A trebuit un şoc pentru ca guvernul să înceapă să înveţe să guverneze. Acum îşi dă seama că nu ştie nimic din ce se întâmplă în spitale, în şcoli, în economie, pe aeroporturi sau în agricultură. Parcă se trezeşte dintr-un somn greu şi când se uită în jur constată nu doar că nu are pârghii, ci că nu ştie de fapt ce se petrece în această ţară cu adevărat.
Nu ştie câte echipamente antivirus sunt necesare în spitale, în linia întâi, nu ştie unde sunt medicamentele, nu ştie cine poate produce combinezoane şi măşti, nu ştie ce zboruri sunt şi de pe ce aeroporturi, nu ştie în câte şcoli s-au continuat cu chiu şi vai lecţiile online şi la ce materii, nu ştie ce exporturi de cereale se fac şi de către cine, nu ştie cum ar putea fi suplimentată capacitatea de producţie alimentară a României.
Nu ştie. Şi atunci cum să facă ceva? Ideologic, de 30 de ani i s-a spus că fabricile de tractoare, de combinezoane, de apă oxigenată, de medicamente, de automobile – nu sunt treaba lui. Că nu e treaba lui să dea oamenilor de muncă, că nu e treaba lui să se asigure ca cerealele şi animalele vii produse local – materie primă – să fie procesate local.
Este corect, nu e treaba lui. Dar asta nu înseamnă că nu este RESPONSABIL. Nu înseamnă că nu trebuie să ŞTIE în orice minut cine, unde şi ce produce şi dacă mâine e nevoie de tunuri atunci se vor face în loc de tractoare aşa cum astăzi fabricile de mobilă precum Taparo Satu Mare face milioane de măşti pe zi în loc de canapele pentru Ikea.
În aceste momente grele, la guvern se întorc toţi. De la guvern se aşteaptă salvarea. Un guvern care a rămas de fapt o carapace goală, o butaforie, fără informaţie, fără oameni şi fără pârghii de acţiune.
Nu înseamnă că dacă Ministerul Sănătăţii a predat autorităţilor locale spitalele, acestea trebuie să devină conducte de alimentat conturile politicienilor locali şi ale camarilei lor precum se dovedesc cazul Malaxa sau cazul Satu Mare.
Spitalele – inclusive spitalele judeţene mari, cu sute de paturi şi bugete de 2-300 milioane de euro, de care depind sute de mii de oameni – au fost lăsate pe mâna consiliilor locale şi judeţene, pe mâna primarilor şi a preşedinţilor de consilii judeţene.
Care ce-au făcut când s-au trezit cu aşa bugete şi câteva mii de posturi de umplut în scheme? S-au instalat în vârful grămezii. S-au conectat la conducta de bani şi de posturi pentru camarilă. Şi aşa au ajuns maternităţile de la Bucureşti să fie pline de mame de la Buzău, Giurgiu şi Călăraşi. Localităţi unde condiţiile din spitale sunt deplorabile, deşi bugetele s-au dublat în ultimii cinci ani.
Spitalul din Arad a avut un buget de 414 milioane de lei în 2019, faţă de 174 milioane de lei în 2015. Spitalul din Piteşti a avut 301 milioane de lei, faţă de 120 milioane de lei în anul 2015.
Noroc că la un moment dat cineva s-a trezit în Ministerul Sănătăţii şi a luat departamentele de urgenţă înapoi la centru, plătind medicii corespunzător şi livrând un necesar minim de echipare.
Şcolile, la fel. Într-un amestec nebun de bani de la centru pentru salariile profesorilor dar cu bani de la primării pentru clădiri şi echipamente, au rămas de izbelişte, ruşinea Uniunii Europene.
Ca într-o lume întoarsă pe dos, guvernul face sute de cămine culturale cu zeci de milioane de euro, face stadioane, prin Compania Naţională de Investiţii din subordonarea Ministerului Dezvoltării, dar nu face campusuri şcolare, nu face şcoli.
De ce nu face Ministerul Educaţiei şcoli? De ce nu face Ministerul Sănătăţii spitale?
Se mai fac paşi, oamenii văd că anomaliile sunt prea mari.
Dar, tot în sănătate, centralizarea achiziţiilor s-a făcut degeaba fără o echipă de profesionişti care să meargă direct să cumpere echipamente antivirus sau ce este nevoie direct la producători în China sau Coreea de Sud, nu să aştepte oferte de la firme de băuturi şi cafele care la rândul lor să le cumpere de fapt de aiurea.
Nicăieri în ţările dezvoltate din Occident nu există o asemenea ruptură între guvern, între administraţie şi mediul de business. Iată operaţiunea prin care Germania şi-a asigurat muncitori din România la strâns sparanghel: un exemplu de cooperare între mediul de business şi guvern, de organizare meticuloasă.
Inclusiv în relaţia cu Comisia Europeană. Lozinci şi butaforii, foarte puţine proiecte într-adevăr care să conteze.
România învaţă în această situaţie de criză că poate cere folosirea fondurilor europene într-un mod mai simplu şi mai eficace.
Am scris în Ziarul Financiar de multe ori: de ce nu se pot folosi cei 4 miliarde de euro de la UE din cadrul programului de resurse umane (POSDRU înainte, acum POCU) pentru majorarea salariilor profesorilor, unde sunt mari probleme pentru a aduce la catedră cei mai buni absolvenţi? Nu, trebuie proiecte, mi se răspundea. Nesfârşitele proiecte de antreprenoriat pentru femei în Valea Jiului, sute de pagini de maculatură în programe inventate de recalificări din care în realitate numai consultanţii aveau de câştigat.
Şi uite că se poate. Personalul medical din prima linie a luptei anti-virus, peste 70.000 de medici şi asistente, poate primi direct de la UE un supliment salarial în echivalent de 500 de euro.
Vineri, guvernul a trimis Comisiei Europene propuneri de realocări de bani între programe, a cerut flexibilitate. În sfârşit. Să evaluăm ce nevoi avem şi acolo să meargă banii.
Spitalele au fost luate la Ministerul Sănătăţii. Ministrul Transporturilor a dispus avizarea zborurilor de pe orice aeroport. Parcă se trezesc.
Dar vor constata imediat că decadele în care au devenit nişte butaforii, nişte administraţii cu ştampile dar fără putere şi competenţă, şi-au lăsat urme. Au oameni, au specialişti? O mai fi vreun inginer de poduri sau de drumuri angajat în Ministerul Transporturilor?!