BusinessMagazin

Tag: buze

  • Cum a ajuns Smiley să facă bani: “Mi-am luat, în rate,…

    “A fost o joacă, totul a fost o joacă la început… m-a pasionat foarte tare compozitia, a fost greu până mi-am luat primul calculator în rate… asa au aflat şi baietii de la Simplu despre mine şi la 18 ani m-am trezit cu oferta asta. De atunci totul e public.  Mie asta mi-a placut întotdeauna, asta îmi place… dar îmi place foarte tare sa cânt si pe scena… o sa fac asta cât o să fiu sanatos si să am inspiratie”, a povestit Smiley.

    “Aveam 14/15 ani nu mai ştiu ce am făcut cu ei (n.r. primii bani câştigaţi). Dar a fost o bucurie mare, e mare lucru sa simti că ai castigat ceva pentru munca pe care ai depus-o. Nimeni nu şi-a imaginat ca voi face treaba asta când am inceput, nici măcar eu deşi visam la asta. Sunt prieteni care au avut încredere in mine, alţii care nu au avut dar îi înteleg pe toţi”, a mai spus artistul.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Legenda ceasului fără nume şi milioanele de dolari – cel mai scump Rolex vândut vreodată!

    Rolex Chronograph a fost realizat doar in 12 unitati si a fost estimat la 680.000 de dolari, insa in cazul unei licitatii pretul acestuia a crescut la 1.5 milioane de dolari. Iar Daytona detinut de Eric Clapton a fost vandut pentru 505.000 de dolari, scrie crystaltime.ro

    Insa, totusi, cel mai scump Rolex este de fapt o adevarata legenda.

    Cunoscut precum Bao Dai, ceasul ce face referire la Rolex 6052, a fost vandut pentru aproximativ  250.000 de dolari, in anul 1954. Acesta a fost insa pretul de baza de la care a plecat ceasul. Acesta a fost vandut ultimului imparat din Vietnam, Bao Dai (de unde si provenienta numelui), acesta fiind ultimul pretendent la tron din dinastia Nguyen.

    Ceasul nu a parasit niciodata dinastia, fiind cedat insa in anul 2002. Astfel, acest ceas a fost purtat doar de catre doua persoane in intreaga sa existenta.

    Cum a ajuns totusi sa fie cel mai scump?

    Ei bine, datorita legendei si in primul rand datorita numelui celui ce l-a purtat, ceasul a ajuns sa fie vandut din nou, anul acesta. La o licitatie Phillips in Geneva, anul acesta, in mai, ceasul a fost vandut pentru suma record de 5 milioane de dolari.

    Numai 3 modele in istorie

    Specialistii spun ca ar fi existat numai 3 astfel de modele cu exact aceleasi specificatii in lume. Acest lucru l-a facut unul dintre cele mai dorite ceasuri. Asadar, asa cum multi se asteptau, anul acesta a doborat orice record detinut de Chronograph si de celelalte piese de muzeu din gama Rolex, devenind unul dintre cele mai scumpe ceasuri din lume.

    Oricine si-ar dori un astfel de ceas. Investitia in asemenea modele de ceasuri nu este doar o placere sufleteasca. Dupa cum vedem, aceste modele de ceasuri pot reprezenta reale afaceri odata cu trecerea timpului.

    O investitie de 200.000 de dolari si o vanzare de 5 milioane cativa zeci de ani mai tarziu. Este cu adevarat incredibil! Iar cel mai surprinzator lucru este faptul ca cel care detine acum ceasul nu a fost identificat niciodata. Cumparatorul a decis sa ramana anonim.  
     

  • Cum a fost răsplătit un imigrant după ce a spălat vase timp de douăzeci de ani pentru unul dintre cele mai bune restaurante din lume

    „Îmi face o deosebită plăcere să anunţ că managerii noştri, Lau şi James, alături de Ali, cel care se ocupă cu spălatul vaselor, au devenit parteneri în NOMA”, a declarat Redzepi pe Instagram.

    Sonko, în vârstă de 62 de ani, s-a ocupat de spălatul vaselor mai bine de un deceniu în cadrul restaurantului din Copenhaga, Danemarca. Un purtator de cuvânt al restaurantului – care deţine două stele Michelin – a refuzat să dezvăluie condiţiile financiare ale parteneriatului cu Sonko.

    Pe de altă parte, când a anunţat vestea, Redzepi l-a descris pe acesta ca fiind „inima şi sufletul Noma”, potrivit ziarului danez Berlingske.  „Nu cred că oamenii ştiu ce înseamnă să ai o persoană ca Ali în casă. E tot timpul cu zâmbetul pe buze”, a spus Redzepi.

    Redzepi a deschis NOMA în 2003, după ce a lucrat alături de mulţi bucătari faimoşi. Apreciatul restaurant din  Copenhaga a deţinut titlul de „Cel mai bun restaurant din lume” timp de trei ani consecutivi, între 2010 şi 2012, şi apoi din nou în 2014. 

  • Cum a fost răsplătit un imigrant după ce a spălat vase timp de douăzeci de ani pentru unul dintre cele mai bune restaurante din lume

    „Îmi face o deosebită plăcere să anunţ că managerii noştri, Lau şi James, alături de Ali, cel care se ocupă cu spălatul vaselor, au devenit parteneri în NOMA”, a declarat Redzepi pe Instagram.

    Sonko, în vârstă de 62 de ani, s-a ocupat de spălatul vaselor mai bine de un deceniu în cadrul restaurantului din Copenhaga, Danemarca. Un purtator de cuvânt al restaurantului – care deţine două stele Michelin – a refuzat să dezvăluie condiţiile financiare ale parteneriatului cu Sonko.

    Pe de altă parte, când a anunţat vestea, Redzepi l-a descris pe acesta ca fiind „inima şi sufletul Noma”, potrivit ziarului danez Berlingske.  „Nu cred că oamenii ştiu ce înseamnă să ai o persoană ca Ali în casă. E tot timpul cu zâmbetul pe buze”, a spus Redzepi.

    Redzepi a deschis NOMA în 2003, după ce a lucrat alături de mulţi bucătari faimoşi. Apreciatul restaurant din  Copenhaga a deţinut titlul de „Cel mai bun restaurant din lume” timp de trei ani consecutivi, între 2010 şi 2012, şi apoi din nou în 2014. 

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Vorbim cu noi înşine de 10 ori mai rapid decât cu semenii noştri

    Limbajul permite fiinţei umane să formeze relaţii profunde şi societăţi complexe. Dar oamenii folosesc limbajul şi atunci când sunt singuri. Limba modelează chiar şi “relaţiile silenţioase” cu ei înşisi. Profesorul Charles Fernyhough a studiat discursul interior.

    Cartea “The Voices Within” de Charles Fernyhough este un studiu despre “discursul interior” – termenul ştiinţific pentru “conversaţia pe care omul o poartă cu el însuşi”.

    Fernyhough este profesor la Universitatea Durham din Marea Britanie.

    Ce crede profesorul?

    Vorbirea interioară se dezvoltă în acelaşi timp cu discursul social. Însă ideea e veche: a fost pentru prima dată vehiculată de Lev Vygotsky, un cercetător rus care a studiat psihologia copilului, în anii 1920. Lev a observat că, atunci când copiii învăţau să vorbească cu alţi oameni, învăţau şi cum să vorbească cu ei înşişi, mai întâi cu voce tare, şi, în cele din urmă, în minte.

    Discursul interior, scrie Fernyhough, nu depinde de multe dintre convenţiile de exprimare verbală. Este produs mult mai rapid, pentru că nu funcţioneză după ritmul necesar vorbirii cu voce tare: fără mişcările limbii şi buzelor, fără corzile vocale.

    Ceasul discursului interior este de 10 ori mai rapid decât timpul discursului verbal. De asemenea, conversaţia este mult mai condensată în minte. Nu-s necesare propoziţii complete pentru a vorbi cu noi înşine, pentru că, în mintea noastră, ştim la ce ne referim.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De vânzare: telefonul-homar şi o canapea în forma buzelor lui Mae West

    Câteodată e bine să mai vinzi câte ceva din colecţie ca să te poţi ocupa cum trebuie de conservarea pieselor rămase şi de expunerea lor, soluţie la care recurge o instituţie educaţională britanică specializată în programe artistice, meşteşugăreşti şi de conservare a obiectelor de artă, West Dean College.

    Instituţia, scrie The Guardian, va scoate la licitaţie cu ajutorul casei Christie’s un telefon-homar şi o canapea în forma buzelor lui Mae West, ambele semnate Salvador Dali, pe care artistul le-a realizat pe vremea când era sărac şi primea bani de la prietenul lui multimilionar Edward James în schimbul creaţiilor sale.

    West Dean, căruia James i-a lăsat moştenire colecţia lui, afirmă că-şi permite să vândă cele două piese deoarece are dubluri, iar pe lângă ele va mai scoate la licitaţie şi lucrări ale altor artişti, plănuind să folosească banii obţinuţi pentru a expune o parte din restul operelor de artă deţinute. 

  • Cât a câştigat “Adnana” pentru ”Toate pânzele sus!”

    Au trecut 40 de ani de la premiera producţiei ”Toate pânzele sus!”,  dar protagoniştii celebrului serial îşi amintesc cu zâmbetul pe buze de filmări, de parcă ar fi fost ieri.
     
    Actriţa Julieta Szönyi (67 de ani), sau Adnana, răsfăţata echipajului de pe vasul ”Speranţa”, a dezvăluit cât a câştigat pentru lucrul la acest serial.
     
    Citiţi mai multe pe www.one.ro

  • Ilie Năstase, marele interviu: “Am fost un clown, am făcut pe nebunul, dar am fost numărul 1 mondial şi asta cu zâmbetul pe buze” | HAPPY NASTY DAY

    Strada Andrei Mureşanu, undeva pe lângă Piaţa Dorobanţi. Termometrul a aţipit pe la 35 de grade Celsius. Iulie. O zi obişnuită de iulie. Iulie de Bucureşti. Bucureştiul lui Ilie Năstase. Acasă la Ilie Năstase.

    Ar putea fi oricând un muzeu al tenisului. Sau o sală de expoziţii cu cele mai reuşite fotografii din ultimii 50 de ani. Sau locul de întâlnire în care marele Ilie le-ar umple cu râsul lui gâlgâietor paharul de Moet celor mai importanţi sportivi, artişti sau politicieni ai lumii. Ar putea fi orice.

    Dar cu siguranţă e locul în care trăieşti cu frenezie fiecare minut. Şi nici nu-ţi dai seama cum să valorifici mai bine momentele. Să cuprinzi cu privirea puzzle-ul multicolor cu imagini din cariera marelul Nasty? Să descoperi pas cu pas fiecare trofeu, diplomă sau pagină de ziar? Să-ţi încordezi privirea pentru un contact vizual cu legendarul Muhammad Ali? Sau să adresezi o cascadă de întrebări pentru a simţi tot parfumul vremurilor.

    Al timpului în care micul Ilie îşi făcea, pe la 5 ani, în livada de pruni, o cicatrice care i-a rămas amică toată viaţa. Al interminabilelor zile în care stătea acasă, fără tată. Al nopţilor de dinaintea unui meci capital. Sau al dimineţilor în care jurnalişti din toată lumea îl bombardau cu întrebări centrate pe secretul succesului în sport şi în viaţă.

    Continuarea şi video cu interviul pe Prosport.ro