Alegerile au fost urmate de cina de lucru de la Bruxelles convocată de Herman van Rompuy pentru desemnarea de către liderii europeni a unui candidat la şefia Comisiei Europene, cină care “a produs doar o notă de plată pentru contribuabilii europeni, adică exact ceea ce era de aşteptat să producă”, continuă aceiaşi analişti, făcând aluzie la percepţia de politicianism şi pierdere de vreme degajată de astfel de negocieri.
În ciuda victoriei PPE în alegeri, care ar însemna propulsarea directă a lui Jean-Claude Juncker ca şef al CE, susţinută până şi de socialiştii din PE numai ca să se rezolve mai repede situaţia, atât premierul britanic David Cameron, cât şi cancelarul german Angela Merkel s-au opus desemnării lui Juncker. Ţinând cont că desemnarea trebuie făcută de majoritatea celor 28 de şefi de state şi guverne, o decizie privind propunerea ce va fi înaintată PE spre aprobare de Consiliul European e de aşteptat abia spre sfârşitul lui iunie.
Prelungirea negocierilor poate părea într-adevăr politicianism pur, din moment ce cetăţenii aşteaptă soluţii pentru problemele care ameninţă unitatea UE şi a căror intensitate s-a reflectat din plin în ascensiunea partidelor extremiste în PE: şomajul, austeritatea rezervată doar pentru anumite categorii sociale şi incapacitatea de a mai înghiţi noi valuri de imigranţi. În realitate însă, opoziţia faţă de Juncker ţine de poziţia lui favorabilă unei centralizări şi mai accentuate la Bruxelles a puterii decizionale a UE şi de fermitatea sa pro-austeritate – or, dacă electoratul european a trimis în PE partide eurofobe şi anti-austeritate, acesta ar fi mesajul cel mai clar că pentru şefia CE e nevoie de alte idei decât cele ale lui Juncker.