Tag: comunitate

  • Cele mai responsabile companii din România: World Class – #BeHealthy

    Motivaţie

    În ultimii cinci ani, numărul românilor sedentari a crescut cu 15%, potrivit celui mai recent Eurobarometru al Comisiei Europene, care plasează România pe locul doi printre naţiunile europene cele mai sedentare, spun reprezentanţii World Class. Prin mişcarea #BeHealthy, compania şi-a propus să motiveze, să inspire şi să educe românii pentru a fi mai activi mai des şi pentru a se bucura de un stil de viaţă sănătos în care sportul şi mişcarea să facă parte din rutina lor zilnică.

    Descrierea proiectului

    Pe lângă iniţiativa de a crea un festival anual de sănătate şi fitness, World Class a ales să promoveze conceptul #BeHealthy printr-o serie de alte acţiuni comunitare: invitaţii la mişcare, sănătate şi fitness în parcurile, mallurile şi cluburile din Bucureşti, iar instructorii de clasă şi formatorii au organizat sesiuni gratuite de sănătate şi fitness şi au oferit măsurători corporale gratuite, oferind participanţilor evaluări de sănătate şi fitness.

    În mediul online, campania social media #BeHealthy a fost lansată în iulie 2018 pentru a educa şi inspira românii să adopte un stil de viaţă sănătos prin sport şi mişcare: postările educaţionale şi informative au învăţat comunitatea online despre beneficiile unui stil de viaţă activ şi, mai presus de toate, membrii comunităţii au fost încurajaţi să îi inspire pe alţii să adopte un stil de viaţă sănătos.

    Pentru a creşte comunitatea „Movement for More Movement“, instructorii au fost implicaţi în activarea propriilor comunităţi online şi au devenit ambasadori #BeHealthy, furnizând de asemenea pe propriile platforme mesaje educaţionale despre importanţa sportului şi mişcării. Astfel, peste 22,8 milioane de persoane au accesat mesajele educative ale companiei postate de ambasadori.

    În crearea şi implementarea campaniei #BeHealthy Education au fost implicaţi peste 100 de formatori şi instructori personali, precum şi echipa de marketing şi comunicare care a conceput acest proiect. Mişcarea #BeHealthy continuă să crească în anul 2019, atât offline, prin Festivalul #BeHealthy, dar şi prin sesiuni de fitness gratuite organizate în mod regulat în locuri publice şi cluburi World Class din Bucureşti şi din întreaga ţară, cât şi online, ca o comunitate puternică #BeHealthy, prin campanii educaţionale şi informative despre beneficiile adoptării unui stil de viaţă activ şi sănătos.

    Rezultate

    Un total de 50.000 de persoane au beneficiat de evenimentele #BeHealthy în 2018, iar peste 6 milioane de oameni au fost activi online în campania #BeHealthy de la debut până la sfârşitul anului trecut.


    Cifră de afaceri netă în anul 2018
    28,5 mil. euro

    Număr de angajaţi
    350

    Valoarea Investiţiei
    200.000 euro

    Intervalul de implementare a proiectului
    2018 – prezent

  • Primul meu job – Loredana Butnaru, general manager Miele România – VIDEO

    Bineînţeles, realitatea a fost puţin diferită – primul job mi-a fost oferit prin intermediul căţelului.
    La vremea respectivă ieşeam cu el la plimbare prin parcul Politehnicii, unde se formase o adevărată comunitate de proprietari de căţei.

    Aşa am ajuns să o cunosc pe cea care avea să îmi devină şefă, era o doamnă proprietară a unei firme de import şi distribuţie a jucăriilor Lego. 

  • Bunica de 83 de ani, care lucra la o grădiniţă din Gorj, a fost concediată. Reacţie de indignare din partea comunităţii

    Bunica Sofia, care a impresionat prin faptul că, la 83 de ani, lucrează ca femeie de serviciu la Grădiniţa cu Program Normal Leurda, din oraşul Motru, a fost concediată de reprezentanţii ISJ Gorj. Aceasta avea un contract de două ore pe zi.
     
    ”Am vorbit cu doamna inspector general, dumneaei ştia de situaţie, săptămâna trecută a fost închis contractul de muncă pe care îl avea doamna, în condiţii legale. Dată fiind vârsta înaintată, nu mai putea fi păstrată pe acest post. I s-a închis cartea de muncă, în condiţii normale, ca atunci când te pensionezi”, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, Georgeta Popescu, purtătorul de cuvânt al ISJ Gorj.
     
    Instituţia are o nouă conducere de câteva zile şi, astfel, actualul inspector şcolar general nu poate să răspundă pentru o situaţie acceptată în trecut.
     
    Sofia Chiţoran a fost, până luni, cea mai bătrână angajată a ISJ Gorj. De 40 de ani, aceasta îşi începea programul, în fiecare dimineaţă, înainte de ora 7.00, iar prima grijă era ca preşcolarii să aibă căldură în clasă.
     
    ”Copilul dânsei m-a sunat şi mi-a zis că o să meargă la Casa de Pensii să vadă ce poate să mai primească la pensie şi ulterior mi-a spus că i-au pus un leu sau doi, aşteaptă decizia acasă. Am vorbit şi cu copiii, le-am spus că nu mai vine bunica Sofia şi mi-au spus că le pare rău, chiar erau ataşaţi de doamna. Venea şi copiii stăteau cu ea. Doamna îi iubea foarte mult. Astăzi am făcut eu curat, mâine o să fac, am mers la domnul primar să fac o solicitare să se deblocheze postul”, a declarat, pentru MEDIAFAX, educatoarea Marcela Udrea.
     
  • Oraşul locuit doar de femei cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani. Ce trebuie să facă bărbaţii ca să poată intra in oraş – FOTO

    În Noiva do Cordeiro trăiesc peste 600 de femei, cu vârstele cuprinse între 20 şi 35 de ani. Unele dintre ele sunt căsătorite, dar soţii lor trebuie să trăiască şi să lucreze în altă parte, scrie Daily Mail.

    În această comunitate rurală din sud-estul Braziliei, femeile se află la conducere şi au propriul set de reguli. Femeile care sunt căsătorite şi au familii trebuie să-şi trimită soţii şi fii care au împlinit 18 ani să lucreze departe de casă, putând să se întoarcă doar în weekend.

    “Oraşul nostru e mai frumos, mai organizat şi mult mai armonios cu femeile la conducere”, spune Rosalee Fernandes pentru publicaţia britanică. “Împărţim totul, chiar şi pământul pe care-l muncim. Nimeni nu se află în competiţie cu nimeni. Ne strângem să ne uităm la telenovele, ne împrumutăm haine şi ne vopsim unghiile”, a adăugat ea.

    Problema este că este dificil de găsit un bărbat singur care să nu fie rudă sau căsătorit deja cu o vecină. “Toate visăm să ne îndrăgostim şi să ne căsătorim. Dar ne place să trăim aici şi nu vrem să fim nevoite să plecăm din oraş pentru a putea găsi un soţ”, a spus Nelma Fernandes.

    Astfel comunitatea de femei invită bărbaţii să li se alăture, cu o singură condiţie. “Trebuie să-şi dea acordul să facă ceea ce spunem şi să trăiască după regulile noastre”. 

     

     

  • Compania din România care a investit 2,9 milioane de euro în dotarea „şcolilor copilăriei”

    Motivaţie
    Necesitatea derulării proiectului rezidă în existenţa la nivel de comunitate a unor bariere de ordin material, care împiedică facilitarea accesului copiilor din şcoli la un sistem nou de iluminat, economic, ecologic, durabil şi confortabil.

    Descrierea proiectului
    Proiectul  „Energie în şcolile copilăriei” presupune înlocuirea integrală a sistemului de iluminat din şcolile beneficiare cu corpuri de iluminat moderne, pe bază de tehnologie LED, având un consum redus de energie. Proiectul a fost iniţiat intern, în anul 2012, la nivelul departamentului Responsabilitate Corporatistă din cadrul E.ON România şi a ajuns până la acest moment la cinci ediţii. Conceptul, criteriile de selecţie a beneficiarilor, precum şi paşii necesari implementării au fost, de asemenea, concepute intern. Grupul ţintă al proiectului este format pe de o parte din beneficiari direcţi – copiii care învaţă în unităţile de învăţământ şi cadrele didactice – cât şi beneficiari indirecţi – autoritatea locală care asigură resursele necesare administrării şcolilor. Obiectivul proiectului este să faciliteze accesul elevilor şi al cadrelor didactice la un sistem de iluminat modern, durabil si ecologic şi, implicit, să ofere un mediu propice performanţei şcolare. În acelaşi timp, comunitatea, prin autorităţile locale, va fi susţinută în modernizarea infrastructurii şcolare şi în realizarea unui consum de energie scăzut, urmare a montării noilor sisteme de iluminat.
    Printre principalele criterii care au stat la baza selecţiei unităţilor de învăţământ incluse în proiect au fost: sursele de iluminat să nu fi fost modernizate în ultimii cinci ani şi vulnerabilitatea şcolii din punctul de vedere al capacităţii de a-şi achita consumul de energie. Colaborarea în cadrul proiectului s-a făcut în principal cu unităţile de învăţământ incluse, dar şi cu autorităţile locale sau judeţene. Implementarea s-a facut în perioada mai – octombrie, cu concentrarea pe lunile vacanţei şcolare de vară. Intervenţia echipelor specializate a fost una punctuală, cu preluarea şi finalizarea succesivă a câte unei săli de clasă. Schimbarea sistemului a presupus înlocuirea corpului de iluminat şi a neoanelor vechi cu noi corpuri şi tuburi cu LED.

    Rezultate
    Campania de modernizare a infrastructurii şcolare prin schimbarea sistemului de iluminat în unităţile de învăţământ a debutat în 2012. Pe parcursul a cinci ediţii a fost modernizat sistemul de iluminat în 54 de unităţi de învăţământ, inclusiv în structurile aparţinătoare, totalizând un număr aproximativ de 35.000 de beneficiari. Investiţia totala a fost de aproximativ 2,9 mil. euro.
    În intervalul 2017 – 2018 s-au derulat două ediţii, având 17 unităţi de învăţământ beneficiare şi însumând o investiţie de aproximativ 1,3 mil. euro. Peste 30.000 de tuburi cu LED au fost montate în ultimii doi ani în şcolile incluse în proiect, beneficiari direcţi fiind 15.000 de elevi şi cadre didactice. Tehnologia LED asigură o economie considerabilă de energie, consumul fiind cu circa 50% mai scăzut decât iluminatul cu becuri fluorescente şi cu circa 80% mai mic decât cel clasic, cu becuri incandescente. 



    Cifră de afaceri netă în anul 2017
    (e.on energie)
    4,8 mld. lei

    Număr angajaţi
    6.850


    Profit în anul 2017
    (e.on energie)
    173,6 mil. lei 

  • Povestea oraşului în care nu există bani, religie sau politică. Cum trăiesc oamenii aici

    Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.

    |n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.

    Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

    ”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

    Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“

    Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.

    Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.

    Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

    Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

    Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.

    Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.

    Paradis sau înşelătorie?

    Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

    Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

    Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.

    Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.

    Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.

    |nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.

    Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?

    ”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

    Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“

  • Cristian Danciu, co-founder Green Spots: Cum a apărut soluţia Green Spots? – VIDEO

    Cristian Danciu, co-founder Green Spots la conferinţa: „Cele mai inovatoare companii ediţia a V-a” – Green Spots îţi oferă oportunitatea de a fi mereu conectat, de aţi reîncărca gadgetul, cât şi oportunitatea de a creea o comunitate care face ceva pentru mediul urban. Este mai mult decât un produs, este o soluţie.

  • Nu-ţi plăteşti amenda: Vei putea fi obligat să prestezi muncă în folosul comunităţii

    Propunerea legislativă, nr B34/2019, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor i-ar putea obliga pe cei care nu-şi plătesc amenzile la timp să presteze muncă în folosul comunităţii.

    Propunerea legislativă, depusă la Senat pe 12 februarie 2019, prevede ca un “contravenient persoană fizică care nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite(…) în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestrea unei activităţi în folosul comunităţii”, conform documentului oficial.
     
  • Piaţa de artă din România – microscopică, dar în creştere

    Anca Poteraşu şi-a început activitatea în domeniu ca dealer de artă în 2009, iar în mai 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, în cadrul căruia expune şi vinde lucrările mai multor artişti consacraţi. Din 2012 participă la târguri internaţionale de artă din nişă, iar în septembrie 2018 galeria a fost invitată să deschidă un spaţiu de proiecte la muzeul Spinnerei din oraşul german Leipzig.

    „M-am gândit atunci că ei (artiştii – n.red.) merită şi au nevoie de cineva care să îi promoveze, să îi susţină astfel încât să poată trăi din artă. Cineva trebuia să facă asta – iar pe atunci eram doar câţiva «nebuni» galerişti. Mulţi mi-au spus ca sunt nebună”, povesteşte Anca Poteraşu.

    Curatorul nu a activat însă dintotdeauna în domeniul artei. Originară din Maramureş, Anca Poteraşu a ajuns să studieze sociologie şi asistenţă socială în Bucureşti, cu un master în politici sociale europene. În Capitală a intrat în contact cu artişti, mergea la vernisaje şi la petreceri împreună cu ei, iar cercul de prieteni îi era format tot din artişti, cu care a păstrat o legătură strânsă.

    „Sigur că a fost vorba şi de o nevoie personală, de a face ceva mai mult, de a construi în jurul meu un fel de responsabilitate socială, o conştientizare a nevoii de a ne implica – am acest lucru în comun cu artiştii cu care lucrez”, îşi explică Anca motivaţia care îi propulsează businessul.

    La început, a făcut o selecţie de lucrări care îi plăceau şi a vândut mai întâi chiar din atelierele artiştilor, din propria sufragerie, atunci când lucrările au început să se adune. După ce a testat mai multe opţiuni de promovare a artiştilor, a ajuns la concluzia că printr-o galerie poate să construiască mai mult – o comunitate în jurul artiştilor, o reţea pe termen lung. Astfel, în 2009 a deschis un spaţiu alternativ în care organiza evenimente şi petreceri în jurul artei, iar apoi acesta s-a transformat într-o galerie. „Am vrut să existe o identitate şi un program artistic clar definite, să am un demers profesionist – pe care mereu îl perfecţionez”, explică Poteraşu.

    Artist: Róbert Köteles.
    Clipalma nr 2, ulei pe pânză, 80 x 140 cm, 2002

    În 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, cu o comunitate puternică în jurul ei, cu artişti în portofoliu precum Decebal Scriba, Irina Botea Bucan, Matei Bejenaru, Aurora Kiraly, Belu-Simion Făinaru, artişti din generaţiile mai tinere – Olivia Mihălţianu, Iulian Bisericaru, Daniel Djamo, Dragoş Bădiţă, pictori recunoscuţi – Zoltan Béla, Robert Koteles, artişti emergenţi precum Adelina Ivan, Larisa Crunţeanu. Lucrările artiştilor sunt din diferite medii de exprimare: pictură, sculptură, dar şi fotografie, video, new media, instalaţii artistice. Galeria se implică în producţia lucrărilor noi de artă, caută parteneriate cu alte spaţii de expoziţii şi, desigur, organizează propriile evenimente.

    „Am o echipă frumoasă la galerie, artişti, curatori cu care lucrez, studenţi de la diferite facultăţi care îşi mai fac practica la noi – am organizat peste 50 de expoziţii în aceşti ani, cu un program curatorial coerent. Din 2012 am început să particip la târguri internaţionale de artă, printre cele mai bune din nişă, cum ar fi ARCO Madrid, Artissima Torino, Loop Barcelona, Nada Miami, toate foarte importante pentru strategia noastră de a promova artiştii români în străinătate, de a ajunge la colecţionari şi curatori din instituţii diverse ca mijloace de abordare şi de valorificare a artei contemporane”, descrie Anca Poteraşu etapele parcurse.

    Ea spune că în România tendinţa generală, chiar şi în rândul artiştilor, este să se emigreze, dar este de părere că în continuare la noi „sunt multe lucruri de văzut, explorat, construit”.

    Din 2015 a iniţiat un proiect de rezidenţă artistică internaţională, una dintre primele din Bucureşti – Plantelor 58. Platforma reuneşte curatori şi artişti din alte ţări, prin intermediul acesteia sunt organizate open call-uri şi se construiesc parteneriate pe termen mediu şi lung.

    „În 2018 am fost invitaţi să deschidem un spaţiu de proiecte la Spinnerei, în Leipzig, o comunitate artistică importantă la nivel internaţional, cu ateliere de artişti, galerii, spaţii artistice de expunere. Organizăm o serie de expoziţii în acest spaţiu central, timp de un an de zile – am început în septembrie 2018 şi continuăm cu proiecte expoziţionale până în august 2019”, încheie Anca Poteraşu povestea evoluţiei pasiunii transformate în business de până acum.

    Artist: Matei Bejenaru.
    Laboratorul Tehnic din Iaşi, seria Între două lumi, print digigrafie cu cerneală de arhivare, 120 x 150 cm, Ediţie 5 + 2AP, 2011

    Plan de afaceri pentru antreprenoriatul cultural

    Dar care sunt cifrele pe care le implică debutul, dar şi dezvoltarea unei astfel de afaceri? Investiţia iniţială a fost de 300 de lei (pentru un catalog printat) şi înfiinţarea firmei. În perioada următoare, şi-a bugetat însă o investiţie de 30.000 de euro, ce va fi direcţionată în amenajarea unui nou spaţiu.

    Cheltuielile lunare sunt reprezentate de chiria lunară, un angajat full-time şi o contabilă, dar şi banii pe care îi investesc în promovare. Anca Poteraşu spune că  bugetul de investiţii în social media este zero – mizează mai degrabă pe o creştere organică. Investiţiile sunt direcţionate mai cu seamă înspre participarea la expoziţii şi târguri şi în cataloage, aceasta fiind tot o formă de promovare, dar mai nişată.

    Ca exemplu, Târgul Artissima, care a reunit anul trecut cinci artişti – Adelina Ivan, Daniel Djamo, Decebal Scriba, Matei Bejenaru şi Olivia Mihălţianu – a costat 16.000 de euro. Din aceşti bani, taxa de participare a fost de 14.000 de euro. Restul au fost cheltuieli de transport, cazare, transport lucrări ş.a. Pentru acest eveniment, galeria şi-a acoperit costurile investite.

    Alte târguri la care a participat galeria anul trecut au fost Volta Basele (cu susţinere parţială din partea Institutului Cultural Român – cost total de 15.000 de euro), Loop Barcelona (specializat doar în arta video – 6.500 de euro) sau Nada Miami (8.000 de euro).

    În ceea ce priveşte colecţionarii, aceştia sunt atât colecţionari privaţi locali, majoritatea fiind însă internaţionali. „Mă bucur mult că de câţiva ani muzeele şi centrele artistice din străinătate fac de asemenea parte din portofoliul galeriei de colecţionari”, explică curatorul.

    Preţurile operelor sunt variate – de la 500 de euro (mai ales pentru desene, de exemplu) până la instalaţii artistice de 60.000 de euro. Ca în orice domeniu, antreprenorii care vor să îşi deschidă o galerie de artă întâmpină dificultăţi, conform Ancăi Poteraşu, care spune că o bună bucată de vreme s-a lovit de faptul că artiştii şi colecţionarii priveau cu suspiciune rolul unei galerii, „ca pe un intermediar inutil”, însă pe măsură ce au trecut anii, „cu toţii au înţeles rolul pe care îl are, de a promova un artist şi arta sa, de a-l susţine pe termen mediu şi lung, de a creşte valoarea lucrărilor de artă prin expoziţii, evenimente, publicaţii, activităţi consecvente care au loc indiferent de aşa-zisele tendinţe din piaţă”. „Este important ca un galerist să fie pregătit ca lucrurile să se dezvolte în timp. Este un business care se construieşte cu răbdare şi perseverenţă şi ceva curaj”, spune Anca Poteraşu.

    Galerista mărturiseşte că nu vede o diferenţă de fond între colecţionarii din România si cei din alte locuri, singura distincţie fiind numărul lor – caracteristica prezentă încă este expunerea redusă la artă.

    Artist: Dragoş Bădiţă.
    Winter Sleep, ulei pe lemn,  40 x 50 cm, 2016

    „Despre colecţionari, numai de bine. De la începuturile istoriei, marile creaţii artistice au avut nevoie de susţinere financiară. Colecţionarii, fie ei persoane fizice sau colecţionari instituţionali, sunt o formă de organizare actuală de susţinere a artei. Există o mare varietate, începând de la colecţionarii ocazionali, care se îndrăgostesc de o lucrare sau care vor sa fie înconjuraţi de frumos, până la colecţionarii care au o temă a colecţiei, cumpără regulat, urmăresc artiştii, galeriile”, spune aceasta.

    Deşi a observat o tendinţă în creştere în rândul achiziţiilor de pictură, Anca Poteraşu spune: „colecţionarul român a început să colecţioneze video, fotografie şi instalaţii.

    „Îmi aduc aminte de anul 2015, când o lucrare de Matei Bejenaru, o instalaţie de diapozitive, a ajuns într-o colecţie foarte frumoasă şi importantă în Bucureşti, şi cât de mult ne-am bucurat. Apoi au urmat lucrările video, fotografia, instalaţia. Asta da bucurie şi realizare”, povesteşte galerista. În România, până de curând nu a existat un colecţionar instituţional. Muzeele, instituţiile, marile companii sunt absente de pe piaţa de artă autohtonă. Există câteva excepţii – o fundaţie la Timişoara, un muzeu privat în Bucureşti – care confirmă însă regula.

    „Artiştii sunt lăsaţi practic în grija colecţionarilor privaţi, însă şi numărul acestora este încă foarte mic, deşi mi se pare că se observă o schimbare în bine în ultimii ani.”

    „În alte ţări vedem colecţionari care vin din familii care colecţionează de generaţii, mulţi dintre ei îşi construiesc o colecţie pe care apoi o donează muzeelor sau construiesc ei un muzeu. Este un comportament generalizat pe câteva generaţii. Noi (re)învăţăm propriile reflexe culturale acum”, declară Anca Poteraşu. „Eu sunt foarte fericită să văd că de când am deschis galeria, avem din ce în ce mai mulţi colecţionari, din generaţii şi backgrounduri diferite.”

    În ceea ce priveşte consumatorul de artă contemporană, progresul este poate mai vizibil, spune ea. „Acum şapte ani abia dacă ne intra o persoană nouă pe uşă în afara evenimentelor de deschidere a expoziţiilor. În ultimii doi ani, aproape zilnic avem vizitatori, doresc să vorbească cu noi, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce văd – din perspectiva unei galerii, consumatorii de azi sunt colecţionarii de mâine şi investim mult în acest dialog”, spune cu încântare Anca Poteraşu.

    Nu suficienţi oameni au obiceiul şi cultura de a intra în muzee, galerii, expoziţii. Asta se reflectă in dimensiunea microscopică a pieţei româneşti de artă, caracterizează Anca Poteraşu mentalitatea românului în ceea ce priveşte arta.

    Artist: Zoltán Béla.
    Urban detail, acrylic pe hârtie, 264 x 170 cm, 2017


    „De aceea organizăm expoziţii, rezidenţe, artist talk-uri, publicăm cataloage – noi şi alte galerii şi spaţii artistice din România. Construim canale de comunicare. O caracteristică care îmi displace, dar care nu este unică pentru România, este supralicitarea dimensiunii de investiţie în artă. La un moment dat chiar a existat un index care urmărea creşterea preţurilor pentru lucrările clasice. Bineînţeles, există multe colecţii private, alcătuite de-a lungul anilor, a căror valoare a crescut spectaculos de-a lungul anilor. Însă convingerea mea este că o investiţie în artă trebuie făcută pe cu totul alte considerente. Arta de care te înconjori este o investiţie în sufletul propriu şi în promovarea valorilor culturale pe care le susţii”, consideră aceasta.

    Galerista română vede piaţa de artă din România ca fiind microscopică, dar în creştere: „Primii colecţionari, cei care au contribuit şi contribuie la pornirea ei, sunt oameni care au călătorit foarte mult, astfel încât, atunci când ea se va consolida, piaţa de artă din România va fi probabil bine integrată în structuri internaţionale – iar aici nu mă refer numai la cele occidentale. Există încă de pe acum o deschidere mare spre pieţe din America de Sud, cu care avem mai multe în comun decât am crede la prima privire, China, Japonia şi încă mai sunt alternative de explorat”.

    În România, absenţa flagrantă este marcată de colecţionarii instituţionali. În toate ţările dezvoltate muzeele colecţionează artiştii ţărilor lor – „altfel ce ar lăsa în urmă, pentru generaţiile următoare?”. În ţări precum Polonia, statul şi instituţiile locale au avut un rol foarte important în sprijinirea creaţiei contemporane de artă şi a actorilor de pe piaţă: curatori, galerii, spaţii culturale. Rezultatul: o pătură importantă de colecţionari privaţi şi instituţionali, galerii şi spaţii culturale dinamice care promovează artiştii polonezi pe plan internaţional şi o serie de artişti foarte bine cunoscuţi şi apreciaţi atât la nivel local, cât şi internaţional. „Bugetul pentru cultură în România este încă insuficient, instituţiile culturale care mai distribuie fonduri resimt aceste efecte, nu există o strategie culturală clară – acestea se resimt atât la nivel privat, cât şi public”, deplânge Anca Poteraşu lipsa investiţiilor în cultură.

    Cu toate acestea, cea mai mare mândrie a ei ca artist este că o parte din artiştii cu care lucrează trăiesc din artă. „După ani în care am investit în galerie, mă bucur că şi eu am reuşit să trăiesc din ceea ce fac. Asta numesc eu cu adevărat o victorie – sau, cum o numeşti tu, un business”, mai spune ea.

    Galerista crede că a ajuns în acest punct pentru că a fost optimistă şi că per total ne îndreptăm într-o direcţie bună, cu mai multe galerii, cu mai mulţi colecţionari, consumatori de artă şi centre de artă. Artiştii români au început să capete recunoaştere internaţională, să ajungă în colecţii muzeale şi private importante. „Putem doar spera să avem mai multă susţinere de la instituţii, muzee locale, să contribuim la o creştere economică în ţară, cu din ce în ce mai mulţi consumatori de artă contemporană”, conchide Anca Poteraşu.

  • AVERTISMENTUL lui Bill Gates: “Există un pericol mult mai mare decât războiul nuclear”

    Comunitatea internaţională pare a pune pe primul loc problema unui posibil război nuclear, dar ignoră o altă ameninţare mult mai mare: un virus modificat genetic.

    Asta e părerea miliardarului Bill Gates, care s-a adresat publicului în cadrul Conferinţei de Securitate de la Munich. Gates a transmis liderilor lumii că bioterorismul are potenţialul de a ucide mult mai mulţi oameni decât armele atomice.

    “Următoarea epidemie ar putea să plece de pe ecranul unui calculator”, a spus Gates. “Guvernele trebuie să fie pregătite pentru astfel de situaţii la fel cum sunt pregătite şi pentru un eventual război.”

    Declaraţiile lui Gates vin în contextul în care Phenianul a anunţat, duminică, faptul că a testat cu succes o bombă cu hidrogen şi că aceasta poate fi instalată pe o rachetă balistică intercontinentală, reprezentând cel mai mare test nuclear efectuat vreodată de Coreea de Nord.

    Anunţul a fost făcut de către agenţia de ştiri nord-coreeană KCNA, care a confirmat efectuarea cu succes a unei bombe cu hidrogen. Phenianul a precizat că bomba cu hidrogen poate fi încărcată pe o rachetă balistică intercontinentală.

    ”Totodată, testul marchează un pas important în atingerea scopului final de a completa procesul de a deveni o forţă nucleară”, a mai precizat KCNA.

    Este al şaselea test nuclear efectuat de regimul de la Phenian, ultimul având loc în septembrie 2016. Potrivit Phenianului, bomba cu hidrogen este mult mai puternică decât orice bombă atomică.