BusinessMagazin

Tag: europa

  • STUDIU: Originile genetice ale europenilor moderni, mai complexe decât se credea

    Cercetarea, publicată în revista Nature, este cel mai recent studiu care foloseşte tehnici sofisticate de investigare genetică pentru a clarifica originile populaţiilor moderne, transmite Reuters.

    Oamenii de ştiinţă credeau până de curând că europenii de astăzi sunt descendenţi ai altor două grupe de populaţii.

    Primii erau vânători-culegători din regiunile vestice ale Europei, care au trăit pe continent de când acesta a fost colonizat prima dată de specia umană în urmă cu peste 40.000 de ani. A doua grupă era alcătuită din populaţii de fermieri care au migrat în Europa în urmă cu circa 7.000 de ani din regiunea care acum acoperă părţi din Siria, Turcia şi Irak.

    Noul studiu a arătat existenţa şi a unei influenţe din partea populaţiei de vânători-culegători din Siberia, pe care cercetătorii i-au numit “vechii eurasiatici nordici”.

    Cercetătorii au aplicat o tehnică de secvenţiere genetică pentru descifrarea genomului unui fermier care a trăit în zona de astăzi a Germaniei, în urmă cu 7.000 de ani, şi a altor opt vânători-culegători care au trăit în urmă cu 8.000 de ani în Luxemburg şi Suedia. Apoi, experţii au comparat genomurile acestora cu datele genetice a 2.345 de oameni din prezent, pentru a descoperi care sunt strămoşii genetici ai europenilor.

    “Studiul nostru arată că originile europenilor sunt mult mai complexe decât ne imaginam anterior”, a declarat Iosif Lazaridis, cercetător la Harvard Medical School. “Se pare că europenii, care sunt de multe ori consideraţi ca fiind un singur grup populaţional în zilele noastre, au de fapt o istorie foarte complexă, cu cel puţin trei grupuri populaţionale amestecate în diferite proporţii în trecutul lor”, a mai spus Lazaridis.

    Aproape toţi europenii au ca strămoşi membri din toate cele trei grupuri de populaţii străvechi. Vechii eurasiatici nordici au lăsat circa 20% din moştenirea genetică a europenilor moderni, deşi aceasta este cea mai mică valoare dintre cele trei grupuri populaţionale.

    Oamenii din nordul Europei, în special din ţările baltice, prezintă cea mai mare proporţie de moştenire genetică din partea vechilor vânători-culegători din vestul Europei. Până la 50% din ADN-ul lituanienilor provine de la această populaţie.

    Europenii din sud au moştenit mai mult din partea vechilor fermieri veniţi din Turcia, Irak, Siria. Până la 90% din ADN-ul locuitorilor din Sardinia (insulă în Marea Mediterană, regiune autonomă a Italiei, n.r.) provine de la aceşti vechi imigranţi care au venit în Europa acum 7.000 de ani.

    Fermierii care au colonizat Europa, venind din Orientul Apropiat, au adus noi cunoştinţe pe continent, domesticind animale, inclusiv porcul şi vaca, cultivând culturi agricole, inclusiv unele tipuri de grâu, orz, mazăre şi linte şi folosind seceri din obsidian (rocă vulcanică de culoare neagră sau brun-cenuşie, care seamănă cu sticla topită, n.r.).

    Johannes Krause, cercetător participant la studiu, genetician la Universitatea din Tübingen şi director la Institutul Max Planck pentru Istorie şi Ştiinţe din Germania, a spus că vechii eurasiatici nordici “fac legătura (de înrudire genetică, n.r.) între europenii moderni şi populaţiile indigene americane (amerindieni, n.r.)”.

    Studiul arată că vechii eurasiatici nordici nu numai că s-au amestecat cu europenii preistorici, dar sunt înrudiţi şi cu oamenii care, acum 15.000 de ani, au trecut istmul îngheţat care lega cândva Siberia de Alaska, răspândindu-se apoi în cele două Americi.

  • STRATFOR: Implicaţiile referendumului scoţian pentru stabilitatea Europei

    Dacă acest referendum se va încheia cu independenţa Scoţiei, se va adeveri că după 300 de ani aproape jumătate dintre scoţieni preferă nesiguranţa economică unei uniuni cu o naţiune străină.

    Timp de decenii, naţionalismul a depăşit problemele economice. Modelul omului economic poate fi un ideal pentru unii, dar este empiric fals. Oamenii sunt interesaţi de bunăstarea economică, dar nu cu excluderea tuturor celorlalte lucruri. În acest caz, aceasta nu cântăreşte mai mult decât dreptul naţiunii scoţiene la autodeterminare.

    Indiferent care va fi rezultatul votului, excepţie făcând o înfrângere covârşitoare a naţionaliştilor, cutia Pandorei s-a deschis şi nu numai în Marea Britanie. Referendumul va re-legitimiza întrebările care au provocat de secole multe conflicte pe continentul european.

    Acest lucru trebuie analizat cu atenţie pe un continent predispus la conflicte extreme şi care este încă plin de graniţe ce nu se suprapun peste cele ale naţiunilor aşa cum sunt ele înţelese din punct de vedere istoric. Catalonia, a cărei capitală este Barcelona, cel de-al doilea oraş ca mărime din Spania, are o mişcare de independenţă semnificativă. Tratatul de la Trianon a divizat Ungaria, astfel că unii unguri locuiesc în România, iar alţii în Slovacia. Belgia este formată din grupuri de francezi şi olandezi (valoni şi flamanzi), care se detestă unii pe alţii. Jumătatea estică a Poloniei a fost confiscată de Uniunea Sovietică, iar în prezent aceasta face parte din Ucraina şi Belarus. Mulţi ceceni şi locuitori din Daghestan vor separarea de Rusia, aşa cum au făcut cei din Carelia care se consideră finlandezi. Există o mişcare şi în nordul Italiei, de separare a oraşelor sale prospere de restul ţării. Războiul dintre Azerbaidjan şi Armenia este departe de a se fi încheiat, în timp ce numeroase alte exemple pot fi găsite în Europa.

    Dreptul la autodeterminare naţională nu se referă doar la dreptul naţiunii de a se guverna singură, ci şi la dreptul naţiunii de a ocupa zona sa geografică tradiţională. Iar cum amintirile cu privire la geografie variază, creşte posibilitatea de conflict. De exemplu, Irlanda. După ce a luptat pentru independenţa de Anglia şi Marea Britanie, dreptul asupra Irlandei de Nord, a cărei identitate naţională depinde din al cui punct de vedere priveşti lucrurile, a rezultat într-un război sângeros care a durat decenii întregi.

    Independenţa Scoţiei va transforma istoria britanică. Aceasta va însemna că insula britanică va fi divizată în două state-naţiune. Anglia va fi vulnerabilă aşa cum nu a fost de trei secole, iar Scoţia va trebui să îşi determine viitorul. Partea dificilă a autodeterminării naţionale este nevoia de a lua decizii şi de a trăi cu ele.

    Subliniind că aceasta nu este o pledoarie împotriva naţionalităţii scoţiene, George Friedman susţine că scopul său este să atragă atenţia asupra puterii enorme a naţionalismului în special în Europa şi în ţările colonizate de europeni.

    Mai important este că deşi destrămarea Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice nu au fost văzute ca precedente pentru restul Europei, Scoţia va fi văzută ca un exemplu. Nimeni nu poate nega că Marea Brtianie este o entitate de o importanţă deosebită. Într-un moment în care criza economică din UE este intensă, destrămarea uniunii britanice va legitima pretenţii naţionale îngropate de decenii.

  • STRATFOR: Implicaţiile referendumului scoţian pentru stabilitatea Europei

    Dacă acest referendum se va încheia cu independenţa Scoţiei, se va adeveri că după 300 de ani aproape jumătate dintre scoţieni preferă nesiguranţa economică unei uniuni cu o naţiune străină.

    Timp de decenii, naţionalismul a depăşit problemele economice. Modelul omului economic poate fi un ideal pentru unii, dar este empiric fals. Oamenii sunt interesaţi de bunăstarea economică, dar nu cu excluderea tuturor celorlalte lucruri. În acest caz, aceasta nu cântăreşte mai mult decât dreptul naţiunii scoţiene la autodeterminare.

    Indiferent care va fi rezultatul votului, excepţie făcând o înfrângere covârşitoare a naţionaliştilor, cutia Pandorei s-a deschis şi nu numai în Marea Britanie. Referendumul va re-legitimiza întrebările care au provocat de secole multe conflicte pe continentul european.

    Acest lucru trebuie analizat cu atenţie pe un continent predispus la conflicte extreme şi care este încă plin de graniţe ce nu se suprapun peste cele ale naţiunilor aşa cum sunt ele înţelese din punct de vedere istoric. Catalonia, a cărei capitală este Barcelona, cel de-al doilea oraş ca mărime din Spania, are o mişcare de independenţă semnificativă. Tratatul de la Trianon a divizat Ungaria, astfel că unii unguri locuiesc în România, iar alţii în Slovacia. Belgia este formată din grupuri de francezi şi olandezi (valoni şi flamanzi), care se detestă unii pe alţii. Jumătatea estică a Poloniei a fost confiscată de Uniunea Sovietică, iar în prezent aceasta face parte din Ucraina şi Belarus. Mulţi ceceni şi locuitori din Daghestan vor separarea de Rusia, aşa cum au făcut cei din Carelia care se consideră finlandezi. Există o mişcare şi în nordul Italiei, de separare a oraşelor sale prospere de restul ţării. Războiul dintre Azerbaidjan şi Armenia este departe de a se fi încheiat, în timp ce numeroase alte exemple pot fi găsite în Europa.

    Dreptul la autodeterminare naţională nu se referă doar la dreptul naţiunii de a se guverna singură, ci şi la dreptul naţiunii de a ocupa zona sa geografică tradiţională. Iar cum amintirile cu privire la geografie variază, creşte posibilitatea de conflict. De exemplu, Irlanda. După ce a luptat pentru independenţa de Anglia şi Marea Britanie, dreptul asupra Irlandei de Nord, a cărei identitate naţională depinde din al cui punct de vedere priveşti lucrurile, a rezultat într-un război sângeros care a durat decenii întregi.

    Independenţa Scoţiei va transforma istoria britanică. Aceasta va însemna că insula britanică va fi divizată în două state-naţiune. Anglia va fi vulnerabilă aşa cum nu a fost de trei secole, iar Scoţia va trebui să îşi determine viitorul. Partea dificilă a autodeterminării naţionale este nevoia de a lua decizii şi de a trăi cu ele.

    Subliniind că aceasta nu este o pledoarie împotriva naţionalităţii scoţiene, George Friedman susţine că scopul său este să atragă atenţia asupra puterii enorme a naţionalismului în special în Europa şi în ţările colonizate de europeni.

    Mai important este că deşi destrămarea Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice nu au fost văzute ca precedente pentru restul Europei, Scoţia va fi văzută ca un exemplu. Nimeni nu poate nega că Marea Brtianie este o entitate de o importanţă deosebită. Într-un moment în care criza economică din UE este intensă, destrămarea uniunii britanice va legitima pretenţii naţionale îngropate de decenii.

  • Un român trebuie să muncească în medie opt ani pentru a câştiga salariul lunar al directorului companiei

    Un angajat al unei companii din România trebuie să muncească în medie opt ani pentru a câştiga salariul directorului general dintr-o lună, diferenţa dintre salariul angajatului şi al şefului companiei fiind cea mai mare din Europa.

    Odată cu numirea sa în fruntea Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF), Mişu Negriţoiu, fostul preşedinte al ING Bank România, şi-a publicat în declaraţia de avere venitul câştigat în fruntea celei de-a şaptea bănci după valoarea activelor de pe piaţa locală. Negriţoiu a încasat anul trecut 2,3 milioane de lei (514.000 euro), echivalentul unui venit lunar de 43.000 de euro, de la ING Bank, unde ocupa funcţia de preşedinte, potrivit datelor din propria declaraţie de avere. Prin comparaţie, salariul mediu al unui angajat din bancă este de circa 900 de euro, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică. Aşadar, un salariat de nivel mediu din ING Bank ar trebui să lucreze aproximativ patru ani pentru a câştiga echivalentul unui salariu al preşedintelui companiei, în timp ce un absolvent care se angajează ajunge la salariul şefului în 12 ani.

    Datele consultate de Business Magazin arată că cele mai mari discrepanţe din Europa între salariile executivilor şi cele ale angajaţilor obişnuiţi cu nivel salarial mediu şi mic sunt în România. Potrivit unei analize a Federaţiei Angajatorilor din Europa (FEE) şi a Eurostat, un angajat cu salariu mediu din România trebuie să muncească 12 zile pentru a lua salariul şefului companiei dintr-o oră lucrătoare, în timp ce angajatul cu cel mai mic salariu din firmă are nevoie de 29 de zile. Aşadar, între angajat şi şef există în medie un raport de 1 la 100, adică angajatul munceşte opt ani pentru a câştiga salariul directorului general dintr-o lună calendaristică. După România, raporturile cele mai dezechilibrate între veniturile şefilor şi angajaţilor apar în Ucraina, Rusia şi Spania. În Bulgaria, de exemplu, un angajat cu salariu mediu câştigă în şapte zile salariul şefului dintr-o oră, iar cel cu salariul cel mai mic are nevoie de 11 zile. Cel mai bine în clasament stă Norvegia, unde şeful câştigă într-o oră cât angajatul în două zile lucrătoare, adică un raport de 1 la 16.

    Problema diferenţelor uriaşe de salarii între CEO şi angajaţi nu este nouă. În Statele Unite ale Americii se discută încă din anii 1970 despre aceste aspecte. Dacă în 1976 un director general câştiga de 36 de ori peste angajatul mediu, în 1993 salariul ajunsese de 131 de ori mai mare. Asta a determinat regulatorii federali să forţeze companiile să dezvăluie, în premieră, detalii despre pachetele executivilor, în speranţa că boardurile vor deveni mai reticente să aprobe pachete gigantice, ca urmare a creşterii transparenţei. „Imediat ce pachetele au devenit publice, în presă au aparut clasamente de salarii, aspect care în loc să ducă la o scădere a condus la o creştere fantastică, pentru că i-a încurajat pe cei din nivelurile de top management să îşi compare salariile între ei“, spune Radu Manolescu, managing partner al companiei de executive search K.M. Trust & Partners. În prezent, în SUA un CEO câştigă de 369 de ori mai mult decât lucrătorul mediu. Bloomberg arată că în top 500 companii întocmit de Standard & Poor’s raportul este 1:204, iar în top 100 companii la nivel mondial este 1:495.

    Dragoş Damian, CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy, observă că nu neapărat salariile directorilor generali care activează în România sunt mari, ci că salariile angajaţilor sunt mici. „Ţările unde se înregistrează diferenţele cele mai mari mari au un nivel extrem de coborât al salariului mediu pe economie şi sunt în general ţări în curs de dezvoltare. Aceleaşi ţări sunt ştiute ca fiind ţări cu nivel sporit al fiscalităţii muncii, al rotaţiei angajaţilor şi al muncii la negru, cu cote ieşite din comun ale evaziunii fiscale şi, în contrast, cu niveluri reduse ale productivităţii“, spune Damian. Şeful Terapia crede că absolvenţii de liceu, şcoli postliceale şi facultăţi intră în piaţa muncii fără pregătire adecvată şi sunt remuneraţi la nivel de începători, întrucât companiile bugetează şi cheltuieli legate de instructajul personalului – unde „costurile sunt enorme“.

  • Piaţa AUTO DE LUX: Vânzările de maşini de peste 100.000 de euro vor creşte cu peste 60% în Europa până în 2017

    Creşterea vânzărilor va începe din acest an, datorită restabilizării nivelului încrederii cumpărătorilor şi a lansării unor noi modele de către producătorii de maşini, punând astfel capăt unei perioade lungi de scădere cauzate de recesiune, potrivit datelor furnizate de compania de consultanţă IHS Automotive.

    “Anul trecut, presiunea economică era încă foarte puternică în regiune, ceea ce i-a făcut pe clienţi să evite să cumpere ceva extravagant”, a declarat Ian Fletcher, analist al IHS Automotive.

    Un alt factor determinant care va duce la creşterea vânzărilor este apariţia unor noi modele de automobile de lux sau a unor versiuni îmbunătăţite ale celor deja existente.

    Astfel, IHS estimează că mai multe modele vor depăşi în 2016 pragul de 1.000 de unităţi vândute, în condiţiile în care în ultimii ani doar Bentley Continental GT, Ferrari 458 Italia şi Audi R8 au trecut e acest nivel.

    Dintre modelele nou lansate, BMW i8, care are un preţ de pornire de 126.000 de euro în Germania, ar urma să fie cel mai bine vândută maşină de lux din Europa anul viitor, cu aproximativ 1.700 de automobile comercializate.

    Audi ar urma să devină lider pe segmentul de lux al pieţei auto în 2016, datorită vânzării a aproximativ 2.400 de automobile din noua generaţie R8, care vor fi lansate anul viitor.

    În primul semestru din acest an, vânzările de Audi R8 au înregistrat un declin de 23% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, cu 545 de unităţi comercializate. În clasamentul celor mai bine vândute modele de lux din prima jumătate a acestui an, modelul R8 este surclasat doar de Bentley Continental GT, cu 874 unităţi, şi Ferrari 458 Italia, cu 871 unităţi.

     

  • Nu aduce ceasul cât aduce anul electoral

    MENŢINEREA DEFICITULUI BUGETAR FOARTE MIC DE CĂTRE ACTUALA PUTERE ”are o singură justificare: supravieţuirea lui Victor Ponta la guvernare până la prezidenţiale, iar după el, potopul„, afirmă fostul ministru de finanţe Gheorghe Ialomiţianu, cerând demisia guvernului pe motiv că politica acestuia de tăiere a cheltuielilor pentru investiţii publice, cu 3,6 mld. lei pe primele şapte luni, a determinat o ”cădere economică abruptă„. Politicianul se referea la proaspăta intrare a ţării în recesiune: economia a scăzut cu 1% în T2 faţă de T1 şi cu 0,2% în T1 faţă de ultimele trei luni din 2013.

    Tabăra guvernamentală a replicat că faţă de prima jumătate a anului trecut economia a continuat să crească totuşi în S1 cu 2,6% în termeni ajustaţi sezonier (raportat la un buget construit pe o proiecţie de creştere de 2,8%). Conform oficialilor guvernului, creşterea PIB va căpăta din nou avânt în a doua jumătate a anului, atât graţie anului agricol bun, cât şi datorită relansării programelor de investiţii, în condiţiile în care deficitul bugetar rămâne confortabil, de 0,2% din PIB după primele şapte luni anului (raportat la un plafon maxim de 2,2% din PIB asumat cu creditorii externi).

    Atât strigătele alarmiste ale opoziţiei, cât şi defensiva plictisită a puterii au trecut însă aproape neobservate dincolo de cercul consumatorilor de declaraţii politice. Leul a traversat o perioadă de apreciere, umflat de banii migratori ieşiţi din Rusia şi Ucraina, costurile îndatorării publice n-au crescut, iar agenţia Moody’s, care îşi programase pentru 22 august reexaminarea ratingului României, l-a lăsat neschimbat. La fel de paşnic a fost şi în iulie, după ce guvernul a insistat să promoveze scăderea CAS în ciuda divergenţelor cu FMI. De la începutul lunii iulie, analiştii BCR începuseră să se refere la ”apropierea alegerilor prezidenţiale şi noua retorică a guvernului în relaţia cu FMI, care ar putea duce la o despărţire amicală în următoarele câteva trimestre„. Nici la nivelul guvernului sau al BNR, nici la nivelul UE sau al FMI nu mai e văzut ca necesar un nou acord stand-by.

    ÎN CE PRIVEŞTE RECESIUNEA, VLAD MUSCALU, ECONOMIST LA ING BANK, AFIRMĂ CĂ ROMÂNIA AR FI PUTUT CHIAR SĂ FI IEŞIT DEJA DIN EA, DACĂ SE VA DOVEDI CĂ DATELE PRIVIND SCĂDEREA CHELTUIELILOR PUBLICE, DE PILDĂ, VIZEAZĂ UN FENOMEN TEMPORAR ŞI NU REFLECTĂ O TENDINŢĂ DESCENDENTĂ DURABILĂ. Muscalu tinde să favorizeze prima interpretare, amintind că modelul practicat în toţi anii de la criză încoace în privinţa cheltuielilor publice a fost acelaşi, cu cea mai slabă dinamică în T1 al fiecărui an şi cu o majorare puternică în T4. Explicaţia constă în dificultatea constantă a guvernelor de a planifica pe tot anul cheltuielile astfel încât să nu fie depăşite limitele de deficit convenite cu creditorii externi, astfel încât atunci când devenea clar că limita de deficit e în siguranţă, adică în general cu ocazia rectificărilor bugetare, ”se dădea drumul la cheltuieli„ în ultimele luni ale anului. Ca atare, ING rămâne pentru moment cu estimarea de creştere a PIB pentru tot anul de 2,9%.

    Şi economiştii Raiffeisen şi-au păstrat deocamdată prognoza de creştere a PIB cu 3,5% pentru tot anul, deşi nu exclud o reducere a ei sub 3% după apariţia datelor mai detaliate de la Statistică, la 3 septembrie. Scenariul luat în calcul include însă o creştere a PIB în T3 şi T4, mulţumită anului agricol bun, poate şi deplasării de accent de la motoarele externe la cele interne ale creşterii şi poate continuării de către BNR a ciclului de reduceri ale dobânzii de politică monetară, pentru stimularea creditării. |n privinţa cursului de schimb însă, principalele riscuri, ca şi până acum, ar fi legate de evoluţiile geopolitice legate de conflictul din Ucraina, dar fără variaţii previzibile prea spectaculoase, cu posibile valori de 4,42 lei/euro la finele lui septembrie, 4,45 în decembrie şi 4,40 în martie.

  • Vladimir Putin acuză europenii că ignoră acţiunile militare ale Kievului împotriva civililor

    Forţele ucrainene “vizează direct cartiere locuite”, a declarat şeful statului rus, potrivit imaginilor difuzate de televiziunile ruse.

    “Din nefericire, numeroase state, inclusiv în Europa, preferă să nu le remarce”, a denunţat Putin, acuzând Kievul că refuză “un dialog politic” cu estul Ucrainei.

     

  • Europa, mai aproape de pornirea tiparniţei de bani?

    În iulie, inflaţia a scăzut în zona euro la 0,4%, de la 0,5% în iunie – cea mai scăzută rată a inflaţiei din octombrie 2009, iar estimarea de inflaţiei pentru august, difuzată la 29 august de Eurostat, vorbeşte de o nouă scădere la 0,3%. În acelaşi timp, şomajul în zona euro a rămas în iulie la 11,5%, iar în Italia a crescut la 12,6%, ceea ce reprezintă recordul ultimilor 40 de ani. În mod surprinzător, chiar în Germania şomajul a crescut cu 2.000 de persoane, iar indicatorii de încredere în rândul managerilor din industrie, construcţii şi servicii şi în rândul consumatorilor au scăzut pe toată linia la nivelul zonei euro. Toate acestea au întreţinut un anumit optimism pe pieţele financiare, în ideea că orice veste proastă despre economia europeană creşte şansele ca BCE să cedeze şi să se lanseze într-un program de relaxare monetară identic cu cele aplicate de Rezerva Federală a SUA.

    Ministrul german al economiei, Wolfgang Schaeuble, a turnat însă apă rece pe speranţele că Banca Centrală Europeană va porni tiparniţa de bani. “Politica monetară a ajuns la capătul instrumentelor sale. Nu cred că politica monetară a BCE are instrumentele să lupte cu deflaţia. Avem nevoie urgent, în schimb, de investiţii, de recâştigarea încrederii investitorilor, a pieţelor, a consumatorilor”, a spus Schaeuble într-un interviu pentru Bloomberg.

    Situaţia din Europa contrastează puternic cu cea din SUA, unde indicele bursier S&P 500 a depăşit pentru prima oară în istorie pragul de 2.000 de puncte la închiderea din 25 august, iar indicele Dow Jones a marcat la rândul său un record absolut pentru interiorul unei zile de tranzacţionare, ajungând la 17.153 de puncte, peste maximul istoric de 17.138 de puncte la închidere atins la 16 iulie.

    Indicii burselor americane au continuat astfel trei săptămâni de creştere susţinută, motivată de perspectivele îmbunătăţite ale economiei SUA, de rezultatele financiare peste aşteptări ale companiilor listate (companiile incluse în calculul S&P 500 au avut o creştere a profiturilor de 8,4% în T2). Actuala perioadă de boom bursier post-criză a început însă de fapt încă din martie 2009, adică de când a început să-şi facă efectul primul val de bani pompaţi în piaţă de Rezerva Federală: de atunci, indicele S&P 500 a urcat cu aproape 196%, iar în ultimul an a câştigat 8%.

  • Referendum pentru destrămarea unui regat. Scoţia va decide dacă se desparte de administraţia de la Londra

    Principalele subiecte de dezbatere sunt legate de viitorul lirei sterline şi de modul cum independenţa Scoţiei ar putea afecta Regatul Unit, Uniunea Europeană sau zona euro.

    Deşi sondajele indică un vot împotriva independenţei, există întotdeauna marja de eroare. Chiar mai mult de atât, în cazul în care votul se dovedeşte a fi negativ, dar rezultatul unul extrem de strâns, parlamentul va trebui să reacţioneze la dorinţa de separare a unui număr semnificativ de scoţieni. Ultimele sondaje arată că peste 40% din scoţieni sunt proindependenţă, iar acest lucru înseamnă că dezbaterea privind separarea de regat nu se va încheia odată cu referendumul din septembrie, indiferent de rezultat.

    Importanţi oficiali britanici, printre care şi prim-ministrul David Cameron, au insistat că statele ce fac parte din Regatul Unit trebuie să transmită un mesaj de solidaritate şi apartenenţă către scoţieni. El a avertizat că dacă nu pot fi convinşi să rămână în regat, cei din Scoţia „se vor trezi într-o ţară diferită”.

    Reacţia oficialilor din statele membre ale Regatului Unit al Marii Britanii sugerează grija acestora faţă de modul în care presa şi societatea civilă tratează subiectul referendumului. Numărul relativ mic de ştiri şi dezbateri din Anglia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord arată o lipsă de interes care ar putea împinge un segment al alegătorilor spre un vot proindependenţă, astfel încât mai mulţi lideri de opinie încearcă, în mod constant, să aducă subiectul în discuţie şi în celelalte state ce pot fi afectate direct de alegerea scoţienilor.

    Într-o serie de interviuri acordate BBC, Cameron a punctat un lucru extrem de important: doar 4 milioane pot vota, însa rezultatul îi va afecta pe toţi cei 63 de milioane ce fac parte din Regatul Unit.

    Scoţia vs. Europa
    Relaţia Scoţiei cu Uniunea Europeană, în cazul unui vot proindependenţă, este încă neclară. Nu există date oficiale care să confirme că Scoţia va moşteni cetăţenia europeană obţinută sub umbrela Regatului Unit în anul 1973, fiind extrem de plauzibil ca noul statut să însemne urmarea procedurii normale de accedere în UE, respectiv prin depunerea candidaturii. Alex Salmond, primul-ministru al Scoţiei, a lăsat de înţeles că apartenenţa la Regatul Unit nu are legătură cu statutul Scoţiei de stat membru, însă oficiali ai Uniunii Europene precum José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, tind să îl contrazică. Poziţia Scoţiei va fi cel mai probabil determinată în urma unor negocieri de natură politică, ce vor aduce în prim-plan interesele celorlalte state membre.

    Consecinţele votului de pe 18 septembrie vor fi numeroase, indiferent de rezultatul acestuia. Dacă Scoţia votează în favoarea separării, atunci va urma probabil o serie de schimbări majore precum adoptarea unei noi monede, ieşirea din Uniunea Europeană odată cu proclamarea independenţei, precum şi modificări în ceea ce priveşte problema istorică a rabatului britanic. Un nou stat înseamnă, automat, o nouă configuraţie geopolitică, iar interesele comerciale din zonă par a pune presiune pentru un vot împotriva independenţei.

    Din punct de vedere politic, în cazul separării urmările sunt evidente: guvernul scoţian condus de Alex Salmond va prelua şi atribuţiile încă ţinute pe Downing Street, numărul parlamentarilor din Westminster se va reduce, iar graniţele vor fi întărite. În cazul în care populaţia decide să rămână alături de ceilalţi membri ai regatului, votul strâns care se conturează va deschide totuşi drumul către discuţii referitoare la modul cum guvernul de la Londra se ocupă de problemele Scoţiei.

    Dintre cei 650 de parlamentari care îşi desfăşoară mandatul la Westminster, 59 sunt trimişi de Scoţia. Dacă votul din septembrie va aduce ieşirea din Regatul Unit, atunci aceste locuri vor deveni disponibile începând cu martie 2016, data la care s-a stabilit declararea autonomiei. Problema este că această dată va veni la zece luni după alegerile generale din regat, fapt care a provocat întrebări legate de durata mandatului pentru parlamentarii scoţieni. Soluţia propusă, şi anume a unui mandat de zece luni, nu a fost primită foarte bine de restul britanicilor, care au propus ca aceste locuri să fie ori eliminate, ori redistribuite către Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.

     

  • Banii publici, ultima speranţă

    Pe vremea guvernărilor Boc, în 2010 şi 2011, România se lăuda cu cea mai mare pondere a investiţiilor publice în PIB din UE; anul acesta, guvernul Ponta vrea să relanseze economia prin creşterea investiţiilor publice, iar partidele de opoziţie au programe economice cu o componentă solidă de investiţii publice şi majorări salariale.

    În toate cazurile, susţinătorii puterii lăudau/laudă statul că ia măsuri de redresare a economiei şi finanţează crearea de locuri de muncă, iar criticii acuzau/acuză statul că nu susţine suficient economia, că nu dă şi mai mulţi bani. Numai căutătorii de nod în papură îşi mai aduc/eau aminte că biblia ideologiei cere ca un guvern de dreapta să ajute economia strict prin reducerea fiscalităţii şi a birocraţiei, iar un guvern de stânga să crească implicarea statului, cu programe de investiţii publice şi subvenţii.

    Acum, aceşti căutători de nod în papură sunt mult mai puţini, nu doar din cauza anului electoral cu confuziile sale de criterii, ci mai ales pentru că distincţiile ideologice nu mai sunt niciunde în Europa la mare preţ. Pe piaţa ideilor s-a întors roata, aproape pe nesimţite, de la speranţa clar afirmată într-o creştere sănătoasă a economiilor, cu companii private şi bănci private care renasc după ce au fost salvate de state şi s-au restructurat, spre speranţa doar pe jumătate recunoscută că poate dacă statele renunţă la ortodoxia pieţei libere şi se implică voiniceşte în economie, ieşirea din criză ar veni mai repede – sau ar veni pur şi simplu.

    Punerea în discuţie a ortodoxiei economice a apărut încă din 2010, de când Banca Centrală Europeană începea să sară peste propriile ei reguli şi să inaugureze şirul de decizii “neortodoxe” care ameninţă acum să culmineze cu lansarea unui program de relaxare monetară cantitativă identic cu cele promovate de Rezerva Federală a SUA. Anul acesta, preşedintele francez Hollande a propus un “plan Marshall” sau “New Deal” pentru economia UE, respectiv alocarea a 2% din PIB european pentru programe de infrastructură energetică, de transporturi şi comunicaţii, cercetare-dezvoltare, educaţie şi sănătate, cu cofinanţare de la BEI. Noul şef al CE, Jean-Claude Juncker, a anunţat şi el un plan de investiţii de 300 mld. euro în aceleaşi sectoare, cofinanţat de BEI şi, în măsura posibilităţilor, de sectorul privat.

    Institutul German pentru Cercetare Economică propune un fond european de investiţii care să facă direct plasamente în sectoarele şi firmele care au nevoie de bani, ocolind băncile. Fondul ar urma să fie finanţat din contribuţiile statelor membre şi din obligaţiuni garantate de ele, funcţionând ca un fel de fond de salvare pentru economia reală, după exemplul celui înfiinţat pentru salvarea băncilor. Însuşi FMI, ştiut la noi ca promotorul reducerii ponderii statului în economie, a cerut în mod repetat Germaniei să-şi majoreze investiţiile publice cu câte 0,5% pe an.

    Numai că reintrarea statului în economie se petrece şi pe alte căi şi cu alte motivaţii decât unificarea economică a Europei. Guvernul polonez a anunţat recent că vrea să păstreze controlul asupra marilor companii rămase în portofoliul său şi că nu va mai derula nicio vânzare importantă de active. Alegerile anticipate din Slovenia, ţară grav afectată de criza bancară, au fost câştigate în iulie de un partid nou-nouţ al cărui şef a anunţat că se opune vânzării activelor importante ale statului şi că opreşte procesele de privatizare începute de guvernul trecut. Atât Ungaria, cât şi Polonia au naţionalizat parţial fondurile de pensii private, spre a-şi reduce datoria publică, iar guvernul Viktor Orban a început să-şi aplice programul de readucere în proprietatea statului ungar a companiilor din energie, utilităţi publice şi a băncilor, majoritatea privatizate cu investitori străini.

    Naţionalismul economic, protecţionismul şi pragmatismul fiscal primează în aceste cazuri, iar dacă ele şi încep să dea roade (economia ungară a avut în T2 cel mai bun trimestru în opt ani), etatismul asumat are toate şansele să nu mai fie condamnat sau să fie doar dojenit de formă de către CE sau FMI, atâta vreme cât cel mai urgent pariu pentru Europa este obţinerea pe orice cale a creşterii PIB, într-un moment când conflictul din Ucraina şi sancţiunile contra Rusiei au început deja să ameninţe UE cu o nouă recesiune. În analizele folosite de pieţele financiare, nu numai democraţia şi statul de drept, dar nici măcar reformele structurale nu mai par să conteze aşa de tare.

    Indiferent că e vorba de Turcia autocratului Erdogan, de Grecia, campioana şomajului european, sau de Bulgaria cu criza ei bancară, evaluările din ultimele luni ale agenţiilor de rating s-au uitat strict la stabilitatea sau la instabilitatea politică, adică la capacitatea guvernelor de a ţine în frâu economia şi de a-şi aplica politicile dorite. N-am enumerat toate acestea în chip de lecţie de urmat pentru România, unde oricum toate partidele abia aşteaptă ocazia să scuture chingile FMI, ci spre a clarifica momentul economic şi politic unde se află Europa. Încolo, fiecare trage concluziile pe care le doreşte.