BusinessMagazin

Tag: editorial

  • La dracu’! E pur şi simplu grandios!

    Nu am făcut referire aiurea la papioane şi la probabil deja-uitatul-la-momentul-citirii-acestui-text conflict asupra şefiei Institutului Cultural Român, pentru că disputele acelui moment mi-au adus aminte de două istorioare vechi. Istorioare care au, într-un fel sau altul, legături şi cu alte “breaking news” ale momentului – cazul Hidroelectrica sau cel al fostului premier Adrian Năstase; este vorba de modul în care te raportezi la ceilalţi şi cum judeci faptele.

    Cenzorul politic al Berlinului în perioada Primului Război Mondial era un ins pe nume Hennings, consilier de poliţie; un cunoscător al perioadei, Walter Mehring, îl descrie drept un cap pătrat din serviciile publice, care trăia pentru trei chestiuni. Cele trei pasiuni majore erau vinul roşu, femeile şi expresionismul. Urmarea pasiunii capului pătrat pentru mişcarea expresionistă era existenţa revistei Der Sturm, ferită de orice posibile confiscări. Iar editorul revistei, Herwarth Warden, se număra printre fericiţii care nu puteau fi chemaţi la arme. Preţul pe care Warden îl plătea era adaptat vremurilor: prusacul îi călca des casa, cu ocazia unor petreceri date după ora de interzicere a circulaţiei (stabilită tot de Hennings) pentru a-i bea vinul, în special Pommard de Burgundia, pentru a se iubi cu o artistă de revistă originară din Belgia, bănuită de spionaj şi plasată de editor în grija şi la braţul unui subordonat mediocru şi pentru a discuta despre pictura modernă. Îi plăceau Franz Marc, Heinrich Campendonk şi Marc Chagall (nu avea gusturi rele deloc, în materie de pictură).
    Tabloul în sine era incredibil: prusacul băţos cu mustaţa în furculiţă în mijlocul avangardei artistice berlineze, care mima apucăturile milităroase. Spun asta pentru că pictorul Oskar Kokoschka, unul din favoriţii lui Warden, se deghiza în ofiţer austriac şi participa la beţiile expresioniste; mai mult, era un element de culoare, pentru că de regulă pretindea, la un moment dat, că planează orizontal prin încăpere (era victima unei împuşcături în ureche şi avea tulburări de echilibru).

    De nebunia expresionistă, de vinul de Burgundia şi de urechea lui Kokoschka se leagă o bună parte a artei moderne; dar acum lucrurile s-au schimbat, deşi tot politizate sunt, ba chiar mai mult. Berlinul găzduieşte, câţiva ani mai târziu, o expoziţie de pictură botezată “rod al culturii fasciste”. Desigur, nimic fascist în tablourile expuse, excepţie făcând doar cămaşa neagră în care apărea unul dintre personajele nemurite de Giorgio di Chirico. Dar starul expoziţiei era Modigliani, un pictor care a pierit în 1920 şi nu a mai prins măreaţa Italie a lui Mussolini. Lumea nu prea a dat buzna la deschidere, dar la un moment dat puţinii vizitatori l-au putut vedea intrând chiar pe Hermann Göring, proaspăt numit ministru al celui de-al treilea Reich, şi suita sa. Au tropăit cu toţii, ignorând mâzgălelile de pe pereţi şi s-au oprit în faţa picturii lui Modigliani “Nud întins”, tabloul pe care îl vedeţi alăturat.

    “La dracu’! E pur şi simplu grandios!”, a răcnit grasul asudat, cu mâinile încrucişate marţial pe piept.

    Trei zile mai târziu, în 27 februarie 1933, acelaşi gras asudat dădea ordin ca Reichstagul să fie incendiat.

    Cam asta e: nu-i credeţi când spun că le place arta, ei vor doar vinul. Şi arătaţi cât de des tabloul din pagină; dacă se găseşte cineva care să exclame “la dracu’”, va deveni, dacă nu este deja, un bun politician.

  • Despre frumuseţea unei maşinării de ucis

    În imagine este cuirasatul Bismarck, iar textul pe care îl citiţi este eliberat de orice simbolistică politică. Este, pur şi simplu, una dintre cele mai frumoase maşinării inventate de om, o operă de inginerie şi artă vizuală. Nu a fost nici cea mai mare navă de luptă, nici cea mai puternică şi nu a avut cele mai mari tunuri; Jeremy Clarkson, cel care mi-a oferit inspiraţia pentru acest text, dă Cezarului grandoarea maximă şi cinsteşte, numindu-l cea mai frumoasă navă de luptă, pe Yamato, gigantul japonez de 71.000 de tone care a dat de furcă americanilor în Pacific (Bismarck avea sub 50.000 de tone, iar în materie de tunuri, japonezii trăgeau cu jeepuri în timp ce nemţii trăgeau cu butoaie de petrol – e o figură de stil). Eu aş putea invoca Missouri, mândria US Navy, care a luptat în şi al Doilea Război Mondial şi în conflictul din Coreea, ba chiar şi în Războiul din Golf şi la bordul căreia bucătarul Steven Seagal a kilerit nişte terorişti în Under Siege.

    Dar o să rămân la Bismarck, pentru că este singura navă de luptă de acest calibru care s-a luptat; şi, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

    Unii vor spune că o maşină de omorât oameni nu poate fi frumoasă; replica mea este un clişeu, dar adevărată – oamenii omoară oameni, nu maşinăriile. Iar cuirasatele au fost cele mai ineficiente maşinării de ucis din istorie, fiind mai degrabă instrumente de paradă decât arme, nave care-i făceau pe amirali, pe şefii de state, ba chiar şi pe simplii cetăţeni să se simtă importanţi.

    Undeva la începutul secolului XX un italian, Cuniberti, ofiţer de marină, s-a gândit la tunuri mari şi cuirase impenetrabile, care să ţină piept atacurilor de oriunde ar veni, de pe apă, de sub apă sau din aer. Britanicii au lansat prima navă de acest tip, apoi şi alţii, iar războiul pe mare s-a schimbat – giganţii erau scumpi şi cărau ditamai responsabilităţile, de la moralul armatei sau al populaţiei la destine de politicieni sau lideri, aşa că pe mare cuvântul de ordine nu a mai fost atacul, ci apărarea.

    La 19 mai 1941 Bismarck este trimis în Atlanticul de Nord în căutarea de vase comerciale. Este localizat de patru crucişătoare, care nu-l atacă, mărimea conta. Vin cuirasatul Prince of Wales şi crucişătorul Hood. Britanicii au început să tragă cu o repeziciune remarcabilă, dar complet aiurea. Bismarck a fost mai lent, dar la a cincea salvă l-a lovit pe Hood care a explodat şi s-a scufundat în trei minute. Au scăpat numai trei din cei aproape 1.500 de oameni de la bord. Churchill şi-a mestecat trabucul şi nu a ezitat să lanseze cea mai mare vânătoare din istoria navală. Bismarck a dat piept cu patru crucişătoare, trei cuirasate şi două portavioane, alături de şapte distrugătoare britanice şi, în numai 90 de minute, în largul coastelor irlandeze, totul s-a sfârşit. Cum am spus, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

  • Internaţionala cu aromă de Beaujolais

    Am ales pictura, dincolo de preferinţele personale, pentru că este cel mai curat dintre talente. Un studiou bun de înregistrări şi un maestru de sunet priceput vor putea face oricând o voce divină dintr-o scârţâială sinistră. Dacă scrii, compui sau faci filme, te poţi inspira de la alţii sau poţi chiar beneficia de munca altora (eu o fac în mod curent, îmi spun zâmbind). Un actor se specializează în anumite tipuri de roluri.

    Dar un pictor este talent pur şi ecuaţia include numai mâna sigură, ochiul neiertător, priceperea de a amesteca culorile şi de a alege unghiul potrivit. Un pictor talentat nu trebuie să înveţe despre numărul de aur şi de modul în care îl poate folosi, el va şti asta din instinct. Cei ce au pictat pereţii peşterii Altamira nu aveau noţiuni de compoziţie sau perspectivă şi, cu toate acestea, nu sunt acolo cele mai minunate, mai dinamice şi mai vii animale pe care le-aţi văzut vreodată?

    Iar talentul de a desena nu înseamnă numai linii pe hârtie. Să-i privim pe “Raşchetatorii de parchet” (Les raboteurs de parquets) ai jupânului Gustave Caillebotte. Gustave a fost impresionist, un ins inovator, care a pictat din dragoste de imagine. Nu a ezitat să schimbe, în tablourile sale, geografia locurilor, perspectivele şi unghiurile, atunci când simţea că ar trebui să o facă.

    N-ar fi avut nevoie de pictură, pentru că se trăgea dintr-o familie bogată – vândutul de pături armatei a fost, este şi va fi o ocupaţie poate banală, dar care îţi poate astâmpăra orice năzuinţă, din orice epocă vei fi fiind. Dar tânărul Gustave abandonează cariera juridică şi preferă impresionismul. Un impresionism special, realist, crud uneori – mie mi se pare că are puternice rădăcini în naturalismul lui Emile Zola.

    Cum ziceam, să-i privim pe parchetari. Contre jour, trei personaje şi o cameră lipsită de mobilier, cu nişte dungi ciudate pe podea. Dar asta nu e tot şi nu asta e important.

    Domn’e, tabloul ăsta miroase! A talaş, a sudoare, ba chiar şi paharul de vin de pe colţul mesei lasă o boare de Beaujolais Nouveau. Puteţi auzi sunetul raşchetelor şi mormăiala, să fie o glumă deocheată?, a muncitorului din dreapta. Iar lumina este – şi nimic nu mai trebuie spus – absolut minunată.

    Am auzit un critic important spunând că aceasta este prima reprezentare a muncitorului urban. Pictorii, indiferent de curent, au pictat ţărani şi munca lor, poate vreo fierărie sau poate atelierul cuiva, dar niciodată proletariat urban, şi, mai ales, la modul acesta crud; de altfel, pictura academică nici nu-i prea înghiţea pe uvrieri.

    Acesta va fi fost, de altfel, motivul pentru care tabloului i-a fost refuzată expunerea la Salonul oficial de pictură din 1875 – era vulgar, au spus criticii închistaţi ai epocii. Nu a mai fost vulgar un an mai târziu, la expoziţia impresionistă din 1876, când este expus alături de alte şapte tablouri ale pictorului.

    Supremul talent al pictorului este când vede dincolo de imagine. Şi voi mai spune atât: Caillebotte şi-a pictat tabloul la patru ani după ce un ins a scris nişte versuri şi cu un deceniu mai devreme ca un altul să compună un cântec, Internaţionala pe numele lui.

  • Pictura care l-a omorât pe Napoleon

    Când a fost dezvelit, în 1530, Signoria Veneţiei a făcut cunoscut faptul că oricine va încerca să înstrăineze această pictură va plăti cu preţul vieţii. Era o decizie cu totul şi cu totul neobişnuită, chiar pentru acele vremuri dure. Niciodată o operă de artă nu a fost apărată invocându-se pedeapsa capitală, şi nici de atunci încoace nimeni nu s-a mai pronunţat în acest fel. Era o recunoaştere a calităţilor operei lui Tiţian, şi este momentul să vă spun că lucrarea pe care o priviţi este doar o copie veche, aflată la Palermo. Nimic nu e nou în lume: mai-marii Veneţiei au lansat un concurs pentru tablou, la care au participat trei pictori, dar Tiţian s-a apropiat cel mai mult de cerinţe: avea dinamismul lui Michelangelo şi o cromatică extrem de elaborată.

    Interdicţia Signoriei a funcţionat timp de 272 de ani şi nici măcar cei 18.000 de ducaţi pe care i-a oferit pentru tablou Daniel Nys, un comerciant olandez, o sumă nu mare, ci exorbitantă pentru acele vremuri, nu i-a înduplecat pe veneţieni. Acum, vasul francez, cu preţiosul tablou, porneşte la drum lung, pentru că trebuie să ocolească întreaga peninsulă. Este surprins de o furtună care mătură punţile, iar apa răzbate prin chepenguri şi udă întreaga încărcătură. Pictura lui Tiţian zace în apa sărată a mării până la Marsilia, de unde se îndreaptă spre Paris. Acolo lada este desfăcută de Haquin, expertul francez numărul unu al momentului, care se îngrozeşte la vederea distrugerilor: apa a umflat panoul de lemn pe care se află pictura, iar straturile de vopsea au crăpat şi s-au desprins de suport.

    Expertul lucrează luni de zile, cu o migală apropiată de martiriul sfântului din tablou, şi în cele din urmă, tabloul este mutat pe pânză. Tabloul stă la Luvru timp de 12 ani, iar după căderea lui Napoleon se poate întoarce acasă. Este adusă chiar de marele sculptor Antonio Canova, iar sosirea la Veneţia este un triumf: mulţimi de oameni se înghesuie să vadă pânza, rănită dar vindecată, “care l-a dus la pierzanie pe nelegiuitul care a îndrăznit să o înstrăineze”.

    Martiriul Sfântului Petru îşi reia locul, deasupra altarului de la Santi Giovanni e Paolo. De-a lungul deceniilor pictura începe să îşi piardă strălucirea, iar veneţienii hotărăsc că trebuie restaurată. Este mutată în Capella del Rosario, unde – neatenţie, hazard, soartă? – este distrusă, aproape în întregime, într-un incendiu în noaptea de 15 spre 16 august 1867. Veneţia este tulburată din nou şi se caută, în zadar, vinovaţii. Dispar chiar şi resturile neafectate de foc ale tabloului, care apar, peste ani, într-o colecţie privată din Viena, descoperite de biograful lui Beethoven, istoricul Theodor von Frimmel. Tot la Viena este descoperită lucrarea originală, micul tablou cu care Tiţian a câştigat concursul. Dar nici aceste rămăşiţe şi nici cele şase copii după Martiriul Sf. Petru nu pot compensa lipsa originalului.

  • Eficientizarea lui Manet

    Manet. N-ar mai fi prea multe de spus, sincer: semnează “Dejunul pe iarbă” sau “Olympia”, ambele din categoria “de văzut musai” pentru toată lumea cât de cât cu minţile ordonate, dar şi fâşii excepţionale de viaţă – “Le Bar aux Folies-Bergère”, “Chez le Pere Lathuile” sau “En Bateau”. Alăturat este “Le vieux musicien”, cea mai mare pânză, din punct de vedere al dimensiunilor, pictată de Manet. Şase personaje, dintre care se disting muzicianul, Jean Lagarne, şeful unui grup de lăutari ţigani, băieţelul care ne aminteşte de “Pierrot” al lui Watteau şi insul cu pălărie, băutor de absint într-un tablou mai vechi al lui Manet; specialiştii vorbesc de influenţele picturii spaniole şi a lui Gustave Courbet, cel cu scandaloasa “L’Origine du monde”. Dar nu acesta este subiectul poveştii.

    Ideea este aşa: Manet a murit. Văduva sa cerea 5.000 de franci pe “Bătrânul muzicant”, dar cumpărătorii nu au apărut ani de-a rândul. A venit în schimb nevasta unui potentat local, consilier general de Sena, care i-a oferit 1.500 de franci doamnei Manet, pentru un fragment din tablou, cei doi băieţi de lângă muzician. Văduva ezită, iar vizitatoarea creşte suma la 2.000 de franci. Ia tăcerea văduvei drept o încuviinţare, pune mâna pe un foarfec şi se îndreaptă spre tablou. Ridică tăişul, dar văduva se trezeşte brusc şi exclamă: “Nu, nu, am impresia că îmi asasinaţi bărbatul!…”.

    Văduva Suzanne Manet nu a mai fost la fel de fermă în privinţa “Execuţiei împăratului Maximilian al Mexicului”, o temă istorică pe care Manet a pictat-o de mai multe ori – variante există la Paris, la Copenhaga, la Boston şi, bucăţi, la Londra. De ce bucăţi?

    Din cauza familiei, desigur, care a ţinut tabloul într-o debara şi, pentru a eficientiza, desigur, actul de creaţie al maestrului, au decis să-l marketeze, tot cu foarfeca. Partea cea mai mare din tablou ajunge la un negustor de artă, Ambroise Vollard, care constată lipsurile din tablou şi defectele pricinuite de depozitarea în debara şi îl duce la un restaurator. Acesta se cruceşte: abia terminase de refăcut un sergent pictat de Manet, care se potrivea de minune cu restul.

    Dar sergentul aparţinea pictorului Degas, care, aflând de barbarie, are o izbucnire nervoasă. Degas cumpără şi restul tabloului şi îi cere lui Vollard să meargă la văduvă pentru picioarele sergentului (cel care îşi încarcă arma, dacă aveţi răbdare să cautaţi pe Google) şi o parte din nefericitul împărat şi grupul său.

    Marketarea şi eficientizarea n-ar fi fost depline dacă n-ar fi intervenit imbecilitatea, desigur, pentru că bucăţile de pânză au fost folosite, cum altfel?, la aprins focul. Opera maestrului trebuie folosită la maxim.
    Degas a lipit fragmentele pe care le avea pe o pânză mare, dar după moartea sa tabloul ajunge la Londra, unde este descompus din nou şi fiecare fragment înrămat. Toate fragmentele sunt expuse la Tate Gallery.
    Finis coronat opus.

  • Pierrot, între proiecte şi campanii

    In 1702 ajunge la Paris un tânăr din Valenciennes, cu o cutie de culori în desagă şi cu speranţa de a fi primit în atelierul unui pictor pentru a-şi face ucenicia. Ajunge pe podul Notre Dame la un “producător” de tablouri şi obiecte de cult. Tânărul zugrăveşte chipuri de sfinţi cât e ziua de lungă, o îndeletnicire care-i ţine de foame, dar care nu-l ajută să evolueze. Seara se refugiază în lumea satelor flamande: cântăreţi, dansatori, saltimbanci şi meseriaşi umili.

    Ucenicul are şansa de a fi descoperit de pictorul Claude Gillot, care îl scoate din închisoarea sfinţilor şi îl duce în atelierul său, unde sta să răsară o lume nouă, plină de voie bună. În atelier îşi dau întâlnire pergole aerate, volute şi ghirlande, dansatori, panglici de mătase, păstori şi păstoriţe, flori ce se revarsă din coşuri şi vaze. Un stil decorativ plin de voie bună, o lume cu totul nouă pentru tânărul pictor, stilul Regence din care va apărea firesc, Rococoul. Iar maestrul Gillot este responsabil pentru apariţia pe lume a lui Antoine Watteau, căci el este tânărul ucenic.

    Un ucenic care va schimba rolul învăţăcelului cu cel al maestrului.

    Este pasionat de teatru, la limita dintre vis şi realitate. Culori strălucitoare, Arlechini şi Columbine, chicoteală şi ştrengărie, cântec de mandolină şi ritm de castagniete, o beţie de culori şi tonuri. Visătorul Watteau îi admiră pe giganţii Rubens, Tiţian sau Giorgione, se compară cu ei şi i se pare că este jalnic. El este sărac, urâţel şi bolnav de piept. Nu-i crede pe cei ce-i spun că pictura sa are preţ, ba chiar se înfurie atunci când cineva se oferă să-i plătească un preţ corespunzător pe un tablou. Unui admirator cum este frizerul care îi aduce peruca îi dă tot ce are. Prietenii încearcă să-l ajute, căci boala îl roade încet şi este nevoit să ia pauze din ce în ce mai dese. Nu vrea pomană şi-l refuză pe un Crassus al momentului, care se oferă să-l găzduiască. Se refugiază în singurătate şi îşi impune o cumpătare nemeritată, în timp ce boala se agravează.
    Între timp, pe pânzele sale domneşte fericirea, apare o lume lipsită de suferinţă, insule de fericire, a speranţelor veşnice.

    L-am ales totuşi pe tristul “Pierrot”, fost “Gilles”, tablou expus la Luvru. Unii spun că este un autoportret al pictorului, pentru că tristeţea care răzbate din privirea personajului se potriveşte cu viaţa lipsită de bucurie a pictorului. Pierrot o va pierde mereu pe Columbina, fluşturatica care îl va prefera pe Arlechin, şi este destinat să rămână cu inima frântă. Deşi piesa nu ne spune, Pierrot, Gilles sau Watteau se vor refugia mereu în lumea lor, a speranţei.

    Campania pe acest pământ a lui Antoine Watteau ia sfârşit atunci când pictorul avea numai 37 de ani. Proiectele sale, peste 400 de tablouri, cele mai multe delicate, vesele şi pline de lumină, sunt batjocorite, ba în timpul Revoluţiei Franceze terfelite de-a binelea. Abia undeva pe la 1850 fraţii Goncourt îi recunosc arta şi-l aşază la locul pe care îl merită.

    Ce faci când, obosit de existenţa dusă între trei proiecte şi cinci campanii şi plin de vânătăi de la chestiile tari de care te tot loveşti prin târg, simţi că nu mai poţi? Te refugiezi într-o lume a ta. O fi folositor, o fi sănătos?
    Răspunsul este la tristul Pierrot.

  • Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

    Spectacolul ideilor, analiza viabilităţii unei propuneri de afacere, atractivitatea acesteia, intuiţia şi încrederea – termenii jocului dintre un potenţial antreprenor şi un business angel, ideea de bază a spectacolului televizat – se transformă, de cele mai multe ori, într-un soi de examen nereuşit pe cifre, procente şi termene. Adică omul vine, spune despre ce este vorba, invitaţii se uită în planul de afaceri al omului şi începe ceva de genul “şoarecele şi pisica” pe numere care adunate dau sau nu dau, termene care înseamnă sau nu, procente atractive sau mai puţin atractive. Amănunte care ignoră ideea omului – e adevărat, de cele mai multe ori o pastişă a unei afaceri din străinătate – şi fondul problemei, care este următorul: afacerile sunt, fundamental, un joc care presupun, pe lângă capabilităţi tehnice şi aptitudini antreprenoriale, şi un dram de nebunie, de risc. Or, dacă refuzi o idee bună pentru că omul, vizibil emoţionat, a greşit nişte numere sau pentru că nu i se închide T-ul contabilicesc, mi se pare că nu poţi juca cu succes rolul unui business angel.

    Citind biografia lui Steve Jobs, veţi întâlni momentul în care ditamai Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii fără de care n-ar exista astăzi Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul Jobs şi unul Wozniak făceau un computer. Şi Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat nişte bani mulţi şi pe urmă Apple a devenit cea mai mare companie din lume. Citind, m-am gândit dacă scena s-ar putea repeta la noi. Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia? Când poţi studia încruntat un business plan cu multe coloane cu numere şi un power point cu imagini, grafice şi ghiduşii, într-o întâlnire cu multe personaje care se gândesc la orice, numai la vorbitor şi ideea lui nu.

    În artă, business angel se traduce prin mecenat, iar paralelele merg spre infinit. De decenii bune mecenatul a cam dispărut. Cauzele sunt scăderea influenţei bisericii şi a puterii aristocraţiei şi apariţia unor noi potentaţi, mulţi lipsiţi de anumite competenţe. Toate acestea aruncă artistul într-o zonă apăsătoare, lipsită de confort (e un fel de eufemism).

    Un mecena nu este un colecţionar. Mecena are încredere şi sprijină un om în care crede şi care se poate, astfel, dezvolta artistic, în timp ce colecţionarul cumpără numai ce este consacrat (este explicaţia sumelor din ce în ce mai nebuneşti care se aruncă numai pe un anumit tip de opere de artă). Un artist la început de carieră este nevoit să se transforme, tot eufemistic, într-un soi de saltimbanc, care să distreze pentru a putea atrage atenţia asupra sa.

    Priviţi în acest număr rezultatul simbiozei dintre arhiducele Leopold Wilhem al Austriei şi pictorul David Teniers cel Tânăr.

    Leopold Wilhem a fost un general curajos, un model de principe şi un pasionat de artă. Şi-a cheltuit întreaga avere, un milion de guldeni de aur, pentru galeria sa, ba a făcut şi datorii, cumpărând Bellini, Veronese, Tintoretto, Tiţian, Giorgione sau Bosch. Teniers cel Tânăr, flamand influenţat de Rubens, a fost un pictor delicat, cu o paletă luminoasă, în genul lui Watteau. I-a fost lui Leopold un fel de director de pinacotecă, primul din lume, şi a trăit şi a fost cinstit drept unul dintre marii pictori ai Europei de atunci, în umbra arhiducelui. Pentru a-l onora pe Leopold, i-a pictat galeria, în 12 tablouri de mari dimensiuni, care cuprind sutele de lucrări din colecţia acestuia, cataloage delicate şi amănunţite ale pasiunii, puterii şi nobleţei. Şi tăriei de a spune nu, pentru că trebuie să ştiţi că Leopold a refuzat o coroană de împărat pentru a putea rămâne lângă tablourile sale.

    În termeni moderni, arhiducele nu numai că a intrat în garaj, ci a rămas cu totul acolo, şi asta i-a plăcut.

    Oare scena s-ar putea repeta la noi? Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

  • Medicamentul amar

    Iară nouă cu atât mai puţin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârşitele ştiri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta şi de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din Bucureşti şi din ţară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicaţie: noi, noi, noi, micii noştri, berea noastră, gunoaiele noastre, maşinile noastre. Şi nu înţeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.

    Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiţii care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat şi şi-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos şi un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe şef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modeşti erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inşi trişti, cu vieţi lipsite de senzaţional şi perspective la fel de lipsite de senzaţional. Un grup de tocilari prinşi într-o cuşcă de vise şi bani şi lăcomie, din care nu au ieşit niciodată. Trebuie să fie o viaţă mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.

    Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” şi este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numeşte Adriaen Brouwer şi a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoţiilor umane, al durerii, fricii şi al simţurilor. Se spunea despre el că, leneş şi desfrânat, a lucrat în cârciumi şi a fost pictorul ţăranilor care beau, fumează şi se bat. Dar nu a fost leneş, pentru că a pictat 300 de tablouri (şi a trăit numai 36 de ani), iar în privinţa tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – aţi văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!

    Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoţi; îşi croieşte un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam şi tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioşi, şi bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă şi le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: îşi spală florile pictate cu apă şi râde de şotie. Ajunge la puşcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriaşe pentru mâncare şi băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inşi.

    Se prea poate ca după anumite norme, şi Stephen Ridley şi Adriaen Brouwer să fie nişte paria care refuză să se încadreze în normele societăţii. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artişti care desenează, compun muzică sau scriu cărţi, respectând normele.

    Dar se mai poate ca Ridley şi Brouwer să funcţioneze ca nişte exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâţia alţi artişti nonconformişti, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiţii ajung să se plimbe Lenin, Marx şi Engels prin Trafalgar Square.

    Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?

  • Gioconda împuşcată

    A apărut parcă de nicăieri, în toamna anului 1908, la muzeul Kaiser Friederich din Berlin, iar cetăţenii oraşului s-au înghesuit în jurul vitrinei timp de multe săptămâni pentru a o admira pe Flora, sculptată în ceară de Leonardo da Vinci. Wilhelm von Bode, directorul muzeelor regale, a plătit o sumă uriaşă pentru acea vreme pe bust, 160.000 de mărci, din bani publici (Wikipedia spune că Bode a plătit pe bust câteva lire, dar nu-i credeţi, sursele mele sunt mai bune), iar interesul publicului berlinez pentru Flora este justificat. Cu atât mai surprinzătoare a apărut vestea, în ziarele londoneze, că bustul este un fals, opera unui sculptor englez de la mijlocul secolului XVIII. Toată presa ia foc, iar mulţimea năvăleşte din nou în faţa vitrinei pentru a admira bustul armonios, aproape în mărime naturală. Şi cu surâsul Monei Lisa. Dar un surâs lovit ici-colo de gloanţe şi cu o ureche şi cu coafura topite de un neîndemânatic.

    Sculptorul englez pomenit mai sus se numeşte Richard Lucas, iar un agent de licitaţie, pe nume Cooksey, a povestit presei că bustul este comanda unui negustor de obiecte de artă, Buchanan, îndrăgostit de o pictură veche de câteva secole. Pictura reprezenta o femeie frumoasă, cu flori în păr, cu un zâmbet delicat – se pare că există şi astăzi, într-un loc care se numeşte Basildon Park. Ciudat, Buchanan a abandonat bustul, nu a mai fost interesat de acesta, iar pictura Florei a vândut-o stăpânilor Basildon Park.

    Cooksey (ciudată dorinţa sa de a distruge mitul Florei sau poate îşi trăia intens minutul de glorie) mai aduce un argument, o fotografie a atelierului lui Lucas în care bustul apare, dar cu mâini şi “îmbrăcată” cu o zdreanţă. Fotografia toarnă gaz pe focul îndoielilor, alături de o declaraţie a relativ decrepitului fiu al lui Lucas, în vârstă de 81 de ani, de o gazetă londoneză găsită în interiorul sculpturii şi de insistenţa constantă a lui Cooksey. Contraatacul lui Bode este disperat: el cumpără toate fotografiile lui Lucas, două albume, şi acolo descoperă că acesta scrisese, cu mâna lui, sub imaginea bustului, “The Flora of Leonardo”. Criticii nu sunt descurajaţi, chiar dacă însuşi Lucas pare să-i atribuie bustul lui da Vinci.

    Bustul este studiat cu atenţie, iar Bode poate pune cap la cap o istorie à la Agatha Christie: undeva, într-un conac englezesc, bustul împodobeşte un salon, poate fi al lordului Palmerston, protectorul lui Lucas. Bustul devine ţinta unor cheflii, iar Lucas primeşte misiunea de a-l reface. Sculptorul nu este prea entuziasmat şi îl lasă într-un colţ, sub o cârpă. Acolo îl găseşte un cunoscut al lui Buchanan, care recunoaşte femeia din tablou. Lucas miroase ceva bani din apropierea dintre bust şi tablou şi încearcă restaurarea Florei, dar abandonează proiectul: ceara a devenit friabilă, iar tentativele de a-i adăuga mâini sau un miez mai solid (de gazetă londoneză plus ceva câlţi) eşuează. Flora zace 17 ani într-un colţ de atelier, fără să işte interesul cuiva, nici măcar al fiului lui Lucas. O salvează un negustor de artă, Murray Marks, cel care o cumpără pe nimic şi care o vinde lui Bode.

    Concluzia a tras-o tot un britanic, Kenneth Clark, fost director la National Gallery din Londra, care a regăsit geniul şi iscusinţa lui Leonardo în zonele care au scăpat de răul făcut de Lucas – lucrarea este autentică.
    Ciudat, nemţii nu mai cred asta nici în ziua de astăzi: bustul este etichetat, la muzeu: “Anglia, secolul XIX”, cu semnul întrebării.

    Nu s-or fi uitat la zâmbet?

  • Să dăm bizonului ce-i al bizonului

    La alegerile locale, cetăţeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, aşa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet şi partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziţiei, traseişti ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutaţi cu admiraţie şi consacraţi drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianţe cu diverse denumiri ad-hoc (Mişcarea pentru Botoşani, Alianţa pentru Viitorul Brăilei) şi cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienţi să cumpere un iaurt cu un ambalaj şi un nume nou.

    Asemenea metode, care implică sforţări de gândire şi chiar inventivitate, par o evoluţie faţă de primitivismul gros, deja devenit clişeu, al “găleţilor” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunţate şi dezbătute pe faţă, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanţilor, aşadar am avea de-a face cu o creştere a respectului faţă de un electorat căruia nu i se ascunde nimic şi i se explică limpede mişcările de rebranding. Şi, de ce nu, ar fi şi o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios şi deschis. Cine studiază însă cu atenţie respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreţ mult mai dur decât cel al mutelor “găleţi”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreţ a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancţiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranţi, cu argumentul “Nu ar trebui lăsaţi să decidă dacă vin la vot sau nu; şi acum sunt lăsaţi să decidă şi nu participă la vot!”.

    Exerciţiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declaraţii publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiştilor finuţi” care greşesc imaginându-şi că e posibilă un partid al nepătaţilor şi al necorupţilor şi până la culpabilizarea pe şleau a “celor care refuză să-şi asume o poziţie” între dreapta şi stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciţii reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum şi s-au căznit să se arate respectuoşi faţă de electorat, şi când au fost înjuraţi, şi când n-au înţeles de ce alegătorii votează clovni sau foşti turnători, şi când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituţii. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleţi avem sancţiuni pentru cetăţeni şi în loc de program politic avem rebranding comercial. Conştient sau nu, evoluţia (ori involuţia, dacă vreţi) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forţa pieţelor financiare care îşi impun tot mai evident tehnocraţii şi managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranţa (cu S mare).

    Iar Speranţa cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar şi societatea ca să meargă înainte. Până acum, dispreţul electoratului faţă de politicieni şi viceversa tindea să fie strict local şi ţinea fie de ideea că o anumită parte a cetăţenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comunişti etc. şi că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în ţara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizaţi şi instinctuali, iar politicienii sunt cu toţii corupţi, mincinoşi şi incompetenţi, pe când în alte ţări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL şi USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiştii financiari au fost însă primii care au atras atenţia că între tabere s-au estompat atât diferenţele de programe, cât şi capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorinţelor lor. Nu politicienii ar mai decide, aşadar, ci pieţele, iar câştigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-şi însuşească un mod de gândire în care ţara nu mai e atât un proiect economic, social şi cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficienţă în condiţii de concurenţă crâncenă.

    Perdanţii însă în această ecuaţie nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetăţenii obişnuiţi, adică “bizonii” etern blamaţi fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiştii finuţi” ori “hipsterii” etern visători la o democraţie adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima şansă să priceapă încotro bate vântul, nu au şi tăria de a le spune şi asta pe şleau alegătorilor. Sinceritatea lor ţine atât cât ţine dispreţul exprimabil faţă de cetăţeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înşişi dinainte învinşi de nişte forţe mai presus de ei – or, aşa ceva nu se face să discuţi cu electoratul.