BusinessMagazin

Tag: beton

  • Fabrici zombi şi oraşe fără viaţă: cum arată zeci de regiuni din China

    China este un centru de putere de neegalat în economia mondială. Pentru ultimele trei decenii, creşterea sa a depăşit- o pe cea a tuturor celorlalte naţiuni. Industrii întregi care au necesitat zeci de ani să se maturizeze în Occident, aici au apărut în doar câţiva ani. O mare parte din această activitate are loc în zone industriale desemnate, unde oraşe au fost construite de la zero pentru a permite lucrătorilor din mediul rural să fie o parte a boom-ului. Între 1984 şi 2010, numărul construcţii din China a crescut de aproape cinci ori – de la 3,413 mile pătrate (8.842 km patrati) la 16,126 mile pătrate (41.768 km patrati). Pentru a construi aceste noi zone urbane, China a folosit mai mult beton în trei ani, între 2011 şi 2013, decât a folosit SUA în secolul al XX-lea.

    Cu toate acestea, chiar şi în a doua cea mai mare economie din lume, rata de dezvoltare a depăşit cererea. Confruntându-se cu scăderea preţurilor şi creşterea preţului de vânzare – parţial din cauza supraproducţiei – Guvernul chinez a trebuit să intervină pentru a reduce avântul unor industrii, iar cest lucru a însemnat concedieri în masă. În zona Hebei, o provincie din nord, care înconjoară Beijing, impactul a fost foarte dificil. Aceasta a fost cândva o regiune înfloritoare, mult timp considerată centura de oţel a ţării. Multe dintre fabricile sale de stat au fost închise, însă acum zona este goală; pe de altă parte, morile de oţel cu capital privat se luptă pentru a supravieţui. Aceeaşi soartă s-a abătut asupra altor sectoare, creând aşa-numitele „fabrici zombie” din întreaga ţară.

    În China, trecerea de la industrii cum ar fi producţia de oţel la electronică, telecomunicaţii şi biotehnologie a avut loc  foarte repede. Europa şi Statele Unite ale Americii a suferit o schimbare similară de-a lungul mai multor decenii, timp în care industriile s-au extins şi au ajuns la maturizare. Revoluţia „high-tech” a Chinei a durat doar câţiva ani. Pe de altă parte, încercările Guvernului de a restructura economia a dus la aceste schimbări, iar sectoare precum mineritul, producţia de oţel şi de fabricare a cimentului au suportat greul pierderilor de locuri de muncă.

    În oraşele Changzhi şi Luliang, aproape de râul Galben, în provincia de nord Shanxi, fabricile de ciment, care nu au reuşit să supravieţuiască acestor schimbări sunt acum goale. Altele, mutilate de datorii şi de vânzări scăzute, se străduiesc doar să plătească cu împrumuturile uriaşe luate pentru construcţii atunci când vremurile erau bune. Unitaţile de producţie care angajau mai mult de 1.000 de muncitori cândva,  funcţionează acum cu un personal schelet de mai puţin de 100 de persoane.  Acest peisaj industrial şi-a lăsat amprenta asupra oraşelor construite pentru muncitorii migranţi, iar aceste zone urbane mari au devenit, aşa –zisele „oraşe fantomă”, care au fost lăsate neocupate atunci când muncitorii din mediul rural nu au mai apărut. De asemenea, mulţi dezvoltatori au intrat în faliment, lăsând incompletă dezvoltarea acestor locuinţe.

    Un studiu realizat de chinezi a identificat 50 de regiuni uriaşe din întreaga ţară în care locuinţele rezidenţiale nou- construite sunt, în mare parte, nelocuite. Un exemplu ar fi Kangbashi, un cartier nou în oraşul Ordos, construit în 2006 pentru a sprijini industria cărbunelui ce urma să înflorească în zonă. Kangbashi ar putea găzdui 300.000 de persoane, dar numai 10% dintre reşedinţe sale sunt ocupate. Altele ar fi Suzhou City dinChangshu, Erdos City din Dongsheng District şi Tongliao City din Horqin District – blocuri întregi de apartamente, centre comerciale, parcuri şi piaţete sunt goale, aşteptând locuitorii să sosească. 

  • Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii, dat de pensionari. Mulţi au descris operaţiunea ca fiind „crima perfectă“

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC DeclanLawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari. Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatorii şi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şi GraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

     

     

  • Bătrânii care au sfidat vârsta şi boala şi au comis cel mai mare furt de bijuterii din istoria Marii Britanii

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC DeclanLawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari. Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatoriişi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şiGraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

     

     

  • Cartea preferată a lui Bill Gates şi a lui Warren Buffett

    Să spună Bill Gates că este cea mai bună carte de business citită vreodată, iată o etichetă care seamănă cu palmele şi tălpile acelea imortalizate în beton pe un bulevard din Hollywood, menite să nemurească actori celebri. Dacă la părerea lui Bill Gates se adaugă şi cea a lui Warren Buffett, este ca şi când ai fi imortalizat în stâncă, pe un versant de munte, ca Decebal la noi sau cei patru preşedinţi americani la muntele Rushmore.

    Aşa ceva a reuşit nu un jurnalist din era tehnologică, ci unul din vechea gardă; John Brooks a fost editorialist specializat în afaceri pentru The New Yorker, Time, Harper’s Magazine şi The New York Times Book Review şi s-a prăpădit în 1993. Prima ediţie a „Twelve Clasic Tales form the World of Wall Street“ a apărut în 1959 şi pe urmă în fiecare an până în 1969; a fost tradusă recent în româneşte şi a apărut în colecţia CEO Must Read a editurii Litera. Cartea este de fapt o colecţie de articole apărute în New Yorker şi, credeţi sau nu, acestea îşi păstrează prospeţimea şi actualitatea chiar şi în zilele noastre.

    Asta pentru că în afaceri greşelile sunt cumva aceleaşi, indiferent de momentul în care au fost comise, indiferent de faptul că protagoniştii vorbeau la un telefon cu disc, fabricat din ebonită, sau la iPhone de ultimă generaţie.
    Să luăm una dintre poveştile din carte, cea a automobilului Ford Edsel. Acesta, lansat în 1957, se voia a fi cea mai modernă şi frumoasă şi puternică maşină, beneficiind de cea mai importantă investiţie şi cea mai costisitoare campanie de lansare a momentului, în valoare totală de 250 de milioane de dolari. A fost un fiasco, maşina nu s-a vândut, iar compania a pierdut 350 de milioane de dolari. Cum a fost posibil? Cei de la Ford au acţionat orbeşte, urmând rezultatele unor anume sondaje de opinie şi cercetări de piaţă, ignorând gustul în permanentă schimbare al publicului. Maşina a căzut victimă decalajului dintre momentul conceperii şi cel al lansării propriu-zise, la care s-au adăugat o sumă de inconsistenţe şi neajunsuri manageriale şi umane.

    Cu totul avem un caz clasic de produs care a mers înaintea gustului public, dar a mers în direcţia greşită. Toată istoria este populată cu şefi ai companiei, proiectanţi şi specialişti în marketing, care dau o dimensiune umană, relevantă, scriiturii. Alte capitole din carte privesc prăbuşirea bursei din 1962, o istorie care arată cât de iraţional şi cât de emoţional se comportă oamenii, evoluţia schimbătoare a companiei Xerox, sau modul cum un grup determinat de speculatori poate îngenunchea lira sterlină (dacă vă sună cunoscut, ţineţi cont că asta se întâmpla în 1964).

    Teoreticienii ştiinţelor economice vorbesc despre ciclicitate; au dreptate, iar acesta este principalul argument pentru valabilitatea aventurilor din lumea afacerilor, aşa cum le prezintă John Brooks, faptul că oamenii sunt fundamental aceiaşi şi nu se schimbă, indiferent de numărul de gadgeturi care îi înconjoară.
    Într-adevăr, must read.

  • Super-tatăl care a construit un copac în camera copiilor săi

    Utilizatorul Reddit Radamshome, tatăl a doi copii, a vrut să le facă o surpriză acestora şi a transformat camera lor dintr-un dormitor obişnuit, într-un tărăm feeric, completat de un copac în mărime naturală în care să citească. A investit 4.250 de dolari în proiect şi a petrecut 18 luni pentru a-l finaliza, potrivit freshome.com.

    A adăugat detalii precum ferestre luminate, cuiburi de pasăre şi lumini de Crăciun în interior care să simuleze stelele. Terenul poveste a fost atent construit din sârmă sudată, pastă de hârtie turnată şi beton şi pictat cu straturi multiple de vopsea, colorant şi cerneală colorată. Copacul este atât de puternic încât suportă greutatea a trei adulţi.
     

  • Fuziunea care va reconfigura piaţa globală a materialelor de contrucţii

    Pe o piaţă a construcţiilor care nu dă semne de revenire în forţă, numărul fuziunilor şi achiziţiilor a crescut exponenţial în ultimii ani, atât pe plan mondial, cât şi pe plan local. De la preluarea producătorului german de profiluri PVC Gealan de către concurentul său tot neamţ VEKA până la fuziunea locală dintre producătorul de vopsele Fabryo şi producătorul de materiale şi finisaje pentru construcţii Atlas Paints, jucătorii din industria materialelor de construcţii încearcă să muşte o felie cât mai mare din piaţa pe care activează fie prin achiziţii, fie prin unirea forţelor.

    Cea mai importantă tranzacţie anunţată în ultimii 15-20 ani rămâne însă fuziunea dintre cimentiştii Lafarge şi Holcim, cu vânzări cumulate de peste 30 de miliarde de euro anual. Şi totuşi, aceasta este şi tranzacţia cea mai delicată, având în vedere că în mai multe ţări din lume, inclusiv în România, cei doi coloşi controlează cote importante din piaţă, astfel că prin asociere ar ocupa o poziţie dominantă şi s-ar afla într-o situaţie problematică din punctul de vedere al concurenţei.

    În România, cei doi controlează cumulat două treimi din piaţa cimentului, evaluată la 500-600 de milioane de euro anual. În acest context, cele două grupuri au luat decizia să păstreze activele Holcim din România şi să vândă fabricile Lafarge. “Activele (ce urmează să fie vândute – n.red.) au fost selectate în funcţie de trei principii: capacitatea de a îndeplini cerinţele autorităţilor din domeniul concurenţei, fezabilitatea şi viteza de implementare (a vânzării – n.red.), precum şi potenţialul de creare de valoare pentru LafargeHolcim”, afirmă Sabine Wacquez, director adjunct în domeniul relaţiilor cu presa în cadrul grupului Lafarge. După fuziune, noul grup, care se va numi La-fargeHolcim, va rămâne în România cu acti-ve-le Holcim, respectiv două fabrici de ciment la Câmpu-lung şi Aleşd, o staţie de măcinare şi un ter-minal de ciment la Turda, 16 staţii de betoane, 5 staţii de agre-gate, 2 fabrici de lianţi speciali şi un terminal de ciment în Bucureşti.

    Pe de altă parte, cele mai importante active ale francezilor sunt cele două fabrici de ciment pe care le deţin la Medgidia (judeţul Constanţa) şi la Hoghiz (judeţul Braşov), precum şi staţia de măcinare de la Târgu Jiu. Pe lângă acestea, La-farge mai are 15 staţii de betoane în Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Con-stan-ţa, Brăila şi Cluj, pre-cum şi 4 staţii de be-toa-ne mobile, potrivit in-for-maţiilor de pe site-ul com-paniei. Valoarea de piaţă a ac-ti-velor Lafar-ge în România ar putea ajun-ge la cel puţin 500 mil. euro, po-trivit esti-mărilor Ziarului Financiar.

    Într-o perioadă în care piaţa construcţiilor nu reuşeşte să găsească motoare de creştere nici la nivel internaţional, nici pe plan local, care sunt şansele ca elveţienii şi francezii să găsească cumpărători pentru fabricile pe care le-au scos la vânzare pentru a încheia cea mai mare fuziune din industria construcţiilor din ultimele două decenii?
    François Pétry, directorul general al Holcim România, spune că până acum mai multe tipuri de investitori şi-au manifestat interesul de a cumpăra activele la nivel internaţional – de la jucători din industria materialelor de construcţii până la fonduri de investiţii. „Este un proiect extrem de ambiţios, într-adevăr, însă, până la finalizarea fuziunii, Lafarge România şi Holcim România vor rămâne în continuare competitori. În prezent ne desfăşurăm activitatea în mod normal”, spune Pétry. El afirmă că, în opinia sa, activele vor fi vândute la un preţ corect şi nu la discount, în ciuda faptului că în prezent piaţa construcţiilor din întreaga lume continuă să sufere din cauza crizei.

    Săptămâna trecută, Bernard Fontana, directorul general al grupului Holcim, arăta că numărul potenţialilor cumpărători ai activelor pe care elveţienii şi francezii vor să le vândă în cadrul procesului de fuziune s-a dublat în ultima perioadă la peste 100, printre aceştia numărăndu-se firme specializate în investiţii şi companii din industria cimentului, inclusiv unele din pieţe emergente.

  • Director din Ministerul Economiei, REŢINUT pentru că ar fi luat mită 48 mc de beton

     Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea au dispus reţinerea pentru 24 de ore a lui Gabriel Răsvan Toader, director general al Direcţiei Generale Politici Industriale şi Mediul de Afaceri din cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri la data faptelor, pentru luare de mită.

    În acelaşi dosar au fost reţinuţi Stelian Vlăduţ Tulcan, reprezentant al unei societăţi comerciale, pentru dare de mită, şi Argentina Carla Postolache, pentru complicitate la luare de mită, se arată într-un comunicat de presă al DNA transmis marţi agenţiei MEDIAFAX.

    Potrivit ordonanţelor de reţinere, în baza unor înţelegeri anterioare, din perioada decembrie 2011 – mai 2012, Gabriel Răsvan Toader, prin intermediul Argentinei Postolache, ar fi pretins de la Stelian Tulcan, în cursul lunii mai 2012, contravaloarea unei cantităţi de 48 mc de beton, în valoare totală de 14.461,36 lei.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Director din Ministerul Economiei, REŢINUT pentru că ar fi luat mită 48 mc de beton

     Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea au dispus reţinerea pentru 24 de ore a lui Gabriel Răsvan Toader, director general al Direcţiei Generale Politici Industriale şi Mediul de Afaceri din cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri la data faptelor, pentru luare de mită.

    În acelaşi dosar au fost reţinuţi Stelian Vlăduţ Tulcan, reprezentant al unei societăţi comerciale, pentru dare de mită, şi Argentina Carla Postolache, pentru complicitate la luare de mită, se arată într-un comunicat de presă al DNA transmis marţi agenţiei MEDIAFAX.

    Potrivit ordonanţelor de reţinere, în baza unor înţelegeri anterioare, din perioada decembrie 2011 – mai 2012, Gabriel Răsvan Toader, prin intermediul Argentinei Postolache, ar fi pretins de la Stelian Tulcan, în cursul lunii mai 2012, contravaloarea unei cantităţi de 48 mc de beton, în valoare totală de 14.461,36 lei.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un valet din India a intrat cu Lamborghiniul unui client în zid, dar hotelul nu vrea să plătească daunele

    Valetul a încercat să parcheze maşina Lamborghini Gallardo însă a intrat cu ea într-un zid de beton, sub privirile oaspeţilor. Paguba a fost estimată la 335 de mii de dolari, însă hotelul de cinci stele refuză să plătească vreun fel de daună proprietarului.

    “Primim oaspeţi ce conduc maşini care valorează o avere, însă acesta a fost un incident izolat”, au declarat reprezentanţii hotelului pentru AFP. Imaginile surprinse de camerele de supraveghere arată cum valetul aduce maşina din parcare, însă pierde controlul volanului şi intră cu ea în zid.

    Valetul a fost dus la spital pentru îngrijiri, dar nu a necesitat şedere peste noapte. Hotelul a declarat că acesta se află, momentan, în concediu medical.

    Maşina aparţine unui om de afaceri din Mumbai, însă la volan se afla vărul acestuia, care împrumutase maşina pentru câteva ore. Autorităţile au deschis un dosar atât împotriva hotelului Le Meridien cât şi împotriva valetului, Arun Kumar, pentru recuperarea prejudiciului.

    Lamborghini Gallardo este o maşină de lux, cu un motor de 550 de cai putere, capabilă de viteze de pâna la 321 de km/h şi se vinde cu preţuri ce pleacă de la 250.000 de dolari.

  • Filipine: Lupta abia a început pentru supravieţuitorii taifunului Haiyan. Localnicii caută hrană şi adăpost, pe fundalul jafurilor şi al riscului de boli contagioase

     După orele terifiante petrecute în vânt, încercând să scape de valurile gigantice care s-au abătut asupra caselor lor, a bisericilor şi şcolilor în care locuitorii credeau că sunt la adăpost, supravieţuitorii se confruntă de câteva zile cu un dezastru cu încetinitorul, dar la fel de îngrozitor.

    Ei traversează un peisaj devastat, nu au apă, hrană şi nu beneficiază de îngrijiri medicale, în timp ce focurile de armă răsună periodic.

    Pe un drum din apropierea aeroportului din Tacloban (centru), unul dintre oraşele cele mai afectate de taifunul Haiyan, Nelson Matobato, în vârstă de 34 de ani, şi soţia sa, Karen, în vârstă de 29 de ani, au petrecut noaptea într-o ricşă. Alături de ei, un sicriu improvizat adăposteşte cadavrele celor două fiice ale lor, în vârstă de şapte şi, respectiv, cinci ani.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro