BusinessMagazin

Tag: prindere

  • Preotul Penitenciarului Bacău, prins când introducea în unitate patru telefoane pentru deţinuţi

     Anchetatorii aveau informaţii că în Penitenciarul Bacău sunt introduse telefoane mobile pentru deţinuţi, astfel că au făcut, vineri, controale în celulele deţinuţilor, în capela bisericii din penitenciar, la casa preotului Octavian Balan şi la locuinţele unor agenţi de penitenciar, au precizat sursele citate.

    Preotul a fost prins în flagrant, acesta având ascunse sub sutană patru telefoane mobile şi suma de 800 de lei, bani care ar fi fost primiţi ca mită de la familiile deţinuţilor.

    Sursele citate au precizat că preotul Balan primea telefoanele de la familiile deţinuţilor, care îl contactau în afara penitenciarului şi îi plăteau între 200 şi 300 de lei pentru serviciile acestuia.

    Preotul introducea telefoanele mobile în penitenciar şi le dădea deţinuţilor la spovedanie, în capelă sau într-o cameră de lângă infirmerie, au mai arătat sursele citate.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum luptă editurile cu avansul internetului

    ECONOMIA POLONIEI A CRESCUT CU 4,5% ÎN LUNA IULIE, toate segmentele din PIB indicând salturi între 0,1 şi 7%. Singurul segment care a scăzut, cu 2,7%, a fost cel al cărţilor şi ziarelor, în condiţiile în care multe dintre cele aproape 1.000 de librării care au mai rămas în Polonia sunt deja în faliment, iar vânzările de cărţi scad de la lună la lună.

    Piotr Marciszuk este, înainte de toate, filosof, apoi scriitor – cu două cărţi lansate –, apoi editor (deţine Stentor Publishing House, cea mai mare editură poloneză pe segmentul de educaţie) şi apoi preşedintele Federaţiei Editorilor din Europa. Dacă ar fi rămas la primele două preocupări, ar fi fost mai liniştit, râde acum polonezul, uitându-se pe geam către Casa Poporului. A venit la Bucureşti la întâlnirea anuală a editorilor europeni, care are loc aici în acest an, dat fiind că Asociaţia Editorilor din România este ultima intrată în FEE, în 2011.

    Din poziţia de proprietar de editură şi din cea de responsabil pentru viitorul editorilor de carte europeni, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Editura sa, înfiinţată în 1993, este specializată pe editarea de manuale pentru ciclurile gimnazial şi liceal, dar businessul este acum ameninţat de o directivă europeană care spune că toate cărţile destinate elevilor vor fi editate în viitorul apropiat de asociaţii guvernamentale, care vor oferi conţinutul gratis.

    Din poziţia de preşedinte al editorilor europeni, lucrurile sunt şi mai complexe. „Tranziţia de la analogic la digital, pe care o trăim din plin acum, schimbă dramatic totul şi este un dezastru pentru piaţa de carte„, crede Piotr Marciszuk, explicând că, dincolo de veniturile editorilor, tranziţia aceasta duce la pierderea de locuri de muncă, la încetinirea afacerilor din domeniu, dar în special la nişte mutaţii care au loc în comportamentul cititorilor.

    Cărţile digitale se vând cel mai bine în UK (10% din piaţa totală de carte) şi Germania (4%), dar în niciuna dintre aceste ţări creşterea vânzărilor online nu a egalat scăderea cărţilor tipărite. Online, cărţile sunt mai ieftine şi cei mai mulţi cititori se aşteaptă să le găsească gratis. „Oamenii au impresia că, dacă e online, editura nu are niciun cost„, spune editorul polonez. Problema costurilor cu cărţile online se poartă şi la nivelul TVA-ului – în cele mai multe ţări europene, inclusiv în România, există TVA redus la cărţi tipărite şi cotă normală de TVA pentru cărţile online – explicaţia constă în faptul că o carte tipărită este un produs, iar o carte online este un serviciu. „Am reuşit să convingem forurile europene că de fapt această diferenţă nu există şi că taxa pe valoarea adăugată trebuie să fie la acelaşi nivel pentru cărţile tipărite sau electronice; până la sfârşitul acestui an, cred că va fi aprobată modificarea legislativă.„

  • Principalul suspect în cazul jurnalistei care a reclamat că a fost violată, prins după ce a încercat să agreseze o altă femeie

     Potrivit Poliţiei Capitalei, bărbatul suspectat că, în 10 septembrie, a violat o jurnalistă a fost prins de poliţişti luni seară, la scurt timp după ce a încercat să o violeze şi pe secretara unei universităţi din Bucureşti.

    Bărbatul a fost ridicat de poliţiştii Secţiei 5 din apropierea locuinţei sale.

    Anchetatorii spun că acesta are antecedente penale, tot pentru infracţiuni cu violenţă. Acesta şi-a recunoscut fapta, după ce criminaliştii au comparat analizele făcute suspectului luni seara cu probele biologice prelevate în cazul violului din 10 septembrie.

    În urma percheziţiei făcute la locuinţa acestuia au fost găsite şi hainele pe care le-a purtat în ziua violului şi care au fost descrise de victimă. Acesta a fost recunoscut din grup de către jurnalista violată.

    Bărbatul, în vârstă de 32 de, nu are ocupaţie. Acesta a fost predat de poliţiştii Secţiei 5 anchetatorilor Secţiei 1, care împreună cu procurorii urmează ca, în cursul zilei de marţi, să propună magistraţilor Judecătoriei Sectorului 1 arestarea lui preventivă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cel puţin 21 de morţi în Mexic, prins între o furtună tropicală şi un uragan

     Ploile torenţiale, inundaţiile şi alunecările de teren provocate de furtuna Manuel, cea mai sângeroasă de până în prezent cu 21 de victime, au cauzat moartea a 14 persoane în statul Guerrero (sud) şi altor şapte persoane în statele Puebla şi Hidalgo (centru), potrivit autorităţilor locale.

    Ploi torenţiale s-au abătut duminică asupra celei mai mari părţi a ţării, din cauza efectelor combinate ale furtunii tropicale Manuel, pe coasta de la Pacific, şi uraganului Ingrid, din Golful Mexic, a anunţat Serviciul Meteorologic Naţional (SMN).

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Recolta care ne încurcă

    Povestea mea, lipsită de tablou săptămâna aceasta, începe pe blogul lui Bill Gates, care publica la începutul lunii iulie lista cărţilor sale de vacanţă. Pentru interesaţi – bănuiesc că sunt – iată-le: “The World Until Yesterday: What Can We Learn from Traditional Societies?” de Jared Diamond; “The Box: How the Shipping Container Made the World Smaller and the World Economy Bigger”, de Marc Levinson, “However Long the Night: Molly Melching’s Journey to Help Millions of African Women and Girls”, de Aimee Molloy; “How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character” de Paul Tough, “Japan’s Dietary Transition and Its Impacts (Food, Health, and the Environment)”, de Vaclav Smil şi Kazuhiko Kobayashi; “Made in the USA: The Rise and Retreat of American Manufacturing” de Vaclav Smil; “Whistling Vivaldi: How Stereotypes Affect Us and What We Can Do (Issues of Our Time)” de Claude Steele; “Patriot and Assassin” de Robert Cook. În listă veţi remarca apariţia lui Vaclav Smil în lista de autori, de două ori.

    Cei de la publicaţia Quartz s-au întrebat cine este necunoscutul Vaclav Smil, care îl pasionează atâta pe Gates, şi au scris despre el; este un profesor universitar canadian pasionat de o sumedenie de probleme şi tendinţe la nivel global, şi mai ales de relaţia dintre om şi natură. Iar în recenzia pe care Gates o face cărţii lui Smil “Harvesting the Biosphere” am descoperit unul dintre puţinele grafice “uau” pe care le-am văzut în ultima vreme. O sa vi-l povestesc: este vorba despre evoluţia cantităţii de biomasă produsă pe planetă în ultimii 2000 de ani şi a procentului destinat omenirii – lemn, cereale, vegetale pentru creşterea animalelor sau pentru materii prime. În urmă cu 2.000 de ani, biosfera producea 200 de gigatone de masă, şi omenirea, 200 de milioane de suflete, se mulţumea cu 0,2% din cantitate. În anul 1000 productivitatea biosferei scădea la 180 de gigatone, iar recolta omenirii, 300 de milioane de persoane, creştea la 0,5%. În 1900 biosfera producea doar 130 de gigatone de masă, iar omenirea (1,6 miliarde de doameni) recolta

    4 procente. În 2013 producţia biomasei este la jumătate din ce era în urmă cu 2000 de ani, cele 7 miliarde de oameni folosind deja 17% din cele 110 gigatone. Dacă sunteţi o persoană întreagă la minţile capului, numerele astea ar trebui să vă îngrijoreze: este vorba despre ce şi cum consumăm şi cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru nepoţii noştri.

    Trec acum la recolta acestui an, socotită a fi record şi la noi, şi aiurea: FAO estimează că producţia mondială de cereale ar urma să crească cu 7,2% în 2013/2014, comparativ cu anul anterior, până la nivelul record de 2,479 de miliarde tone, în timp ce producţia mondială de grâu se va ridica la 704 milioane tone, în creştere cu 6,8% comparativ cu anul trecut şi totodată cel mai ridicat nivel din istorie. La noi e la fel, nu insist.

    Dar, dacă trecem de tonul victorios, putem privi graficul alăturat, care arată evoluţia producţiei de cereale pe cap de locuitor şi prognozele pentru următoarea perioadă. Este luat dintr-un studiu al University of California şi vă poate oferi un motiv bun să exclamaţi “uau”. Şi să vă gândiţi din nou la ce şi cum consumăm şi cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru nepoţii noştri.

    Să ne întoarcem la pirandele politicii. Agricultura românească a fost, ani şi ani de zile, o vacă de muls şi un sprijin pentru PIB-ul neaoş. Mă gândesc că strategia naţională pentru agricultură, pe care preşedintele o supune în prezent dezbaterii publice, ar trebui să înceapă cu cifrele de care pomenesc mai sus, ca să aşezăm lucrurile într-un context mai clar, mai puternic. Ca să vedem cât şi cum cântăresc cele peste un milion de hectare de teren rămase pârloagă în fiecare an al ultimului deceniu şi care înseamnă pierderi de peste un miliard de euro pe an în producţie agricolă. Despre cât de necesară ar fi o instituţie de stat care să controleze piaţa şi preţurile, pentru că, în condiţiile unei recolte mondiale bune, cerealele româneşti nu mai valorează aşa mult, iar producătorii sunt lipsiţi de mijloace de a influenţa piaţa, aşa cum este puternicul FranceAgriMer, o entitate de stat care îşi trage rădăcinile din organizaţii de supraveghere şi susţinere a pieţei cerealelor înfiinţate încă din 1936.

    O recoltă mare înseamnă o grămadă de bătaie de cap, maşini pe câmp, transport, oameni, depozitare şi păstrare, negocieri. Aşa că, decât o recoltă mare, mai bine un import sănătos, cu marje triple, nu? Iar din când în când ne săltăm poalele costumelor scumpe, să pară că facem ceva.

     

  • POZA ZILEI: Dunărea

    VEZI AICI GALERIA COMPLETA

     

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Absolventul “ştie tot”

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Nu m-aş fi gândit la egalitatea acestui adevăr aparent inegal dacă un copil de clasa a doua nu mi-ar fi spus că şi clasa întâi părea la fel de grea atunci, aşa cum este acum clasa a doua. „Eram mai mică şi nu ştiam tot ce ştiu acum, de-asta mi se părea greu„, a spus. „Dar nu pot să fiu clasa întâi când trebuie să fiu clasa a doua …„

    Mecanismul acesta este, din păcate, înţeles de majoritatea dintre noi doar odată cu trecerea timpului, nu înainte.

    Mulţi tineri confundă cantitatea de „tot„ pe care îl ştiu cu capacitatea lor de a se raporta la acele conţinuturi. Astfel, au doar un bagaj de informaţii pe care îl cară cu ei fără să ştie cum să îl folosească. Iar folosirea acestui bagaj se numeşte experienţă de viaţă. Indiferent de vârstă, avem o experinţă de viaţă, adică un grad al expunerii, care girează calitatea demersurilor în care ne angajăm. Adevărul dur este că în fiecare moment al existenţei noastre suntem într-un maxim pe care îl percepem final şi în care ne blocăm.

    Cu acest maxim luăm decizii, punem etichete şi judecăm, ştim exact ce am face dacă am fi alţii, ştim exact ce sfaturi să dăm, culmea, mai ales celor de vârstă sau cu expunere semnificativ mai mare. Tinerii vor să ardă etape, iar adulţii revelaţi îi trag înapoi. Greşesc şi unii şi alţii pentru că întâlnirea generaţiilor are loc pe un teritoriu minat: unii vor să arate cât de mult pot accelera, alţii vor să arate cât de mult pot frâna. Unii ştiu, alţii şi ştiu, şi pot. „Vremea ta/mea„ este babaul revolut cu care se sperie reciproc generaţiile între ele.

    Statisticile care publică rate de şomaj uluitoare în rândul tinerilor absolvenţi trag semnale de alarmă, dar problema este mai mult decât o problemă, este un fenomen social care poate fi, în timp, corectat. Probabil că în următorii zece – cincisprezece ani Europa nu îl va rezolva la nivelul cauzei, ci va găsi artificii şi remedii de la an la an.

    Probabil că sunt cauze multiple, dar una dintre ele este, cu certitudine, atitudinea faţă de învăţare şi aceasta este o treabă individuală, nu o treabă a Europei. Remediile pot fi o treabă sistemică, dar la nivel profund problema este una de responsabilitate individuală, de valori, şi mai precis despre valoarea învăţării. Învăţarea şi atitudinea faţă de învăţătură este o deprindere extrem de grea: presupune responsabilitate, smerenie, răbdare, participare, interes, susţinere, disponibilitate, perseverenţă, nu doar din partea copiilor şi tinerilor care se dezvoltă, ci, în acelaşi timp şi în măsură ceva mai mare, şi din partea adulţilor din jurul lor.

    Sunt destul de puţini cei care au înnăscute dorinţa şi capacitatea de învăţare (fără ca acest lucru să fie neapărat rău, este doar o realitate), cum la fel de puţini sunt şi cei forţati de viaţă să dea o mai mare valoare învăţării. Pentru majoritatea dintre noi a învăţa este ceva greu, neplăcut şi inutil. La vârsta tânără percepem că învăţăm împotriva voinţei noastre şi majorităţii covârşitoare a copiilor nu le place la şcoală. Câtora dintre noi ne-a plăcut?

    Ce este plăcut până la urmă într-un demers coercitiv de studiu? Aceasta este realitatea de la care ar fi util şi înţelept să pornim, nu este nimic de condamnat, apoi încet şi asumat şi cu răbdare, să vindem tinerilor din jurul nostru beneficiile învăţării. Smerenia în puterea exemplului este mai sănătoasă decât comparaţia, încurajarea este mai sănătoasă, dar mai greu de realizat decât controlul, fermitatea ajută mai mult decât agresivitatea, disponibilitatea este mai epuizantă decât nerăbdarea, dar cu beneficii pe termen lung, perseverenţa este mai greu de vândut decât diversitatea.

    Este mai uşor să faci să nu îi lipsească nimic copilului decât să îl înveţi să înveţe.
    Şcoala nu este un scop în sine, ci un instrument la dispoziţia fiecăruia dintre noi, educaţia însă este un scop şi o valoare în sine. Deşi fiecare om este responsabil de alegerile lui, crearea discernământului şi a dorinţei de învăţare este o responsabilitate continuă a adulţilor faţă de copii şi tineri. Nu pentru că ştim noi mai bine, ci pentru că şi înţelegem ceea ce ei doar ştiu.

  • Povestea “Îngerului Morţii”, omul care a ucis zeci de mii de oameni

    Una dintre cele mai sinistre şi mai persistente imagini din al Doilea Război Mondial este filmul sosirii de trenuri cu evrei la Auschwitz. În mijlocul gloatelor care se înghesuie şi al cordoanelor de soldaţi există o siluetă singuratică în uniformă imaculată şi mănuşi albe. Bărbatul îi inspectează pe deţinuţi şi îi dirijează într-o direcţie sau alta – într-o parte aşteaptă brutalitatea, înfometarea şi privaţiunea, dar o şansă slabă de supravieţuire. În partea cealaltă aşteaptă moartea instantanee în camerele de gazare.

    Personajul înspăimântător de rece şi detaşat, care ia decizii de viaţă şi de moarte, este unul dintre medicii lagărului: dr. Josef Mengele.

    În 1983, după extrădarea lui Klaus Barbie, faimosul vânător de nazişti dr. Simon Wiesenthal a publicat o listă cu cei mai importanţi zece hitlerişti pe care dorea să-i aducă în faţa justiţiei. Wiesenthal avea pe atunci 76 de ani şi probabil că înţelesese că şansele de a-i aduce pe toţi zece în tribunal erau reduse. “Dacă i-aş prinde pe toţi, ar însemna o realizare. Dar dacă l-aş putea prinde doar pe Josef Mengele, cred că aş avea sufletul împăcat.”

    Cine a fost acest monstru detestat? Josef Mengele s-a născut în 1911 într-o familie de industriaşi apartinând păturii superioare a clasei mijlocii din Gunzburg, în Bavaria. Firma familiei se ocupa cu producerea de maşini agricole. La 20 de ani, Mengele a intrat în Stahlhelm, o organizaţie militantă de extremă dreaptă, înfiinţată de foşti soldaţi, nemulţumiţi de rezultatul Primului Război Mondial. În anul 1934, s-a alăturat SA-ului, iar în 1937 a devenit membru al NSDAP şi SS.

    Ideologia nazistă a lui Mengele s-a dezvoltat încă din timpul studiilor unicersitare, pe care le-a urmat la Munchen, Bonn, Frankfurt şi Viena. În Munchen a fost atras de teoriile rasiale ale lui Alfred Rosenberg, filozoful nazismului. La Frankfurt-am-Main şi-a primit diploma medicală, studiind cu Otmar von Verschuer, directorul Institutului pentru Igienă Rasială de la Universitatea din Frankfurt. A prezentat o dizertaţie cu o tendinţă clar rasială despre “Morfologia maxilarului inferior la patru grupuri rasiale”. A continuat cu un studiu rasial similar (şi la fel de inutil) despre gura de lup şi buza de iepure. Mengele a fost un nazist rasist meticulosm care i-a urât pe evrei, dar i-a urât şi mai mult pe ţigani.

    Ca membru al Institutului pentru Biologie Ereditară şi Igienă Rasială, Mengele s-a alăturat voluntar la Waffen-SS şi a început să lucreze ca medic militar în timpul invaziei Uniunii Sovietice. A fost decorat de patru ori, dar după ce a fost rănit, a fost declarat inapt pentru serviciul militar – şi astfel a căpătat postul la Auschwitz.

    În anul 1943 a plecat la Auschwitz, unde a activat sub conducerea medicului-şef Eduard Wirths şi unde şi-a desfăşurat cercetările medicale de-acum notorii. Îl interesau gemenii şi a decis să verifice teoriile determinismului genetic, care implica examinarea gemenilor atât vii, cât şi morţi. Un alt subiect de cercetare a fost nanismul.

    Una dintre misiunile lui Mengele la Auschwitz a fost supervizarea selectării deţinuţilor sosiţi în gară. Şi alţi medici din lagăr erau implicaţi în triere, dar dintre toţi, Mengele părea să se bucure cu adevărat de activitatea respectivă, desfătându-l etalarea făţişă a puterii. Adesea apărea la rampele de sosire, chiar şi când nu era de serviciu, şi-şi folosea crăvaşa de călărie cu care indica deciziile sale de viaţă sau de moarte. De multe ori folosea aceeaşi crăvaşă pentru a-i bate pe deţinuţi şi un revolver pentru a-i împuşca pe prizonierii care se mişcau greoi sau erau necooperanţi.

    Potrivit medicilor alături de care a lucrat la Auschwitz, Mengele se mândrea cu rolul său şi era întru totul de acord cu regimul brutal din lagăr. În câteva rânduri, a omorât cu mâna lui deţinuţi, fie cu pistolul, fie cu injecţii fatale cu fenol. Tehnic vorbind, era medic, în sensul că deţinea calificarea respectivă, totuşi comportamentul lui contrazicea în mod grotesc jurământul lui Hipocrate. În loc să salveze vieţi, el ucidea. În loc să uşureze durerile, le provoca. Standardele lui morale sunt demonstrate de ceea ce a făcut când a sosit la Auschwitz şi a găsit 600 de femei bolnave în infirmerie; a ordonat imediat trimiterea lor în camerele de gazare.

    Au urmat după aceea experimentele. Gemenii, subiecţii cei mai de seamă ai lui Mengele, erau ţinuţi într-un bloc special, unde îi putea examina oricând. Îi proteja de muncile fizice grele şi se asigura să fie hrăniţi corespunzător dar continua să-i trateze ca pe simple animale de laborator şi, tot ca pe nişte animale de laborator, îi omora şi îi diseca după bunul lui plac.

    Interesat de legătura dintre culoarea ochilor şi tipul rasial, Mengele a început experimente care implicau injectarea de substanţe chimice în ochii subiecţilor săi. Experimentele provocau dureri şi infecţii, şi cel puţin un copil a murit, iar altul a orbit. Mengele colecta de asemenea “specimene” pentru dr. Verschuer. Se ştie, de exemplu, că şapte perechi de gemeni cu ochi de culori diferite au fost omorâţi prin injectare cu fenol, după care ochii au fost trimişi lui Verschuer.

    Însemnările lui Mengele despre experimente nu au supravieţuit războiului, dar nu există nicio dovadă că vreunul dintre ele ar fi avut vreun fundament ştiinţific sau vreo aplicaţie practică. Suferinţele au fost realmente inutile.

    Poreclit “Îngerul Morţii” de către deţinuţii din Auschwitz, Josef Mengele a lucrat ca medic în lagărul de concentrare până la oprirea experimentelor, cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după care s-a întors în Gunzburg. N-a încercat niciodată să mai practice medicina. A revenit la o etapă anterioară, ocupându-se de reconstruirea companiei familiei, Karl Mengele & Sons.

    Mengele a scăpat cumva atenţiei timp de zece ani după terminarea războiului, când autorul Ernst Schnabel a atras atenţia asupra activităţilor sale din lagărul de concentrare. Au început atunci să fie puse întrebări şi să se ceară judecarea lui pentru crime de război.

    La momentul respectiv, Mengele plecase deja în secret cu familia în America de Sud., iar din 1973 a trăit ca fugar în Paraguay. Vânătorii de nazişti conduşi de Simon Wiesenthal erau pe urmele sale, strângând tot mai mult plasa în jurul lui. În 1979, prietenii lui nazişti din Paraguay au răspândit zvonul că murise. Au publicat până şi o fotografie post-mortem a unui cadavru întins pe masă, cu o cicatruce pe braţul drept, de unde îi fusese înlăturat tatuajul SS. Wiesenthal nu s-a lăsat însă păcălit atât de uşor şi a aflat că persoana decedată era căpitanul SS Roschmann, un alt criminal de război care trimisese 80.000 de evrei într-un lagăr de concentrare din Riga.

    În cele din urmă, a fost exhumat un schelet despre care medicii legişti au declarat că era al lui Mengele; se pare că acesta ar fi murit în anul 1985 în urma unui accident cerebral pe care l-a suferit în timp ce înota.

    Informaţiile sunt preluate din cartea “Cei mai ticăloşi oameni din lume”, de Rodney Castleden, tradusă de Mihai-Dan Pavelescu şi disponibilă în România la editura Meteor Press.

  • DOSARUL VALIZA – Becali: Am falsificat data pe actul privind cumpărarea unui teren, l-am pus pe Piţurcă să semneze

     Completul de cinci judecători de la instanţa supremă a început în jurul orei 12.45 judecarea recursului procurorilor anticorupţie în dosarul “Valiza”, formulat după ce un alt complet de la instanţa supremă a dispus achitarea lui Gigi Becali, Teia Sponte, Alina Florentina Ciul, Victor Piţurcă şi Radu Gheorghe Marino.

    La începutul şedinţei de judecată, preşedintele completului, judecătoarea Livia Stanciu, a dispus ca lui Gigi Becali să îi fie scoase cătuşele.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • REPORTAJ – Amintiri dureroase pentru salvatorii din Bangladesh: Când încerc să dorm, aud strigând: «te rog, fratele meu, salvează-mă, salvează-mă»

     “Mâna mea era plină de sânge la sfârşit şi nu reuşesc să-mi scot această imagine din cap”, mărturiseşte acest salvator, în vârstă de 22 de ani, la aproape o lună după moartea a 1.127 de persoane în prăbuşirea, la 24 aprilie, a Rana Plaza, un imobil de nouă etaje de la Savar, situat la periferia capitalei Dhaka.

    “Când mă duc la culcare, am impresia că mă aflu într-un loc întunecat de unde nu pot să fug”, spune el, explicând că a renunţat la ideea să consulte un psihiatru, în lipsa banilor.

    Drama de la Rana Plaza, cea mai mare în istoria industrială a Bangladeshului, se măsoară, cu siguranţă, în numărul morţilor şi răniţilor. Mai există, însă, un bilanţ psihologic, vizându-i mai ales pe salvatorii care au căutat zi şi noapte timp de aproape trei săptămâni în ruinele imobilului, unde s-au lovit de scene insuportabile.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro