, cu atât ajunge să se întâlnească cu sine mai des”, mi-a răspuns Mihai, dintr-o suflare.

    Dar Mihai îl duce pe Jim într-o altă dimensiune. Mihai improvizează, cântă (şi o face excelent), suflă peste Jim un aer proaspăt şi îl aduce în contemporaneitate. Jim este acum prietenul meu şi al tău. Este acel prieten înţelept, înzestrat cu o putere de analiză psihologică, cu o inteligenţă emoţională exacerbată, cu suflet mărinimos, care se uită la tine şi îţi spune franc, dar delicat totuşi, că ai o problemă de lucrat în ecuaţia personală şi anume, cu stima şi încrederea de sine. Asta face cu Laura, între o gumă de mestecat şi un pahar de vin. Asta face şi cu Tom, la o ţigară, pe balcon.

     

    Descrie-mi, te rog, în câteva fraze, cum o vezi tu pe Laura? am întrebat-o pe Silvana, copleşită fiind de cum a reuşit s-o interpreteze pe Laura. Laura nu are multe replici în piesa lui Williams, însă Silvana reuşeşte să spună multe prin tăcere, prin expresia ochilor albaştri şi trişti, dar foarte vii, prin alura fragilă a propriei fiinţe, împrumutată personajului dramatic.

    „Laura iubeşte şi admiră tot ce este în jurul ei, chiar dacă de multe ori simte că nu înţelege lumea. De aceea, preferă să privească totul de la distanţă, ca printr-un geam, ca să nu molipsească pe nimeni cu nepriceperea ei. Nu vrea să supere pe nimeni, nu vrea să deranjeze, îi place să asculte. Este luminoasă, chiar dacă gândeşte despre ea că este stricată sau defectă” – mi-a răspuns enigmatic Silvana, adăugând îndemnul pentru cititori la lectura textului şi vizionarea spectacolului.

    Laura este în lumea ei, construită de ea pentru ea. Colecţionează bibelouri, viniluri şi cărţi, care i-au devenit prieteni. Singurii prieteni, căci printre oameni nu se simte în largul ei. Laura este însuşi inorogul de porţelan din colecţia ei, pe care o iubeşte şi o îngrijeşte atât de mult. Menajerie, cum o numeşte mama ei. Laura e unică, diferită, sensibilă, preţioasă şi fragilă. Autorul i-a pus peste aceste multe calităţi un mic defect, o infirmitate fizică minoră, care o copleşeşte psihic în timp.

    Spectacol Teatrul Mic; Credit Foto: Bogdan Catargiu

    Care e pentru tine metafora Menajeriei de sticlă, Mihai?

    „Pentru mine cheia citirii e în replica lui Tom: totul e o amintire. Despre asta am vorbit noi în montarea de la Point. E despre ce înseamnă să-ţi aminteşti. Câtă putere au asupra ta amintirile. De fiecare dată când iţi aminteşti ceva, mai adaugi puţin la poveste, ca să poţi trăi cu ce s-a întâmplat sau o laşi aşa cum era? Dacă nu iţi aminteşti ceva înseamnă că nu s-a întâmplat? Poţi să trăieşti doar rememorând anumite momente plăcute şi refuzând vehement să-ţi faci amintiri noi de frica să nu dispară cumva cele vechi? În jurul genului ăstora de întrebări se învârt, mai mult sau mai puţin, fiecare în felul său, toate personajele din piesă. Jim la sfârşit, după întâlnirea cu Laura spune: să ştii că eu chiar îmi aduc aminte! E o scuză şi în acelaşi timp o ameninţare. Este şi ceea ce îl ţine în loc şi nu îl lasă să se arunce în viaţă cu totul, dar şi ceea ce îl ţine pe linia de plutire. Pentru Jim, amintirile au ajuns un fel de rău necesar.” îmi explică Mihai Smarandache exposeul producţiei pe care o domină, ca expresie şi joc actoricesc.

     

    Silvana, pentru tine, ce reprezinta menajeria de sticlă?

    „Pentru mine, menajeria de sticlă este o amintire care ia o formă diferită în funcţie de cel ce o atinge. Ca orice amintire, ea locuieşte în inima şi în afara timpului, pentru că timpul este cea mai mare distanţă dintre două locuri. Îmi este greu să explic raţional şi nici nu aş forţa asta.”

    Am ales să vorbesc doar despre Laura şi Jim în mod special, pentru că sunt personajele care dansează cel mai frumos şi pe covorul roşu al iubirii, fără de care casa vieţii este pustie şi bântuită de fantome reci.

    Însă replica mea preferată din întreaga piesă este frecvent rostită de Amanda, preponderent dimineaţa şi îi este adresată lui Tom. „Răsari şi străluceşte!” îi spune adesea, cu scopul de a-l responsabiliza în viaţă. Aşa cum soarele răsare şi străluceşte, exact aşa şi Amanda îşi doreşte pentru copilul său. Să fie luminos asemenea astrului central, în jurul căruia gravitează toate planetele sistemului solar. Dar evident, mama are propria ei viziune asupra sistemului solar, care, ca de obicei în viaţă, nu corespunde neapărat cu viziunea lui copilului. Pentru Tom sistemul solar e guvernat de libertatea spiritului, de poezie, de cunoaştere, diametral opus faţă de cum îl vede Amanda: ancorat în „meandrele concretului”, cu o situaţie socială stabilă, un job bine plătit, om de casă, care să poată întreţine familia.

    Dar replica e genială per se, căci face referire în acelaşi timp şi la diamantul existent în oameni, care au datoria de a şlefui piatra grunjoasă a egoului până la esenţa strălucitoare a sinelui. Şi la piatra filosofală pe care înţelepţii o caută de-a lungul vieţii, dar care se transformă adesea în bolovanul lui Sisif, mereu urcat pe culme, dar niciodată proptit sub strălucire.

     Pe Silvana Mihai o puteţi vedea în mai multe spectacole la Teatrul Mic, unde este angajată (eu am văzut-o în „Lecţia” lui Eugen Ionesco, regia Radu Iacoban şi „Legături primejdioase” după Christopher Hampton, regia Cristi Juncu), iar la Teatrul Naţional Bucureşti în „Fetiţa Soldat”, de Mihaela Michailov – un one woman show pe care îl împarte cu colega sa, Cristina Juncu.

    Pe Mihai Smarandache îl puteţi vedea în mai multe spectacole la Teatrul Odeon, unde este angajat. Cele mai noi spectacole în care joacă: „Rebarbor”, regia Alexandru Dabija şi „Cabaret”, regia Răzvan Mazilu.

    Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

  • Organizarea raporturilor sociale nu înseamnă acasă

    S-a împlinit o lună de când am văzut spectacolul INSTITUŢIA. Încă mă urmăresc secvenţe din el, scene întregi, monologuri ale actorilor, expresiile chinuite sau privirile în gol, întunericul sălii şi doar cele câteva spoturi ce luminau artificial personajele de pe scenă. Pentru că personajele, tineri care la majorat au părăsit orfelinatele, erau în întuneric la propriu şi la figurat. Un spectacol emoţionant până la lacrimi, care merită să se joace pe orice scenă de teatru din ţară. Un spectacol care nu te menajează. Îţi arată realitatea aşa cum e. Ticăloasă, perversă şi deseori nedreaptă.

    Copiii instituţionalizaţi suferă o traumă în copilaria lor, care îi urmăreşte toată viaţa. Dar dincolo de traumă, pentru ca asta pot suferi chiar şi copiii crescuţi de părinţi inadecvaţi, lor le lipseşte căldura unui cămin, acel “acasă”, care nu e neapărat un acoperiş cu 4 pereţi, ci mai degrabă un sentiment de siguranţă, protecţie, încurajare, ascultare, iubire, tandreţe, validare. 

    Cifrele publice despre copiii abandonaţi şi cei instituţionalizaţi sunt încă mari şi triste în România. Pe langă orfelinate, care sunt totuşi nişte instituţii publice, guvernate de legile şi bugetele sociale precare de la noi, cu funcţionari mai mult sau mai puţin plictisiţi, îmbătrâniţi şi prăfuiţi, există şi ONG-uri destul de puternice, care încearcă şi reuşesc de cele mai multe ori, să le aducă un pic de lumină acestor copii. Nu îmi propun să dezvolt în acest material problematica abandonului sau a adopţiilor, ci vreau să rămân în perimetrul cultural, cu gânduri despre spectacolul lui Florin Liţă, care reuşeşte atât de bine să ilustreze prin artă teatreală o problematică a societăţii contemporane.

    Spectacolul a avut premiera pe 5 martie, în sala Berlogea din cadrul UNATC. Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică). Am primit o invitaţie de la regizorul Florin Liţă şi ulterior, am văzut pe pagina lui de facebook câteva frânturi din scriptul spectacolului, care mi-au atras atenţia şi care mi-au vibrat profund în creier şi mi-au coborât în stomac, pentru ca ulterior, să mi se urce direct în inimă. Şi acolo au rămas. 

    234/ 299/ 2002: Mie îmi place să mă joc mereu! Ţie? Uite, eu am superputerea de a mă juca. Aici pot fi oricine şi orice. Şi totul poate fi oricum. Vezi?! Am închis ochii şi îţi citesc gândurile. Asta e superputerea mea. 

    Undeva un copil vrea să se joace pentru a-şi apăra lumea imaginară. 

    308/ 342/ 2014: Să ştii că mie îmi plac trenurile! Gările, locomotivele, şinele, macazurile, peroanele, persoanele, băncile, biletele, oamenii, gările, gările, gările… şi sunetul de locomotive… Când o să fiu mare o să mă fac mecanic de locomotivă. 

    710/ 154/ 1998: Iubesc cafeaua! Mama bea foarte multă cafea.  Dar, ştii, nu am cunoscut-o niciodată! Doar mi-am imaginat-o. E mereu prezentă în amintirile mele confecţionate din viaţa altora. Nu am fost norocoasă ca tine!

    Undeva, copilul din tine caută speranţa. Undeva, copilul din tine crede că lumea e plină de bine. Alteori de dragoni cu trei capete, de dinozauri, de zâne, de unicorni, de iubire, de pace şi de linişte, de jocuri, de copii, de râsete de copii, de planete pline cu copii, de stele şi de sisteme solare… dar ţie totul îţi pare atât de îndepărtat-îndepărtat şi uiţi că toate acestea sunt la tine, copile! Joacă-te! Joacă-te în viaţa asta.

    Mi-am invitat la rândul meu copilul, adolescentă de aproape 16 ani, care fără ezitare a spus “da” şi din dorinţa de a vedea cum arată o facultate pe dinăuntru. La intrare, am primit fiecare câte un dosar de carton cu şină şi cu un număr înscris. Da, din ăla de care România încă nu mai scapă în orice demers ar face cetăţeanul în interacţiunea sa cu o instituţie publică. Ştiţi bine ce zic. În el erau câteva foi. Prima foaie, un tipizat după o decizie civilă a tribunalului de încredinţare a unui minor în grija DGASPC, urmată de o cerere a minorului care poartă un număr. Minorul în sine urmează să poarte un număr. Cu asta se va identifica ani buni. Poate chiar pe viaţă. Cu un număr de dosar. Urmatoarele foi sunt goale şi se adresează spectatorului cu rugămintea de a participa şi el cu o notă personală în întregul performance, scriind sau desenând ce reprezintă pentru el “acasă” sau “un vis”, “o dorinţă”.

    Şi eu şi copilul am intrat în joc şi fiecare a desenat ce a simţit. Am tras cu ochiul în dosarul fetiţei mele şi, dupa ce consumasem împreună un pachet întreg de şerveţele la fiecare poveste de pe scenă, am mai plâns puţin. Copilul meu desenase pentru “acasă” o căsuţă chircită, 2 pisici, un căţel şi un soi de femeie cu o ţigară în mână… Adică exact menajeria noastră zgomotasă, veselă şi însufleţită de copiii noştri blănoşi şi tabieturile noastre. Acasă. Ce greutate teribilă are acest cuvânt scurt, cu 3 vocale şi 2 consoane! Ce deziderat minunat, pe care unii nu îl cunosc vreodată, iar alţii nu reuşesc să îl mai re-trăiască vreodată…

    Atât de impresionată am fost de spectacol, de cum sunt invitaţi spectatorii pe scenă, aleatoriu, prin strigarea numărului de pe dosarul primit, de cum intră ei în jocul actorilor de pe scenă cu toată fiinţa şi cum părăsesc scena transfiguraţi la final de poveste, incât l-am sunat pe Florin să-l întreb detalii şi să cunosc culisele unui astfel de spectacol complex, cu 8 actori, cu un set-up minimalist dar atât de bine conturat pe tema centrală. “Hai, Florin să spunem povestea INSTITUŢIEI şi poate printre cititorii revistei găsim puţină generozitate, un pic de simţ civic, un pic de sprijin,  un director de teatru mai înţelept, ca să puteţi aduce spectacolul pe scenele mari de teatru, să fie văzut de cât mai mulţi oameni! “ i-am spus. Aflasem deja că spectacolul e făcut cu voluntariatul tuturor celor implicaţi (regie, joc, scenografie, sunet şi găzduire la UNATC).

    << „ Instituţia”, un devised and performance teatru urmează să se joace până la finalul anului universitar la U.N.A.T.C. şi este este cel mai recent spectacol al meu. Am urmat studiile masterale în domeniul pedagogiei teatrale pentru a-mi diversifica pasiunea pentru teatru şi din dorinţa de a mă perfecţiona. Ce m-a determinat să fac acest pas a fost introducerea ca opţional în şcoli a disciplinei artei teatrale, datorită eforturilor depuse de U.N.A.T.C. Disertaţia se conturează în jurul temei „nevoile emoţionale ale copiilor instituţionalizaţi” şi vine dintr-o nevoie a mea de a răspunde la această lacună a societăţii actuale. Pornind de la premisa că noi, cei care am avut şi avem părinţii lângă noi, ne găsim o scuză la orice. Dar ei? 

    Ce ţi-ai propus cu acest spectacol?

    Pornind de la faptul că aceşti copii trăiesc şi între Sărbătorile Pascale şi Sărbătorile de iarnă, şi nu doar în cadrul celor două sărbători, atunci când situaţia lor este mediatizată, am fost determinat să scot la suprafaţă poveştile lor nespuse, poveşti pe care altfel mulţi dintre noi nu le-am fi auzit, poveşti la care mulţi dintre noi asurzim atunci când sunt spuse, poveşti de care fugim pentru că noi suntem ori prea sensibili, ori prea importanţi, nu-i aşa?! Fugim de poveşti? Da. Unii.  

    Am urmărit ca premiera spectacolului să aibă loc în luna februarie, tocmai pentru a nu fi într-o perioadă de maximă mediatizare a subiectului. De asemenea, spectacolul se joacă în continuare, neţinând cont de „momentele” de atenţie acordate cu care am fost obişnuiţi până acum.  Îmi doresc ca acest spectacol să intre în repertoriul unui teatru, tocmai pentru a ne reaminti că suntem datori să acţionăm de fiecare dată când statul este depăşit, sau dă greş, sau este dezinteresat, sau sau sau… atât de multe scuze! Am obosit cu toţii.  Cu toate acestea, sper ca acest lucru să se întâmple, deşi în contextul actual este mult mai dificil având în vedere că în spectacol sunt opt actori, iar bugetele pentru cultură se micşorează de la an la an. Şanse ca spectacolul să fie preluat de către un teatru independent sunt mai mari, dar şi acolo este dificil. Peste tot este nevoie de bani. Este un adevăr. Este un fapt. Este o realitate pe care o trăim şi noi, idealiştii. 

    Vorbeşte-mi despre colaborarea voastră cu SOS Satele Copiilor

    Am ajuns să fac voluntariat la S.O.S Satele Copiilor datorită colegei actriţe Andreea Hristu, apoi parteneriatul s-a concretizat imediat între Universitate şi Satele Copiilor. Dorinţa profesorilor de a ne implica şi de a ajuta prin jocuri teatrale aceşti copii a fost primită cu multă bucurie şi cu multă implicare din partea acestora. Mulţumită doamnei profesor Bogdana Darie şi a asistentei Romina Boldaşu, acest parteneriat este de durată şi urmează să se desfăşoare până la încheierea acestui an universitar. Etapele de lucru cu copiii sunt structurate în aşa fel încât obiectivele să fie atinse: cunoaşterea de sine, atenţia, spontaneitatea, conştientizarea emoţiilor…

    Până acum am observat că dorinţa copiilor este de a fi ascultaţi şi nu de a asculta. Cu alte cuvinte, vorbesc de nevoia de atenţie şi de afecţiune, acestea fiind cele mai acute nevoi pe care aceştia le au (şi este de înţeles, mai ales dacă suntem atenţi la noi, „norocoşii lumii”, şic!). Momentan, sunt în plin proces de elaborare a unei o metodologii pe această temă.

    Cât a durat documentarea spectacolului? 

    Prima întâlnire cu copiii a fost în luna septembrie a anului 2021, documentarea a durat până la finalul lunii ianuarie 2022 şi încă este în proces de derulare.  La fiecare atelier se lucrează pe anumite teme care ajută participantul să îşi conştientizeze emoţiile. Pornind de la exerciţii simple, fiecare copil îşi devoalează nevoile pe care poate nu le înţelege sau de care se ascunde (negare, sentiment de inferioritate, de neacceptare, de singurătate, de… o nevoie doar de a povesti şi de a fi ascultat).

    După încheierea documentării a urmat construcţia spectacolului, care a durat 20 de zile. În prezent suntem la a şasea reprezentare scenică. Aşadar, vă aşteptăm să faceţi parte din poveste. 

    Cum ai ales echipa actorilor?

    Echipa este alcătuită din colegii mei de la Masterul de Pedagogie Teatrală, anul al II-lea, mulţi dintre ei făcând voluntariat la S.O.S. Satele Copiilor. Poveştile au fost preluate, apoi prelucrate de către mine pentru a fi prezentate scenic. Din echipă fac parte: Cătălina Corbu, Alexandra Corlan, Aurelian Culea, Gabriel Hriţcu, Alexandra Pribeagu, Varty Mihail, Andreea Moustache, Simona Pustianu, Emanuel Varga. Sound design – Andrei Georgescu şi Light design – Alexandru Agafiţei.

    Ce alte spectacole sau proiecte ai în lucru?

    Planuri multe, producători puţini, având în vedere ce se întâmplă în lume. În perioada septembrie-octombrie o să încep lucrul la Teatrul Naţional Bucureşti, prin programul 9G, la spectacolul You say tomato de Joan Yago, alături de colegii Irina Ştefan, Bianca Cuculici şi Denis Hanganu. Este o comedie despre situaţia actorilor independenţi care se află într-un impas atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. 

    Orice altceva ai se adăugat despre fenomenul teatral din România în comparaţie cu ce se întâmplă pe plan cultural european

    Fenomenul teatral din România încearcă să ţină pasul cu cel european, deşi în cei 31 de ani de democraţie s-a observat un haos în esteticile teatrale apărute pe scenă. Cred că este firesc ca o ruptură de o asemenea magnitudine cum a fost Revoluţia Română, să genereze confuzie în viaţa culturală din România.  După părerea, mea mai durează câţiva ani până când toate tendinţele apărute în teatrul postcomunist se vor aşeza, lăsând în urma lor doar ceea ce merită cu adevărat. Să nu uităm că teatrul este o artă heteronomă. Este una din artele cele mai strânse, cea mai prezentă în societate, iar cererea şi oferta trăiesc în simbioză. Atâta timp cât cererea este mică din punct de vedere calitativ şi oferta va fi pe măsură. >>

    Un scurt CV şi portofoliu de spectacole regizate

    Florin Liţă, regizor de teatru, iar în anul 2016 am absolvit Univesitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, departamenul Regie de teatru. Pentru a putea vorbi de drumul meu până acum, mă simt dator să le aduc mulţumiri profesorilor care mi-au oferit tot ce a fost nevoie pentru ca eu să ajung azi ceea ce sunt şi să fac ceea ce fac. În special, le sunt profund recunoscător doamnelor profesori din catedra de Teatrologie – Ana-Maria Nistor, Carmen Stanciu şi Maria Zărnescu. Primul spectacol montat după facultate a fost „O noapte Furtunoasă”de I.L. Caragiale, la Teatrul Arte dell`Anima, apoi la Teatrul Luni de la Green Hours, am montat spectacolul „Malaga” de Lukas Bärfuss. În anul 2018 am montat la Teatrul de Comedie spectacolul „Podul” de Laurence Van Wetter. Apoi, au urmat spectacolele de la teatrul independent unteatru – „Conu` Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale şi „Pelicanul” de A. Strindberg.

    Închei materialul cu un apel direct către dumneavoastră, cititorii revistei, care sunteţi parte din comunitatea de afaceri.: Căutaţi şi poate găsiţi resurse în bugetele de sponsorship ale companiilor pentru care lucraţi sau în depozitele personale, pe care cei mai norocoşi au reuşit cu multă mucă să le realizeze. Îndreptaţi-vă atenţia şi către cultură şi artă. Veţi contribui prin demersurile dumneavoastră la o societate mai bună. Teatrul oglindeşte problemele societăţii, iar societatea suntem noi. Iar pentru managementul din lumea teatrală, o rugăminte personală, dacă îmi permiteţi: Adoptaţi spectacolul Instituţia în propria dumneavoastră Instituţie! Aduceţi-l pe o scenă publică pentru a fi simţit. Nu veţi regreta decizia. Merită fiecare leuţ investit în producţia lui şi vi se va întoarce înmiit.

  • CASSANDRA ZICE SAU CUM GÂNDESC FEMEILE

    Doamnelor şi domnilor, în sfârşit avem şi în România o producţie teatrală care vă va lămuri exact cum gândesc femeile. Dar exact. Nu mai trebuie să apelaţi la artefacte hollywoodiene, cărţi de Tarot sau ghicit în palmă.

    Tot ce trebuie să faceţi, este să vedeţi CASSANDRA, spectacol ce se joacă la Apollo111 (demisolul Palatului Universul de pe str. Ion Brezoianu 23-25), loc cunoscut atât pentru petrecerile până dimineaţa la răsărit, cât şi pentru faptul că găzduieşte producţii teatrale independente foarte deştepte şi jucate cu dichis actoricesc. Un loc cu şi pentru oameni faini.

    Veţi înţelege de la Cassandra foarte precis cum le joacă lor gândurile prin căpşor, cum se izbesc de pereţii cranieni, cum gem de durere sub presiunea neputinţei uneori, cum se ascund în spatele lobului frontal când e vorba să fie rostite, cum se tăvălesc printre regrete şi amintiri, cum se flamboaiază când devin conştiente de sine şi încep să gândească gânduri care se gândesc pe sine. Da. Cam aşa de complicat şi complex poate arăta capul blond, brun sau roşcat al unei femei, indiferent de clasa socială, educaţie, vârstă sau preferinţe sexuale. Căci e şi despre asta.

    Curajul de a pune textul autoarelor canadiene Amy Nostbaken şi Norah Sadava (cu titlul original Mouthpiece) în scenă îi revine Asociaţiei Vanner Collective şi în special, Denisei Nicolae, actriţă şi fondatoare a ei, cu care am vorbit puţin după spectacol. De fapt, ca să înţelegeţi imperativul din debutul materialului, am văzut spectacolul duminică seară şi am decis pe loc să scriu despre el, să se ducă vorba, ca să se ducă şi oamenii în sală, pentru că merită, merită, merită! Şi în 36 de ore le-am hăituit şi bântuit pe ambele actriţe: Mihaela Velicu şi Denisa Nicolae, dar şi pe regizoare, Leta Popescu, şi s-a scris singură şi cronica. M-a interesat să ştiu detalii din pregătirea spectacolului, despre anumite scene, despre anumite simboluri folosite, cum s-au armonizat ca echipă, despre finanţarea spectacolului, despre scenografie.

    „Asociaţia Vanner Collective este un hub cultural. De la înfiinţare, am strâns în jurul nostru echipe creative care să vorbească puternic şi actual prin spectacolele create, pe textele propuse de noi. (n.r. – Denisa Nicolae şi soţul ei, Liviu Romanescu) Eu sunt tocilară, îmi place mult să citesc, să descopăr texte cu care rezonez visceral sau texte cu structură interesantă, care mă provoacă încă de la lectură. Ăsta a fost flow-ul până acum. Nu e în niciun caz ceva definitiv. Dar aşa s-a întâmplat şi în cazul Cassandrei. Am citit textul şi dincolo de tema pierderii mamei, a legăturii puternice mamă-fiică şi a ceea ce moştenim de la mamele noastre, m-a atras foarte tare forma performativă, felul performant în care intuiam că cele două actriţe vor deveni jumătăţi ale aceleaşi femei, modul creativ în care personajul unic putea fi manifestat.”  spune Denisa, abia respirând, din alergătura nebună de scriere a unor noi proiecte şi de obţinere de finanţare pentru ele.

    Pentru că trebuie să precizez că tema pare simplistă: o fiică află că şi-a pierdut mama şi urmează să pregătească cele cuvenite, inclusiv scrierea cuvântului de bun-rămas. Ei, bine… de aici începe toată distracţia în spectacol. Pentru că vă veţi distra enorm. Vă veţi tăvăli de râs, cu lacrimi în colţurile ochilor, veţi chiui şi veţi tropăi. Iar domnii s-ar putea să aibă ceva emoţii, dar cu un pic de stimă de sine, tandreţe şi tărie, vor trece peste orice necaz al păsării flamingo. Nu dau explicaţii de semantică şi simbolistică, pentru că imperativul de a vedea spectacolul rămâne valabil. Iar dualitatea personajului şi lupta sa cu sine vă va pune pe gănduri la final. Pentru că tema este una veşnic prezentă în capul nostru: cum e mama, cum sunt eu, ce am moştenit de la mama (genetic şi prin educaţie) şi cum vreau să fiu eu, cât curaj am să fiu aşa cum vreau să fiu, să schimb ce pot schimba şi să accept ce nu pot schimba şi vorba aia, cu pretenţie maximă, să mai am şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele. Valabil şi în cazul bărbaţilor, că subiectul suportă universalitate şi nu face discriminare de gen. Dar cele două Cassandre care joacă un personaj unic cu dublă reprezentare nu este bicefal, bipolar sau antagonic. Se completează, se armonizează. Şi pentru asta am iubit spectacolul. Cele două actriţe se aseamănă foarte mult, de la jocul actoricesc unde există o continuă emulaţie, până la aspectul fizic şi vărstă (amândouă au în jur de 33 de ani).

    Cât a durat pregătirea spectacolului şi cum au decurs pregătirile? le-am întrebat pe ambele actriţe, pentru că e mult sincron în actul performativ.

    „În total vreo 3 luni. Am tradus textul, l-am verificat de câteva ori în lecturi cu fetele. Am avut multe întâlniri lungi cu Leta şi Mihaela, în care să ne cunoaştem, să ne apropiem, să ne lansăm în discuţii. În spaţiu, la Apollo111, am repetat în jur de o lună jumătate. Destul de intens, vreo 7 ore pe zi petrecute împreună, cu antrenament fizic, coregrafii, pregătire muzicală, improvizaţii. A fost cea mai bogată şi plină perioadă de repetiţii pe care eu şi Miki am avut-o până acum”,  îşi aminteşte Denisa de începuturile anului trecut, când s-au apucat de treabă.

    „Cred că a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Cât am repetat la Cassandra, cum s-au aliniat astrele, atmosfera, totul; tot era pentru a descoperi, a cunoaşte. Eram ca nişte copii cu lopeţile-n nisip. Pe Denisa o ştiam, îmi doream pe ascuns să lucrez cu ea şi… Doamne! ce mă bucur c-am apucat. O iubesc, respect, e genul ăla de partener talentat şi generos, pe care te poţi baza la orice bazaconie, orice gafă ai face pe scenă. Şi avem şi acelaşi gen de umor.  Întâlnirea cu Vanner Collective şi felul lor de go with the flow, dar puşi pe treabă serioasă, cred ca mi-au deschis mie ulterior nişte uşi, niste roluri. O să ţin minte toată viaţa aceste repetiţii. Leta a creat şi orchestrat  un spaţiu incredibil de creativ. E rar. Leta Popescu a făcut un plan de repetiţii foarte structurat. Canto, o oră cu Oana Puşcatu, pe care o ador – pe lângă faptul că e o actriţă foarte bună, să mergeţi s-o vedeţi in „Cele 7 morti ale Mihaelei Runceanu” la Apollo111 – e foarte bună şi pe predat chestia asta cu cântatul, unde eu nu-s vreo lumină, mişcare scenică două ore cu Ştefan Lupu şi trei ore lucrate cu Leta pe text. Înainte să începem lucrul concret la scenă, am avut cateva intalniri noi trei, eu, Denisa şi Leta şi am vorbit foarte mult despre relaţiile noastre cu mamele, unde ne asemănăm, ce moştenim şi de ce moşteniri vrem să scăpam”  turuie rapid Mihaela, amintindu-şi de martie 2021.

    Veţi descoperi nişte arhetipuri ale femeii din societatea românească predecembristă şi postdecembristă, care survolează textul canadiencelor şi fac heliport direct în cada intimităţii absolute, presărând făină peste toate predicţiile necrezute ale zeiţei Cassandra. Mergeţi cu mintea deschisă la spectacol. Eu atât vă zic: doamnelor şi domnilor, atenţie la ouă! Nu le număraţi, că sunt doar două. Scena aia e epică!

    Pe Denisa Nicolae o puteţi vedea în acest moment în spectacolele: „Lungs” la Teatrul Act, Tot ce-i minunat in lume la unteatru, Monster la Centrul de Teatru Educaţional Replika, „Lemons, Lemons, Lemons, Lemons, Lemos” la unteatru. Are în lucru un spectacol care va avea premiera în toamnă.

    Pe Mihaela Velicu o puteţi vedea în „Universuri Paralele”  la Teatrul din Constanta, în regia lui Radu Iacoban, „Extraordinara Viaţă” în regia Teodorei Petre, la Teatrul Naţional Bucureşti, „Doua Liniuţe” la Teatrul Metropolis, text şi regie Lia Bugnar, „Brooklyn Boy” la Teatrul Evreiesc de Stat, regia Cristi Juncu şi „Dual” la Teatrelli din iulie. Un performance despre prietenie in regia Letei Popescu, cu George Albert Costea si Vlad Udrescu. Dar o puteţi ajuta şi în preocuparea ei antreprenorială, care completează actoria independentă, cumpărând sau comandând lumânările parfumate KM5, manufacturate de ea, non-toxice, naturale, fără parafină, aditivi sau coloranţi. Le găsiţi la Molecule F sau la Muzeul de Artă Recentă, din Dorobanţi.

    Despre Leta Popescu şi stilul foarte personal de a regiza spectacole puteţi afla mai multe pe pagina ei personală www.letapopescu.ro, unde veţi găsi multe explicaţii despre modul în care alege, înţelege şi amprentează spectacolele pe care le regizează.

     

    Distribuţie: Denisa Nicolae ŞI Mihaela Velicu

    Regie: Leta Popescu

    Scenografie: Tudor Prodan

    Muzică: Mihai Dobre

    Mişcare scenică: Ştefan Lupu

    Pregătire muzicală: Oana Puşcatu

    Sunet: Daniel Octavian Nae

    Lumini: Marius Niţu

    Preţ bilet: 65 lei

    Spectacolul va avea o nouă reprezentaţie pe 30 aprilie.

  • Jocurile puterii nasc monştri

    Jocurile de putere degenerează de cele mai multe ori într-un abuz. Cam în orice situaţie, indiferent de context. Iar victima, în cele mai des întâlnite cazuri, nu are şansa sau puterea de a-şi face dreptate sau de a-şi spune măcar varianta sa de poveste.

    Cazul imaginat de dramaturgul David Mamet în piesa sa OLEANNA, scrisă în 1992, deci cu vreo 25 ani înainte de celebrul fenomen internaţional #MeToo, este unul care ilustrează un astfel de abuz, petrecut în cadru instituţional. Mai exact, în cadru universitar; iar protagoniştii sunt exact cum vă imaginaţi, un profesor universitar şi o studentă de-a sa.

    Intriga pleacă de la o discuţie în aparenţă inofensivă, petrecută face to face, în biroul profesorului şi escaladează într-un conflict cu deznodământ trist, în care nici nu ştii cu cine să mai ţii. Asta, dacă nu eşti foarte atent la nuanţe. Acuzaţii de hărţuire sexuală, mai mult sau mai puţin susţinute de fapte, şantaj, agresiune fizică şi verbală, intimidări…tot arsenalul din spectrul jocurilor de putere. Care arsenal se mută de la victimă la agresor şi invers în piesa lui Mamet. Pentru că victima din povestea sa este curajoasă şi ia atitudine, caută sprijin printre colegi şi alţi profesori, îşi asumă riscuri, pentru a demasca ceea ce ea numeşte ipocrizie şi falsitate amestecată cu aroganţă şi nepăsare pentru student ca individ cu personalitate. Şi lupta ei este încrâncenată şi se poartă ulterior în numele unui grup, al unei minicomunităţi.

    Văzând piesa la Teatrul de Artă Bucureşti (str. Sfântul Ştefan, nr. 21) în regia lui Bogdan Budeş, am avut un flashback de acum aproape 25 de ani, de când eram elevă. Eram clasa a XII-a şi la Olimpiada Naţională de Filosofie de la Craiova, unul dintre profesorii din stafful profesoral m-a invitat la o plimbare să discutăm pe marginea subiectelor care picaseră la examen. Doar că era cam seară, oraşul necunoscut, străzile prea înguste şi slab luminate, un cadru perfect în care „domnul” profesor a considerat de cuviinţă să mă ia de mână şi să încerce să mă sărute. Fată simplă şi nefricoasă din fire, mi-am retras mâna şi fără alte comentarii, am cerut ferm să ne întoarcem în campus. Lucru care s-a şi întâmplat, fără ca scena să degenereze în alte complicaţii.

    Cu altă ocazie, un alt profesor, a făcut o remarcă cel puţin libidinoasă pentru poziţia de diriginte pe care o avea, văzându-ne pe mine şi o colegă care fumam…”Fumaţi? Mmm. Mi îmi place carnea afumată”. De obicei sunt spontană, am cate o replică să nu rămân datoare, însă unele afirmaţii consider că nu merită niciun efort. Exact ca fluieratul pe stradă. Eu am fost, să zicem, norocoasă. Dar alte femei, nu au avut sau nu au acelaşi noroc. Sau nu-şi găsesc tăria să fie ferme, sau se blochează şi intră în ceea ce se numeşte freeze mode. Şi oricum, bărbatul nu se opreşte la primul semn potrivnic al femeii. Ba dimpotrivă. Cu cât femeia se împotriveşte mai vehement, unii consideră că sunt provocaţi şi că vânătoarea trebuie să continuie pentru că „prada” vrea doar să fie alergată, ca să se frăgezească. Vănătorul îşi doreşte căprioara cu orice preţ şi mintea îi este întunecată de  umbra erectă a propriului prohab. 

    Pe Lucian Pavel îl puteţi vedea la Teatrul de Artă Bucureşti în spectacolele „Oleanna” şi „O relaţie deschisă” şi la Teatrul Apropo în „Medeea:Furie”.

    Deznodămintele unor astfel de situaţii care par inacceptabile în secolul XXI, dar care încă se întâmplă, sunt uneori tragice, purtătoare de traume pe termen lung, sunt distrugătoare de familii, de destine, de cariere. Ca orice abuz sau supradoză, finalul este îngrozitor.

    Şi astfel de situaţii se întâmplă nu doar în mediul universitar, ci şi în companii private, între manageri şi subalterni şi mai ales în instituţii publice, unde oricum ierarhiile sunt rigide, numirile de şefi/directori sunt politice şi nu au la bază vreo moralitate sau măcar decenţă a sus-puşilor. De obicei, societăţile patriarhale şi tradiţionaliste  sunt şi mai expuse unor astfel de dezechilibre şi poveştile pe care le cunosc de la prietene apropiate sunt nenumărate.

    În societăţile ultramoderniste şi progresiste, lucrurile au luat o altă întorsătură şi s-a căzut să zicem aşa în cealaltă extremă, în care bullyingul şi agresiunea vin din partea elevilor, studenţilor ş.a.m.d., iar profesorilor le este teamă să-şi apere poziţia tocmai pentru a nu fi acuzaţi de abuz de putere. Situaţiile dezechilibrate sunt aiurea oricum ar fi şi orice abuz trebuie demascat şi neutralizat, iar agresorul sau abuzatorul trebuie pedepsit.

    Mergeţi să vedeţi piesa la Teatrul de Artă Bucureşti şi făceţi-vă propria părere. Apoi, imi puteţi scrie un mesaj în care să-mi spuneţi care este părerea voastră despre subiect. Sau poate că aveţi o situaţie asemănătoare şi din diverse considerente v-a fost teamă să recunoaşteti că sunteţi într-un context abuziv. Şi puteţi demasca astfel un personaj toxic şi grotesc.

    Cristiana Luca este absolventă a UNATC „I.L.Caragiale (licenţă şi master). Din 2020 e angajată a Teatrului de Stat Constanţa. O puteţi vedea în: „Jocuri în curtea din spate” de Edna Mazya (regie: Diana Mititelu), „Tartuffe” de J.B. Moliére (regie: Horia Suru), „Doi tineri din Verona” de William Shakespeare (regie: Alexandru Mâzgăreanu), „8 TAŢI” de Tina Müller (regie: Irisz Kovacs), „ZIUA Z” de Ionuţ Sociu (regie: Bobi Pricop), „Goi puşcă” de Simon Beaufoy (regie: Vlad Cristache), “#acedesiguranţă” de Ionuţ Sociu (regie Bobi Pricop) şi „Oleanna” la Teatrul de Artă Bucureşti. Are în lucru un nou rol într-un spectacol la Teatrul de stat Constanţa – „Îndoiala” de John Patrick Shanley. Foto: Dan Andrei

    În spetacol veţi descoperi doi actori foarte credibili. Cristiana Luca (25 ani) joacă rolul studentei. Cu o figură de căprioară sensibilă, Cristiana face un joc extraordinar în compania lui Lucian Pavel (54 ani), care este perfect în rolul profesorului John. Carismatic, volubil, prea prietenos, neatent şi uşor arogant în raport cu studenta Carol, profesorul are nevoie de o singură mişcare greşită, de o singură propunere nepotrivită ca să îşi dinamiteze întreaga existenţă. Ea, Carol, studenta lucidă, acidă şi cu un neliniştit spirit justiţiar.

    E o invitaţie la dialog cât se poate de serioasă. Mergeţi la teatru şi scrieţi-mi
    opinia voastră pe adresa de email
    g@ocultadelaloja.ro.

    Cu cine ţii? Cu Carol sau cu John? Sau poate ai vreo poveste tristă care trebuie spusă sau cunoşti un personaj abuziv care trebuie expus.

     

    OLEANNA de David Mamet

    Traducerea: Andreea Vulpe şi Cristi Juncu

    Cu: Cristiana Luca şi Lucian Pavel

    Scenografia: Alma Ungureanu

    Costume: Monica Florescu

    Fotografia şi grafica: Dan St. Andrei

    Regia: Bogdan BudeşPreţ bilet: 50 lei

    Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

  • Ce vedem la teatru: Medeea – paradoxalul părinte al parentingului modern

    Marşul funebru al Medeei contemporane are un RITM electronic, care răsună din cluburile „prăfuite”, care nasc pasiuni şi, câteodată, copii nedoriţi.

    A început luna martie şi va fi o abundenţă de spectacole despre femeie ca mamă, nevastă, amantă, femeie de afaceri, casnică şi tot felul de situaţii mai comice sau mai tragice, în care aceasta se situează de-a lungul vieţii. Căci în ciuda restricţiilor din sălile de spectacole, care funcţionează pe un grad de ocupare de 30%, care e deja falimentar, actorii vor totuşi să joace, regizorii au idei, scenografii ştiu să improvizeze şi managerii se mai scobesc de un bănuţ, mai fac o datorie, mai iau o finanţare micuţă din fondurile ridicole dedicate culturii în România, astfel încât aceasta să nu sucombe, să reziste vremurilor ăstora ciudate şi nefavorabile actului cultural, în orice formă a sa. Dar să lăsăm asta şi să vă povestesc puţin despre „Medeea: Furie”, pe care îl puteţi vedea la Teatrul Apropo, un teatru independent, care se zbate să reziste deschis. Apropo! Pentru cei dintre voi care lucraţi în zona City-ului bucureştean – Pipera/Barbu Văcărescu/Floreasca, sediul teatrului e chiar vecin cu voi, pe Bd. Dimitrie Pompeiu, nr. 8, la demisolul uneia dintre clădirile de business.

    E şi ăsta un motiv pentru care m-am dus sa văd „Medeea”: nostalgia drumurilor în Pipera, atât de dragi odată, dar care s-au împuţinat spre extincţie în realitatea recentă. Am avut un business mic, cu o rulotă mobilă acolo, pe care am vândut-o între timp. Dar să revin la subiect, că mă pierd în nostalgii şi o să daţi pagina, fără să înţelegeţi ce vreau să vă povestesc.

    Medeea. Femeia înfricoşătoare, răzbunătoare, crudă, din tragedia antică a lui Euripide sau din cea a lui Seneca. De la ea pleacă şi autorul textului acestui spectacol contemporan, scris şi regizat de Radu Popescu, cel care şi conduce operaţiunile din Teatrul Apropo. El a luat-o pe Medeea din mitul antic, a cosmetizat-o contemporan şi i-a pus-o în braţe actriţei Valentina Zaharia, cu invitaţia de a îmblânzi puţin scorpia, de a o face să aibă conştiinţă, de a fi plăcută, uşor pedantă şi chiar de neuitat. Şi Valentina a reuşit un lucru formidabil, în opinia mea. A reuşit s-o scoată cumva pe Medeea din mizeria destinului ei de ucigaşă a tuturor celor care se opun marii ei iubiri pasionale pentru un bărbat, iubitul ei Iason dar şi a propriilor copii, orbită şi fără minţi în răzbunarea orgoliului rănit de femeie înşelată de acesta.

    „Eu m-am hrănit din mitul antic cât am putut. Pentru cine nu îl ştie, la origini, Medeea e întruchiparea fricilor noastre cele mai mari despre maternitate, în forma ei cea mai întunecată. O mamă care îşi ucide copiii ca o formă de răzbunare.

    Mărturisesc că nu ţineam musai să mă gândesc la asta înainte de Crăciun la finalul unui an pandemic. Dar talentul şi pasiunea mea cea mai mare sunt să înţeleg ce naiba se petrece în mintea oamenilor. Aşa că am făcut-o!

    Am explorat împreună cu toată echipa ce înseamnă şi ce poate aduce ideea asta de străin, de paria, de inadecvare, pe care statutul de emigrantă, presupus vrăjitoare al Medeei îl poartă. Pe care doar iubirea lui Iason îl face tolerabil. Şi am chestionat ce se petrece când dispare sprijinul acesta.

    Şi m-am raportat  şi la presiunea de a deveni mamă iar, şi iar, şi iar pentru un om foarte traumatizat aşa cum am gândit-o eu pe Medeea. M-am lăsat greu apăsată de lucrurile astea, în încercarea de a nu face un personaj bidimensional şi/sau ridicol cum m-am temut eu că ar fi riscul.

    Medeea mea se gândeşte pe sine, ceea ce dă un extra „layer” durerii şi întorsătura în  deznodământul spectacolului, în versiunea noastră contemporană.

    Ce a făcut suportabil travaliul şi ce face un paradoxal succes de public acest spectacol e în primul rând talentul si experienţa echipei de actori, care navighează cu multă graţie prin nişte ape tulburi ale subiectului şi input-ul scenografic al Dianei Miroşu”, mi-a spus Valentina Zaharia, când am întrebat-o despre pregătirea rolului.

    Şi are mare dreptate cu scenografia, pentru că decorurile, deşi minimaliste, ca la orice teatru independent, care are presiunea bugetului pe creier, sunt absolut impresionant puse în valoare de o proiecţie de lumini foarte bine realizată, care te pătrunde prin ferestrele sufletului direct în intestine. Şi acolo, în ceea ce englezul numeşte „gut feeling” încep să se amestece alchimic întrebările şi răspunsurile existenţiale despre iubire, trădare, maternitate, parenting, limite.

    Despre laboratorul acesta de alchimie mi-a vorbit regizorul şi autorul textului, Radu Popescu. L-am întrebat care ar fi într-o frază morala poveştii lui, a adaptării lui pentru o Medeea contemporană. Mi-a spus cu toată sinceritatea că nu vrea să dea răspunsuri spectatorilor. Nu vrea să le servească pe tavă soluţii. Vrea să le dea de gândit atât celor care sunt deja părinţi, cât şi celor care îşi doresc sau se pregătesc să devină.

    Şi e un lucru cu care sunt perfect de acord. Cum nu există vreo facultate de parenting şi cum societatea a luat-o cam razna în goneta ei spre tot felul de realizări materiale, cred că o oră şi patruzeci de minute de spectacol va ajuta mult în luarea unor decizii. Eu personal am văzut la unii părinţi nişte comportamente complet distrugătoare de personalităţi ale copiilor, atât de nocive şi toxice în ceea ce priveşte creşterea unui copil cu încredere şi stimă de sine, atât de mutilatoare de caracter şi integritate, încât aş impune prin lege, exact ca la examenul de carnet auto, şi un test psihologic pentru cei ce vor să procreeze. Şi astfel de spectacole, cu astfel de tematică şi teme de gândire sunt foarte necesare. Pentru că nu e obligatoriu să devii părinte în viaţa asta, dacă nu eşti pregătit să fii părinte. Nici pentru că a scăzut natalitatea la tine în oraş, nici pentru că mama ta îşi doreşte să devină bunică şi nici pentru că aşa au făcut toţi prietenii tăi din liceu sau de la facultate.

    Dar mă opresc aici din a vă ridica problemele grele la fileul stomacului şi vă las să serviţi singuri concluziile, direct de la sursă, pe scăunel, în laboratorul Teatrului Apropo.

    Ce pot să vă mai spun în plus, este că jocul Valentinei este senzaţional. Cu trei ţinute superbe, sexy şi provocatoare, Valentina face vrăjitorie pe scenă. Un moment de dans lasciv, languros, te face să înţelegi de ce Medeea e periculoasă, iar dicţia foarte rapidă te hipnotizează în avalanşa ei ofensivă de a câştiga cu orice preţ în lupta cu întreaga cetate. Regatul tot, pentr-un bărbat. O nebunie.

    „Pe la 30 ani m-am dat singură la balet, că ai mei au omis în copilărie. Faptul că nu mi-am rupt picioarele încă, pe treptele de la Medeea: Furie e meritul profei de balet Margareta Dumitru (Margo). Dar dincolo de dans, cel mai mult despre mişcare scenică am învăţat de la doamna Miriam Răducanu, cu al cărei sprijin artistic am realizat spectacolul „Venus & Adonis”, Regia Ioana Petre, selectat la Festivalul Internaţional Shakespeare din Craiova.

    Apoi m-am înscris de-a lungul timpului la workshopuri ţinute de profesionişti: „Florin Fieroiu, cu care am şi lucrat la TNB, Yves Marc la Theatre du Movement, Paris. La Medeea: Furie n-am făcut dansurile de capul meu. Teodora Tudose e de vină pentru tot ce ţi-a plăcut în spectacol. Eu am încercat doar să organicizez şi să includ mişcarea in jocul meu actoricesc”, îşi justifică Valentina minunata prestaţie coregrafică din spectacol.

    Am ţinut musai să o întreb despre coregrafie, pentru că o remarcasem anul trecut in Pisica lui Schrodinger, care se joacă la Teatrul unteatru, pe 18 martie.

    Puteţi vedea luna aceasta Medeea: Furie vineri, pe 11 martie. Spectacolul este parte din stagiunea permanentă a Teatrului Apropo şi deci va reaparea frecvent în calendarul spectacolelor, pe site-ul www.teatrulapropo.ro.

    Textul a fost nominalizat pentru Premiul Concursului Naţional de Dramaturgie FEST-FDR, Timişoara, 2021.

    Distribuţia: Valentina Zaharia, Denis Hanganu, Lucian Pavel, Sidonia Doica, Fulvia Folosea

    Scenografie: Diana Miroşu

    Muzică: Adrian Piciorea

    Mişcare scenică: Teodora Tudose

    Multimedia: Diana Butnaru

    Regie: Radu Popescu

    Preţul unui bilet este 50 lei.

    Spectacolul este destinat persoanelor cu vârste de peste 16 ani.

    Text de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

  • Anticupidon din când în când. La o cafea cu regizorul Cristian Bajora

    Dramaturgie românească din zilele noastre, oglindă a cotidianului în care trăim. Poveşti de dragoste cu gust amar, expuse cu umor şi fără perdea în manifestarea lor. Personaje din anturajul meu şi al tău, autentice sau de-o falsitate copleşitoare.  Şi o echipă de oameni cu suflet, artişti pasionaţi de meseria lor, care cred în visele lor. Asta găseşti la În Culise, unul dintre cele 15 teatre independente ale Bucureştiului, CONDUS de regizorul Cristian Bajora.

     

    Eşti în parc. Ai ieşit să plimbi căţelul. Aţi obosit amândoi şi v-aţi aşezat pe o bancă să vă trageţi sufletul. Te uiţi în dreapta. Un cuplu adolescentin e preocupat cu notificările şi scrollingul de pe Insta sau Facebook. Îşi mai aruncă un zâmbet tâmp, dar care nu are legătură cu vreo emoţie dintre ei, ci cu lumea virtuală din ecran. Fiecare e complice cu propriul smartphone şi cu zecile, sutele de mesaje ce le manipulează creieraşii necopţi. Intorci confuz capul în stânga şi vezi alt cuplu care parcă se cunoaşte, dar parcă se feresc să o arate. Îţi imaginezi că e genul ăla de cuplu de amanţi, amândoi căsătoriţi, dar cu altcineva, care îşi înşală partenerii, amanţii şi pe ei înşişi. Îşi vorbesc din colţul gurii, ca să nu se înţeleagă ce-şi spun. Sunt camuflaţi de câte o carte, revistă sau un laptop, ca să disimuleze o tensiune erotică de dinaintea unei dezlănţuiri animalice ce urmează să aibă loc în garsoniera aia, pe care au inchiriat-o împreună de pe Airbnb… Şi mai vezi alte 4 cupluri, care mai de care rupte din realitatea cotidiană în care trăim.

    Aşa sunt piesele scrise de Ştefan Caraman. Aşa este şi ANTI LOVE STORY. Şi nu e primul text dramaturgic al său pe care îl văd pus în scenă. Am văzut vreo patru şi sunt convinsă că o să mai văd încă vreo patru, căci dramaturgul trăieşte şi scrie cu vână, în continuare.

    Iar regizorul care şi-a lipit sufletul de piesele sale, tânărul Cristian Bajora, vibrează la acelaşi nivel. Situaţii complicate, dar de un realism năucitor, limbaj mai deochiat, scene mai degrabă explicite, fără perdea, personaje rupte din anturajul meu, al tău, al prietenilor prietenilor noştri.

    Frapată de întreaga poveste, văzută la Teatrul „În Culise”, pe str. Alecu Russo nr. 12, Bucureşti, unul din cele aproximativ 15 teatre independente ale capitalei, am ţinut musai să stau de vorbă cu regizorul, care este şi managerul teatrului. Cristian este foarte încântat de relaţia cu dramaturgul, cu care în timp de vreo 12 ani a dezvoltat o adevărată prietenie.

    „Într-o zi, undeva prin 2009 am găsit un email în inbox de la un anume Ştefan Caraman, care îmi propunea măcar spre lectură , câteva dintre textele pe care le scrisese până atunci. Şi mi-a plăcut „Aeroport“ – piesa pe care am încercat atunci să o pun în scenă cu dragul de Şerban Ionescu (actor – n.red.). Şerban s-a dus si proiectul nu s-a mai întâmplat. Dar am rămas cu textele lui Caraman şi, mai târziu, prin 2012 am început lucrul la serialul teatral „Scrisori către Rita“.

    Ştefan scrie cum îmi place mie. Are umor şi are şi mesaj. Alături de Matei Vişniec este un autor „fetish” pentru mine. Consider că aceşti doi dramaturgi români m-au ajutat şi mi-au influenţat primii paşi în carieră. Cu Ştefan a urmat bineînţeles şi o prietenie. Pentru că lui Ştefan îi place să fie aproape. Şi asta iubesc la el. Îi place să ştie, să fie prezent şi se bucură la fiecare succes. Aşa s-a întâmplat ca „Scrisori către Rita” să se joace vreo patru ani, să avem „M&M” montat, „ANTI LOVE STORY sau Se tot pot scrie poveşti de dragoste – titlul original al textului“ (titlul original al textului), „Aeroport” şi acum am pregătit „Înger căzut la Pat şi alte Ritualuri de Reîntoarcere”, care a avut premiera pe 25 septembrie. Şi mai există şi filmul „Superstar”, tot pe un text scris de Ştefan Caraman, care tocmai ce a fost în festivalul Simfest de la Mureş şi pentru care urmează premiera de gală pe 2 octombrie, la Casimcea, localitatea unde a fost filmat.

    Ştefan când scrie ceva îmi trimite şi zice „ia vezi Bajora!”. Aşa a făcut şi cu ANTI LOVE STORY. Şi i-am zis „vezi că pe asta o pun”. Şi a zis „bine!” De ce? Ştii poza aia cu bătrânii care se ţin de mână şi care a făcut milioane de like-uri şi distribuiri etc.? Ştii de ce? Pentru că aşa ceva nu există. Sau e atât de rar, că atunci când vezi, nu crezi sau te miri că aşa ceva poate să existe.

    ANTI LOVE STORY e o culegere de poveşti de dragoste triste. Aşa cum sunt de fapt poveştile de dragoste. Lasă un gust amar. După care trece şi gustul. Ca şi cum nu a fost niciodată nimic. Dar, bineînţeles, la spectacol se râde. Pentru că asta e măiestria lui Caraman. Şi probabil şi a subsemnatului.

    Iar Ritualuri de Reîntoarcere – titlul original al piesei – mi-a scris-o mie. Pentru că a înţeles ce fel de teatru îmi place. Şi mi-a scris o piesă în mod special. Cred că ăsta e un lucru tare frumos într-o relaţie dramaturg – regizor. Şi cred că rar se întâmplă. Piesa are nişte interludii în care Ştefan mi se adresează. Îmi explică. Şi asta e foarte frumos.

    Mi-a plăcut tare mult sintagma asta Înger căzut… pat la pat. Şi am ales să intitulez spectacolul astfel. Sigur că piesa vorbeşte despre multe alte lucruri, despre multe alte reîntoarceri, care au loc prea târziu. Fie ca e vorba de iubit sau iubită, de tată, de fiică sau chiar de întoarcerea la o veche pasiune. Ne întoarcem… dar nu mai e la fel. Nu mai are acelaşi gust.

    E un spectacol care merită văzut. Cred că e unul dintre cele mai bune texte ale lui Ştefan. Şi sper, unul dintre cele mai bune spectacole de la noi de la teatru.”

    Am mers pe 25/09 la premieră. Nu doar pentru autor sau pentru stilul regizoral, care îmi plac pentru sinceritatea lor zmucită şi pentru arta lor pe alocuri obscenă, dar totuşi romantic-melancolică. Ci pentru că de fiecare dată când am fost la Teatrul În Culise, m-am simţit ca între prieteni. E un spaţiu destul de micuţ, care permite un anumit tip de intimitate actor-spectator, care are un mic colţ cu obiecte vintage, cu bijuterii manufacturate de alţi prieteni de-ai teatrului, cu un mic bar, de unde îţi poţi lua un suc sau o cafea, care uneori sunt incluse în preţul biletului.

    Biletele costă între 50 şi 70 de lei, în funcţie de spectacol, peste care se adaugă taxele şi comisioanele procesatorului de bilete. În distribuţia „ANTI LOVE STORY” îi puteţi vedea pe: Ionuţ Iftimiciuc, Mădălina Borş, Andrei Bibire/Andrei Şchiopu, Teodora Calagiu, Radu Catană, Adrian Ionescu, Dorin Enache, Gabriela Alexandru, Şerban Melnic, Tamara Roman/Tina Ţifescu, Alex Vlad, Graţiela Popa, Vlad Rădescu.

    Iar în distribuţia „Înger căzut la pat” îi puteţi întâlni pe: Bianca Marinescu, Alex Vlad, Radu Catană, Eduard Păuna, Ionuţ Iftimiciuc, Iulian Sfircea, Dorin Enache, Carla Mihai, Graţiela Popa, Claudia Moroşanu, Andreea Boşneag, Cristian Bajora. Şi pentru că Bajora nu este doar regizor, ci poartă şi pălăria antreprenorului, a managerului şi pentru că eu sunt parte din comunitatea de business, manager şi antreprenoare, la rândul meu, dar cu sufletul aplecat spre cultură şi artă, am discutat puţin şi despre businessul unui teatru independent.

     

    Ce presupune, care sunt calculele, ce zice P&L-ul?

    „Teatrul În Culise există din 2011. Anul ăsta aniversăm 10 ani de existenţă şi este rezultatul dorinţei mele de a crea un spaţiu unde spectatorul să aibă o experienţă specială în interacţiunea sa cu spectacolul de teatru.

    Am schimbat de-a lungul timpului şase spaţii, motivele fiind diverse dar având în comun ceva ce este, cred, boala acestui sector independent în România: instabilitatea şi lipsa de predictibilitate.

    În februarie 2020 ne-am asumat deschiderea unui nou spaţiu, cel în care suntem şi astăzi – Alecu Russo nr. 12. Iar în martie 2020 a început „ciudăţenia” asta care continuă şi pare că nu se mai termină.

    Teatrul În Culise suferă. Suferă pentru că deşi se află într-un moment artistic bun, cu spectacole excelente care umpleau sala înainte de pandemie, cu mulţi artişti alături, cu o comunitate solidă, a stat închis un an şi ceva. Şi s-a deschis vara, când publicul mai degrabă este în vacanţă decât în sălile de teatru. 

    Teatrul În Culise suferă depresia cauzată de inutilitate, de imposibilitatea de a-şi aduce contribuţia pentru care a fost constituit. Actorilor le-a fost aproape imposibilă perioada prin care am trecut, pentru că actorul e actor atunci când se aprinde lumina, atunci cand oamenii sunt in sală. Altfel… devine doar un om trist. Iar eu, ca manager, habar n-am cum de am ajuns până aici.  Şi totuşi ne mândrim că în perioada asta oribilă am reuşit să scoatem la lumină nu mai puţin de nouă producţii, cinci dintre ele având programată premiera în debutul actualei stagiuni. Şi le mulţumesc pentru asta tuturor colaboratorilor mei care reuşesc încă să creadă că vom reuşi să aducem bărcuţa noastră la mal.

    Investiţia în spectacole, marea investiţie se face aproape „în natură”. Regizorul lucrează gratis, actorii lucrează gratis, textele sunt gratis – mă refer la lunile, de repetiţii, şi reuşim să investim ceva, bani pentru cateva obiecte şi elemente de decor. Sume neînsemnate, pentru că singura noastră sursă de venit sunt încasările din vânzarea biletelor, iar acestea folosesc pentru plata actorilor, chirie, utilităţi şi alte cheltuieli lunare; de multe ori, încasările sunt insuficiente. Aşa că ajungem ca un spectacol – de exemplu „Aeroport”  – să coste 1.500 de lei ca să fie produs. Nu este deloc ceva sănătos. Dar ar trebui să dea totuşi de gândit că, un teatru cum este În Culise produce cultură la un nivel egal cu un teatru subvenţionat, dar cu resurse mult mai mici. Dacă am avea un buget pe care să-l gestionăm, am realiza lucruri extraordinare în zona asta independentă, atât noi, căt şi ceilalţi colegi de la celelalte teatre. Şi până la urma noi, din martie 2020 până în septembrie 2021 am produs nouă spectacole. E un lucru extraordinar!

    Am renunţat să cred că se mai poate întâmpla vreo finanţare sau susţinere din zona publică. Sunt prea multe interese şi guri de hrănit la stat. Din nefericire, noi nu existăm pentru ei. Ar fi atât de simplu să aloci – mă refer la Bucureşti – 1 milion de euro anual pentru cele 10-15 spaţii care produc teatru – aproximativ 100.000 euro/an pentru noi ar fi minunat. Din bugetul ăsta s-ar plăti chiria şi s-ar genera buget suficient pentru 4-5 producţii sănătoase pe an. Înmulţit cu 10, asta ar însemna 40-50 de producţii pe an în sectorul de teatru independent, cu bani pentru artişti şi cu linişte. Iar asta, în condiţiile în care această întreagă sumă (1 milion de euro) despre care vorbim, este mai mică decât bugetul anual al oricărui teatru din subordinea primăriei, care produce maxim 4-5 spectacole pe an. Cam asta e tristeţea. Nu cred că se va întâmpla vreodată…

    În anul ăsta şi jumătate ne-a fost mai greu ca oricând. Singura rază de speranţă ne-a oferit-o comunitatea, care a sărit de multe ori în ajutorul nostru cu sponsorizări şi împrumuturi. Am acumulat anul ăsta în jur de 25.000 euro datorii, pe lângă ce aveam de dinainte. Ca să putem să existăm în continuare, să amenajez o sală de teatru în plină pandemie, să producem spectacolele şi să plătim chiria.

    Din martie 2020 până în august 2021 încasările noastre totale din vânzarea biletelor au fost undeva în jurul a 60.000 de lei. Împărţind la numărul de luni, avem un venit mediu de 4.000 de lei/lună, în condiţiile în care doar chiria spaţiului este peste dublul acestei sume. Şi avem 40 de actori colaboratori. Deci restul a însemnat datorii sau ajutor din partea unor oameni cărora le mulţumesc din inimă că au fost şi sunt alături de noi. Dar cred că premiul şi bucuria noastră cea mai mare este publicul. Şi oamenii care se întorc să ne vadă toate spectacolele din stagiune. Premiul nostru e sala plină, bucuria şi zâmbetul celor care ies după spectacol din sală. Premiul meu sunt actorii, care sunt împliniţi de ceea ce fac şi bucuria că la sfârşitul lunii, habar n-am cum, reuşesc să acopăr cheltuielile. Premiul pe care mi-l doresc este ca într-o zi de 1 ale lunii, să trag linie şi să ies pe plus.”

     

    Eu vă invit În Culise. La Teatru. Atmosfera prietenoasă, cafea bună. Spectacole faine şi oameni cu suflet. Enjoy it!

    Cristian Bajora.Teatrul În Culise există din 2011. Anul ăsta aniversăm 10 ani de existenţăşi este rezultatul dorinţei mele de a crea un spaţiu unde spectatorul să aibă oexperienţă specială în interacţiunea sa cu spectacolul de teatru.

     Georgiana Gheorghe (colaborator – Femeie de afaceri. Pasionată de teatru)

  • Toamna, numărăm bobocii şi ascultăm sonate melancolice

    Iubitorii lui Bergman ştiu probabil despre ce vorbesc, însă cei ce nu-l cunosc, au toate motivele să-i caute opera cinematografică şi să o devoreze cap-coadă, în limitele posibilului, în vastul univers digitalizat al filmelor online. de aceea şi recomand  „Sonată de toamnă”, o dramă psihologică, ce aduce în prim plan relaţii interumane des întâlnite în spectacolul vieţii.

    Era prima vineri de septembrie, ştiţi că deja temperaturile au scăzut brusc încă de pe 1 ale lunii, şi mă simţeam deja obosită şi încărcată după doar câteva zile de toamnă. Ca de obicei, dimineaţa la cafea, am „frunzărit” puţin calendarele online ale teatrelor şi teatrelor lirice (operă, operetă). Mi-a sărit în ochi o frunză mare, ruginită, aruncată pe alb-negrul unei claviaturi de pian şi numele unei piese ce îmi părea familiară: „SONATĂ DE TOAMNĂ”. Am aflat de curând, stând de vorbă cu regizorul, că acel vizual este doar un afiş provizoriu pentru spectacol, iar eu m-am trezit cumpărând bilet la avanpremieră.

    Spectacolul se joacă la Teatrul NOTTARA (Bd. Magheru, nr. 20, Bucureşti) şi este o punere în scenă de către tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a unei piese ce poartă semnătura lui Ingmar Bergman. Sunt foarte familiarizată cu filmografia cineastului suedez şi mă declar fan a filmelor lui care au devenit între timp parte din cinemateca de artă. Iar în ceea ce priveşte abordările regizorale ale lui Alexandru, tocmai ce văzusem recent două piese montate de el: „Cui i-e frică de Virginia Wolf” la Teatrul Odeon şi „Ea şi numai ea” la Teatrul Act. Mi s-a părut o combinaţie bună, dublată de debutul toamnei care chiar şi-a arătat faţa din prima zi. Şi cum am zis şi o să mă tot repet, odihna la final de program sau in weekend, pe canapelele de catifea dintr-un teatru, nu poate fi înlocuită de nimic altceva, uneori.

    Recunosc că am mers cu aşteptări mari la spectacol şi nimic din cele aproape două ore petrecute în sală nu m-a făcut să regret alegerea făcută. Este şi motivul pentru care recomand această piesă, atât de proaspătă în peisajul teatral şi montată pentru prima dată pe o scenă de teatru în România. Iubitorii lui Bergman ştiu probabil despre ce vorbesc, însă cei ce nu-l cunosc, au toate motivele să-i caute opera cinematografică şi să o devoreze cap-coadă, în limitele posibilului, în vastul univers digitalizat al filmelor online. La cinematecă sau în cadrul festivalurilor de profil.

    Aşadar, o dramă psihologică, ce aduce în prim plan relaţii interumane distorsionate de tulburări de personalitate ale personajelor în cauză. În cazul de faţă, este vorba de relaţia tulburător de contorsionată dintre o mamă şi fiicele ei. Dincolo de dialoguri şi de scenografia minimalistă, statică, de un bun-gust delicios, semnată de Ştefan Caragiu, jocul actorilor este CHEIA spectacolului. Din jocul lor superb se deduc şi conturează tulburările de personalitate ale personajelor.

    Charlotte, interpretată impecabil de doamna Victoria Cociaş, este o pianistă aflată spre final de carieră. Cele 2 fiice: Eva – interpretată de Laura Vasiliu, în care efectiv simţi cum mocneşte o tensiune de emoţii ce stau pe punctul de a exploda dintr-o clipă în alta – este fiica cea mare şi o modestă soţie de pastor, retrasă într-un orăşel izolat, ce are grijă şi de sora ei mai mică, Helena, interpretată doar prin mimică şi gângurit de Sorina Ştefănescu. În rolul pastorului Viktor, copleşit de o dramă personală şi zdruncinat în credinţa lui, îl găsim destul de neaşteptat pe Dan Bordeianu, cunoscut mai degrabă pentru rolurile din producţiile TV. Aici, în „Sonată de Toamnă” pare totuşi a fi singurul personaj echilibrat, ce încearcă să domolească prin calmitatea sa tumultul emoţional al personajelor feminine, ce roiesc vijelios între timpul trecut şi prezent, între aşteptări şi realitate, între proiecţii şi sine adevărat. Regizorul mi-a mărturisit că înainte de a monta spectacolul, s-a consultat cu un specialist in psihoterapie, pentru a înţelege cât mai bine profilul personajelor lui Bergman, mai ales că vorbim de două tulburări de personalitate foarte absconse, subtile în manifestarea lor în comunitate, dar care au un impact fix în relaţiile cu persoanele apropiate din viaţa lor, familia şi prietenii foarte apropiaţi.

    Şi dacă v-am stârnit deja curiozitatea, nu mai spun decât că e vorba despre relaţia dintre o mamă cu o personalitate narcisică (foarte des întâlnită în rândul artiştilor şi managerilor de top, C-level) şi fiicele sale, Eva cu tulburare de personalitate borderline şi Helena, debilitată psihic şi paralizată aproape complet. Ambele fiice poartă în tulburările lor povara şi stigmatul abandonului maternal (atât fizic, cât şi emoţional) din copilaria lor şi perioada de glorie din cariera celebrei mame. Această povară le-a schilodit ca indivizi, le-a distrus viaţa şi le-a întunecat existenţa încă din copilărie, bântuindu-le până târziu, la maturitate, când mare lucru nu prea a mai rămas de făcut…

    Consider că e important să descoperim universuri noi ale personalităţilor umane, să punem lupa pe noi înşine, să ştim cum să ne protejăm de personalităţi toxice, care ne distrug feng-shuiul, cum să ne protejăm copiii de propriile perioade tumultuoase din cariera noastră, cum să ne menţinem în echilibru faţă de glam-ul efemer al celebrităţii, care ne poate deteriora relaţiile cu prietenii cei mai apropiaţi şi poate cel mai important, să ştim să ne împăcăm cu trecutul, cu proprii părinţi, cu traumele copilăriei, pentru a nu transmite mai departe, copiilor noştri, bagaje inutile şi atât de împovărătoare. Şi arta, prin teatru, în cazul de faţă, ne poate ajuta să facem asta. Mergeţi cu sufletul şi mintea deschise şi aprofundaţi apoi temele, analizând propriile experienţe de viaţă.

    Şi dacă încă nu v-am convins, vă mai spun la final, că întreaga echipă artistică poartă nişte costume spectaculoase, cu sens (atât ca abordare a texturilor, cât şi a culorilor), gândite de Alexandra Mâzgăreanu. O rochie roşie, de seară, purtată de o eleganţă magnifică la un moment dat de Victoria Cociaş te seduce de-a dreptul şi îţi fură minţile. Iar on top, pentru deliciul artistic, stă muzica lui Alexandru Suciu, care împleteşte atât de melancolic, romantic şi tomnatic, bucăţi din Chopin şi Rachmaninov.

    Vizionare plăcută şi cu sens!

    Spectacolul urmează să se joace pe 26 Septembrie, la Teatrul Nottara.

    Cost bilete: 47,52 lei şi 32,40 cele cu reducere.