BusinessMagazin

Tag: comunism

  • Cum s-a transformat un film iugoslav într-o punte între China şi Balcani

    Un nou muzeu dedicat filmului tocmai s-a deschis la Sarajevo, seducătoarea şi chinuita capitală a Bosniei şi Herţegovinei. Oficialii planifică un traseu turistic, completat cu geotagging, care vizitează locurile în care au fost trase pe peliculă diferite scene din film, scrie revista Quartz.

    Pentru a înţelege cum se justifică un astfel de efort, este bine de ştiut cât de important este filmul în China. Sute de milioane de chinezi au văzut „Valter apără Sarajevo”, care a devenit astfel unul dintre cele mai vizionate filme de război ale tuturor timpurilor. Bosnia şi Herţegovina urmăreşte să valorifice această poveste – şi relaţia ţării în general bună cu China – pentru a atrage turiştii chinezi, al căror număr este deja în creştere. Există chiar şi negocieri în curs pentru un remake al producţiei iugoslave cu mai multe studiouri de film chinezeşti, a declarat Jasmin Durakovic, şeful Centrului de Film din Sarajevo, unde se află muzeul.

    Deşi „Valter apără Sarajevo” a fost produs acum o jumătate de secol şi prezintă o ţară care nu mai există, filmul este simbolul unei istorii între China şi Balcani şi se pare că va schimba relaţiile chino-balcanice în anii următori.

    Muzeul „Valter apără Sarajevo”, care s-a deschis zilele trecute, are camere unde sunt ilustrate diferite scene, statui de ceară cu personajele din film şi conţinut multimedia dedicat. Durakovic spune că se aşteaptă ca acesta să fie o atracţie majoră pentru turiştii chinezi care deja inundă Balcanii. „Imediat după prima săptămână de lucru a muzeului am văzut că turiştii din China vin să ne viziteze“, povesteşte el.

    Există, de asemenea, cereri pentru excursii tematice inspirate din film, printre oferte figurând un tur de 12 zile prin fosta Iugoslavie oferit de un operator din California care include o zi în Sarajevo pentru vizitarea locaţiilor în care a fost filmat „Valter“. Balcanii şi Sarajevo au de oferit mult mai multe, însă turiştii chinezi vin cu un singur lucru în minte. „Valter apără Sarajevo” a fost printre puţinele filme străine prezentate în China în timpul Revoluţiei Culturale, iar pentru mulţi spectatori a fost o fereastră spre lumea exterioară necunoscută. Povestea sa, a unei rezistenţe comuniste cutezătoare împotriva tiraniei fascismului, a făcut ca filmul să fie un succes instantaneu în China, catapultându-l pe actorul Velimir „Bata“ Zivojinovic, care a interpretat rolul lui Valter, direct printre starurile de cinema.

    „Valter“ a devenit cel mai de succes film străin din China în anii 1970 şi cel mai vizionat film iugoslav din toate timpurile. Unul dintre primele locuri din China anilor ’70 în care a rulat „Valter“ a fost Piaţa Culturii din Shanghai, în cinematograful premierelor din oraşul cât o ţară unde erau prezentate filme înainte ca acestea fie văzute în altă parte. Mai târziu, la cinematografele din toată ţara, oamenii se înghesuiau la cozi lungi pentru a-l vedea pe „Valter“. Se întâmpla des ca mulţi dintre cei care aşteptau la rând să rămână fără bilete. Chiar anul trecut, o adaptare pentru teatru a lui „Valter“, interpretată în mandarină, a fost pusă în scenă la Centrul de Arte Dramatice din Shanghai. Filmul s-a dovedit a fi atât de popular încât o marcă de bere chinezească a fost numită Valter, iar cutiile au fost inscripţionate cu chipul în relief al lui Zivojinovic.

    Replicile renumite din film – inclusiv „Vedeţi acest oraş? Acesta este Valter!“ (a actorului din rolul ofiţerului nazist obsedat de prinderea lui Valter, arătând spre Sarajevo) – au prins rădăcini în memoria colectivă a unei întregi generaţii de chinezi. Şi alte filme iugoslave s-au descurcat bine în China în acele vremuri, dar niciunul nu a atins succesului lui „Valter“. Chinezii îndrăgeau aceste producţii pentru că au oferit un răgaz binevenit de la clişeele şi operele simpliste după modelul revoluţionar din perioada revoluţiei culturale, arăta un critic chinez în 2016 (în limba chineză). În opere, a remarcat criticul, băieţii buni arătau toţi la fel (frumoşi, încrezători, împachetaţi în uniforma unui muncitor), în timp ce în filmele iugoslave „băieţii buni nu arată a băieţi buni şi băieţii răi au o imagine pozitivă. Aceste tipuri de exprimări artistice nonstereotipice au fost revigorante pentru poporul chinez“.

    În prezent, spune Durakovic, „Bosnia şi în special Sarajevo împărtăşesc cu China sentimente şi valori foarte asemănătoare legate de evenimentele din trecutul lor, mai ales cele referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, dar venite din vremea socialismului iugoslav şi a fostului preşedinte al Iugoslaviei Josip Broz Tito. Din cauza tuturor acestora, filmul, iar acum muzeul leagă oamenii şi cultura din Bosnia şi China“.

    Anul trecut, Bosnia şi Herţegovina a renunţat la obligativitatea vizelor pentru turiştii chinezi, cu Mladen Ivanic, fost membru al preşedinţiei ţării, prezicând cum „cultul lui «Valter»“ va duce la o creştere accentuată a numărului acestora, deja în creştere.

    Filmul joacă, de asemenea, un rol important în relaţiile dintre China şi Serbia, care făcea parte din fosta Iugoslavie, dar este acum o ţară independentă la est de Bosnia şi Herţegovina. Afluxul de vizitatori chinezi acolo creşte – s-a dublat în 2018 faţă de anul precedent – în condiţiile în care China investeşte puternic în una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Comerţul dintre cele două naţiuni s-a triplat între 2005 şi 2016, iar anul trecut Beijingul şi Belgradul au semnat acorduri economice de 3 miliarde de dolari.

    Pentru Serbia, aceste acorduri reprezintă investiţii de infrastructură de care are nevoie cu disperare pentru stimularea economiei. Pentru China, ele reprezintă un cap de pod solid în sud-estul Europei şi o oportunitate de a-şi creşte influenţa şi controlul în Serbia şi în alte ţări din Balcani care vor deveni într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, mai degrabă îndepărtat, membri ai Uniunii Europene. Între timp, extinderea influenţei Chinei în Europa de Est a îngrijorat Occidentul.

    Atunci când preşedintele chinez, Xi Jinping, a vizitat Serbia în 2016 – este primul dintre şefii de stat chinezi care a făcut acest lucru în ultimele trei decenii – cele două ţări au semnat o serie de acorduri economice, consolidând astfel prezenţa Chinei în Balcani în timp ce Beijingul încerca să folosească regiunea ca rampă de lansare spre restul pieţei europene. Unii experţi cred că extinderea influenţei Chinei în regiune îi va dezavantaja pe investitorii occidentali şi va răspândi practici de dezvoltare corupte printre democraţiile vulnerabile.

    În general, investiţiile chinezeşti au obiective foarte vizibile. O companie chinezească face parte dintr-un proiect de modernizare a căii ferate dintre Belgrad şi Budapesta. De asemenea, Huawei Technologies, gigant de tehnologie prigonit de americani, modernizează compania naţională de telecomunicaţii a Serbiei. Tot acolo, combinatul siderurgic Zelezara, cel mai mare angajator din regiune, a fost salvat de compania chinezească Hesteel Co. Investiţiile chineze ajută ca o parte semnificativă a comunităţii de afaceri locale să aibă continuitate. Sino-RS Investment Group a anunţat anul trecut că va investi un miliard de euro în Serbia în cadrul Iniţiativei Belt and Road. Fondurile vor fi folosite pentru finanţarea unor proiecte în domeniul transportului, infrastructurii apei, energiei, telecomunicaţiilor, agriculturii şi construcţiilor.

    „Se dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de China. A ajuns la un nivel foarte ridicat probabil deoarece investiţiile Chinei sunt prezentate sau comunicate ca gesturi de bunăvoinţă. Doar entuziasmul faţă de Rusia este mai mare“ , spune Srdjan Bogosavljevic, analist la IPSOS Strategic Marketing.

    În UE, contractele de infrastructură trebuie supuse unor licitaţii competitive, în timp ce băncile de dezvoltare ale Chinei,  China Development Bank şi Export-Import Bank of China, creditează contractorii chinezi care primesc contracte.

    Investiţiile companiilor chinezeşti au ajutat adesea la creşterea sprijinului public pentru politicieni proruşi în estul Europei, unde banii Chinei nu poartă stigmatul pe care l-ar avea banii Moscovei.

    Întrucât legăturile dintre China şi Serbia devin mai strânse, se pare că „Valter apără Sarajevo“ va servi ca un instrument convenabil şi testat de timp al diplomaţiei culturale pentru ambele ţări. De fapt, „Valter“ a jucat deja acest rol. În timpul vizitei sale, Xi şi-a luat timp să înşire nostalgii despre film. În timpul unui banchet generos organizat de guvern, când preşedintele sârb de atunci, Tomislav Nikolic, l-a întâmpinat pe omologul său chinez, a început să fie difuzată melodia tematică a filmului.

    Xi s-a ridicat la nivelul momentului, spunând: „Îmi amintesc filme precum «Valter apară Sarajevo». A fost odată foarte populare în China. Acestea au evocat sentimentul de patriotism al oamenilor de atunci şi au însoţit perioada tinereţii generaţiei noastre“.

    În timp ce banchetul se apropia de sfârşit, Xi şi Nikolic s-au îndreptat spre masa Julijanei Lula Zivojinovic, văduva actorului Zivojinovic, care l-a interpretat pe Valter. Ea i-a spus lui Xi: „Soţul meu a iubit dintotdeauna China, i-a iubit întotdeauna pe chinezi“.

    Valter, organizatorul rezistenţei sârbe antinaziste în al Doilea Război Mondial, era numele de cod al lui Vladimir Peric, un personaj real ucis în luptele pentru eliberarea oraşului Sarajevo în aprilie 1945.

    În scena de final a filmului, germanii nu au reuşit să distrugă rezistenţa din Sarajevo sau să-i identifice şi să-i captureze liderul – pe eluzivul Valter. Este primăvara anului 1945, iar comandantul nazist se pregăteşte de plecare. Îl întâlneşte pe succesorul său în ceea ce este acum parcul Princeva şi-l anunţă că a rezolvat în cele din urmă misterul identităţii lui Valter: „În tot războiul m-am ocupat cu vânarea lui Valter, dar numai acum, când plec, ştiu în sfârşit cine este el.“ Celălalt cere nerăbdător să-i spună, dar ofiţerul zice că poate face mai mult de atât: „Ţi-l voi arăta!“, spune el. Apoi ofiţerul arată spre oraşul care se întinde în faţa lor şi explică: „Vedeţi acest oraş? Das ist Valter! (Acesta este Valter)“. 

  • Cum s-a transformat un film iugoslav într-o punte între China şi Balcani

    Un nou muzeu dedicat filmului tocmai s-a deschis la Sarajevo, seducătoarea şi chinuita capitală a Bosniei şi Herţegovinei. Oficialii planifică un traseu turistic, completat cu geotagging, care vizitează locurile în care au fost trase pe peliculă diferite scene din film, scrie revista Quartz.

    Pentru a înţelege cum se justifică un astfel de efort, este bine de ştiut cât de important este filmul în China. Sute de milioane de chinezi au văzut „Valter apără Sarajevo”, care a devenit astfel unul dintre cele mai vizionate filme de război ale tuturor timpurilor. Bosnia şi Herţegovina urmăreşte să valorifice această poveste – şi relaţia ţării în general bună cu China – pentru a atrage turiştii chinezi, al căror număr este deja în creştere. Există chiar şi negocieri în curs pentru un remake al producţiei iugoslave cu mai multe studiouri de film chinezeşti, a declarat Jasmin Durakovic, şeful Centrului de Film din Sarajevo, unde se află muzeul.

    Deşi „Valter apără Sarajevo” a fost produs acum o jumătate de secol şi prezintă o ţară care nu mai există, filmul este simbolul unei istorii între China şi Balcani şi se pare că va schimba relaţiile chino-balcanice în anii următori.

    Muzeul „Valter apără Sarajevo”, care s-a deschis zilele trecute, are camere unde sunt ilustrate diferite scene, statui de ceară cu personajele din film şi conţinut multimedia dedicat. Durakovic spune că se aşteaptă ca acesta să fie o atracţie majoră pentru turiştii chinezi care deja inundă Balcanii. „Imediat după prima săptămână de lucru a muzeului am văzut că turiştii din China vin să ne viziteze“, povesteşte el.

    Există, de asemenea, cereri pentru excursii tematice inspirate din film, printre oferte figurând un tur de 12 zile prin fosta Iugoslavie oferit de un operator din California care include o zi în Sarajevo pentru vizitarea locaţiilor în care a fost filmat „Valter“. Balcanii şi Sarajevo au de oferit mult mai multe, însă turiştii chinezi vin cu un singur lucru în minte. „Valter apără Sarajevo” a fost printre puţinele filme străine prezentate în China în timpul Revoluţiei Culturale, iar pentru mulţi spectatori a fost o fereastră spre lumea exterioară necunoscută. Povestea sa, a unei rezistenţe comuniste cutezătoare împotriva tiraniei fascismului, a făcut ca filmul să fie un succes instantaneu în China, catapultându-l pe actorul Velimir „Bata“ Zivojinovic, care a interpretat rolul lui Valter, direct printre starurile de cinema.

    „Valter“ a devenit cel mai de succes film străin din China în anii 1970 şi cel mai vizionat film iugoslav din toate timpurile. Unul dintre primele locuri din China anilor ’70 în care a rulat „Valter“ a fost Piaţa Culturii din Shanghai, în cinematograful premierelor din oraşul cât o ţară unde erau prezentate filme înainte ca acestea fie văzute în altă parte. Mai târziu, la cinematografele din toată ţara, oamenii se înghesuiau la cozi lungi pentru a-l vedea pe „Valter“. Se întâmpla des ca mulţi dintre cei care aşteptau la rând să rămână fără bilete. Chiar anul trecut, o adaptare pentru teatru a lui „Valter“, interpretată în mandarină, a fost pusă în scenă la Centrul de Arte Dramatice din Shanghai. Filmul s-a dovedit a fi atât de popular încât o marcă de bere chinezească a fost numită Valter, iar cutiile au fost inscripţionate cu chipul în relief al lui Zivojinovic.

    Replicile renumite din film – inclusiv „Vedeţi acest oraş? Acesta este Valter!“ (a actorului din rolul ofiţerului nazist obsedat de prinderea lui Valter, arătând spre Sarajevo) – au prins rădăcini în memoria colectivă a unei întregi generaţii de chinezi. Şi alte filme iugoslave s-au descurcat bine în China în acele vremuri, dar niciunul nu a atins succesului lui „Valter“. Chinezii îndrăgeau aceste producţii pentru că au oferit un răgaz binevenit de la clişeele şi operele simpliste după modelul revoluţionar din perioada revoluţiei culturale, arăta un critic chinez în 2016 (în limba chineză). În opere, a remarcat criticul, băieţii buni arătau toţi la fel (frumoşi, încrezători, împachetaţi în uniforma unui muncitor), în timp ce în filmele iugoslave „băieţii buni nu arată a băieţi buni şi băieţii răi au o imagine pozitivă. Aceste tipuri de exprimări artistice nonstereotipice au fost revigorante pentru poporul chinez“.

    În prezent, spune Durakovic, „Bosnia şi în special Sarajevo împărtăşesc cu China sentimente şi valori foarte asemănătoare legate de evenimentele din trecutul lor, mai ales cele referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, dar venite din vremea socialismului iugoslav şi a fostului preşedinte al Iugoslaviei Josip Broz Tito. Din cauza tuturor acestora, filmul, iar acum muzeul leagă oamenii şi cultura din Bosnia şi China“.

    Anul trecut, Bosnia şi Herţegovina a renunţat la obligativitatea vizelor pentru turiştii chinezi, cu Mladen Ivanic, fost membru al preşedinţiei ţării, prezicând cum „cultul lui «Valter»“ va duce la o creştere accentuată a numărului acestora, deja în creştere.

    Filmul joacă, de asemenea, un rol important în relaţiile dintre China şi Serbia, care făcea parte din fosta Iugoslavie, dar este acum o ţară independentă la est de Bosnia şi Herţegovina. Afluxul de vizitatori chinezi acolo creşte – s-a dublat în 2018 faţă de anul precedent – în condiţiile în care China investeşte puternic în una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Comerţul dintre cele două naţiuni s-a triplat între 2005 şi 2016, iar anul trecut Beijingul şi Belgradul au semnat acorduri economice de 3 miliarde de dolari.

    Pentru Serbia, aceste acorduri reprezintă investiţii de infrastructură de care are nevoie cu disperare pentru stimularea economiei. Pentru China, ele reprezintă un cap de pod solid în sud-estul Europei şi o oportunitate de a-şi creşte influenţa şi controlul în Serbia şi în alte ţări din Balcani care vor deveni într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, mai degrabă îndepărtat, membri ai Uniunii Europene. Între timp, extinderea influenţei Chinei în Europa de Est a îngrijorat Occidentul.

    Atunci când preşedintele chinez, Xi Jinping, a vizitat Serbia în 2016 – este primul dintre şefii de stat chinezi care a făcut acest lucru în ultimele trei decenii – cele două ţări au semnat o serie de acorduri economice, consolidând astfel prezenţa Chinei în Balcani în timp ce Beijingul încerca să folosească regiunea ca rampă de lansare spre restul pieţei europene. Unii experţi cred că extinderea influenţei Chinei în regiune îi va dezavantaja pe investitorii occidentali şi va răspândi practici de dezvoltare corupte printre democraţiile vulnerabile.

    În general, investiţiile chinezeşti au obiective foarte vizibile. O companie chinezească face parte dintr-un proiect de modernizare a căii ferate dintre Belgrad şi Budapesta. De asemenea, Huawei Technologies, gigant de tehnologie prigonit de americani, modernizează compania naţională de telecomunicaţii a Serbiei. Tot acolo, combinatul siderurgic Zelezara, cel mai mare angajator din regiune, a fost salvat de compania chinezească Hesteel Co. Investiţiile chineze ajută ca o parte semnificativă a comunităţii de afaceri locale să aibă continuitate. Sino-RS Investment Group a anunţat anul trecut că va investi un miliard de euro în Serbia în cadrul Iniţiativei Belt and Road. Fondurile vor fi folosite pentru finanţarea unor proiecte în domeniul transportului, infrastructurii apei, energiei, telecomunicaţiilor, agriculturii şi construcţiilor.

    „Se dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de China. A ajuns la un nivel foarte ridicat probabil deoarece investiţiile Chinei sunt prezentate sau comunicate ca gesturi de bunăvoinţă. Doar entuziasmul faţă de Rusia este mai mare“ , spune Srdjan Bogosavljevic, analist la IPSOS Strategic Marketing.

    În UE, contractele de infrastructură trebuie supuse unor licitaţii competitive, în timp ce băncile de dezvoltare ale Chinei,  China Development Bank şi Export-Import Bank of China, creditează contractorii chinezi care primesc contracte.

    Investiţiile companiilor chinezeşti au ajutat adesea la creşterea sprijinului public pentru politicieni proruşi în estul Europei, unde banii Chinei nu poartă stigmatul pe care l-ar avea banii Moscovei.

    Întrucât legăturile dintre China şi Serbia devin mai strânse, se pare că „Valter apără Sarajevo“ va servi ca un instrument convenabil şi testat de timp al diplomaţiei culturale pentru ambele ţări. De fapt, „Valter“ a jucat deja acest rol. În timpul vizitei sale, Xi şi-a luat timp să înşire nostalgii despre film. În timpul unui banchet generos organizat de guvern, când preşedintele sârb de atunci, Tomislav Nikolic, l-a întâmpinat pe omologul său chinez, a început să fie difuzată melodia tematică a filmului.

    Xi s-a ridicat la nivelul momentului, spunând: „Îmi amintesc filme precum «Valter apară Sarajevo». A fost odată foarte populare în China. Acestea au evocat sentimentul de patriotism al oamenilor de atunci şi au însoţit perioada tinereţii generaţiei noastre“.

    În timp ce banchetul se apropia de sfârşit, Xi şi Nikolic s-au îndreptat spre masa Julijanei Lula Zivojinovic, văduva actorului Zivojinovic, care l-a interpretat pe Valter. Ea i-a spus lui Xi: „Soţul meu a iubit dintotdeauna China, i-a iubit întotdeauna pe chinezi“.

    Valter, organizatorul rezistenţei sârbe antinaziste în al Doilea Război Mondial, era numele de cod al lui Vladimir Peric, un personaj real ucis în luptele pentru eliberarea oraşului Sarajevo în aprilie 1945.

    În scena de final a filmului, germanii nu au reuşit să distrugă rezistenţa din Sarajevo sau să-i identifice şi să-i captureze liderul – pe eluzivul Valter. Este primăvara anului 1945, iar comandantul nazist se pregăteşte de plecare. Îl întâlneşte pe succesorul său în ceea ce este acum parcul Princeva şi-l anunţă că a rezolvat în cele din urmă misterul identităţii lui Valter: „În tot războiul m-am ocupat cu vânarea lui Valter, dar numai acum, când plec, ştiu în sfârşit cine este el.“ Celălalt cere nerăbdător să-i spună, dar ofiţerul zice că poate face mai mult de atât: „Ţi-l voi arăta!“, spune el. Apoi ofiţerul arată spre oraşul care se întinde în faţa lor şi explică: „Vedeţi acest oraş? Das ist Valter! (Acesta este Valter)“. 

  • Povestea omului care a creat o comapanie de peste 92,5 miliarde de dolari şi aproximativ 180.000 de angajaţi răspândiţi în toată lumea

    Ren Zhengfei s-a născut pe 25 octombrie 1944 în provincia Guizhou din China. În 1960 el s-a înscris la Universitatea Chongqing, apoi s-a alăturat institutului de cercetare al armatei, unde a lucrat ca inginer în unitatea de cercetare tehnologică.
    În acest timp, el a fost responsabil de o serie de dezvoltări tehnologice, motiv pentru care a fost delegat de institut să participe la Conferinţa Ştiinţifică Naţională din 1978. Patru ani mai târziu, Ren s-a retras din armată ca urmare a unei disponibilizări masive de personal, care a afectat circa 500.000 de angajaţi.
    În 1983, antreprenorul s-a mutat în Shenzhen şi s-a implicat în afacerile cu electronice. În 1987, a fondat compania Huawei Technologies, cu o investiţie de 21.000 de yuani (circa 5.000 de dolari la valoarea de atunci a banilor). Iniţial, compania vindea piese de schimb pentru telefoane, importate din Hong Kong.
    Richard McGregor, autorul lucrării „The Party: The Secret World of China’s Communist Rulers” („Partidul: lumea secretă a conducătorilor comunişti ai Chinei”) a susţinut în paginile acesteia ideea conform căreia compania a primit sprijin din partea statului în momentele cruciale ale dezvoltării sale.
    Legăturile lui Ren cu armata chineză şi Partidul Comunist au fost citate de guvernul indian ca motiv de a nu permite companiei să câştige anumite contracte în India, îngrijorări care au fost împărtăşite şi de alte state. De pildă, în Statele Unite au condus la prăbuşirea eforturilor Huawei de a cumpăra 3Com şi au forţat SoftBank să încheie majoritatea legăturilor cu Huawei pentru a obţine autorizaţia de securitate naţională a SUA pentru a prelua compania de telecomunicaţii Sprint Nextel, în timp ce în Regatul Unit, Comitetul de Informaţii şi Securitate a recomandat eliminarea echipamentului Huawei din cauza temerilor legate de spionaj.
    În prezent, Ren deţine 1,42% din acţiunile Huawei şi este vicepreşedinte al Consiliului Director, însă nu mai ocupă poziţia de CEO (compania având trei CEO care ocupă prin rotaţie această funcţie). Potrivit publicaţiei internaţionale Forbes, averea antreprenorului se ridică la
    1,5 miliarde de dolari.
    În urmă cu 14 ani, publicaţia Time l-a inclus pe Ren Zhengfei în topul 100 cele mai influente persoane ale anului. El a fost căsătorit cu Meng Jun, cu care are doi copii: o fiică, Meng Wanzhou, şi un fiu, Meng Ping. După divorţ, antreprenorul s-a recăsătorit de două ori: cu Yao Ling, căsnicie din care a rezultat o fiică, Annabel Yao, apoi cu actuala lui soţie, Su Wei, care i-a fost secretară. Fiica cea mare a lui Ren, Meng Wanzhou, a fost numită vicepreşedinte şi director financiar al Huawei; pe 1 decembrie 2018, în timp ce ocupa această funcţie, a fost arestată în Canada, ca urmare a bănuielilor că societatea a încălcat sancţiunile SUA împotriva Iranului.
    Compania chineză Huawei se aşteaptă să ajungă în acest an cel mai mare jucător de pe piaţa globală de smartphone-uri chiar dacă firma nu are acces pe piaţa americană şi se află sub o monitorizare din ce în ce mai intensă, scrie Reuters. „Pun presiune pe noi“, a declarat Robert Yu, directorul diviziei consumer din cadrul Huawei. Compania chineză a înregistrat în 2018 o creştere de 50% a vânzărilor de pe segmentul consumer, la 52 miliarde de dolari. Huawei este şi numărul doi pe piaţa de smartphone-uri din România.

  • Cum ar arăta o grevă a corporatiştilor de la Microsoft sau Oracle de la Bucureşti şi de ce s-ar organiza una

    În Ungaria, salariaţii de la fabrica Audi au declanşat o grevă, care a perturbat o parte din lanţul Volkswagen: angajaţii cer salarii ca ale celor din vest.
    Ungurii sunt mai prost plătiţi decât cei din Cehia, care au salarii mai mari cu 25%, din Slovacia – cu 28% mai mult, din Polonia – cu 39% mai mult, sau din Belgia, de 3,6 de ori mai mult, scrie Bloomberg.
    Văzându-i pe colegii lor unguri în stradă, şi cehii au ameninţat cu greva dacă nu li se cresc salariile.
    La noi, parcă acum doi ani de zile salariaţii de la Dacia au vrut să facă o grevă tot pe tema majorărilor salariale, dar nu au făcut comparaţie cu salariile colegilor lor de la Paris, ci doar discutau cu conducerea fabricii procentul de creştere.
    Extinzând puţin subiectul, m-am întrebat cum ar arăta o grevă corporatistă la Bucureşti, la Microsoft, la Oracle, la IBM, la HP, la Ubisoft etc.

    Pentru ce ar protesta angajaţii?
    Pentru majorări salariale? Salariile din IT, din România, depăşesc pe medie 1.500 de euro, iar cei din marile companii sigur au peste 2.000 de euro pe lună.
    Ar vrea să aibă aceleaşi salarii ca şi cei de la Seattle, San Francisco, New York?
    Ar protesta pentru condiţiile de muncă? În IT, companiile nu mai ştiu ce să le ofere angajaţilor ca să vină să lucreze pentru ele sau ca să rămână. Cafeaua este gratis, iar cafeterii există la fiecare clădire de birouri.
    Pentru mâncarea de la cantină, firmele de catering nu mai ştiu ce să ofere astfel încât clientul, angajaţii lui să fie mulţumiţi.
    Pentru ce să mai protesteze? Pentru facilităţile din birouri, culoarea e verde şi nu albastră, este masă de tenis şi nu este masă de biliard, colegii de la IBM au fotolii care se întind şi unde lumea poate să doarmă, iar noi nu avem etc.?
    Pentru abonamentele la clinicile medicale – îmi place mai mult la Regina Maria decât la MedLife şi invers? Pentru abonamentele la sală sau pentru cele de la dans, de la tango, pentru abonamentele la tenis?

    Pentru bonusuri?
    Pentru birocraţia corporatistă, care a ajuns mult mai puternică decât cea de la stat?
    Pentru rigiditatea unei multinaţionale în ceea ce priveşte ideile revoluţionare? Pentru faptul că locurile de conducere sunt ocupate şi sunt date?
    Corporatiştii din IT nu prea ar avea motive de grevă, aşa cum se înţelegea acest cuvânt în celelalte decenii.
    Pentru cei din IT, care sunt vânaţi de companiile concurente tot timpul, noţiunea de grevă, noţiunea de sindicat aproape că nu există.
    Pentru că salariile lor sunt cu mult peste piaţă, revendicările clasice – creşteri de salarii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă – nu mai există.
    Pentru că lumea IT-ului a câştigat teren peste tot în lume, şi în România, străzile sunt liniştite, iar avioanele low-cost sunt pline de city-breakuri sau de vacanţe. Doar dacă nu ar merge metroul, la Pipera sau Barbu Văcărescu, ar putea să iasă în stradă.
    Din acest punct de vedere, cei aflaţi la putere pot să răsufle uşuraţi.
    Managementul companiilor are suficiente resurse pentru a ţine liniştea în companii şi a oferi angajaţilor tot ce le trebuie, pentru a-şi atinge ţintele de vânzări, de creare de produse, de asigurare a serviciilor către clienţii.
    Strada a fost înlocuită de reţelele sociale.
    Strada a fost înlocuită cu Facebook, platformă care conectează lumea şi unde fiecare poate să spună ce are pe suflet.
    Nu toată lumea înţelege cum este cu profitul, cum este cu pierderile raportate de multinaţionale, dar toată lumea a prins această idee – că multinaţionalele, investitorii străini nu fac profit deliberat pentru a nu plăti impozite, reducând astfel şansa românilor de a trăi mai bine!
    A prins foarte bine expresia că multinaţionalele îi storc pe români, duc profitul peste graniţă, lăsând în România numai găuri şi pierderi.
    Bineînţeles că aceste lucruri, spuse mai ales de la înălţimea unor funcţii, au prins la salariaţii din alte sectoare, de la stat şi din sectorul privat autohton, dar încep să se vadă şi nişte muguri între angajaţii de la multinaţionale.
    Cine ştie, poate vor protesta că firma unde lucrează face prea puţin profit!

  • Tusk şi românii

    Donald Tusk s-a născut în data de 22 aprilie 1957 şi este originar din Gdansk, Polonia. Tatăl său a fost dulgher, iar mama sa a fost secretară într-un spital. Tatăl său a decedat când Tusk avea doar 14 ani, conform informaţiilor oficiale din biografia sa, oferită de Consiliul European.
    În 1976 a început să studieze istoria la Universitatea Gdansk, unde a devenit implicat în activităţi ilegale împotriva regimului comunist. La acel moment, Tusk a cooperat cu reţeaua subterană Uniunea Comerţului Liber şi l-a cunoscut pe viitorul lider al rezistenţei, Lech Walesa.
    În 1980, Donald Tusk a fondat Asociaţia Studenţilor Independenţi, NZS, care a făcut parte din mişcarea de rezistenţă. Acesta a devenit lider al rezistenţei la locul său de muncă şi jurnalist la ziarul publicat atunci de rezistenţă.
    După ce legea marţială a fost implementată în decembrie 1981, el a rămas ascuns. A lucrat apoi ca vânzător la brutărie, iar mai târziu, între 1984 şi 1989, a muncit ca lucrător specializat în activitatea la înălţimi mari – precum cei care lucrează în construcţii sau la repararea firelor de înaltă tensiune utilizând echipament de escaladare.
    În tot acest timp el a fost activist în fruntea rezistenţei. După ce a fost arestat pentru scurt timp, a fost eliberat în urma amnistiei pentru prizonierii politici anunţată de generalul Jaruzelski.
    În 1983, Donald Tusk a fondat o publicaţie ilegală, Political Review, în care a făcut propagandă cu politici economice liberale şi cu regulile democraţiei libere.
    După prăbuşirea comunismului, grupul de rezistenţă cunoscut drept Liberalii din Gdansk au format un guvern după primele alegeri libere din Polonia.
    În acelaşi timp ei au fondat primul partid probusiness şi pro-Europa din Polonia, Congresul Democratic Liberal, cu Tusk în fruntea partidului. Acesta a fost responsabil pentru demonopolizarea şi privatizarea trustului de presă deţinut de stat.
    Anul 1990 a reprezentat pentru Donald Tusk anul în care a fost ales membru al Parlementului. În continuare, el a publicat o serie de cărţi despre istoria Gdanskului, unele dintre ele devenind bestselleruri în Polonia, sau chiar pe plan internaţional.
    Peste 11 ani, la începutul mileniului, Donald Tusk a fost unul dintre fondatorii partidului de centru cunoscut drept Platforma Civică, iar în 2003 a devenit liderul formaţiunii.
    În 2007, după o campanie dură, a devenit premier şi a stat şapte ani în această poziţie. Astfel, Tusk a devenit premierul polonez cu cel mai lung parcurs în fruntea statului din istoria Poloniei democratice. Acesta este încă singurul premier care a câştigat şi al doilea mandat.
    În timpul perioadei de şapte ani, Polonia şi-a menţinut un ritm stabil de creştere economică, iar în timpul crizei economia ţării a crescut cu aproape 20%, o performanţă record în Europa.
    În 2014, Donald Tusk a fost ales în poziţia de preşedinte al Consiliului European, iar în 2017 a fost reales pentru încă un mandat de doi ani şi jumătate, poziţie în care s-a aflat şi anul acesta când a susţinut discursul de la Ateneul Român.
    Potrivit surselor oficiale, Donald Tusk şi-a scris singur discursul în care a făcut referire la Mircea Eliade, la prima maşină a familiei lui – Dacia 1300, la Simona Halep şi la Steaua lui Helmuth Duckadam, care a câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europeni. Aşa face cu fiecare discurs: de cele mai multe ori, ajutat de traducători, Tusk încearcă să susţină discursul în limba ţării în care se află, în special în cadrul ceremoniei de preluare a Preşedinţiei Consiliului.

  • BUSINESS PENTRU ROMÂNIA: Povestea familiei care a construit noul tractor 100% românesc. Cum au reuşit să transforme o fabrică comunistă într-o afacere modernă şi profitabilă

    Fabrici din Austria şi Germania au fost un model pentru Mircea Oltean, care a lucrat ca angajat în perioada comunismului în cadrul uzinei IRUM din Reghin. După Revoluţie, a cumpărat fabrica în care a lucrat, a eficientizat-o, a investit în noi tehnologii, a adaptat oferta şi a reuşit să genereze un business profitabil. Acum, fiul său se angajează într-un pariu şi mai îndrăzneţ: tractorul agricol „made in Romania”, care să concureze cu producătorii mondiali de renume.

    Fabrica din Reghin, de pe malul râului Mureş, are un iz vestic pe care îl observi de la intrare: câteva tractoare sunt aşezate în ordine pe un gazon tuns la milimetru, aleile din piatră te ghidează către diferitele corpuri de clădire aflate aici – doar accentul ardelenesc al portarului îţi amintesc de fapt unde te afli.

    În sala de şedinţe înspre care el mă direcţionează, se află, alături de diplome şi medalii, un tablou cu imaginea dezolantă a fabricii IRUM din trecut, alături de imaginea fabricii moderne din prezent. „Cu treabă bună, le facem pe toate”, mă asigură Mircea Eugen Oltean, directorul general al IRUM, reconfirmând astfel interviul stabilit din scurt. Pare agitaţie, atipic, ar zice unii, pentru un oraş din Ardeal cu circa 35.000 de locuitori: o echipă de televiziune filmează în fabrică, managerii de producţie vin la o şedinţă, montarea unui tablou în holul secretariatului, cu poze ale întregii echipe de management a companiei, este supravegheată de Oltean tatăl şi Oltean fiul.

    Andrei Oltean, fiul, mă conduce în altă sală de şedinţe, mai mare, modernă – un simbol poate al dezvoltării actuale a fabricii cu o istorie de peste jumătate de secol; tatăl se alătură ulterior discuţiei.

    Tânărul Oltean este director de dezvoltare al grupului de afaceri al familiei sale, fiind astfel responsabil de tot ceea ce înseamnă proiecte noi – fie că vorbim despre produse noi şi deschideri de puncte de lucru (în cadrul companiei de comercializare de piese pentru echipamente agricole şi forestiere Maviprod), până la dezvoltarea tractorului TAGRO de către IRUM, care a ţinut titlurile ştirilor după lansarea recentă.

    IRUM Reghin, compania pe care fiul o conduce împreună cu părinţii săi, a fost fondată în anul 1953 cu scopul de a produce, întreţine şi repara utilaje şi mecanisme agricole şi forestiere. Compania transilvăneană a trecut prin mai multe transformări, mai cu seamă datorită profitului reinvestit constant, şi a ajuns în prezent cel mai important producător de tractoare forestiere şi agricole din România.

    În prezent, IRUM are aproape 500 de angajaţi, iar cifra de afaceri pe anul 2017 la nivelul grupului Maviprod din care face parte şi IRUM este de 40 de milioane de euro. Cele două companii ale familiei au activităţi separate – Maviprod comercializează piese, are peste 14 puncte de lucru în ţară şi este condusă de Violeta Oltean, soţia directorului general al IRUM. Pentru acest an, familia Oltean mizează pe o creştere a cifrei de afaceri de 20 la sută.

    Tractoarele produse în Transilvania au ajuns să fie vândute în Croaţia, Slovenia, Belgia, Franţa, Spania şi Africa de Sud. Cu Maviprod au activităţi şi în Republica Moldova şi Ungaria, prezenţă internaţională pe care au ajuns să o dezvolte prin intermediul unui parteneriat cu Perkins, parte din grupul Caterpillar, unul dintre cei mai mari producători de motoare diesel din lume pentru aplicaţii industriale. Au primit distribuţia acestui producător pentru Ungaria în 2010 – astfel au deschis acel punct de lucru de acolo. În prezent, comercializează mai multe produse în Ungaria – în viitor acestora se va alătura şi TAGRO.

    Drumul de la angajat în comunism la CEO în capitalism

    Mircea Oltean, fondatorul afacerii şi actualul CEO al IRUM, este originar din satul Jabeniţa, aflat la 6 kilometri depărtare de Reghin. A făcut facultatea la Braşov, iar în 1985, la absolvirea studiilor universitare, a fost repartizat la Gheorgheni, în Harghita. După perioada de stagiatură, care era obligatorie în perioada comunistă, Mircea Oltean devenise inginer-şef al unei fabrici locale.

    S-a întors însă pentru soţia sa, Violeta, în Reghin. Istoria lui la fabrica IRUM din Reghin a început astfel în postura de angajat al acesteia, alături de soţia sa, în perioada comunismului.
    Aptitudinile antreprenoriale nu lipseau însă din familia lui Mircea Oltean nici în condiţiile regimului comunist: tatăl tânărului inginer nu lucrase niciodată într-o fabrică de stat în perioada comunistă şi a obţinut autorizarea de a munci acasă, unde avea un mic atelier de tâmplărie în care producea ferestre şi uşi.

    Imediat după Revoluţie, soţii Oltean au avut parte şi de primul contact cu exteriorul. Foşti colegi de facultate, saşi de origine, erau stabiliţi în Germania şi i-au chemat pe el şi pe soţia sa. „Am rămas doar o lună, în care am lucrat, apoi am lucrat câte o lună şi în anii ce au urmat, în intervalul 1990-1994”, descrie Mircea Oltean munca în Nürnberg, în agricultură, în cultivarea de viţă-de-vie.

    Andrei, în vârstă de 5 ani atunci, i-a însoţit şi el în Germania şi chiar şi în via unde a avut ocazia să vadă primele tractoare. „Dimineaţa, ca să nu rămân singur, fiindcă mi-era frică, era un mediu total nou – nu ştiu cum făceam că mă trezeam la 5 şi mă duceam cu ei – astfel că atunci, primul job pe care mi l-am dorit era cel de tractorist”, îşi aminteşte el râzând.

    De ce nu au rămas în acele vremuri în Germania? „Am realizat că indiferent ce faci, tot un străin vei rămâne acolo, puteam să îmi găsesc un job – cu ingineria sigur găseam ceva convenabil”, spune Mircea Oltean. Iar fiul său îl completează: „Tot timpul a fost foarte motivat să facă ceva aici – am vrut tot timpul să facem ceva, să demonstrăm că şi noi, românii, putem să facem lucruri serioase şi pe termen lung, de calitate. Am clădit afacerea cărămidă cu cărămidă şi am reuşit să ajungem unde suntem astăzi”.
    În 1996, soţii Oltean au luat decizia de a renunţa la munca în fabrică şi au pus bazele propriei firme, Maviprod. „După ce a venit capitalismul, cei care conduceau aici tot influenţe comuniste aveau – acesta este de fapt şi motivul pentru care am plecat din fabrică, eram nemulţumit că lumea nu a înţeles ce se întâmplă şi nu s-au schimbat lucrurile.”
    Trei ani mai târziu, au văzut însă potenţialul de a transforma fosta fabrică comunistă şi au preluat-o, cu 2 milioane de mărci germane, în baza unui împrumut bancar: „Dacă în urmă cu câţiva ani lucram cu 7 mărci pe oră, să cumperi ceva cu 2 milioane de mărci era ceva de neimaginat”, mai spune Mircea Oltean.

    A fost singura privatizare din Reghin realizată prin licitaţie şi nu prin MEBO (Management Employment Buyouts, trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea statului, în proprietatea muncitorului). „Nu au fost mulţi participanţi fiindcă nu era atractiv, era în pierdere.” Totuşi, spun că majoritatea aşteptau să treacă două-trei licitaţii ca să scadă preţul – „El nu a mai aşteptat, iar la primul termen de licitaţie a licitat suma cerută – dacă mai aştepta să scadă preţul, mai apăreau şi alţii, interesaţi doar de teren – erau fabrici vândute doar cu 1 leu.”

    Au obţinut finanţarea de la bănci şi au avut o perioadă de plătit – în trei luni aveau termenul limită. Licitaţia a fost în noiembrie, iar apoi în martie au intrat în posesia acţiunilor – în momentul în care au reuşit să plătească integral tot pachetul de acţiuni.

    Direcţia de atunci a fabricii era înspre faliment – cu datorii, condiţii de muncă foarte grele. Mircea Oltean îşi aminteşte că în prima iarnă, în hale erau -7 grade: „Îngheţa uleiul maşinilor, oamenii erau verde-albaştri din cauza frigului sau în turnătorie nu vedeai la doi metri din cauza gazelor, a fumului, lucruri care astăzi nu se mai întâmplă şi în hale sunt alte condiţii de muncă, nu avem noxe sau alte lucruri care să dăuneze sănătăţii angajaţilor.”

    În ceea ce priveşte Maviprod, compania a avut de la început un traseu ascendent, în condiţiile de piaţă de atunci: „Dacă ştiai să te mişti repede, foarte uşor puteai să îţi dublezi afacerile de la o lună la alta. Trebuia să te mişti foarte repede fiindcă şi dobânzile la bănci erau foarte ridicate – 170-180%. Pe de o parte, dacă nu mişcai repede, nu reuşeai să fii rentabil, iar pe de altă parte, nu-ţi creştea afacerea; riscurile erau pe măsură”. A fost o perioadă în care fiecare lună însemna dublul lunii precedente ca şi afacere, în 1995-1997.

    Punct şi de la capăt

    Fabrica achiziţionată era însă una veche, cu tehnologie din anii ’70 şi cu o serie de datorii la bugetul de stat. Mircea Oltean a creat atunci o strategie pe termen lung, dar şi una pe termen scurt, prin care să scadă costurile şi să crească eficienţa. Au început o retehnologizare intensă, care a prevăzut investiţii în turnătorie, tratamente termice, prelucrări mecanice etc. „Practic astăzi, pe baza tuturor aceste investiţii, am devenit unii dintre cei mai importanţi producători de utilaje forestiere din Europa”, spune el.

    Atunci când a cumpărat fabrica, Mircea Oltean şi-a propus o diversificare a activităţii acesteia, iar un sector mai apropiat decât ceea ce făceau şi înspre care se puteau orienta era cel agricol.

    Au încercat un prim pas în această direcţie în 2007, printr-o colaborare cu producătorul românesc Uzina Tractorul din Braşov: IRUM ar fi trebuit să vină cu motorul şi ambreiajul, iar UTB cu restul componentelor. Falimentul UTB a oprit însă şi acest proiect.

    „Industria românească era una făcută de specialişti – am văzut fabrici mari, am făcut facultatea în Braşov. Roman Braşov, Tractorul – cei care au coordonat aceste fabrici erau tehnicieni; până la urmă, regulile tehnice sunt aceleaşi şi în comunism, şi capitalism – dar dorinţa de îmbogăţire a unor persoane, pe termen scurt, să vândă la fier vechi tot ce era, să vândă terenurile, a distrus multe dintre fabrici – or acestea sunt chestiuni  de interes naţional şi nu am văzut pe nimeni să plătească – acestea sunt crime, toţi trebuia puşi la zid.”

    Astfel, din punctul de vedere al familiei Oltean, multe dintre acele fabrici puteau fi eficientizate: „Nu totul era bun, dar până la urmă, dacă eşti investitor, faci curăţenie, vezi ce se pretează – structura de fabricaţie la IRUM nu este ca în trecut, foarte multe dintre produsele care nu aveau succes în piaţă au fost scoase din producţie. Tehnologia era clar depăşită, rolul nostru era să identificăm care sunt lucrurile consumatoare de energie, de pildă, să le scoatem şi să venim cu altele”, spune Mircea Oltean.

    „Ei aveau un potenţial imens, probabil că este una dintre cele mai mari crime care s-a făcut la nivelul industriei româneşti, era o fabrică integrată pe 180 de hectare, în care se făcea tot – am vizitat producători mari, cum ar fi John Deere, de exemplu, şi am văzut fabrici de profil; dar nu mai întâlneşti ceva precum Uzinele Tractorul din Braşov”, îşi exprimă părerea referitoare la falimentul uzinei Tractorul şi Andrei Oltean.
    Din punctul lui de vedere, o fabrică precum aceea reprezenta munca părinţilor generaţiei sale: „În anii ‘80 stăteau la coadă pentru orice şi nu aveau acces la aproape nimic, toate acele economii s-au făcut pentru a crea mastodonţi de genul acela – păcat că toţi anii aceia de sacrificiu ai populaţiei s-au aruncat la gunoi, cum a fost şi cazul UTB-ului”.

    Soarta acesteia a fost până la urmă, ca în cazul multor altor fabrici locale, să fie valorificată în scop imobiliar, după ce anterior utilajele au fost vândute cu preţuri derizorii: „Au vândut utilaje care valorau sute de mii de euro la preţ de fier vechi, le luai cu 10.000-15.000 de euro; chiar şi noi am reuşit să luăm două maşini de acolo care noi costau sute de mii de euro şi le-am luat cu în jur de 15.000 de euro”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM oferă compania lor drept contraexemplu: „Fabrica noastră era una cu tehnologii din anii ’70, în Tractorul s-a investit foarte mult şi erau maşini foarte noi, pe care le cumpărau chinezii şi nemţii; noi am luat vreo 2-3 – în rest au dus şi în China, Polonia, Germania, s-a evaporat totul, dar era o fabrică impresionantă”.

    Rolul principal în succesul IRUM l-a avut tatăl său, subliniază Andrei Oltean, „înţelegând mecanismul şi fiind de specialitate, a reuşit să rentabilizeze foarte repede tot businessul şi a ştiut unde să intervină”. Pe de altă parte, vechii manageri, care veneau din perioada comunistă, nu erau suficient de conectaţi cu realitatea capitalistă şi nu înţelegeau ce trebuie să facă pentru profitabilitate.

    Spre exemplu, spune Andrei Oltean, prin investiţiile în tehnologie şi infrastructură, reuşesc ca în prezent să cheltuie tot atât de mulţi bani pe gaz cât plăteau în 1999, când au cumpărat fabrica şi produceau mai mult.Nu au făcut un total al investiţiilor de până acum, dar Andrei Oltean precizează că de când au cumpărat această fabrică, tot profitul a fost reinvestit.

    Au vrut să umple golul lăsat de Uzina Tractorul Braşov

    În 2010, după ce au văzut că UTB-ul a dispărut din piaţă şi a rămas astfel un gol, şi-au propus să intre în piaţa agricolă, „lucru care nu este uşor, este o piaţă foarte competitivă, sunt producători foarte mari, care au utilaje bune, la costuri bune”, spune Andrei Oltean.
    Au hotărât ca primul pas să îl facă în colaborare cu un partener extern, prin care să intre în piaţă cu un utilaj deja testat – asemănător cu ceea ce oferea Tractorul Braşov. Au intrat astfel în colaborare cu producătorul de tractoare Belarus, ce presupunea ca ei să le furnizeze piesele pentru asamblarea a două modele de tractoare în Reghin. „Am reuşit să venim în piaţă cu un tractor simplu, robust, asemănător cu ce oferea UTB-ul”, spune tânărul Oltean.

    De altfel, spune că şi fabrica celor de la Belarus era similară cu Tractorul Braşov; aparţine statului din Belarus, au totul integrat, la fel cum era UTB-ul. „Belarusul producea tractoare pentru anumite ţări, Rusia de exemplu, România făcea pentru altele”, explică el cum era împărţită activitatea celor doi mari producători. În septembrie 2016, producătorul român de tractoare articulate forestiere lansase trei utilaje forestiere noi – două dintre acestea fiind concepute exclusiv de inginerii societăţii şi fabricate la Reghin. „Dar normal că am avut şi visul acesta de a avea un tractor agricol 100% IRUM, pe lângă cel forestier”, spune Andrei Oltean. „Ne-am dat seama că este nevoie de foarte multe investiţii în zona aceasta ca să poţi să vii cu un produs adevărat în piaţă, fiindcă astfel poţi să faci orice, poţi să faci şi un BMW, dar la final vezi că te costă 200.000 de euro.”

    Cum faci un tractor?

    „În primul rând a fost foarte important să vedem pe ce zonă de fermieri mergem. Am hotărât să mergem pe cei mici şi mijlocii – dar pentru anumite lucrări, se adresează şi celor mari”, descrie Andrei Oltean unul dintre paşii făcuţi în direcţia construirii tractorului agricol „made in Romania”. Au hotărât astfel să aleagă o gamă de la 86 de cai-putere la 102. 

    Un element important este motorul – astfel că au început de aici; apoi, legat de design şi de alte specificaţii tehnice, au făcut o serie de cercetări de piaţă şi, spune Oltean, au încercat să creeze un produs care să îi reprezinte, să aibă o identitate unică.
    Pentru dezvoltarea designului au început de la elemente precum logoul companiei, care este reprezentat de un cal, apoi s-au adăugat alte elemente pe care ei să le pună în valoare.

    „Am început să construim ca un joc de Lego, iar la final am reuşit să scoatem un produs”, spune Andrei Oltean. Au fost însă tot timpul atenţi şi la costuri şi, spune tânărul, au reuşit astfel ca produsul să fie competitiv în piaţă şi să poată fi destinat şi exportului.
    În total, a durat cam cinci ani construcţia TAGRO. Denumirea vine de la TAG, tractor agricol, care se referă la prima gamă de tractoare agricole pe care ei le-au asamblat sub licenţa Belarus; ulterior au adăugat RO, reprezentând atât „industria românească în acest an al centenarului”, cât şi iniţialele oraşului Reghin şi ale familiei Oltean.

    Ambiţia lui Andrei Oltean este ca TAGRO să fie mai bun decât tractoarele dezvoltate în Belarus şi asamblate la Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin din 2015, centru înfiinţat de IRUM, în urma unei investiţii de 2,65 milioane de euro. Alţi 4 milioane de euro au fost investiţi în concretizarea proiectului TAGRO. Producţia în serie va începe în aprilie 2019, iar conducerea IRUM Reghin estimează că în primul an vor fi produse şi vândute 200 de tractoare TAGRO, în 2020 va fi depăşit pragul de 300, iar în 2021 vor urma alte 500 de tractoare.

    Din Reghin până în Africa de Sud

    „În primul rând, aici trebuie să avem succes pentru a avea succes şi în alte ţări”, consideră Andrei Oltean, care speră ca succesul tractorului agricol lansat să fie mai întâi atins în România. Potrivit lui, valoarea pieţei este de peste 2 milioane de utilaje pe an – spre comparaţie, piaţa de utilaje forestiere este de undeva la 7.000 de unităţi în fiecare an. „Diferenţa este enormă, potenţial există – e important să vedem ce decizii o să luăm şi cum o să reuşim să le punem în aplicare – fundaţia acestui proiect trebuie să fie piaţa din România – că aici ştim tot, începând de la clienţi, cultura ţării etc.”
    Completează: „Nu vreau să fiu mult prea optimist, însă consider că dacă ne facem treaba cum trebuie, o să aibă un impact bun şi în economia românească, în industrie, iar apoi planurile noastre sunt să vindem şi în alte ţări.”
    De altfel, la fel au procedat şi în zona forestieră – fundaţia a fost România, iar apoi, în momentul în care au considerat că au un nivel tehnologic bun pentru a face şi export, în 2010, au început o campanie de dezvoltare la nivel internaţional, ajungând acum să aibă dealeri în majoritatea ţărilor din Europa unde se face exploatare forestieră – dar au vândut şi în Africa de Sud.

     „Va veni şi vremea oraşelor mici”

    Tânărul Oltean observă că sunt câteva afaceri importante în Reghin, oraş cu circa 35.000 de locuitori, printre care Hora, cea mai mare fabrică de instrumente muzicale din toată Europa. „Eu zic că nu e nici uşor, nici foarte greu să faci afaceri aici. Fiecare zonă are avantajele ei.” Din rândul avantajelor, Andrei Oltean enumeră relaxarea oamenilor şi faptul că ei reuşesc să atragă forţa de muncă prin intermediul brandului:  „Fiind un oraş mic, oamenii nu sunt atât de încărcaţi psihologic. Dacă ai un brand bun de firmă şi dacă creezi un mediu bun de lucru – nu ai probleme cu recrutatul, din acest punct de vedere am stat chiar bine.”

    Pe de altă parte, fiindcă aveau nevoie de ingineri, iar oraşul era mai mic, spune că au întâmpinat uneori probleme la acest capitol. În acest sens, analizează unde să deschidă un birou de proiecte în cadrul centrului de dezvoltare, IFOR, iar oraşele pe care le iau în calcul sunt Braşovul şi Clujul. În afară de costul vieţii, un alt avantaj al unui oraş mic, sesizat de cei care s-au întors aici, este calitatea vieţii: spre exemplu, locul de muncă este, de cele mai multe ori, la 5 minute distanţă faţă de casă, spre deosebire de situaţia în care se află cei mai mulţi dintre angajaţii aglomerărilor urbane.

    Pe de altă parte, un dezavantaj este lipsa dezvoltării activităţilor sociale: „Nu ai un cinematograf, de exemplu”.
    Andrei Oltean este de părere că „va veni şi vremea oraşelor mici” atunci când se va ajunge la un nivel de saturaţie în oraşele mari ale României, în care oamenii vor migra înspre acestea. De altfel, astfel de cazuri a văzut deja, chiar în rândul angajaţilor lor, care au venit aici nu doar din oraşele României, ci chiar şi din afara ţării.

     Renovarea de mentalităţi

    Cele două companii ale familiei Oltean – Maviprod şi IRUM – au în total circa 600 de angajaţi, dintre care circa 500 lucrează în cadrul IRUM, jumătate dintre ei, reprezentanţi ai generaţiei mai vechi de muncitori. „Chiar glumim că aşa cum am refăcut infrastructura, am retehnologizat, acum lucrăm şi la «renovarea mentalităţii oamenilor», este un amestec de generaţii şi aici e foarte mult de lucru pentru a-i face pe oameni să înţeleagă de ce trebuie să facă calitate, de ce nu putem spune că «lasă, merge şi aşa».”

    Andrei Oltean observă că este mai greu să lucreze la schimbarea vechilor mentalităţi decât să lucreze cu noile generaţii, fiindcă „lumea a fost obişnuită să lucreze într-un anumit stil – e greu să facă anumite schimbări, dar dacă îi faci să înţeleagă care e impactul pozitiv asupra companiei, nu sunt probleme”. 

    Potrivit tânărului, până acum nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte recrutarea.
    „În partea aceasta de personal calificat încercăm să căutăm oameni de valoare, idee în care am reuşit să repatriem anumiţi ingineri care lucrau la anumite firme din afara ţării, am reuşit să îi aducem să lucreze în Reghin. Inclusiv managerul departamentului de cercetare-dezvoltare este din Braşov şi a lucrat foarte mult anterior în Italia şi Franţa.”

    Spune că încurajează un stil de lucru în companie în care oricine să îşi poată spună părerea: „Încercăm să creăm comunicare în firmă, fiecare poată să aducă un plus, atunci încercăm să ascultăm pe toată lumea, ce are de spus”.
    „Creând un mediu bun de lucru pentru angajaţi, inclusiv cum este pentru zona aceasta de cercetare şi dezvoltare, am reuşit să oferim o alternativă tinerilor care fac facultatea la Cluj, la Bucureşti – să le oferim posibilitatea să se întoarcă şi acasă, să aibă un job ca lumea şi aici”, adaugă Andrei Oltean.
    Şi el este, de altfel, un exemplu al celor care s-au întors – spune că „pe jumătate însă”, fiindcă, în contextul în care au un birou şi la Cluj, lucrează şi de acolo, dar îşi petrece minimum trei zile pe săptămână în Reghin, în fabrică.

    Mereu cu gândul la afacerea de familie

    Andrei Oltean nu şi-a pus niciodată problema de a lucra în altă firmă în afară de a familiei. Prima amintire a tânărului legată de afacerea familiei ţine de momentul în care au ales numele Maviprod, când el avea în jur de 7 ani: M vine de la Mircea, A de la Andrei, Vi, de la Violeta. „Apoi, îmi mai aduc aminte că ai mei erau tot timpul foarte ocupaţi şi mai ales la începuturi biroul însemna mult şi acasă – de exemplu duminica în bucătorie tata făcea contabilitatea etc. Toate aceste lucruri m-au racordat atât de mult la afacere, auzind ce se întâmplă în casă eram convins că asta vreau să fac.”

    Apoi tot timpul s-a simţit atras de tractoare: „Când eşti mic, te întreabă lumea ce vrei să fii – eu ziceam tractorist – cam acesta a fost primul job pe care mi-l doream, iar acum am ajuns să facem tractoare”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM consideră că nu este o problemă faptul că mulţi dintre copiii unor antreprenori care au fondat afaceri importante în România nu vor să preia frâiele acestora – observă că astfel de situaţii există şi în statele vestice, unde moştenitorii sunt doar acţionari. Spre exemplu, a întâlnit-o la o conferinţă în Statele Unite pe tema afacerilor de familie pe una dintre moştenitoarele imperiului Mars: în situaţia acestei companii, chiar dacă moştenitorii sunt în jur de 50, niciunul dintre ei nu este implicat în afacere.

    Andrei Oltean a făcut facultatea la Cluj, dar a făcut un semestru la Universitatea Tehnică din Stuttgart – „o zonă foarte puternică pe tipul acesta de învăţământ, fiindcă în Stuttgart sunt Mercedes, Porsche, ei au sediile acolo şi cresc o serie de ingineri de valoare”. Apoi la doctorat iarăşi a fost câteva luni în Germania, în zona de motoare diesel, undeva în nordul Germaniei. În rest, spune că încearcă să ajungă la cât mai multe cursuri internaţionale: „Sunt la un alt nivel şi m-am lămurit acum şi mai mult că este foarte importantă educaţia”.
    În timp ce Andrei Oltean este directorul de dezvoltare al grupului, Mircea Oltean este directorul general al IRUM, iar mama sa este directorul general al Maviprod – „Ea este şefa, glumim noi”. În ceea ce priveşte munca alături de tatăl său, spune că prin intermediul acestuia a identificat elementele de bază care trebuie îndeplinite pentru succes: „Corectitudine, seriozitate, iar probabil că unul dintre cele mai importante lucruri care au ajutat la dezvoltarea de până acum a fost că nu s-au pus banii pe primul loc şi tot timpul era prioritară dorinţa de a face ceva – de a lăsa ceva în urmă”.

     Vânzare?

    Andrei Oltean spune că nu au luat niciodată în calcul vânzarea firmei, deşi oferte în acest sens au existat.
    Mircea Oltean spune şi el că au primit mai multe oferte de vânzare – chiar şi anul trecut i-au „mai abordat unii-alţii, dar momentan nu avem în minte asta”.

    „Vrem să facem ceva pentru oraşul ăsta, pentru ţară, ca lucrurile să meargă mai bine. Probabil pe unii îi motivează partea financiară, dar noi, ca familie, niciodată nu ne-am făcut socotelile în afaceri în bani – banii sunt o consecinţă a ceea ce faci, dar niciodată nu am fost obsedaţi să facem asta, satisfacţia este atunci când vezi că se întâmplă nişte lucruri”, spune CEO-ul IRUM Reghin.

    În ceea ce priveşte tractorul „made in Romania”, Mircea Oltean spune că a observat foarte mult interes şi a primit multe întrebări legate de proiectul tractorului TAGRO: „În România nu se întâmplă astfel de lucruri, lumea aşteaptă imediat ceva românesc, dacă vorbim despre aceleaşi performanţe şi costuri asemănătoare, eu zic că majoritatea românilor vor alege un produs românesc”.

    TAGRO,
    primul tractor agricol sută la sută românesc
    Primul tractor agricol sută la sută românesc produs după o pauză de 15 ani, TAGRO, este un tractor conceput şi realizat pe platforma IRUM Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin, în Transilvania. Acest centru a fost înfiinţat de grupul IRUM, a presupus o investiţie de 2,65 milioane de euro şi reuneşte aproximativ 50 de ingineri români.

  • Jack Ma, celebrul miliardar chinez care a fondat Alibaba, este membru al partidului comunist din China

    Jack Ma, şeful gigantului chinez Alibaba Group şi cel mai cunoscut capitalist al Chinei, este membru al partidului comunist, transmite ziarul oficial al regimului pentru a îndepărta un mit public potrivit căruia Jack Ma nu ar fi avut afilieri politice.

    Cotidianul chinez a devoalat afilierea lui Ma în cadrul unei liste u 100 de membri despre care spune că au condus „reformele şi deschiderea ţării”, potrivit Reuters.

    Jack Ma este cel mai bogat om din China cu o avere de 35,8 miliarde dolari, potrivit Forbes.

    Nu este clar de ce ziarul a ales să menţioneze afilierea lui Ma, însă această dezvăluire vine într-un moment în care Beijingu încearcă să aducă companiile private din ţară în linie cu valorile partidului, în special în sectorul de tehnologie, care creşte rapid, impulsionat de succesul firmelor private.

    Ma, care a anunţat în septembrie că îşi va da demisia din poziţia de preşedinte al Alibaba începând cu anul viitor, este cel mai cunoscut om de business din China. Acesta a fost consilier politic atât pentru lideri din Asia cât şi din Europa.

    El a condus Alibaba înspre un gigant de 390 miliarde dolari, care domină retailul online din China, de la logistică până la social media, şi a construit şi un imperiu separat de fintech în jurul platformei de plăţi Alipay.

    Afilierea politică a lui Jack Ma a fost surprinzătoare pentru mai multă lume, scrie Reuters.

     

  • Următoarea revoluţie: Capitalismul are nevoie să fie salvat de el însuşi

    The Economist are o istorie de 175 de ani, iar temele pe care le aduce în discuţie sunt globale şi privesc trenduri şi evoluţii care ţin ani de zile, dacă nu chiar decenii.
    Alăturarea dintre revoluţie şi capitalism este un paradox. Cum să ceri să fie o revoluţie a capitalismului, având în vedere că aşa ceva era apanajul stângii, al comunismului, al socialismului, al proletariatului?
    The Economist, prin autorii ei anonimi, susţin că în acest moment capitalismul, prin ceea ce a crescut, prin aceste companii gigant, prin consolidarea pieţelor, a creat un monstru.
    Această putere a companiilor mari, profiturile pe care le obţin distrug capitalismul, iar oamenii din jur vor ajunge să urască acest sistem. Pentru a reclădi încrederea în pieţe – un concept care a fost serios zdruncinat în criză, când s-a ajuns la concluzia că pieţele nu rezolvă toate lucrurile – competiţia trebuie reclădită.
    Într-o lume a competiţiei, The Economist propune o nouă revoluţie. Competiţia de acum, prin monopolurile şi rentele pe care le-a creat, a distrus şi începe să distrugă adevărata competiţie. În ciuda faptului că dobânzile şi costul de finanţare sunt la un minim istoric, iar pieţele sunt inundate de bani, marile companii au încetat să mai investească, preferând să folosească banii în răscumpărarea propriilor acţiuni. Pieţele au ajuns să aibă bariere foarte mari de intrare, ceea ce nu mai încurajează deloc apariţia unor noi competitori.
    Deşi Google şi Facebook oferă un produs şi un serviciu gratis pentru clienţii lor, în spate se ascunde un monopol teribil care determină distrugerea altor pieţe. Puterea salariaţilor este la cel mai scăzut nivel, iar The Economist aduce în discuţie reapariţia sindicatelor, care trebuie să-şi reia locul la masa de conducere.
    Organismele de reglementare şi de competiţie ar trebui să se uite la sănătatea pieţelor şi la sănătatea profiturilor obţinute de către companii în detrimentul celorlalţi jucători.
    The Economist, o revistă care a promovat liberalismul, economia de piaţă, competiţia încă de la primul număr, susţine nici mai mult, nici mai puţin că profiturile companiilor americane trebuie aduse la un nivel normal, salariaţii trebuie să-şi reia beneficiile, iar salariile reale trebuie să crească cu 6%.
    Consumatorii au nevoie de mai multe opţiuni, iar autorităţile trebuie să încurajeze prin toate mijloacele apariţia concurenţei şi să protejeze acest lucru. Nu să-i protejeze pe cei mari.
    În ciuda faptului că firmele au devenit mari, că operează restructurări continue, productivitatea nu creşte. Pentru că de fapt s-au creat monopoluri din care se extrag rente.
    Statul şi autorităţile au început să introducă din ce în ce mai mult bariere de intrare în meseriile liberale, începând de la licenţele pentru avocaţi, notari, alte profesii, până la taximetrişti, ceeea ce nu încurajează deloc competiţia şi nici apariţia unor produse şi servicii mai bune, în interesul celor care le plătesc.
    Protecţia patentelor, produsele descoperite de companii trebuie să aibă o viaţă mai scurtă.
    Prea puţină lume, capitalistă, s-ar aştepta ca The Economist să pună pe tapet această necesitate a unei revoluţii capitaliste, care să salveze capitalismul de ceea ce el a creat.
    Dar evoluţia vieţii, a economiilor, a societăţii implică şi acest gen de revoluţii, nu numai revoluţii ale comunismului, socialismului, proletariatului. 

  • Povestea familiei care a construit noul tractor 100% românesc. Cum au reuşit să transforme o fabrică comunistă într-o afacere modernă şi profitabilă

    Fabrici din Austria şi Germania au fost un model pentru Mircea Oltean, care a lucrat ca angajat în perioada comunismului în cadrul uzinei IRUM din Reghin. După Revoluţie, a cumpărat fabrica în care a lucrat, a eficientizat-o, a investit în noi tehnologii, a adaptat oferta şi a reuşit să genereze un business profitabil. Acum, fiul său se angajează într-un pariu şi mai îndrăzneţ: tractorul agricol „made in Romania”, care să concureze cu producătorii mondiali de renume.

     

    Fabrica din Reghin, de pe malul râului Mureş, are un iz vestic pe care îl observi de la intrare: câteva tractoare sunt aşezate în ordine pe un gazon tuns la milimetru, aleile din piatră te ghidează către diferitele corpuri de clădire aflate aici – doar accentul ardelenesc al portarului îţi amintesc de fapt unde te afli.

    În sala de şedinţe înspre care el mă direcţionează, se află, alături de diplome şi medalii, un tablou cu imaginea dezolantă a fabricii IRUM din trecut, alături de imaginea fabricii moderne din prezent. „Cu treabă bună, le facem pe toate”, mă asigură Mircea Eugen Oltean, directorul general al IRUM, reconfirmând astfel interviul stabilit din scurt. Pare agitaţie, atipic, ar zice unii, pentru un oraş din Ardeal cu circa 35.000 de locuitori: o echipă de televiziune filmează în fabrică, managerii de producţie vin la o şedinţă, montarea unui tablou în holul secretariatului, cu poze ale întregii echipe de management a companiei, este supravegheată de Oltean tatăl şi Oltean fiul.

    Andrei Oltean, fiul, mă conduce în altă sală de şedinţe, mai mare, modernă – un simbol poate al dezvoltării actuale a fabricii cu o istorie de peste jumătate de secol; tatăl se alătură ulterior discuţiei.

    Tânărul Oltean este director de dezvoltare al grupului de afaceri al familiei sale, fiind astfel responsabil de tot ceea ce înseamnă proiecte noi – fie că vorbim despre produse noi şi deschideri de puncte de lucru (în cadrul companiei de comercializare de piese pentru echipamente agricole şi forestiere Maviprod), până la dezvoltarea tractorului TAGRO de către IRUM, care a ţinut titlurile ştirilor după lansarea recentă.

    IRUM Reghin, compania pe care fiul o conduce împreună cu părinţii săi, a fost fondată în anul 1953 cu scopul de a produce, întreţine şi repara utilaje şi mecanisme agricole şi forestiere. Compania transilvăneană a trecut prin mai multe transformări, mai cu seamă datorită profitului reinvestit constant, şi a ajuns în prezent cel mai important producător de tractoare forestiere şi agricole din România.

    În prezent, IRUM are aproape 500 de angajaţi, iar cifra de afaceri pe anul 2017 la nivelul grupului Maviprod din care face parte şi IRUM este de 40 de milioane de euro. Cele două companii ale familiei au activităţi separate – Maviprod comercializează piese, are peste 14 puncte de lucru în ţară şi este condusă de Violeta Oltean, soţia directorului general al IRUM. Pentru acest an, familia Oltean mizează pe o creştere a cifrei de afaceri de 20 la sută.

    Tractoarele produse în Transilvania au ajuns să fie vândute în Croaţia, Slovenia, Belgia, Franţa, Spania şi Africa de Sud. Cu Maviprod au activităţi şi în Republica Moldova şi Ungaria, prezenţă internaţională pe care au ajuns să o dezvolte prin intermediul unui parteneriat cu Perkins, parte din grupul Caterpillar, unul dintre cei mai mari producători de motoare diesel din lume pentru aplicaţii industriale. Au primit distribuţia acestui producător pentru Ungaria în 2010 – astfel au deschis acel punct de lucru de acolo. În prezent, comercializează mai multe produse în Ungaria – în viitor acestora se va alătura şi TAGRO.

    Drumul de la angajat în comunism la CEO în capitalism

    Mircea Oltean, fondatorul afacerii şi actualul CEO al IRUM, este originar din satul Jabeniţa, aflat la 6 kilometri depărtare de Reghin. A făcut facultatea la Braşov, iar în 1985, la absolvirea studiilor universitare, a fost repartizat la Gheorgheni, în Harghita. După perioada de stagiatură, care era obligatorie în perioada comunistă, Mircea Oltean devenise inginer-şef al unei fabrici locale.

    S-a întors însă pentru soţia sa, Violeta, în Reghin. Istoria lui la fabrica IRUM din Reghin a început astfel în postura de angajat al acesteia, alături de soţia sa, în perioada comunismului.
    Aptitudinile antreprenoriale nu lipseau însă din familia lui Mircea Oltean nici în condiţiile regimului comunist: tatăl tânărului inginer nu lucrase niciodată într-o fabrică de stat în perioada comunistă şi a obţinut autorizarea de a munci acasă, unde avea un mic atelier de tâmplărie în care producea ferestre şi uşi.

    Imediat după Revoluţie, soţii Oltean au avut parte şi de primul contact cu exteriorul. Foşti colegi de facultate, saşi de origine, erau stabiliţi în Germania şi i-au chemat pe el şi pe soţia sa. „Am rămas doar o lună, în care am lucrat, apoi am lucrat câte o lună şi în anii ce au urmat, în intervalul 1990-1994”, descrie Mircea Oltean munca în Nürnberg, în agricultură, în cultivarea de viţă-de-vie.

    Andrei, în vârstă de 5 ani atunci, i-a însoţit şi el în Germania şi chiar şi în via unde a avut ocazia să vadă primele tractoare. „Dimineaţa, ca să nu rămân singur, fiindcă mi-era frică, era un mediu total nou – nu ştiu cum făceam că mă trezeam la 5 şi mă duceam cu ei – astfel că atunci, primul job pe care mi l-am dorit era cel de tractorist”, îşi aminteşte el râzând.

    De ce nu au rămas în acele vremuri în Germania? „Am realizat că indiferent ce faci, tot un străin vei rămâne acolo, puteam să îmi găsesc un job – cu ingineria sigur găseam ceva convenabil”, spune Mircea Oltean. Iar fiul său îl completează: „Tot timpul a fost foarte motivat să facă ceva aici – am vrut tot timpul să facem ceva, să demonstrăm că şi noi, românii, putem să facem lucruri serioase şi pe termen lung, de calitate. Am clădit afacerea cărămidă cu cărămidă şi am reuşit să ajungem unde suntem astăzi”.
    În 1996, soţii Oltean au luat decizia de a renunţa la munca în fabrică şi au pus bazele propriei firme, Maviprod. „După ce a venit capitalismul, cei care conduceau aici tot influenţe comuniste aveau – acesta este de fapt şi motivul pentru care am plecat din fabrică, eram nemulţumit că lumea nu a înţeles ce se întâmplă şi nu s-au schimbat lucrurile.”
    Trei ani mai târziu, au văzut însă potenţialul de a transforma fosta fabrică comunistă şi au preluat-o, cu 2 milioane de mărci germane, în baza unui împrumut bancar: „Dacă în urmă cu câţiva ani lucram cu 7 mărci pe oră, să cumperi ceva cu 2 milioane de mărci era ceva de neimaginat”, mai spune Mircea Oltean.

    A fost singura privatizare din Reghin realizată prin licitaţie şi nu prin MEBO (Management Employment Buyouts, trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea statului, în proprietatea muncitorului). „Nu au fost mulţi participanţi fiindcă nu era atractiv, era în pierdere.” Totuşi, spun că majoritatea aşteptau să treacă două-trei licitaţii ca să scadă preţul – „El nu a mai aşteptat, iar la primul termen de licitaţie a licitat suma cerută – dacă mai aştepta să scadă preţul, mai apăreau şi alţii, interesaţi doar de teren – erau fabrici vândute doar cu 1 leu.”

    Au obţinut finanţarea de la bănci şi au avut o perioadă de plătit – în trei luni aveau termenul limită. Licitaţia a fost în noiembrie, iar apoi în martie au intrat în posesia acţiunilor – în momentul în care au reuşit să plătească integral tot pachetul de acţiuni.

    Direcţia de atunci a fabricii era înspre faliment – cu datorii, condiţii de muncă foarte grele. Mircea Oltean îşi aminteşte că în prima iarnă, în hale erau -7 grade: „Îngheţa uleiul maşinilor, oamenii erau verde-albaştri din cauza frigului sau în turnătorie nu vedeai la doi metri din cauza gazelor, a fumului, lucruri care astăzi nu se mai întâmplă şi în hale sunt alte condiţii de muncă, nu avem noxe sau alte lucruri care să dăuneze sănătăţii angajaţilor.”

    În ceea ce priveşte Maviprod, compania a avut de la început un traseu ascendent, în condiţiile de piaţă de atunci: „Dacă ştiai să te mişti repede, foarte uşor puteai să îţi dublezi afacerile de la o lună la alta. Trebuia să te mişti foarte repede fiindcă şi dobânzile la bănci erau foarte ridicate – 170-180%. Pe de o parte, dacă nu mişcai repede, nu reuşeai să fii rentabil, iar pe de altă parte, nu-ţi creştea afacerea; riscurile erau pe măsură”. A fost o perioadă în care fiecare lună însemna dublul lunii precedente ca şi afacere, în 1995-1997.

    Punct şi de la capăt

    Fabrica achiziţionată era însă una veche, cu tehnologie din anii ’70 şi cu o serie de datorii la bugetul de stat. Mircea Oltean a creat atunci o strategie pe termen lung, dar şi una pe termen scurt, prin care să scadă costurile şi să crească eficienţa. Au început o retehnologizare intensă, care a prevăzut investiţii în turnătorie, tratamente termice, prelucrări mecanice etc. „Practic astăzi, pe baza tuturor aceste investiţii, am devenit unii dintre cei mai importanţi producători de utilaje forestiere din Europa”, spune el.

    Atunci când a cumpărat fabrica, Mircea Oltean şi-a propus o diversificare a activităţii acesteia, iar un sector mai apropiat decât ceea ce făceau şi înspre care se puteau orienta era cel agricol.

    Au încercat un prim pas în această direcţie în 2007, printr-o colaborare cu producătorul românesc Uzina Tractorul din Braşov: IRUM ar fi trebuit să vină cu motorul şi ambreiajul, iar UTB cu restul componentelor. Falimentul UTB a oprit însă şi acest proiect.

    „Industria românească era una făcută de specialişti – am văzut fabrici mari, am făcut facultatea în Braşov. Roman Braşov, Tractorul – cei care au coordonat aceste fabrici erau tehnicieni; până la urmă, regulile tehnice sunt aceleaşi şi în comunism, şi capitalism – dar dorinţa de îmbogăţire a unor persoane, pe termen scurt, să vândă la fier vechi tot ce era, să vândă terenurile, a distrus multe dintre fabrici – or acestea sunt chestiuni  de interes naţional şi nu am văzut pe nimeni să plătească – acestea sunt crime, toţi trebuia puşi la zid.”

    Astfel, din punctul de vedere al familiei Oltean, multe dintre acele fabrici puteau fi eficientizate: „Nu totul era bun, dar până la urmă, dacă eşti investitor, faci curăţenie, vezi ce se pretează – structura de fabricaţie la IRUM nu este ca în trecut, foarte multe dintre produsele care nu aveau succes în piaţă au fost scoase din producţie. Tehnologia era clar depăşită, rolul nostru era să identificăm care sunt lucrurile consumatoare de energie, de pildă, să le scoatem şi să venim cu altele”, spune Mircea Oltean.

    „Ei aveau un potenţial imens, probabil că este una dintre cele mai mari crime care s-a făcut la nivelul industriei româneşti, era o fabrică integrată pe 180 de hectare, în care se făcea tot – am vizitat producători mari, cum ar fi John Deere, de exemplu, şi am văzut fabrici de profil; dar nu mai întâlneşti ceva precum Uzinele Tractorul din Braşov”, îşi exprimă părerea referitoare la falimentul uzinei Tractorul şi Andrei Oltean.
    Din punctul lui de vedere, o fabrică precum aceea reprezenta munca părinţilor generaţiei sale: „În anii ‘80 stăteau la coadă pentru orice şi nu aveau acces la aproape nimic, toate acele economii s-au făcut pentru a crea mastodonţi de genul acela – păcat că toţi anii aceia de sacrificiu ai populaţiei s-au aruncat la gunoi, cum a fost şi cazul UTB-ului”.

    Soarta acesteia a fost până la urmă, ca în cazul multor altor fabrici locale, să fie valorificată în scop imobiliar, după ce anterior utilajele au fost vândute cu preţuri derizorii: „Au vândut utilaje care valorau sute de mii de euro la preţ de fier vechi, le luai cu 10.000-15.000 de euro; chiar şi noi am reuşit să luăm două maşini de acolo care noi costau sute de mii de euro şi le-am luat cu în jur de 15.000 de euro”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM oferă compania lor drept contraexemplu: „Fabrica noastră era una cu tehnologii din anii ’70, în Tractorul s-a investit foarte mult şi erau maşini foarte noi, pe care le cumpărau chinezii şi nemţii; noi am luat vreo 2-3 – în rest au dus şi în China, Polonia, Germania, s-a evaporat totul, dar era o fabrică impresionantă”.

    Rolul principal în succesul IRUM l-a avut tatăl său, subliniază Andrei Oltean, „înţelegând mecanismul şi fiind de specialitate, a reuşit să rentabilizeze foarte repede tot businessul şi a ştiut unde să intervină”. Pe de altă parte, vechii manageri, care veneau din perioada comunistă, nu erau suficient de conectaţi cu realitatea capitalistă şi nu înţelegeau ce trebuie să facă pentru profitabilitate.

    Spre exemplu, spune Andrei Oltean, prin investiţiile în tehnologie şi infrastructură, reuşesc ca în prezent să cheltuie tot atât de mulţi bani pe gaz cât plăteau în 1999, când au cumpărat fabrica şi produceau mai mult.Nu au făcut un total al investiţiilor de până acum, dar Andrei Oltean precizează că de când au cumpărat această fabrică, tot profitul a fost reinvestit.

    Au vrut să umple golul lăsat de Uzina Tractorul Braşov

    În 2010, după ce au văzut că UTB-ul a dispărut din piaţă şi a rămas astfel un gol, şi-au propus să intre în piaţa agricolă, „lucru care nu este uşor, este o piaţă foarte competitivă, sunt producători foarte mari, care au utilaje bune, la costuri bune”, spune Andrei Oltean.
    Au hotărât ca primul pas să îl facă în colaborare cu un partener extern, prin care să intre în piaţă cu un utilaj deja testat – asemănător cu ceea ce oferea Tractorul Braşov. Au intrat astfel în colaborare cu producătorul de tractoare Belarus, ce presupunea ca ei să le furnizeze piesele pentru asamblarea a două modele de tractoare în Reghin. „Am reuşit să venim în piaţă cu un tractor simplu, robust, asemănător cu ce oferea UTB-ul”, spune tânărul Oltean.

    De altfel, spune că şi fabrica celor de la Belarus era similară cu Tractorul Braşov; aparţine statului din Belarus, au totul integrat, la fel cum era UTB-ul. „Belarusul producea tractoare pentru anumite ţări, Rusia de exemplu, România făcea pentru altele”, explică el cum era împărţită activitatea celor doi mari producători. În septembrie 2016, producătorul român de tractoare articulate forestiere lansase trei utilaje forestiere noi – două dintre acestea fiind concepute exclusiv de inginerii societăţii şi fabricate la Reghin. „Dar normal că am avut şi visul acesta de a avea un tractor agricol 100% IRUM, pe lângă cel forestier”, spune Andrei Oltean. „Ne-am dat seama că este nevoie de foarte multe investiţii în zona aceasta ca să poţi să vii cu un produs adevărat în piaţă, fiindcă astfel poţi să faci orice, poţi să faci şi un BMW, dar la final vezi că te costă 200.000 de euro.”

    Cum faci un tractor?

    „În primul rând a fost foarte important să vedem pe ce zonă de fermieri mergem. Am hotărât să mergem pe cei mici şi mijlocii – dar pentru anumite lucrări, se adresează şi celor mari”, descrie Andrei Oltean unul dintre paşii făcuţi în direcţia construirii tractorului agricol „made in Romania”. Au hotărât astfel să aleagă o gamă de la 86 de cai-putere la 102. 

    Un element important este motorul – astfel că au început de aici; apoi, legat de design şi de alte specificaţii tehnice, au făcut o serie de cercetări de piaţă şi, spune Oltean, au încercat să creeze un produs care să îi reprezinte, să aibă o identitate unică.
    Pentru dezvoltarea designului au început de la elemente precum logoul companiei, care este reprezentat de un cal, apoi s-au adăugat alte elemente pe care ei să le pună în valoare.

    „Am început să construim ca un joc de Lego, iar la final am reuşit să scoatem un produs”, spune Andrei Oltean. Au fost însă tot timpul atenţi şi la costuri şi, spune tânărul, au reuşit astfel ca produsul să fie competitiv în piaţă şi să poată fi destinat şi exportului.
    În total, a durat cam cinci ani construcţia TAGRO. Denumirea vine de la TAG, tractor agricol, care se referă la prima gamă de tractoare agricole pe care ei le-au asamblat sub licenţa Belarus; ulterior au adăugat RO, reprezentând atât „industria românească în acest an al centenarului”, cât şi iniţialele oraşului Reghin şi ale familiei Oltean.

    Ambiţia lui Andrei Oltean este ca TAGRO să fie mai bun decât tractoarele dezvoltate în Belarus şi ansamblate la Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin din 2015, centru înfiinţat de IRUM, în urma unei investiţii de 2,65 milioane de euro. Alţi 4 milioane de euro au fost investiţi în concretizarea proiectului TAGRO. Producţia în serie va începe în aprilie 2019, iar conducerea IRUM Reghin estimează că în primul an vor fi produse şi vândute 200 de tractoare TAGRO, în 2020 va fi depăşit pragul de 300, iar în 2021 vor urma alte 500 de tractoare.

    Din Reghin până în Africa de Sud

    „În primul rând, aici trebuie să avem succes pentru a avea succes şi în alte ţări”, consideră Andrei Oltean, care speră ca succesul tractorului agricol lansat să fie mai întâi atins în România. Potrivit lui, valoarea pieţei este de peste 2 milioane de utilaje pe an – spre comparaţie, piaţa de utilaje forestiere este de undeva la 7.000 de unităţi în fiecare an. „Diferenţa este enormă, potenţial există – e important să vedem ce decizii o să luăm şi cum o să reuşim să le punem în aplicare – fundaţia acestui proiect trebuie să fie piaţa din România – că aici ştim tot, începând de la clienţi, cultura ţării etc.”
    Completează: „Nu vreau să fiu mult prea optimist, însă consider că dacă ne facem treaba cum trebuie, o să aibă un impact bun şi în economia românească, în industrie, iar apoi planurile noastre sunt să vindem şi în alte ţări.”
    De altfel, la fel au procedat şi în zona forestieră – fundaţia a fost România, iar apoi, în momentul în care au considerat că au un nivel tehnologic bun pentru a face şi export, în 2010, au început o campanie de dezvoltare la nivel internaţional, ajungând acum să aibă dealeri în majoritatea ţărilor din Europa unde se face exploatare forestieră – dar au vândut şi în Africa de Sud.

     „Va veni şi vremea oraşelor mici”

    Tânărul Oltean observă că sunt câteva afaceri importante în Reghin, oraş cu circa 35.000 de locuitori, printre care Hora, cea mai mare fabrică de instrumente muzicale din toată Europa. „Eu zic că nu e nici uşor, nici foarte greu să faci afaceri aici. Fiecare zonă are avantajele ei.” Din rândul avantajelor, Andrei Oltean enumeră relaxarea oamenilor şi faptul că ei reuşesc să atragă forţa de muncă prin intermediul brandului:  „Fiind un oraş mic, oamenii nu sunt atât de încărcaţi psihologic. Dacă ai un brand bun de firmă şi dacă creezi un mediu bun de lucru – nu ai probleme cu recrutatul, din acest punct de vedere am stat chiar bine.”

    Pe de altă parte, fiindcă aveau nevoie de ingineri, iar oraşul era mai mic, spune că au întâmpinat uneori probleme la acest capitol. În acest sens, analizează unde să deschidă un birou de proiecte în cadrul centrului de dezvoltare, IFOR, iar oraşele pe care le iau în calcul sunt Braşovul şi Clujul. În afară de costul vieţii, un alt avantaj al unui oraş mic, sesizat de cei care s-au întors aici, este calitatea vieţii: spre exemplu, locul de muncă este, de cele mai multe ori, la 5 minute distanţă faţă de casă, spre deosebire de situaţia în care se află cei mai mulţi dintre angajaţii aglomerărilor urbane.

    Pe de altă parte, un dezavantaj este lipsa dezvoltării activităţilor sociale: „Nu ai un cinematograf, de exemplu”.
    Andrei Oltean este de părere că „va veni şi vremea oraşelor mici” atunci când se va ajunge la un nivel de saturaţie în oraşele mari ale României, în care oamenii vor migra înspre acestea. De altfel, astfel de cazuri a văzut deja, chiar în rândul angajaţilor lor, care au venit aici nu doar din oraşele României, ci chiar şi din afara ţării.

     Renovarea de mentalităţi

    Cele două companii ale familiei Oltean – Maviprod şi IRUM – au în total circa 600 de angajaţi, dintre care circa 500 lucrează în cadrul IRUM, jumătate dintre ei, reprezentanţi ai generaţiei mai vechi de muncitori. „Chiar glumim că aşa cum am refăcut infrastructura, am retehnologizat, acum lucrăm şi la «renovarea mentalităţii oamenilor», este un amestec de generaţii şi aici e foarte mult de lucru pentru a-i face pe oameni să înţeleagă de ce trebuie să facă calitate, de ce nu putem spune că «lasă, merge şi aşa».”

    Andrei Oltean observă că este mai greu să lucreze la schimbarea vechilor mentalităţi decât să lucreze cu noile generaţii, fiindcă „lumea a fost obişnuită să lucreze într-un anumit stil – e greu să facă anumite schimbări, dar dacă îi faci să înţeleagă care e impactul pozitiv asupra companiei, nu sunt probleme”. 

    Potrivit tânărului, până acum nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte recrutarea.
    „În partea aceasta de personal calificat încercăm să căutăm oameni de valoare, idee în care am reuşit să repatriem anumiţi ingineri care lucrau la anumite firme din afara ţării, am reuşit să îi aducem să lucreze în Reghin. Inclusiv managerul departamentului de cercetare-dezvoltare este din Braşov şi a lucrat foarte mult anterior în Italia şi Franţa.”

    Spune că încurajează un stil de lucru în companie în care oricine să îşi poată spună părerea: „Încercăm să creăm comunicare în firmă, fiecare poată să aducă un plus, atunci încercăm să ascultăm pe toată lumea, ce are de spus”.
    „Creând un mediu bun de lucru pentru angajaţi, inclusiv cum este pentru zona aceasta de cercetare şi dezvoltare, am reuşit să oferim o alternativă tinerilor care fac facultatea la Cluj, la Bucureşti – să le oferim posibilitatea să se întoarcă şi acasă, să aibă un job ca lumea şi aici”, adaugă Andrei Oltean.
    Şi el este, de altfel, un exemplu al celor care s-au întors – spune că „pe jumătate însă”, fiindcă, în contextul în care au un birou şi la Cluj, lucrează şi de acolo, dar îşi petrece minimum trei zile pe săptămână în Reghin, în fabrică.

    Mereu cu gândul la afacerea de familie

    Andrei Oltean nu şi-a pus niciodată problema de a lucra în altă firmă în afară de a familiei. Prima amintire a tânărului legată de afacerea familiei ţine de momentul în care au ales numele Maviprod, când el avea în jur de 7 ani: M vine de la Mircea, A de la Andrei, Vi, de la Violeta. „Apoi, îmi mai aduc aminte că ai mei erau tot timpul foarte ocupaţi şi mai ales la începuturi biroul însemna mult şi acasă – de exemplu duminica în bucătorie tata făcea contabilitatea etc. Toate aceste lucruri m-au racordat atât de mult la afacere, auzind ce se întâmplă în casă eram convins că asta vreau să fac.”

    Apoi tot timpul s-a simţit atras de tractoare: „Când eşti mic, te întreabă lumea ce vrei să fii – eu ziceam tractorist – cam acesta a fost primul job pe care mi-l doream, iar acum am ajuns să facem tractoare”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM consideră că nu este o problemă faptul că mulţi dintre copiii unor antreprenori care au fondat afaceri importante în România nu vor să preia frâiele acestora – observă că astfel de situaţii există şi în statele vestice, unde moştenitorii sunt doar acţionari. Spre exemplu, a întâlnit-o la o conferinţă în Statele Unite pe tema afacerilor de familie pe una dintre moştenitoarele imperiului Mars: în situaţia acestei companii, chiar dacă moştenitorii sunt în jur de 50, niciunul dintre ei nu este implicat în afacere.

    Andrei Oltean a făcut facultatea la Cluj, dar a făcut un semestru la Universitatea Tehnică din Stuttgart – „o zonă foarte puternică pe tipul acesta de învăţământ, fiindcă în Stuttgart sunt Mercedes, Porsche, ei au sediile acolo şi cresc o serie de ingineri de valoare”. Apoi la doctorat iarăşi a fost câteva luni în Germania, în zona de motoare diesel, undeva în nordul Germaniei. În rest, spune că încearcă să ajungă la cât mai multe cursuri internaţionale: „Sunt la un alt nivel şi m-am lămurit acum şi mai mult că este foarte importantă educaţia”.
    În timp ce Andrei Oltean este directorul de dezvoltare al grupului, Mircea Oltean este directorul general al IRUM, iar mama sa este directorul general al Maviprod – „Ea este şefa, glumim noi”. În ceea ce priveşte munca alături de tatăl său, spune că prin intermediul acestuia a identificat elementele de bază care trebuie îndeplinite pentru succes: „Corectitudine, seriozitate, iar probabil că unul dintre cele mai importante lucruri care au ajutat la dezvoltarea de până acum a fost că nu s-au pus banii pe primul loc şi tot timpul era prioritară dorinţa de a face ceva – de a lăsa ceva în urmă”.

     Vânzare?

    Andrei Oltean spune că nu au luat niciodată în calcul vânzarea firmei, deşi oferte în acest sens au existat.
    Mircea Oltean spune şi el că au primit mai multe oferte de vânzare – chiar şi anul trecut i-au „mai abordat unii-alţii, dar momentan nu avem în minte asta”.

    „Vrem să facem ceva pentru oraşul ăsta, pentru ţară, ca lucrurile să meargă mai bine. Probabil pe unii îi motivează partea financiară, dar noi, ca familie, niciodată nu ne-am făcut socotelile în afaceri în bani – banii sunt o consecinţă a ceea ce faci, dar niciodată nu am fost obsedaţi să facem asta, satisfacţia este atunci când vezi că se întâmplă nişte lucruri”, spune CEO-ul IRUM Reghin.

    În ceea ce priveşte tractorul „made in Romania”, Mircea Oltean spune că a observat foarte mult interes şi a primit multe întrebări legate de proiectul tractorului TAGRO: „În România nu se întâmplă astfel de lucruri, lumea aşteaptă imediat ceva românesc, dacă vorbim despre aceleaşi performanţe şi costuri asemănătoare, eu zic că majoritatea românilor vor alege un produs românesc”.

    TAGRO,
    primul tractor agricol sută la sută românesc
    Primul tractor agricol sută la sută românesc produs după o pauză de 15 ani, TAGRO, este un tractor conceput şi realizat pe platforma IRUM Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin, în Transilvania. Acest centru a fost înfiinţat de grupul IRUM, a presupus o investiţie de 2,65 milioane de euro şi reuneşte aproximativ 50 de ingineri români.

  • Cel mai modern şi economic tramvai din lume este produs in România. Ce dotări are şi unde este fabricat

    Aradenii produc cel mai modern si economic tramvai din lume. Acesta este dotat inclusiv cu rampe de acces pentru persoanele cu dizabilitati, are podeaua coborata si aduce calatorilor un plus de confort. Din punct de vedere energetic, este cel mai economic tramvai din lume. Astfel, Aradul, orasul care a produs avioane, vagoane de calatori, marfa si metrou, intra din nou in istorie: se inscrie pe harta mondiala a fabricantilor de tramvaie.

    „Imperio”, cel mai economic tramvai din lume
    Industria aradeana are un nou viitor. In halele unde altadata erau fabricate strunguri, mandria economiei comuniste, acum oamenii produc tramvaie ultramoderne. La fosta Uzina de strunguri „Aris” acum functioneaza Fabrica de Tramvaie. Modelul „Imperio” este produs de Astra Vagoane Calatori SA si Siemens. „Acest tramvai este construit in colaborare cu Astra Vagoane Calatori, aici, in Arad. Suntem foarte bucurosi ca am reusit sa realizam aceasta colaborare care a devenit una de succes”, a declarat Arnulf Wolfram, presedinte Mobility Division CEE – Simens.
     
    „Imperio” va fi produs in varianta de ecartament metric si normal. Tramvaiul are podeaua complet coborata, este dotat cu rampe de acces pentru persoane cu dizabilitati, carucioare pentru copii si zona de acces fara bare. In functie de numarul de module, „Imperio” poate transporta 168 sau 240 calatori. Din punct de vedere energetic, constructorii sai spun ca acest tramvai este cel mai economic din lume, conform unui calcul facut in functie de tariful la energie consumata/numarul de calatori/kilometri. Pretul este bun, spun specialistii: 1,7 milioane de euro, cu 30 la suta mai ieftin decat tramvaiele fabricate pe piata mondiala. Primele tramvaie „made in Arad” ar putea intra in circulatie in cateva luni. „Imperio” a fost prezentat in premiera la Arad si in luna august, cu ocazia Zilelor Aradului, aradenii vor putea sa-l admire.
     
    Administratia aradeana vrea tramvaie
    „Prin realizarea acestui tramvai, Aradul, prin intermediul Astra Vagoane Calatori, se inscrie pe harta mondiala a fabricantilor de tramvaie. Evident ca pentru Arad este o mandrie pentru ca reprezinta un segment unic, pentru ca suntem singurii care producem astfel de tramvaie, dar, mai mult de atat, eu sunt sigur ca ce se produce astazi la Astra Vagoane Calatori va intra si pe piata europeana, pentru ca si pretul, si calitatea pe care le au aceste tramvaie sunt foarte competitive”, a declarat Gheorghe Falca, primarul Aradului. Acesta a manevrat un vagon „Imperio” si s-a aratat extrem de incantat. Primaria Aradului intentioneaza sa fie printre primii clienti ai noului tramvai. Daca reuseste sa obtina o finantare de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, Aradul va avea zece vagoane „Imperio”, scrie bzi.ro