BusinessMagazin

Tag: cinematografie

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă – VIDEO

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • “Balcanii visează”, tema ediţiei din acest an a festivalului de film Divan

    Din selecţia festivalului fac parte 14 filme de lungmetraj şi 17 scurtmetraje, reunite sub tema acestei ediţii: “Balcanii visează”. Formaţiile Aida şi Noi, sZempöl Offchestra şi Mambo Siria asigură coloana sonoră a festivalului.

    Filmul care va deschide cea de-a 9-a ediţie a festivalului de film şi artă culinară vine de la regizorul turc de origine kurdă Kazim Öz. “Zer” (Germania, Turcia, SUA, 2017), un film cât se poate de curajos în contextul politic actual din Turcia, este un road movie plin de emoţie, care reconstituie călătoria unui tânăr new-yorkez prin Kurdistan, în căutarea trecutului bunicii sale şi a propriului său sine. Prin intermediul poveştii lui Zarife, bunica lui Jan, filmul atinge subiectul masacrului kurzilor din Dersim, din 1938, şi ştergerea acestui eveniment din istoria oficială a Turciei. Filmul va rula în prezenţa regizorului Kazim Öz.

    Tot din Turcia vine şi debutul curajos şi provocator în regie al actorului Onur Saylak, “Mai mult” / “More” (2017), o adaptare a unui roman semnat de Hakan Günday care abordează criza emigranţilor ce traversează Marea Egee din perspectiva unui tânăr de 14 ani pe nume Gaza. Acesta, alături de tatăl său abuziv, face parte dintr-o reţea de trafic de refugiaţi către Europa, furnizându-le adăpost temporar şi hrană până când aceştia traversează marea. Tânărul Gaza visează să fugă de această viaţă, dar e atras într-o lume guvernată de imoralitate şi suferinţă.

    “Minerul” / “The Miner” (regia Hanna Antonina Wojcik Slak, 2017), propunerea Sloveniei la premiile Oscar 2018, este un film care are la bază povestea reală a unuia dintre mulţii emigranţi bosniaci care lucrează ca mineri în Slovenia. Acesta descoperă într-o mină abandonată dovezile unei execuţii în masă şi hotărăşte să lupte pentru ca victimele să aibă parte de o înmormântare oficială, chiar dacă asta îl costă jobul în plină criză economică.

    Criza economică este un subiect important şi în documentarul croat Cafeneaua de lângă combinat / The Steel Mill Café (regia Goran Devic, 2017), care ne arată efectele dezastruoase ale căderii comunismului asupra industriei locale. Falimentul unuia dintre cele mai mari combinate din Europa de Est atrage după sine şi falimentul cafenelei din zonă, dar şi exodul est-europenilor către Vest.

    În fiecare an, muzica este prezentă la Divan Film Festival la loc de cinste, alături de film, vin şi gastronomie.

    Divan Film Festival va avea loc în perioada 24 – 26 august în Craiova, la Inspire Cinema şi Teatrul de Vară din Parcul Romanescu, şi 27 august – 1 septembrie în Port Cultural Cetate. Intrarea la evenimentele Divan FF este liberă.

    Divan Film Festival este un proiect cultural co-organizat de Fundaţia pentru Poezie “Mircea Dinescu” şi Casa de Cultură “Traian Demetrescu”, Craiova, susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Consiliul Judeţean Dolj şi Primăria Craiova, în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi Uniunea Cineaştilor din România.

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Omul-furnică are şi sentimente – VIDEO

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Omul-furnică are şi sentimente

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cum plănuieşte guvernul să dezvolte industria cinematografică? Dă 50 de milioane de euro pe an pentru rambursări parţiale ale costurilor de producţie. Industria aşteaptă decizia de peste zece ani

    România s-a alăturat clubului de ţări din fostul bloc comunist care pariază pe businessul cinematografic, crescând rambursările parţiale pentru producţia de filme de la 20-25% până la 35%, potrivit Variety.

    După mai mult de un deceniu de discuţii, negocieri şi amânări, guvernul a aprobat într-un final cererea producătorilor locali de produse cinematografice să crească rambursările parţiale până la 35% din costurile eligibile de producţie.

    În total, guvernul a stabilit un fond de 50 de milioane de euro anual pentru a dezvolta industria cinematografică.

    Planul, mai degrabă o politică bugetară decât o lege, va fi în vigoare până la sfârşitul lui 2020, potrivit lui Alex Traila, de la Centrul Românesc de Film.

    Noua schemă de rambursare pune România pe picior de egalitate cu Ungaria şi Republica Cehă, unde acest impuls a fost introdus în urmă cu mai mulţi ani. Ambele ţări au devenit magnet pentru producătorii internaţionali de film.

    Forma finală a noii politici va fi aprobată în următoarele două săptămâni, spune Traila.

    Sistemul, în cadrul căruia se va oferi o rambursare de până la 35% pentru producţiile ale căror costuri eligibile s-au ridicat la cel puţin 100.000 de euro vor fi valabile atât pentru lungmetraje cât şi pentru scurtmetraje, seriale, filme distribuit prin intermediul internetului, documentare şi proeicte de animaţie.

    Producţiile vor putea primi maxim 10 milioane de euro per proiect sau, în cazul serialelor, per sezon.

    În cazul producţiilor unde „este promovată explicit România” se poate ajunge la rambursări de 45%.

    Producătorii internaţionali care doresc să beneficieze de rambursare trebuie să intre în parteneriat cu o firmă locală de producţie pentru a se califica la rambursări.

    Planul ar trebui să intre în vigoare începând cu sfârşitul lunii iulie.

     

  • Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun

    Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.

    Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.

    Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.

    Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.

    Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.

    Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.

    În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.

    În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.

    Nota: 7,5/10

  • O poveste pregătită în zece ani. Şi alte 18 filme pe deasupra – VIDEO

    Avengers: Infinity War
    Regia: Joe şi Anthony Russo
    Distribuţie: Robert Downey Jr., Chris Hemsworth, Mark Ruffalo
    Durată: 2 ore 40 minute
    Buget: 300 milioane dolari
    Data lansării: 27 aprilie

    Avengers: Infinity War nu este un film perfect, dar e genul de film căruia nu vrei să îi vezi defectele. Vorbim de o producţie atât de impresionantă încât e greu de spus cum ar fi putut arăta cu un alt regizor sau cu o altă echipă de scenarişti. Cred însă că majoritatea celor care merg în sălile de cinema pentru a vedea filmul – şi recomand tuturor să o facă – vor pleca mulţumiţi sau chiar uimiţi de ceea ce au urmărit.
    Nu o să înşir aici toate personajele cu care vă veţi reîntâlni în Infinity War, pentru că sunt prea multe, dar producătorii au făcut în aşa fel încât fiecare element din universul cinematografic Marvel să aibă un rol în desfăşurarea poveştii.
    Nu ştiu de vreun film al cărui deznodământ să fi fost construit cu atâta atenţie şi în atâţia ani. Mai important, însă, este faptul că această concluzie nu dezamăgeşte. Avengers aduce la un loc toate părţile bune din universul Marvel şi le lasă cumva în umbră pe cele mai puţin reuşite. Având în vedere tensiunea construită cu atenţie de regizori, poate că aceştia ar fi putut renunţa la câteva glume. Pe de altă parte, să nu uităm că sursa acestor filme e ceea ce americanii numesc „comic books”.
    Un lucru pe care e important să îl menţionez: atunci când numele producătorului a apărut pe ecran, marcând finalul filmului, m-am uitat instinctiv la ceas pentru că mi se părea că totul a durat prea puţin. O să fiu mai clar: filmul durează 2 ore şi 40 de minute, dar sentimentul a fost că mi-aş fi dorit să dureze de două ori mai mult. Veţi pleca din sălile de cinema cu foarte multe semne de întrebare, şi asta nu pentru că filmul s-ar termina în mijlocul acţiunii, ci pentru că e greu de descifrat ce va urma în universul cinematografic Marvel. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, fiind oarecum plictisit de filmele care se termină într-o notă pozitivă pentru „băieţii buni”.
    Avengers: Infinity War a reuşit performanţe notabile în weekendul de lansare, doborând atât recordul de încasări din Statele Unite – 257 de milioane de dolari faţă de 247,9 milioane, recordul deţinut anterior de Star Wars: The Force Awakens – cât şi pe cel de încasări la nivel global, cu uluitoarea sumă de 640 de milioane de dolari. Anterior, cel mai bun weekend de lansare aparţinea Fast & Furious 8, care adunase 540 de milioane de dolari din bilete la nivel global. Evident, Avengers: Infinity War a debutat pe primul loc în toate ţările, iar cei de la Disney se pot aştepta la acelaşi lucru şi pe data de 11 mai, atunci când filmul va ajunge în cinematografele din China.
    Cei care nu au urmărit filmele lansate de studiourile Marvel în ultimii zece ani nu vor „prinde“ momentele subtile din Avengers: Infinity War şi nu vor putea experimenta emoţia poveştii, nefiind ataşaţi de personajele principale. Pentru toţi ceilalţi, filmul va aduce satisfacţia unui final pe măsura aşteptărilor. Închei repetând recomandarea din primele rânduri: mergeţi să vedeţi Avengers: Infinity War. Nu veţi regreta.

    Nota: 9/10

  • Povestea singurului antreprenor care a primit două stele pe aleea celebrităţii din Hollywood

    George Eastman s-a născut pe 12 iulie 1854, în Waterville, New York, ca fiu al lui George Washington şi al Mariei Eastman. A avut două surori mai mari, Ellen Maria şi Katie. În 1860, familia sa a vândut ferma în care locuia şi s-a mutat în Rochester. În 1862, tatăl antreprenorului a murit în urma unui atac cerebral, aşa că mama sa a trebuit să se îngrijească singură de cei trei copii.

    După ce şi sora sa Katie a murit, Eastman, în vârstă de doar 15 ani, a abandonat şcoala şi a început să lucreze pentru a-şi ajuta familia. El îşi dorea să îşi recompenseze mama pentru greutăţile pe care le înfruntasese pentru a îi creşte. A început să lucreze în industria fotografică, iar în 1884 a patentat materialul fotografic, un suport fotosensibil flexibil – pelicula de nitroceluloză. Invenţia sa a făcut posibilă crearea unor aparate de fotografiat portabile, mai mici şi mai uşoare.

    Patru ani mai târziu, pe 4 septembrie 1888, antreprenorul a pus bazele companiei Eastman Kodak Company, alături de Henry A. Strong. Tot atunci, el a lansat roll filmul Kodak, pe baza căruia s-a inventat, ulterior, fotografia în mişcare, folosită de primii realizatori de film, Eadweard Muybridge şi Louis Le Prince.

    Eastman a fost pasionat de călătorii şi de cântatul la pian. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a fost foarte apropiat de mama sa şi de familia surorii sale, Ellen Maria. A avut totuşi o relaţie platonică de lungă durată cu Josephine Dickman, soţia unui asociat. Cei doi au devenit apropiaţi în special după moartea mamei lui Eastman, în 1907. Evenimentul a avut mare impact asupra acestuia, deoarece o bună perioadă nu şi-a putut reveni din depresie. În memoria mamei sale, el a deschis, pe 4 septembrie 1992, în Rochester, Teatrul Eastman.

    De-a lungul vieţii, Eastman a susţinut o intensă activitate filantropică; a donat peste 100 de milioane de dolari în cadrul mai multor organizaţii, din care majoritatea fondurilor au mers către Universitatea din Rochester şi către Institutul de Tehnologie Massachusetts. De asemenea, a înfiinţat o şcoală de muzică şi mai multe clinici medicale.

    Tot în Rochester, Eastman a construit un conac, unde obişnuia să îşi invite prietenii la cină şi pentru a asista la diverse concerte private. După moartea sa, reşedinţa a fost transformată în Muzeul George Eastman, iar în 1949 a devenit muzeul Internaţional de Fotografie şi Film George Eastman.

    În ultimii doi ani de viaţă, Eastman a avut dureri groaznice cauzate de o afecţiune a coloanei. Treptat, i-au fost afectate abilităţile locomotorii. Pe 14 martie 1932, el s-a sinucis, împuşcându-se în inimă. În urma sa, a lăsat un bilet în care le scria prietenilor: ”Munca mea este gata. De ce să mai aştept?„. |n momentul morţii sale, averea inventatorului se ridica la 95 de milioane de dolari (echivalentul a 1,5 miliarde de dolari în 2017).

    În 1975, Kodak a lansat pe piaţă camera digitală, creată de Steven Sasson, unul dintre inginerii companiei. În urma unui declin economic, în care vânzările au scăzut, în 2012 compania Kodak a invocat Capitolul 11 al legii pentru faliment. Totuşi, un an mai târziu a reuşit să se restructureze şi să îşi reconsolideze poziţia pe piaţă; în 2017, compania a avut venituri de aproximativ 1,5 milioane de dolari şi peste 6.000 de angajaţi răspândiţi în toată lumea.