Creşterea economică de 7% în primele 9 luni şi de 8,8% în trimestrul III 2017, anunţată de Institutul Naţional de Statistică (INS), reprezintă o medie naţională a evoluţiilor sectoriale, o rezultantă a minusurilor şi plusurilor, unde – în premieră – minusurile vin din sectorul public, dependent de bugetul de stat, iar plusurile vin din sectorul privat. Cifrele INS sunt tip ”semnal“, arată doar evoluţia pe scurt a Produsului Intern Brut, dar din datele lunare comunicate recent se poate întrevedea contribuţia fiecărui sector la mersul economiei.
Afacerile din industrie, spre exemplu, au un plus de peste 10% pe medie, dar asta pentru că în ramurile privatizate vânzările au crescut cu 15% spre 20% (producţia de autovehicule, confecţiile metalice şi activităţile de rafinare ar fi câteva exemple), în timp ce ramurile unde predomină statul (cum ar fi extracţia cărbunelui) au minusuri de până la 15%. Mai mult, vechea problemă a investiţiilor este prezentă şi acum: cheltuielile publice de capital au un minus de 20,3%, iar la construcţiile inginereşti – lucrările de infrastructură – minusul este de 26%, în timp ce construcţiile de case (particulare) au crescut cu 82,9% şi înmatriculările auto – cu 43,8%.
Practic, toate sectoarele importante ale economiei au avut creşteri cu două cifre în primele nouă luni: comerţul (+11% la auto şi carburanţi, +12.5% la mărfurile nealimentare, +29,9% la livrările online), serviciile profesionale şi pentru populaţie (+13,1%, respectiv +14,1%), transporturile (+14,7%), turismul (+10,8%). Atunci de ce media naţională a creşterii economice este de numai 7%?
Explicaţia nu poate fi alta decât că statul, prin retragerea în locul alocării de fonduri care ar trebui direcţionate către investiţii, nu mai e un factor multiplicator, ci un vector care trage în jos, cel puţin statistic, economia.
Privite dintr-o altă perspectivă, cifrele sectoriale mai arată că industria câştigă tot mai mult teren, agăţându-se de creşterea încă viguroasă a consumului populaţiei (a se vedea avansurile din comerţ, auto şi construcţiile rezidenţiale), dar acoperă într-o măsură deocamdată redusă această cerere, restul venind din import.
Ţările din care noi importăm până şi cele mai banale produse ce puteau fi obţinute aici (să zicem Germania, Polonia, Turcia sau Olanda) ar trebui să transmită României scrisori de mulţumire. Prin cumpărăturile noastre furibunde, le menţinem lor locurile de muncă, le cedăm lor crema profiturilor şi le umplem lor vistieriile cu valută. Ei produc, noi cumpărăm.
Dar – vestea bună – începem să producem tot mai mult, acoperind într-o mai mare măsură şi ce cumpărăm noi (în locul importurilor), şi ce cumpără ei (la export). Şi încă o veste bună: media salariilor nete a crescut (cu 13,5% în septembrie 2017 faţă de septembrie 2016) şi va mai creşte, având în vedere noua criză a forţei de muncă, susţinând – ca putere de cumpărare – şi economia românească, şi economiile altora.
Continuăm, aşadar, cu acest model de creştere economică bazată pe consum şi importuri, cu investiţii şi construcţii în derivă. Acum, în statisticile primelor nouă luni, se mai vede încă ceva: între stat şi privat se produce o ruptură care ar putea avea consecinţe chiar mai grave decât o eventuală supraîncălzire a economiei, câtă vreme sectorul public pare hotărât să anuleze avântul sectorului particular.
