BusinessMagazin

Tag: buze

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Vorbim cu noi înşine de 10 ori mai rapid decât cu semenii noştri

    Limbajul permite fiinţei umane să formeze relaţii profunde şi societăţi complexe. Dar oamenii folosesc limbajul şi atunci când sunt singuri. Limba modelează chiar şi “relaţiile silenţioase” cu ei înşisi. Profesorul Charles Fernyhough a studiat discursul interior.

    Cartea “The Voices Within” de Charles Fernyhough este un studiu despre “discursul interior” – termenul ştiinţific pentru “conversaţia pe care omul o poartă cu el însuşi”.

    Fernyhough este profesor la Universitatea Durham din Marea Britanie.

    Ce crede profesorul?

    Vorbirea interioară se dezvoltă în acelaşi timp cu discursul social. Însă ideea e veche: a fost pentru prima dată vehiculată de Lev Vygotsky, un cercetător rus care a studiat psihologia copilului, în anii 1920. Lev a observat că, atunci când copiii învăţau să vorbească cu alţi oameni, învăţau şi cum să vorbească cu ei înşişi, mai întâi cu voce tare, şi, în cele din urmă, în minte.

    Discursul interior, scrie Fernyhough, nu depinde de multe dintre convenţiile de exprimare verbală. Este produs mult mai rapid, pentru că nu funcţioneză după ritmul necesar vorbirii cu voce tare: fără mişcările limbii şi buzelor, fără corzile vocale.

    Ceasul discursului interior este de 10 ori mai rapid decât timpul discursului verbal. De asemenea, conversaţia este mult mai condensată în minte. Nu-s necesare propoziţii complete pentru a vorbi cu noi înşine, pentru că, în mintea noastră, ştim la ce ne referim.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De vânzare: telefonul-homar şi o canapea în forma buzelor lui Mae West

    Câteodată e bine să mai vinzi câte ceva din colecţie ca să te poţi ocupa cum trebuie de conservarea pieselor rămase şi de expunerea lor, soluţie la care recurge o instituţie educaţională britanică specializată în programe artistice, meşteşugăreşti şi de conservare a obiectelor de artă, West Dean College.

    Instituţia, scrie The Guardian, va scoate la licitaţie cu ajutorul casei Christie’s un telefon-homar şi o canapea în forma buzelor lui Mae West, ambele semnate Salvador Dali, pe care artistul le-a realizat pe vremea când era sărac şi primea bani de la prietenul lui multimilionar Edward James în schimbul creaţiilor sale.

    West Dean, căruia James i-a lăsat moştenire colecţia lui, afirmă că-şi permite să vândă cele două piese deoarece are dubluri, iar pe lângă ele va mai scoate la licitaţie şi lucrări ale altor artişti, plănuind să folosească banii obţinuţi pentru a expune o parte din restul operelor de artă deţinute. 

  • Cât a câştigat “Adnana” pentru ”Toate pânzele sus!”

    Au trecut 40 de ani de la premiera producţiei ”Toate pânzele sus!”,  dar protagoniştii celebrului serial îşi amintesc cu zâmbetul pe buze de filmări, de parcă ar fi fost ieri.
     
    Actriţa Julieta Szönyi (67 de ani), sau Adnana, răsfăţata echipajului de pe vasul ”Speranţa”, a dezvăluit cât a câştigat pentru lucrul la acest serial.
     
    Citiţi mai multe pe www.one.ro

  • Ilie Năstase, marele interviu: “Am fost un clown, am făcut pe nebunul, dar am fost numărul 1 mondial şi asta cu zâmbetul pe buze” | HAPPY NASTY DAY

    Strada Andrei Mureşanu, undeva pe lângă Piaţa Dorobanţi. Termometrul a aţipit pe la 35 de grade Celsius. Iulie. O zi obişnuită de iulie. Iulie de Bucureşti. Bucureştiul lui Ilie Năstase. Acasă la Ilie Năstase.

    Ar putea fi oricând un muzeu al tenisului. Sau o sală de expoziţii cu cele mai reuşite fotografii din ultimii 50 de ani. Sau locul de întâlnire în care marele Ilie le-ar umple cu râsul lui gâlgâietor paharul de Moet celor mai importanţi sportivi, artişti sau politicieni ai lumii. Ar putea fi orice.

    Dar cu siguranţă e locul în care trăieşti cu frenezie fiecare minut. Şi nici nu-ţi dai seama cum să valorifici mai bine momentele. Să cuprinzi cu privirea puzzle-ul multicolor cu imagini din cariera marelul Nasty? Să descoperi pas cu pas fiecare trofeu, diplomă sau pagină de ziar? Să-ţi încordezi privirea pentru un contact vizual cu legendarul Muhammad Ali? Sau să adresezi o cascadă de întrebări pentru a simţi tot parfumul vremurilor.

    Al timpului în care micul Ilie îşi făcea, pe la 5 ani, în livada de pruni, o cicatrice care i-a rămas amică toată viaţa. Al interminabilelor zile în care stătea acasă, fără tată. Al nopţilor de dinaintea unui meci capital. Sau al dimineţilor în care jurnalişti din toată lumea îl bombardau cu întrebări centrate pe secretul succesului în sport şi în viaţă.

    Continuarea şi video cu interviul pe Prosport.ro

  • Un nou trend în lumea modei: artă pe buze

    Cel mai nou trend de pe reţelele sociale este arta pe buze. Mai multţi artişti şi profesionişti în ale machiajului se întrec în creaţii care mai de care mai creative, mai realiste sau fantastice.

    Flori, peisaje sau chiar sushi au fost pictate pe buzele modelelor. Operele au fost create de oameni talentaţi şi răbdători. În galeria foto puteţi vedea mai multe exemple.

  • Reportaj: Despre curajul necesar în vacanţe

    ADRIANA SOHODOLEANU (CĂLĂTOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

    SUNT ÎN PORT, CU ZECI DE PESCĂRUŞI ZBURÂNDU-NE DEASUPRA CAPETELOR, în faţa a zeci de portocale stoarse de suc şi vlagă, întinse indecent ca zeci de coji spiralate pe marginea unei tarabe.

    Turiştii se plimbă cu faţa zâmbind în soare, privirea înghiţind leneşă valurile ce se sparg de zidurile crenelate ale oraşului marocan Mogador. Bărcile sosesc în port mai rar acum, când soarele e sus pe cer, dar varsă toate fără preget mii de peşti şi pisici de mare la poalele vânzătorilor şi a pisicilor de uscat, cuminţi, precaute, pofticioase. Vânzătorii de la tarabele-restaurant agasează turiştii, promiţând meniuri eat-till-you-drop pentru câţiva dirhami – apă şi cafea incluse, la fel şi puiul prăjit pentru copilul care nu mănâncă peşte. Un tânăr cu o tavă de prăjiturele uscate tradiţionale dă ture largi, abordând vesel în cheie dublă un public căruia îi ştie gustul şi viciul – prăjitura neagră conţine kif, iarba magică a marocanilor. Mă apropii de taraba cu portocale întinse la soare şi îmi comand un suc – straight, fără grepfruit sau lămâie. Îl primesc fără pai, într-un pahar de sticlă, aflat după mii şi zeci de mii de folosinţe. Am un moment de ezitare – paharul a văzut şi alte buze sezonul acesta, desigur; despre relaţia lui cu apa şi detergentul nu sunt convinsă.

    APROPII PAHARUL DE BUZE ŞI SORB DE LA DISTANŢĂ, sperând să creez un pod lichid între buza mea şi cea a paharului şi să îmi astâmpăr astfel setea. Nu vrea. Atunci, în gest suprem de dezicere, rupere şi negare a eului de acasă, pun paharul la buze şi beau. Este cel mai bun suc de portocală băut vreodată.

    Povestesc episodul cu un scop. Aceasta nu este decât încă una dintre abaterile care în ţară sunt de neconceput, alăturându-se multelor mâncăruri, băuturi sau produse indigene servite în locuri sau condiţii să le spunem „exotice„. Ştiţi la ce mă refer. Poate vi se întâmplă şi vouă, caz în care vă includ cu drag în grupul călătorilor. Poate doar îi observaţi pe alţii încercând lucruri noi, acceptând imersiunea completă într-o cultură şi civilizaţie care pun uneori la grea încercare cutumele de acasă.

    Pentru călători, vacanţa e ca şi cum ai merge la cineva acasă – te descalţi la uşă, mănânci ceea ce ţi se dă, fumezi pe balcon şi mergi la culcare doar când îţi permite gazda. S-ar putea să nu-ţi placă, dar măcar ştii care sunt regulile casei, ai văzut cum trăiesc alţii, ai făcut schimb de experienţă.

    SUNT ŞI OAMENI CARE ÎN DEPLASARE SUNT CA ACASĂ; ŞI-AU ADUS PERIUŢA DE DINŢI, pijamaua şi dieta, comandând ham & cheese şi cola în loc de bouillabaisse, fresh de mango sau banane prăjite. Să-i numim turişti; oameni cu ghidul în braţe şi sufletul rămas acasă.

    Sunt multe provocări într-o vacanţă. Şi nu toate înţelepte. Câteodată, micile aboliri temporare a ceea ce suntem sau facem în mod normal ajută. Deschid orizonturi, creează poveşti de viaţă, oferă bucurie, plăcere, adrenalină sau cer un Triferment. La fel de adevărat este că ele promit aventuri şi amintiri.

    Oricum ar fi, când vă pregătiţi geamantanul pentru următoarea vacanţă, faceţi uitate câteva reguli. Vă veţi regăsi astfel curajul şi veţi veni înapoi cu amintiri mai bogate.

    Am trăit o experienţă din acelaşi registru în Egipt. Toţi cei care vizitaseră ţara înaintea mea mi-au recomandat cu tărie să aleg hotelul mai cu seamă în funcţie de numărul de stele. Ceea ce am şi făcut. La Cairo, în schimb, unde am stat vreme de trei zile, am trăit o experienţă unică, cel puţin până acum. Vesela din restaurante era doar parţial spălată, iar argumentul personalului a fost că maşina de spălat nu face faţă. OK, pot înţelege acest lucru, dar n-a fost chip ca ei să înţeleagă că nici noi nu puteam mânca din farfurii murdare.

    Venind dintr-o ţară în care securitatea alimentară este la rang înalt – trebuie să recunoaştem – tot în Egipt am constatat cu surprindere că măcelarii nu doar că tranşau carnea direct pe trotuar, dar adeseori muşteriii o alegeau chiar pe cea de pe asfalt. Nici pomeneală de galantare, frigidere cu lămpi UV sau măcar de vreo masă.  (Ioana Mihai)