BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică TV: Mai există şi umor de calitate

    Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.

    Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.

    Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.

    Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.

    Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.

    Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.

    E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.

    Nota: 9/10

  • Cronică TV: Mai există şi umor de calitate

    Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.

    Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.

    Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.

    Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.

    Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.

    Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.

    E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.

    Nota: 9/10

  • Cronică de film: Marvel îşi reintră în ritm

    Black Panther explică originile personajului şi se ţine departe de celelalte evenimente din Universul Marvel – un punct pentru regizor şi scenarişti.

    Mă cam plictisisem să-l văd pe Iron Man în toate filmele care n-aveau nicio legătură directă cu el; înţeleg că Robert Downey Jr. aduce bani, dar parcă prea mult strică.

    Acţiunea începe în momentul în care T’Chaka, regele Wakandei, îşi pierde viaţa în urma unui atentat comis la sediul Naţiunilor Unite. T’Challa (ştiu, Stan Lee nu a fost foarte inspirat) devine noul rege, ca unic fiu, şi decide să răzbune un atentat ce avusese loc în urmă cu vreo 20 de ani. Lucrurile se complică atunci când aflăm că mai există un pretendent la tron, iar T’Challa trebuie să salveze Wakanda.

    Noua producţie Marvel are şi mult mai multe scene de luptă între oameni – fără roboţi, nave spaţiale sau mai ştiu eu ce nebunii (există şi nave, dar într-un ”gramaj“ corespunzător), iar asta le mai aduce un punct celor responsabili.

    Regizorul Ryan Coogler, intrat în atenţia publicului după ce a regizat Creed, face o treabă minunată în spatele camerei: cadrele sunt luate impecabil şi sunt pe alocuri ameţitoare – ajută, desigur, şi că filmul e gândit pentru o vizionare la IMAX. |ncă un punct.

    Despre actori nu o să vorbesc prea mult, dar o să spun totuşi că m-a impresionat Chadwick Boseman (T’Challa). De restul distribuţiei, numai de bine.

    Nu pot să trec mai departe fără să remarc coloana sonoră, una dintre cele mai reuşite combinaţii muzicale din ultima vreme. Kendrick Lamar (aţi citit bine, e chiar rapperul recompensat cu 12 premii Grammy) a compus şi interpretează majoritatea cântecelor din film, în vreme ce Ludwig Göransson a semnat coloana sonoră propriu-zisă. Göransson a lucrat până acum la toate filmele lui Coogler şi pare că asistăm la o nouă colaborare de succes, aşa cum e cea dintre Damien Chazelle şi Justin Horowitz (La La Land, Whiplash şi multe altele).

    Importanţa filmului pentru persoanele de culoare din Statele Unite a fost subliniată de revista Time, care a dedicat coperta unui amplu material numit ”De ce Black Panther e un moment definitoriu pentru populaţia afro-americană din America“. E posibil să fie aşa, dar mie mi s-a părut că producătorii au apelat cam des la clişeele legate de subjugarea celor slabi; acesta e şi singurul lucru pe care aş putea să-l reproşez filmului.

    Concluzionez spunând că Black Panther mi-a readus apetitul pentru eroii Marvel, iar asta e mare lucru având în vedere notele pe care le-am dat producţiilor anterioare.

    Notă: 8,5/10

  • Cronică de film: viaţa, aşa cum e ea

    E un film despre oameni care se îndrăgostesc de viaţă, despre îmbrăţişarea a tot ceea ce existenţa poate oferi. E un film care aminteşte că lucrurile simple, aşa cum ar fi o masă delicioasă, ascultarea greierilor într-o zi de vară sau cititul unei cărţi, sunt cele care ne definesc ca persoane. Dacă unele dintre aceste lucruri vă lipsesc, la finalul acestui film veţi fi conştienţi de ceea ce trebuie să căutaţi.

    Reacţiile iniţiale din partea publicului au fost mixte, dar asta cred că se explică mai degrabă prin linia principală a filmului – o poveste de dragoste dintre doi bărbaţi – decât prin realizarea efectivă a acestuia. Pare că subiectele de acest gen nu sunt încă pentru toată lumea, iar asta subliniază doar frânele pe care le avem setate, instinctiv poate, în ceea ce priveşte acceptarea unui comportament diferit de al nostru.
    Elio Perlman (Timothée Chalamet), un tânăr de 17 ani, îşi petrece vara în Crema, în nordul Italiei, alături de tatăl său, profesor de istorie, şi de mama sa. Iniţial, personajele ne sunt prezentate într-o vilă somptuoasă, moştenită de mama tânărului, care pare ruptă din vederile din Toscana.

    Cinematografia semnată de Sayombhu Mukdeeprom este superbă – aproape că simţi mirosul ierbii atunci când camera se plimbă prin grădina vilei, printre piersici sau viţa de vie.

    Acţiunea efectivă începe atunci când profesorul primeşte un stagiar de 24 de ani pe nume Oliver, interpretat excelent de Armie Hammer. Oliver este prezentat încă de la început ca un om care iubeşte viaţa, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în micul oraş italian.
    Elio, pe de altă parte, reprezintă adolescentul prins între normele sociale transmise de părinţi şi atracţia către propria normalitate – mi s-a părut un rol extrem de dificil şi cred că vârsta reală a lui Chalamet, de 22 de ani, l-a ajutat să înţeleagă mai bine modul în care trebuie să exprime trăirile tânărului Elio. Acest lucru e valabil şi în cazul lui Hammer, care are aproape 31 de ani; experienţa se vede şi cazul său.

    Regizorul Luca Guadagnino intervine doar atât cât e nevoie: povestea curge de la sine, fără a exista prea multe momente amplificate doar de dragul unor repere în film. Call Me by Your Name nu se vrea un film alert sau unul în care publicul să nu înţeleagă ce se întâmplă; din contră, e unul în care toate elementele se aşază coerent, formând imaginea de ansamblu pe care scriitorul André Aciman a schiţat-o în nuvela sa.

    Poate cel mai surprinzător lucru la Call Me by Your Name e modul în care regizorul ne lasă cu senzaţia cu lucrurile ce par iniţial complicate, aşa cum ar fi căutarea propriului drum, sunt de fapt extrem de simple. Iar scena de final, atunci când tatăl lui Elio îi oferă acestuia sfaturi despre viaţă şi viitor, este una cu o încărcătură emoţională aparte.

    În concluzie, Call Me by Your Name este un omagiu adus vieţii şi traiului simplu. Tema centrală este doar un pilon în jurul căruia toţi cei implicaţi au construit o poveste extraordinară.

    NOTA: 8,5/10

     

  • Cronică de film: viaţa, aşa cum e ea

    E un film despre oameni care se îndrăgostesc de viaţă, despre îmbrăţişarea a tot ceea ce existenţa poate oferi. E un film care aminteşte că lucrurile simple, aşa cum ar fi o masă delicioasă, ascultarea greierilor într-o zi de vară sau cititul unei cărţi, sunt cele care ne definesc ca persoane. Dacă unele dintre aceste lucruri vă lipsesc, la finalul acestui film veţi fi conştienţi de ceea ce trebuie să căutaţi.

    Reacţiile iniţiale din partea publicului au fost mixte, dar asta cred că se explică mai degrabă prin linia principală a filmului – o poveste de dragoste dintre doi bărbaţi – decât prin realizarea efectivă a acestuia. Pare că subiectele de acest gen nu sunt încă pentru toată lumea, iar asta subliniază doar frânele pe care le avem setate, instinctiv poate, în ceea ce priveşte acceptarea unui comportament diferit de al nostru.
    Elio Perlman (Timothée Chalamet), un tânăr de 17 ani, îşi petrece vara în Crema, în nordul Italiei, alături de tatăl său, profesor de istorie, şi de mama sa. Iniţial, personajele ne sunt prezentate într-o vilă somptuoasă, moştenită de mama tânărului, care pare ruptă din vederile din Toscana.

    Cinematografia semnată de Sayombhu Mukdeeprom este superbă – aproape că simţi mirosul ierbii atunci când camera se plimbă prin grădina vilei, printre piersici sau viţa de vie.

    Acţiunea efectivă începe atunci când profesorul primeşte un stagiar de 24 de ani pe nume Oliver, interpretat excelent de Armie Hammer. Oliver este prezentat încă de la început ca un om care iubeşte viaţa, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în micul oraş italian.
    Elio, pe de altă parte, reprezintă adolescentul prins între normele sociale transmise de părinţi şi atracţia către propria normalitate – mi s-a părut un rol extrem de dificil şi cred că vârsta reală a lui Chalamet, de 22 de ani, l-a ajutat să înţeleagă mai bine modul în care trebuie să exprime trăirile tânărului Elio. Acest lucru e valabil şi în cazul lui Hammer, care are aproape 31 de ani; experienţa se vede şi cazul său.

    Regizorul Luca Guadagnino intervine doar atât cât e nevoie: povestea curge de la sine, fără a exista prea multe momente amplificate doar de dragul unor repere în film. Call Me by Your Name nu se vrea un film alert sau unul în care publicul să nu înţeleagă ce se întâmplă; din contră, e unul în care toate elementele se aşază coerent, formând imaginea de ansamblu pe care scriitorul André Aciman a schiţat-o în nuvela sa.

    Poate cel mai surprinzător lucru la Call Me by Your Name e modul în care regizorul ne lasă cu senzaţia cu lucrurile ce par iniţial complicate, aşa cum ar fi căutarea propriului drum, sunt de fapt extrem de simple. Iar scena de final, atunci când tatăl lui Elio îi oferă acestuia sfaturi despre viaţă şi viitor, este una cu o încărcătură emoţională aparte.

    În concluzie, Call Me by Your Name este un omagiu adus vieţii şi traiului simplu. Tema centrală este doar un pilon în jurul căruia toţi cei implicaţi au construit o poveste extraordinară.

    NOTA: 8,5/10

     

  • Cronică de film: It’s a small world

    Conceptul care stă la baza Downsizing nu e neapărat unul nou: creşterea consumului distruge planeta, iar mai mulţi cercetători ajung la concluzia că singura metodă de a opri acest fenomen este micşorarea oamenilor. Plecând de la această idee, Alexander Payne explorează starea actuală a societăţii americane printr-un filtru al satirei, mult exagerat. Pentru Paul (Matt Damon) şi soţia sa, Audrey (Kristen Wiig), tentaţia de a putea avea mult mai multe lucruri la un preţ mult mai mic este suficient de mare pentru a ignora eventualele efecte adverse.

    Evident, călătoria spre o viaţă în miniatură nu merge aşa cum era planificat, iar de aici apar tot felul de aventuri inedite.

    Distribuţia, completată de Cristoph Waltz, Jason Sudeikis sau Neil Patrick Harris, este una extrem de talentată.

    Regizorul pare însă a nu fi decis asupra cărui aspect să-şi îndrepte atenţia; Payne explorează prea multe lucruri, prea multe straturi ale societăţii şi pare pe alocuri reţinut în a critica lăcomia oamenilor. Downsizing pune multe întrebări, dar oferă prea puţine răspunsuri; cum ne putem simplifica vieţile? Ce valori ar trebui să îmbrăţişăm? Filmul nu oferă explicaţii şi nu lasă spectatorii nici cu dorinţa de a medita asupra temelor prezente.

    E greu de spus dacă Alexander Payne vrea să transmită că e momentul să schimbăm ceva sau că e prea târziu pentru a mai schimba ceva; prima parte a filmului oferă un cadru amplu asupra lumii, în vreme ce partea a doua se concentrează pe ceva foarte exact, foarte redus – atât ca dimensiuni, cât şi ca perspectivă.

    Downsizing are momente bune, fără îndoială, dar majoritatea par a avea rolul de a încurca spectatorii. E greu să anticipezi în ce direcţie se îndreaptă povestea – un element pe care îl apreciez în mod normal, dar care în Donwsizing devine destul de obositor.

    O surpriză neplăcută este interpretarea lui Matt Damon: este unul dintre cei mai constanţi actori din generaţia sa, dar rolul din Downsizing nu i se potriveşte deloc. Inspirată însă alegerea lui Christoph Waltz, care aduce la viaţă un personaj extrem de enigmatic, dar în aceeaşi măsură amuzant.

    Pentru scenariu, Alexander Payne a lucrat alături de Jim Taylor; cei doi au mai semnat scenariile pentru Sideways, Election, About Schmidt sau Citizen Ruth.

    Mesajul pe care producătorii filmului vor să îl transmită este unul cât se poate de simplu: poţi să fugi de probleme, dar în cele din urmă acestea te vor prinde. Nu contează că ai 174 de centimetri sau 17, atât timp cât oamenii din jurul tău trăiesc sub aceleaşi coordonate.

    N-aş spune că Downsizing e un film rău, dar nici că e unul excepţional; se încadrează, mai curând, în media filmelor care încearcă să exploreze teme de actualitate dar se împiedică în propriile ambiţii, de cele mai multe ori supralicitate.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: Un candidat serios la Oscar

    Three Billboards Outside Ebbing, Missouri e un film puternic care combină elemente de umor şi violenţă pentru a demonstra că oamenii fac lucruri neaşteptate atunci când sunt împinşi dincolo de limite. 

    Mildred (Frances McDormand), exasperată de faptul că poliţia nu are nicio pistă legată de ucigaşul fiicei sale, decide să închirieze trei panouri la ieşirea din oraş pentru a-l determina pe şeriful Willoughby (Woody Harrelson) să redeschidă cazul. Acesta este însă un soi de erou local, iar localnicii nu privesc cu ochi buni acţiunile femeii. Începe astfel un joc de-a şoarecele şi pisica care duce la o tensiune greu de imaginat, având în vedere premisele oarecum banale ale poveştii. Adăugând contribuţia lui Sam Rockwell, ce interpretează un ajutor de şerif care aşteaptă să ia locul lui Willoughby, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri devine un exemplu perfect de film transformat în capodoperă de actori şi regizor. Fără îndoială, vorbim de unul dintre cei mai solizi candidaţi la Oscar de anul acesta. 

    Regizorul Martin Donagh creează o premisă solidă, plasând numeroase personaje într-o poveste cu accente melancolice. Profitând la maximum de posibilităţile rolului şi demonstrând încă o dată calităţile excepţionale, Frances McDormand îşi croieşte drum spre premiul Oscar prin acest rol. Fermecătoare şi dornică parcă să îmbrăţişeze partea întunecată a condiţiei umane, actriţa reuşeşte să aibă cel mai bun rol al său de la Fargo încoace. 

    Bazându-se pe puterea actorilor din distribuţie pentru a atenua trecerea de la batjocură la un sentiment profund de doliu, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri stă ca o nouă dovadă a faptului că filmele lui Martin Donagh sunt uşor de recunoscut. Înclinarea şi refacerea valorilor familiei şi declanşarea conflictului, dar în cele din urmă reconectarea unei comunităţi prin tragedie reprezintă elementele care formează un mesaj important despre puterea umană şi, mai ales, limitele pe care oamenii şi le impun. 

    În peisajul de astăzi de la Hollywood, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt. Este greu să mai aduci publicului o poveste bazată pe cele mai simple sentimente umane şi să ai o reacţie pozitivă. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri reuşeşte acest lucru, aşa cum Hell or High Water a făcut-o anul trecut. Ambele aveau aceleaşi componente – excepţie făcând elementele ocazionale de umor pe care Donagh le propune. Aş spune însă că interpretările semnate de McDormand şi Harrelson trec Three Billboards Outside Ebbing, Missouri pe o poziţie mai bună la startul cursei pentru sezonul premiilor. 

    Nota: 8,5/10

     

  • Cronică de film: The Post – Un film cu şi despre jurnalişti

    The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.

    În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.

    Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.

    Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.

    Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.

    În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.

  • Cronică: Designated Survivor (sezonul 2) – VIDEO

    Avându-i ca protagonişti pe Kiefer Sutherland şi Natasha McElhone, plus mulţi alţi actori extrem de talentaţi, Designated Survivor avea toate premisele să devină un serial de referinţă pentru reţeaua de televiziune. Bănuiesc că scenariştii au rămas, la un anumit moment dat, fără idei; nu-mi explic altfel telenovelizarea serialului.

    Povestea începe în seara în care preşedintele Statelor Unite adresează discursul anual despre starea naţiunii la Capitoliu, adunând marea majoritate a oficialilor de stat. Singurul ”pus la adăpost“ este Thomas Kirkman, secretarul de stat pentru dezvoltare urbană, fiind cel ales să preia conducerea statului în cazul în care toţi demnitarii cu poziţii mai înalte sunt ucişi într-un atac sau în timpul unei catastrofe. Evident, asta şi urmează; un grup de terorişti aruncă în aer Capitoliul, iar Kirkman devine preşedinte.

    De aici începe o cursă nebunească pentru a prinde teroriştii, dar şi una de reconstruire a guvernului; ni se prezintă culisele negocierilor politice, iar scenele sunt extrem de bine construite, amintind de cele din The West Wing (probabil cel mai bun serial de politică realizat vreodată).
    Personajele principale sunt bine conturate, iar regizorii au avut grijă să dea şi o anumită profunzime relaţiilor dintre acestea, prezentând aspecte secundare ale poveştii. Primul sezon e genul pe care îl poţi urmări ore în şir, curios de ce nenorociri va mai aduce noul episod.

    Lucrurile se complică destul de mult când se dovedeşte că vicepreşedintele ales de Kirkman, singurul supravieţuitor al atacului terorist, are de fapt altă agendă decât cea a preşedintelui. Suntem aruncaţi într-o conspiraţie ce aduce laolaltă terorişti, servicii secrete, guverne străine şi foşti preşedinţi americani. E o poveste pe care am găsit-o, mărturisesc, extrem de captivantă.

    Povestea se rupe în momentul în care ultimul terorist e prins, iar atenţia lui Kirkman se îndreaptă exclusiv către problemele domestice. Ritmul alert dispare, iar relaţiile dintre personaje încep să fie tratate superficial; firea blândă a preşedintelui american devine, spus simplu, enervantă. Am senzaţia că scenariştii s-au plictisit de jobul lor zilnic şi au început să mai arunce câte un episod doar de dragul salariului.

    Revin la ideea iniţială: în al doilea sezon, Designated Survivor s-a transformat într-o telenovelă. Mi se întâmplă rar să urmăresc mai mult de 10-15 episoade dintr-un serial şi să îl abandonez, dar în această situaţie mi-am pierdut complet interesul.

    NOTĂ: 6/10

  • Cronică: Star Wars: The Last Jedi – Două puncte de vedere – VIDEO

    Florin Caşotă, redactor Business Magazin

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.

    Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.

    La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.

    Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.

    Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin

    Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.

    Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.

    În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.

    Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.

    Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.

    Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.

    Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.

    Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.