BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • În timp ce americanii se confruntă cu cea mai scumpă piaţă imobiliară din perspectiva accesului la achiziţia unei case, în România noi suntem în cea mai ieftină piaţă imobiliară

    Destul de multă lume consideră că preţurile apartamentelor din principalele oraşe – Bucureşti, Timişoara, Iaşi, ca să nu mai vorbim de Cluj-Napoca – sunt mari, având în vedere creşterea din ultimii ani şi situaţia economică actuală extrem de complicată, începând cu inflaţia mare, dobânzi şi mai mari, scăderea puterii de cumpărare, incertitudine economică şi politică.

    Aşa, ca o paranteză în privinţa preţurilor apartamentelor: în vara lui 2008, când un apartament de două camere în Bucureşti, în Militari, ajungea la 120.000 de euro, cu un preţ pe metrul pătrat ca în Viena, nimeni nu considera că preţul este mare, ci dimpotrivă, totul părea ceva normal. Pentru că am intrat în Uniunea Europeană ne aşteptam să ajungem la acelaşi nivel ca în vest. Acum, când preţul aceluiaşi apartament este de 70.000-80.000 de euro, poate chiar 90.000 de euro, adică cu 20-30% mai puţin, preţul este considerat prea mare, deşi între timp salariile s-au dublat/triplat.

    Pentru că dobânzile la lei au explodat iar rata lunară la un credit ipotecar a crescut cu 60% într-un an, nu multă lume s-a mai dus la bancă să ia un împrumut ca să-şi cumpere un apartament. Cei care totuşi au vrut să facă o tranzacţie au pus banii jos.

    Piaţa imobiliară este puţin mai mult blocată, adică tranzacţiile au scăzut cu 30%, dar preţurile nu au scăzut, aşa cum multă lume se aştepta, ci dimpotrivă, rezistă foarte bine şi chiar cresc în această perioadă de incertitudine economică.

    Peste tot în lume situaţia de pe piaţa imobiliară este tensionată. Spre exemplu, în Statele Unite preţurile au crescut, dobânzile au crescut, tranzacţiile au scăzut.

    Conform unui articol din octombrie din Bloomberg – “How much do I need to make to buy a house” – americanii ar avea nevoie de un salariu de 114.000 de dolari pentru a cumpăra o casă cu un preţ mediu de 412.000 dolari, cu 20% avans şi o rată de dobândă la împrumutul ipotecar de 7,2% pe an. Problema este că salariul mediu în Statele Unite este de 70.000 de dolari brut, conform Fed, banca centrală.

    Cu aceste date, accesul la achiziţia unei case a ajuns cel mai prohibitiv pentru americani din toată istoria lor.

    La noi, vă vine să credeţi sau nu, în august 2023 am ajuns la cel mai “ieftin” preţ la achiziţia unui apartament nou de 50 de metri pătraţi în Bucureşti: cu un salariu mediu de 900 de euro pe lună, ceea ce înseamnă 1.300 de euro brut lunar şi 15.600 de euro pe an, ne trebuie 7,2 ani pentru a cumpăra acel apartament. În ianuarie 2023 indicatorul a fost de 8 ani, în ianuarie 2022 de 8,4 ani, în ianuarie 2021 de 8,3 ani, în ianuarie 2019 a fost de 8,9 ani, în ianuarie 2018 de 9,8 ani, în ianuarie 2015 de 11,6 ani, în ianuarie 1012 de 15,8 ani, în ianuarie 2010 de 17,8 ani, iar în ianuarie 2008 de nu mai puţin de 32,8 ani, conform datelor firmei de brokeraj imobiliar SVN România.

    Deşi mulţi consideră că preţurile la apartamente sunt mari, de fapt în realitate preţurile sunt mici, dacă pot să spun aşa.

    Americanii nu prea îşi pot permite să-şi cumpere o casă, având în vedere cât de scumpă a ajuns piaţa imobiliară.

    Noi ar trebui să ne bucurăm că piaţa imobiliară încă este ieftină, poate cea mai ieftină din Europa Centrală şi de Est, ca să nu mai vorbim de pieţele vestice, iar acest lucru constituie unul dintre atuurile României, alături de faptul că 96% dintre români sunt proprietarii caselor şi apartamentelor în care locuiesc.

    Faptul că avem o piaţă imobiliară care încă nu a fost descoperită reprezintă un punct forte. Să poţi să cumperi un apartament nou de două camere de 50 de metri pătraţi în
    8-10 ani este un lucru extrem de important din punct de vedere social, demografic şi economic. Nu multe popoare îşi pot permite acest lucru.

    Am putea spune că apartamentele noastre noi nu se compară cu cele din vest, nu arată aşa bine, sunt înghesuite, infrastructura din jur este proastă, dar chiar şi aşa gradul de acces compensează acest lucru.

    Românii care au intrat în contact cu piaţa imobiliară vestică, care au stat şi stau în chirie, care au încercat să ia un credit apreciază cât de ieftine sunt apartamentele din ţară, şi de aceea, orice ban pe care reuşesc să îl pună deoparte este investit în achiziţia cash a unei proprietăţi din ţară. 

    Această situaţie nu va dura ani de zile, pentru că în momentul în care vom ieşi din criză preţurile vor avea liber să crească.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu înţeleg de ce românii se mai duc să muncească în construcţii în Anglia, stând în nişte condiţii groaznice, câte opt în cameră, când au de lucru în ţară şi la final de lună rămân cu mai mulţi bani. Nu înţeleg de ce femeile noastre preferă să lucreze ca femei de serviciu în Italia, când în ţară pot câştiga aproape aceiaşi bani

    Problema românilor care au plecat sau care continuă să plece la muncă în străinătate este o durere care nu va trece niciodată. Cinci milioane de români sunt în ţările din Occident, cel mai mare exod din lume după Siria, conform datelor Băncii Mondiale.

    Dacă acum 30-25-15 ani diferenţa de venit dintre ce câştigai în afară şi ce puteai să câştigi în România era mare, acum lucrurile s-au mai schimbat. Există în continuare diferenţe de câştig, dar nu mai sunt aşa de mari, iar dacă pui în balanţă costurile de acolo versus costurile din ţară, s-ar putea ca această diferenţă să nu mai existe. În schimb, acolo eşti un străin, iar în ţară ai familia, ai prietenii, ai tot, într-un fel sau altul.

    Având în vedere aceste lucruri, Sandu Ion, proprietarul firmei de construcţii P.A.B., a spus la Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank la Arad: Nu înţeleg de ce ai noştri continuă să plece să muncescă în construcţii în Anglia, stând în nişte condiţii groaznice, câte 6-8 în cameră, când au de lucru aici, când pot câştiga destul de bine şi în ţară, iar la finalul lunii ar putea să rămână cu mai mulţi bani în mână. Să ştiţi că în construcţii salariile au crescut mult.

    El a continuat: Nu înţeleg de ce femeile noastre preferă să meargă să fie femei de serviciu în Italia, când în ţară ar putea câştiga acum aceeaşi bani. Probabil de ruşine. Este mai bine să fii femeie de serviciu în Italia decât aici, în ţară.

    În HoReCa, care a fost un aspirator extraordinar pentru românii care plecau la muncă în afară, câştigurile reale obţinute (salariu + bacşiş + bonusurile) au ajuns să fie aproape ca cele din ţările occidentale. Un câştig de 1.500 de euro pe lună în mână în HoReCa se poate obţine în Bucureşti, Cluj sau Timişoara. Şi atunci de ce să mai pleci pentru 2.000 de euro la Milano, când numai chiria este acolo de 400-500 de euro, şi asta într-o zonă de nivelul trei?

    Un bucătar sau chef, cum se spune astăzi, poate câştiga fără probleme 3.000 de euro în ţară, la fel ca în Spania.

    În ultimul deceniu, după ce România şi-a revenit din criza din 2008, salariile au crescut destul de mult. Spre exemplu, salariul mediu a crescut cu 150%, iar salariul minim s-a triplat. Salariul mediu a depăşit 900 de euro, iar la anul va depăşi 1.000 de euro net. Salariul minim a depăşit 400 de euro, iar la anul va trece de 500 de euro.

    În Bucureşti salariul mediu a ajuns la 1.200 de euro, iar în principalele oraşe – Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov – salariul mediu depăşeşte deja 1.000 de euro. Stabilitatea extraordinară a cursului valutar leu/euro din ultimii 10 ani, când a crescut cu numai 14%, a făcut ca salariile să aibă o creştere accelerată în euro, recuperând destul de mult din decalajul faţă de Occident. Dacă s-ar lua în considerare costul vieţii între piaţa occidentală şi cea românească, aceste diferenţe salariale s-ar diminua semnificativ.

    În Occident chiria îţi ia 30-50% dintr-un câştig, ca să nu mai vorbim că foarte greu te-ai putea apropia de achiziţia unei case. În ţară, cu 40% dintr-un salariu de 1.000 de euro poţi să iei fără probleme un credit la bancă pentru un apartament. Chiar dacă la alimente nu ar fi o diferenţă foarte mare între piaţa occidentală şi cea românească, la utilităţi, la transport, la servicii, la serviciile medicale, diferenţele sunt destul de mari.

    În IT, mulţi au înţeles că e mai bine să rămâi în ţară şi să lucrezi remote pentru piaţa externă decât să te relochezi acolo. La finalul lunii îţi rămân mai mulţi bani în România decât ţi-ar rămâne în Occident.

    Şi nu numai IT-iştii au ajuns la această concluzie, ci şi mulţi corporatişti, care şi-au dat seama că deşi există diferenţe salariale între România şi un post în afară, această diferenţă se anulează când se ia în considerare costul nivelului de trai.

    Mulţi pleacă nu neapărat că ar câştiga mai mult din punct de vedere financiar, ci pentru a-şi trece în CV că au o experienţă internaţională, care le-ar putea aduce o creştere salarială semnificativă la următorul job.

    În ultimul timp numărul celor care pleacă din ţară s-a mai atenuat cu numărul celor care revin în ţară, deşi în continuare cei care pleacă la muncă în afară sunt mai mulţi. Dar diferenţele nu mai sunt ca înainte.

    În sectorul medical, care bineînţeles are un alt statut şi nivel salarial faţă de cei care lucrează în construcţii, HoReCa sau ca femei de serviciu, creşterea salariilor din 2018 încoace a făcut ca diferenţa salarială să nu mai fie atât de mare.

    Sunt medici sau proprietari de clinici medicale private care spun că sunt medici în ţară care au ajuns să câştige la fel ca în Occident. Practic, nu ar mai exista motivaţia financiară pentru a pleca la muncă în afară, ci dimpotrivă. Aşa se face că, deşi nu este un trend major, există medici români care au lucrat în afară şi care acum au revenit şi vor să revină în ţară.

    La Conferinţa ZF/BT ”Sănătatea în prim plan” organizată joi la Iaşi împreună cu Banca Transilvania, Alexandru Baciu, proprietarul clinicii Alchimeia, spune că ultimul venit în clinică este un medic român din Canada, care s-a relocat aici pentru că ajuns la concluzia că nivelul de trai este mult mai bun decât avea acolo. Motivaţia financiară a contat mult în decizie, pe lângă familie – salariile sunt relativ la fel, dar costurile sunt mult mai mici.

    Sunt din ce în ce mai multe exemple de medici şi asistente care au revenit în ţară.

    Dacă România ar mai avea un deceniu de creşteri salariale susţinute, de 10% pe an, iar cursul valutar leu/euro ar rămâne la fel de stabil, diferenţele salariale între România şi pieţele de muncă occidentale s-ar reduce foarte mult, iar reîntoarcerea în ţară a din ce în ce mai mulţi români care au plecat la muncă în afară ar putea să se transforme într-un trend evident, nu ar fi o excepţie, cum este acum.

    Dar important este ca economia să crească pentru a putea plăti noile creşteri salariale. 

  • Drama multor oraşe din România şi de ce locuitorii lor cred că ţara şi economia merg într-o direcţie greşită, că democraţia şi capitalismul nu le-a adus nimic: centrul oraşelor cade peste ei, indicând o sărăcie implacabilă, dar în schimb antreprenorii locali sunt prosperi

    Acum o săptămână, am avut la Arad Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank (un turneu în oraşele ţării), unde a fost o discuţie extrem de interesantă şi aprinsă cu antreprenorii locali din această zonă, având ca temă următoarele subiecte:

    – Guvernul, adică cei de la Bucureşti, iau decizii împotriva economiei, împotriva companiilor, nimeni nu se consultă cu noi;

    – evoluţia economiei – economia se târâie;

    – industria – nu mai avem industria pe care o aveam în perioada comunistă şi în perioada interbelică;

    – forţa de muncă – statul trebuie să găsească şi să vină cu soluţii;

    – educaţia – nu mai avem şcoală, nu se mai învaţă ca înainte, absolvenţii sunt total nepregătiţi, nu ştiu ce înseamnă munca;

    – lipsa finanţării din partea băncilor – avem nevoie de scrisori de garanţie ca să intrăm la licitaţii iar băncile nu ne dau, dobânzile sunt mari iar străinii vin cu finanţări de afară la dobânzi mai mici şi nu putem concura cu ei;

    – lipsa capitalului autohton – nu putem concura cu firmele străine care au capital propriu;

    – viitorul Aradului, viitorul judeţului – care sectoare ar putea să crească: logistică, energie, agricultură.

    Fiecare antreprenor are părerea lui, fiecare vede lucrurile într-un anumit fel.

    Ce m-a frapat este faptul că oamenii de afaceri, antreprenorii de la nivel local nu prea cred că economia a crescut, deşi au cel mai bun exemplu – că businessul lor a crescut.

    Economia României s-a dublat în ultimul deceniu iar PIB-ul, care exprimă valoarea adăugată de către companii într-un an, a crescut de la 140 de miliarde de euro în 2014 la 280 de miliarde de euro în 2022 şi va încheia acest an cu 320 de miliarde de euro.  

    Ei privesc datele statistice cu neîncredere, cu circumspecţie, deşi ei au contribuit, prin businessul lor, prin ceea ce au realizat şi realizează zi de zi în activitatea lor economică, la această creştere a PIB-ului.

    Dacă ei văd aşa, atunci cum privesc locuitorii oraşului/judeţului, angajaţii lor, evoluţia economiei?

    Iar aici ajung la ideea acestui articol: nu cred că Aradul este din punct de vedere economic un oraş sărac şi un judeţ sărac, cu antreprenori săraci, ci dimpotrivă, dar în schimb centrul Aradului, cel pe care îl vezi cu ochiul liber, emblema unei întregi zone, cade efectiv peste tine, la propriu şi la figurat.

    Centrul Aradului este foarte mult rămas în urmă, sunt clădiri care rivalizează cu clădirile bombardate din Ucraina, iar în magazinele din centru poţi oricând să filmezi o secvenţă de film care să amintească de perioada comunistă (Demult nu am mai văzut un magazin de feronerie).

    Pentru că centrul oraşului este cum este, locuitorii, cei care trăiesc acolo, cred că nu s-a schimbat nimic în ultimele decenii, cred că acest capitalism nu a adus nimic bun ci dimpotrivă, doar i-a îmbogăţit pe unii, iar pe cei mai mulţi i-a trimis în sărăcie. Copiii au plecat din oraş fie în Timişoara, fie în Cluj, fie în Ungaria, fie în lumea occidentală, iar populaţia pe care o întâlneşti în centru îmbătrâneşte an de an.

    Mulţi se întreabă, chiar şi dintre antreprenori, ce ne-a adus intrarea în Uniunea Europeană în afară de faptul că străinii, multinaţionalele au venit să ne folosească forţa de muncă ieftină şi să scoată profitul din ţară, ne-au furat oamenii, care au plecat la muncă în afară, ne-au luat fetele.

    Mulţi se uită peste drum, în Ungaria, şi cred că Orban face mai multe lucruri pentru ţara lui decât fac cei de la Bucureşti pentru România (nimeni nu crede, dintre antreprenori, dacă le spui că în perioada Orban economia Ungariei a scăzut, iar România a crescut – Ce model politic şi economic preferaţi? Cel al lui Viktor Orban din Ungaria, cu retorica lui naţionalistă, împotriva Bruxelles-ului şi remaghiarizarea economiei, sau modelul românesc, cu Iohannis absent, cu cumetria politică de la noi, cu guvernele de la Palatul Victoria fără nicio strategie?)

    Pentru că le-au plecat copiii de acasă, părinţii sunt supăraţi şi nervoşi pentru ceea ce se întâmplă în România. Iar centrul Aradului, care cade peste tine, le confirmă zi de zi faptul că lucrurile merg din ce în ce mai rău.

    În datele statistice din Anuarul de business al României pe care îl realizează Ziarul Financiar, Aradul nu stă aşa de rău din punct de vedere economic: a reuşit să atragă investiţii străine de 1,5 miliarde de euro (alte judeţe nu au depăşit nici 50 de milioane de euro în 30 de ani), iar PIB-ul pe cap de locuitor a ajuns la 14.600 de euro, faţă de 18.500 de euro în Timiş şi faţă de 12.200 de euro în Bihor.

    Dacă ne uităm la numărul de maşini la 1.000 de locuitori, vedem că Aradul are 436, faţă de 472, cât are Timişul.

    La nivelul puterii de cumpărare, Aradul este la 112% peste media naţională, Timişul este la 120%, Bihorul este la 96%, în condiţiile în care media naţională este 8.000 de euro pe cap de locuitor.

    Raportat la numărul de companii înfiinţate la 10.000 de locuitori, Aradul are 54, Timişul are 79, Bihorul are 64, iar Iaşiul are 57.

    Cifra de afaceri a companiilor din judeţ a ajuns la 31 de miliarde de lei la finalul lui 2022, faţă de Bihor, care are 39 de miliarde de lei şi faţă de Timiş, care are 74 de miliarde de lei.

    Pentru că are o scădere demografică mai accelerată, în Arad s-au livrat în perioada 2017-2021 doar 3.700 de locuinţe noi, faţă de 8.900 în Bihor şi 26.500 în Timiş.

    Creditele ipotecare acordate de către bănci au ajuns la un sold de 1,48 de miliarde de lei în Arad, faţă de 6,1 miliarde de lei în Timiş şi 2,2 miliarde de lei în Bihor.

    La nivelul şcolilor, Aradul înregistrează o scădere de 10%, ajungând la 158 de şcoli, faţă de 240 de şcoli în Timiş, care o scădere de 6%, şi 206 şcoli în Bihor, care are o creştere de 0,5%.

    Salariul mediu a fost în ianuarie 2023 de 3.668 de lei net în Arad, faţă de 4.613 lei în Timiş şi 3.373 de lei în Bihor.

    Iaşiul a reuşit să reînvie din punct de vedere economic pentru că Iulian Dascălu a făcut complexul Palace în centrul oraşului, ceea ce a atras după sine construcţia de clădiri de birouri şi a temperat exodul tinerilor în afara ţării. Pentru că a avut mall şi clădiri de birouri, Iaşiul a reuşit să atragă investiţii străine care să folosească aceste clădiri de birouri, acolo unde valoarea adăugată şi salariile sunt mai mari.

    La fel s-a întâmplat şi în Timişoara, ca să nu mai vorbim de Cluj.

    Aradul are 692 de angajaţi în IT conform datelor statistice naţionale, Timişul are 14.900, Bihorul are 1.500, Clujul are 22.600, iar Bucureştiul peste 60.000.

    Aceasta este doar o succesiune de date statistice, dar ceea ce se vede cu ochiul liber rămâne pe retină şi în mintea (în primul rând) a locuitorilor, a celor care trăiesc acolo.

    Locuitorii, antreprenorii, oamenii de afaceri aşteaptă totul de la autorităţile locale şi centrale. De la Bucureşti, Guvernul poate da doar nişte bani, dar viaţa într-un oraş aparţine doar celor care stau acolo.

    Antreprenorii au alternative, se pot duce la Timişoara, la Budapesta, sau chiar la Viena. Ceilalţi, pentru că au mai puţini bani, sunt blocaţi la nivel local şi se uită în jur.

    Nu poţi să ţii copiii acasă, nu poţi să atragi alţi copii sau alte familii dacă nu ai ce să le oferi. Nu este vorba doar despre un loc de muncă, ci este şi despre entertaiment, despre mall-uri, despre cinematografe etc. Dacă nu ai aceste lucruri, tinerii vor căuta să plece.

    Exemplul Aradului, unde infrastructura internă cade peste tine, se regăseşte în foarte multe oraşe din România. În schimb, la nivel local, antreprenorii sunt cu mult peste starea oraşului.

  • La cât a ajuns să câştige un barman, care nu pleacă acasă fără 10.000 de lei pe lună, net, îmi vine să mă fac eu barman şi să îl las pe el să fie patron în locul meu, ca să vadă cum e şi cu ce probleme mă confrunt

    Toată lumea, toate companiile, toţi patronii, toţi directorii pun pe primul loc în topul problemelor cu care se confruntă lipsa oamenilor. Nu au cu cine să lucreze, nu-i găsesc, iar dacă-i găsesc aceştia nu au chef să muncească, se supără din orice şi pleacă imediat, nu poţi să le spui nimic (mai ales celor din noua generaţie), nu au cultura muncii, nu au respect pentru patroni, pentru cei care le plătesc salariul etc. Cum am ajuns în această situaţie, este o problemă de bani, adică salariile sunt prea mici în România? Nu, răspund patronii, chiar deloc. Salariile au crescut mult în România în ultimii ani şi cresc în continuare. Sandu Ion, proprietarul P.A.B., o firmă de construcţii din Arad, spune că „la mine, un inginer constructor câştigă peste 5.000 de euro pe lună”. Românii în continuare cred că în afară se câştigă mai bine, dar dacă iei în considerare cu cât rămâi în mână în străinătate după ce plăteşti chiria, maşinile, după ce mănânci, este mai puţin faţă de cât poţi să câştigi în România. În domeniul serviciilor, iar cel mai expus domeniu este HoReCa, situaţia este groaznică. Toţi proprietarii de cafenele şi restaurante se plâng de angajaţi, de modul cum aceştia lucrează, de faptul că aceşti angajaţi, începând de la la barman, ospătar/chelner, până la femeia de serviciu, ajung să câştige foarte mulţi bani, fără a da prea mult înapoi. Mihaela Popescu, patroana unui restaurant din Piaţa Amzei din Bucureşti, Viena Brasserie, a spus la ZF Live că un barman a ajuns să câştige şi peste 10.000 de lei pe lună (salariu, bacşiş, comenzi speciale), dar dacă îl superi cu ceva, a doua zi nu mai vine. Îmi vine să mă fac eu barman şi să îl las pe el în locul meu să fie patron, să vadă cu ce probleme mă confrunt, a menţionat ea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ospătari/chelneri, iar o femeie de serviciu a ajuns să ceară 4.000-5.000 de lei pe lună, şi tot consideră că este puţin, a adăugat ea. Aceeaşi situaţie este valabilă în toate restaurantele şi cafenelele. Patronii spun că au ajuns să plătească ca în Vest, dar fără să primească la schimb munca pe care o depune un angajat acolo. Şi mulţi se întreabă de ce. De ce un român care se duce în afară munceşte, iar în ţară acelaşi job îl face în sictir, stă toată ziua pe telefon, dacă îi spui ceva, dacă îi atragi atenţia, a doua zi nu mai vine la muncă, reclamă patronii. Sandu Ion spune că nu mai există o cultură a muncii, iar asta vine din educaţie, din şcoală, din ceea ce învaţă copiii. La şcoală nu se face educaţie antreprenorială, nu se face educaţie de business, iar ei nu înţeleg cum se câştigă banii, din ce vin banii pe care îi primesc ca salariu, a adăugat el. Toţi cred că a fi patron este ceva tare, dar nimeni nu ştie cu ce se confruntă un patron, care sunt problemele lui, începând de la a vinde un produs sau un serviciu, a încasa banii şi a reuşi să plătească salariile. Ca să nu mai vorbim de relaţia cu statul, cu autorităţile, care tot timpul pun beţe în roate celor care fac business, susţin patronii. Această situaţie se regăseşte în toate sectoarele din economie, nu numai în HoReCa. Din ce în ce mai mulţi patroni încearcă să rezolve problema oamenilor, problema personalului, cu muncitori asiatici, dar nu toate poziţiile din organigramă se pretează pentru acest lucru.

    Este adevărat că muncitorii asiatici vin pe salarii mai mici, au un anumit respect la început pentru cel care i-a adus şi îi plăteşte, dar şi aceştia încep să preia atitudinea angajaţilor români după un an de zile, menţionează patronii. Nu toate lucrurile pot fi rezolvate prin salariu, prin creşterea lui, pentru a atrage mai mulţi candidaţi pentru un anumit job. Chiar dacă salariile cresc, atitudinea este aceeaşi. Este exact situaţia din sectorul medical, acolo unde medicilor li s-au majorat substanţial salariile, dar cu toate acestea unii dintre ei continuă să ia şpagă. Nimeni nu are o soluţie în privinţa atitudinii faţă de muncă, dar toţi indică şcoala ca fiind principala problemă a societăţii româneşti, iar de aici, acest lucru se răsfrânge peste tot. Dacă nu eşti cu nervii tari, dacă nu ai suficientă determinare, dacă nu reuşeşti să treci peste toate problemele care apar în fiecare zi, este destul de greu să fii patron în ziua de astăzi, cel puţin în HoReCa.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu avem nicio admiraţie pentru cineva care face şi vinde clătite. În schimb, avem o admiraţie capitalistă pentru cei care iau mită şi nu sunt prinşi

    Am pornit de la un articol, o opinie din ZF scrisă de un cititor, cu un titlu extrem de interesant – „Mai vinde fiică-ta clătite?” –, aşa că, în esenţă, domnul Băcanu Gheorghe, autorul articolului şi un cititor constant al ZF, scrie cum un prieten de-al lui l-a întrebat ironic dacă fiica lui mai vinde clătite. Fiica domnului Băcanu are un business foarte onorabil de peste 10 ani de producere şi vânzare de clătite. Oare chiar aşa de josnic e să prepari şi să vinzi clătite? se întreabă domnul Băcanu. „Maliţiozitatea sau ironia întrebării a vizat (cred?!) atât iniţiativa privată a fiicei mele, cât şi faptul că aceasta are ca obiect de activitate prepararea şi comercializarea clătitelor”, scria în opinia sa domnul Băcanu, un inginer auto care lucrează într-un service. Cei care vând clătite, cei care vând hamburgeri, cei care vând sirop, ceai, limonadă, cei care vând pizza, prăjituri, tricouri, adică micii antreprenori, se confruntă cu o ironie publică majoră. Ce fel de patron eşti dacă tu vinzi clătite? Clătite pot să fac şi eu acasă! Ce fel de patron eşti tu dacă vinzi hamburgeri? Ce fel de patron eşti tu dacă munceşti sau dacă munceşti astfel încât să fii confundat cu un angajat?! Este o contradicţie în termenii capitalismului. Nu poţi să te numeşti patron dacă vinzi clătite. Faci capitalismul de râs. Cuvântul antreprenor nu impune respect nici în faţa angajaţilor, nici în faţa clienţilor, nici în faţa publicului, aşa cum impune respect cuvântul patron. Marea majoritate dintre oameni, dintre cetăţenii noştri nu dau doi bani pe cineva care vinde clătite, care are un food truck de unde iei un sandviş la un târg, nu dau doi bani pe cineva care face clătite. Dar în schimb au cel mai mare respect pentru cei care dau tunuri, pentru cei care fură, pentru cei care iau mită, pentru cei care sunt corupţi, pentru cei care învârt două hârtii şi fac un milion. Din clătite nu poţi să devii milionar, dar din mită da. Toată lumea a auzit de cazul lui Dumitru Buzatu, şeful consiliului Judeţean Vaslui, baronul Vasluiului de 30 de ani, baronul celui mai sărac judeţ din România, care a fost prins luând mită 1,25 milioane de lei. Discuţia publică nu s-a învârtit în jurul ideii de corupţie, de mită, ci în jurul faptului că a fost atât de prost, încât a fost prins. Într-o lume a criptomonedelor, care a fost creată special pentru a primi şi a transfera banii negri, cum să iei cash şi să fii prins tu, personal? Există un respect declarativ, admirativ pentru cei care au făcut bani, pentru cei care fac bani din relaţiile pe care le au, din intrările pe care le au, din contractele pe care le obţin. Există un respect pentru cei care dau şi iau mită! Pentru cineva care face şi vinde clătite, pentru cineva care face şi vinde hamburgeri, nu există niciun respect. Doar o ironie. În lumea capitalismului de la noi, dacă ai o maşină medie nu poţi să fii văzut ca patron. Eşti un patron sărac. Dacă în schimb ai o maşină de brand de la 100.000 de euro în sus, toată lumea se uită admirativ la tine, eşti un adevărat patron, chiar dacă în realitate nu ai niciun ban în buzunar!  România este o ţară la extreme, avem 1.000 de companii mari care fac 50% din businessul total din România, iar la polul opus avem 700.000 de companii mici şi mijlocii „care fac clătite”, care reuşesc să plătească un salariu, taxe la stat, dar care nu au posibilitatea să dea tunuri financiare. Nu prea avem companii mijlocii care să susţină businessul local. În accepţiunea generală a celor care stau pe margine, a fi patron înseamnă să fii şmecher, să te afişezi ca un şmecher. Nu poţi să fii un patron dacă vinzi clătite, o activitate pe care o poate face oricine, o afacere din care nu ai cum să te îmbogăţeşti. Capitalismul adevărat înseamnă să faci bani, să devii milionar prin relaţii, prin şmecherie, prin corupţie, prin mită. Nu poţi să fii perceput ca un patron adevărat dacă tu eşti cel care munceşte la tigaia în care se fac clătitele.

    Cu această realitate ne confruntăm.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Discuţii tensionate pentru bugetele salariale de anul viitor: Ce companii majorează salariile brute astfel încât angajaţii să nu aibă pierderi la salariul net în urma modificărilor fiscale aduse de Ciolacu? Vor mai fi majorări salariale pe net la anul?

    În România, obiceiul pe piaţa muncii este ca în discuţiile de angajare dintre o companie şi un angajat să se poarte la salariul net, respectiv la cât ia un angajat în mână.

    Într-un fel sau altul aceeaşi discuţie se poartă şi între cei care lucrează printr-o altă formă, dincolo de un contract de muncă, adică lucrează pe PFA, SRL, micro, contracte de autor, care de fapt sunt forme de salarizare.

    Având în vedere obiceiul de pe piaţa muncii de a se discuta netul, salariul brut/factura brută revine companiei/angajatorului. Adică toate taxele şi impozitele aferente sunt în seama companiei, chiar dacă ele sunt plătite din salariul brut/factura brută.

    Dacă am face un sondaj între cei 5 milioane de angajati, nu ştiu câţi stiu cât este salariul brut aferent salariului net şi care sunt toate taxele şi impozitele din spate. Pe nimeni nu interesează salariul brut, nu e treaba lui. Eu vreau 5.000 de lei, adică 1.000 de euro în mână, restul nu e treaba mea.

    Într-un fel sau altul şi cei care lucrează, prestează servicii pentru o companie pe PFA, pe micro, pe SRL, pe un contract pe drepturi de autor, discută în acelaşi mod. .

    Pentru a plăti un salariu net de 5.000 de lei pe contract de muncă, o companie cheltuie 8.740 de lei, adică mai trebuie să pună în plus pe lângă salariul net încă 3.740 de lei taxe şi impozite la stat, adică asigurări sociale (CAS) de 25% din salariul brut, asigurări sociale de sănătate (CASS) de 10% din salariul brut, impozite pe venit de 10%, iar pe lângă aceste taxe mai trebuie să plătească şi compania o contribuţie asiguratorie pentru muncă, de 2,25%.

    Poate mai multă lume ar fi revoltată de impozitele mari în România pe muncă, când ar afla că dintr-un salariu plătit de o companie el ia în mână 57,2% din bani, iar statul 42,79%.

    Dar cum discuţiile la noi se poartă întotdeauna la net, brutul poate fi oricât, îl plăteşte compania.

    De la 1 ianuarie, companiile dar şi angajaţii se vor confrunta cu o situaţie nouă: guvernul Ciolacu a aprobat mai multe modificări fiscale, a eliminat anumite facilităţi fiscale din domniul IT-ului – impozitul pe venit peste salariile brute de peste 10.000 de lei,  iar în domeniul construcţiilor, industria alimentară şi agricultură se introduce CASS-ul de 10%.

    În domeniul micro a fost scăzut plafonul de impozitare pentru care se plăteşte 1% din încasări, iar pentru cei care au peste 300.000 de lei încasări anuale, impozitul urcă la 3% din încasări.

    Având în vedere acest lucru ce vor face companiile, vor majora sau nu salariile şi facturile brute astfel încât netul să ramână la fel sau nu?

    Când se discută netul există o întelegere verbală, prinsă sau nu într-un contract sau într-un email între un angajat şi o companie. Dar suma din actul de angajare, cel care este înregistrat în Revisal, este cea brută pentru care şi semnezi contractul de muncă.

    Ca să ramână netul la fel în urma modificărilor fiscale, companiile ar trebui să majoreze brutul, asta dacă respectă întelegerea verbală în privinţa netului.

    Însă, s-ar putea să existe companii care vor ridica din umeri – nu mai este cel care a făcut angajarea la net, a plecat fata de la HR care ţinea salariile, etc şi se vor da la salariul brut/ factura brută din contract, şi vor opera modificările fiscale ale guvernului aşa cum au fost ele anunţate, rezultând în final un salariu/venit net mai mic. Din punct de vedere legal, companiile au dreptate.

    Dacă discuţi cu cei care sunt angajaţi sau cu cei care sunt pe PFA, dacă firma la care lucrează/pentru care lucrează nu va mai recunoaşte înţelegerea în privinţa netului, ameninţă că pleacă.

    Dar ce te faci că piaţa muncii este acum alta faţă de acum un an de zile. Piaţa muncii a intrat în recesiune.

    Bogdan Badea, CEO eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online, a spus săptămâna trecută la ZF live, că numărul de anunţuri puse de companii a scăzut cu 10%, în timp ce numărul celor care au CV-ul pe platformă a crescut cu 30%. “Avem un număr anormal de CV-uri noi în platformă, în creştere cu 15% faţă de anul trecut. Nu este un semnal pozitiv.  Ce înseamnă acest lucru? Mai mulţi oameni îsi fac CV-ul pregătiţi de ceva rău, nu totul se transformă în aplicări, dar este clar că vin, îşi lustruiesc profilul, se uită pe CV, îl aduc la zi”, a menţionat el.

    În multe companii se discută bugetul pentru anul viitor, iar discuţiile în privinţa bugetelor salariale nu sunt aşa de simple. Economia României nu mai merge aşa de bine, de fapt economia nu merge bine nici în SUA, nici în Europa, nici în China, care sunt cele mai mari puteri economice ale lumii.

    Dacă businessul nu creşte, de unde să crescă bugetul de salarii. Aici sunt două aspecte pentru că bugetul de salarii ar trebui să crească de 2 ori, o dată să acopere diferenţa pentru net în urma modificărilor fiscale aprobate de guvenul Ciolacu, iar al doilea aspect este legat de o majorare salarială netă, care înseamnă un salariu brut şi mai mare.

    Sunt companii care merg pe ideea că vor majora salariile doar cât să acopere diferenţa de net în urma modificărilor fiscale făcute de Ciolacu şi nu vor mai da alte majorări.

    Alte companii discută să facă jumate-jumate, adică să acopere numai o parte din modificările fiscale.

    Alte companii nu vor opera majorări ale bugetelor brute pentru că nu au de unde, aşa că netul pentru angajaţi va scădea. Iar angajaţii nu au ce să facă.

    În companii, mai ales cele care într-un fel sau altul sunt afectate de modificările fiscale, discuţiile salariale sunt destul de tensionate şi toată lumea aşteaptă să vadă care vor fi deciziile, dacă netul rămâne la fel, dacă vor mai fi majorări salariale la net sau dacă se vor consemna scăderi ale netului.

  • Noile generaţii nu vor beneficia de oportunităţile pe care le-am avut noi, generaţia X şi generaţia millennials. Aşa că vor fi extrem de revoltate şi vor „pune mâna pe furcă”

    Pentru generaţia mea – generaţia X, 1965-1980 –, situaţia economică, socială, chiar şi politică de acum a României este peste aşteptările pe care le-am avut în deceniul ’90, atunci când totul era cenuşiu, când nu eram în Uniunea Europeană şi în NATO, când credeam că am fost vânduţi din nou ruşilor.

    Noi am beneficiat de creşterea economică a României de la începutul anilor 2000, când PIB-ul era de 40 de miliarde de euro, până acum, când vom ajunge la un PIB de 320 de miliarde de euro (adică o creştere de opt ori).

    Era greu să-ţi imaginezi traiectoria pe care urma să o aibă România când minerii erau din nou la putere, când Iliescu revenea din nou la putere, când  economia reuşea să aibă exporturi de numai 8 miliarde de dolari într-un an de zile, când salariile erau mâncate de inflaţie (pentru cine îşi mai aminteşte, la finalul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 inflaţia era de 40%, iar creşterea anuală a cursului valutar ajungea la 30%).

    La începutul anilor 2000 salariul mediu era de 200 de dolari/euro. Băncile nu dădeau credite persoanelor fizice, nu puteai să faci economii într-un timp rezonabil ca să-ţi cumperi un apartament, iar singura soluţie era moartea bunicilor, cinic vorbind.

    Economia comunistă se închidea, oamenii erau daţi afară, în timp ce posturile disponibile la noile investiţii străine nu erau chiar atât de generoase.

    Aşa că pentru noi, ceea ce a urmat – creşterea accelerată a economiei, creşterea salariilor, intrarea în NATO şi Uniunea Europeană, desantul investiţiilor străine, apariţia supermarketurilor, dezvoltarea mall-urilor, deschiderea graniţelor – a fost ceva ce nu ne-am imaginat la începutul anilor ’90. În 2007 deja PIB-ul crescuse de trei ori, iar salariile în domeniul corporatist au avut o creştere exponenţială.

    Investiţiile străine au creat oportunităţi, au creat joburi noi, au adus sute de ore de training, au dat posibilitatea generaţiei X şi celor care s-au născut după 1960 din generaţia Baby Boomers să ocupe nişte poziţii superioare în companii, la care nu ar fi visat niciodată. Să fii şef la 30 de ani stârnea mirarea propriilor părinţi şi propriilor bunici.

    O parte din generaţia X s-a trezit în câţiva ani că a ajuns la un nivel salarial comparativ cu media occidentului. Bineînţeles că nu toată lumea a fost atât de norocoasă.

    Venirea crizei începând cu 2008 a mai temperat tot acest avânt, a mai redus din speranţele multora. Din cauza turbulenţelor economice care au apărut, visurile generaţiei X şi generaţiei Y (millennials)  de-a trăi în România ca-n afară s-au mai redus. Mulţi s-au trezit că nu mai puteau să-şi plătească creditele luate pentru nişte apartamente supraevaluate, plus că reducerile salariale din companiile private au dat înapoi foarte multe bugete.

    După 2012, economia şi-a reluat ritmul de creştere, dobânzile la lei au început să scadă, programul imobiliar Prima casă a adus multe speranţe de a avea propriul apartament, mai ales că preţurile s-au înjumătăţit faţă de perioada de boom economic din 2005-2008. Salariile au început să crească din nou, ofertele de joburi au revenit în piaţă, aşa că multe speranţe s-au reaprins din nou.

    Pandemia, războiul, inflaţia, creşterea dobânzilor, scăderea puterii de cumpărare, ceea ce experimentăm de trei ani încoace, au schimbat multe lucruri în economie şi în societate.

    Având în vedere că timpul trece mult mai repede când se produc evenimente neaşteptate, suntem în toamna lui 2023, mulţi vor fi loviţi de pachetul fiscal de majorări de taxe şi impozite al premierului Marcel Ciolacu, iar economia nu mai creşte.

    Întrebarea este ce va fi de acum înainte, nu pentru noi şi nici pentru o parte din generaţia millennials, ci pentru cei din generaţia Z (1997-2012) şi cei care vor veni din generaţia Alfa (2010-prezent).

    Nu ştiu dacă aceste generaţii vor beneficia de oportunităţile unice pe care le-am avut noi şi o parte din generaţia millennials. Mă îndoiesc că economia României mai poate să crească de opt ori în două decenii, de la 320 de miliarde de euro acum la 2.400 de miliarde de euro.

    Având în vedere că această creştere economică va deveni din ce în ce mai limitată, nici salariile nu vor mai avea o creştere spectaculoasă. Poziţiile bune din companii sunt deja ocupate, generaţia X trebuie să iasă la pensie ca să elibereze locurile, iar primii urmaşi sunt cei din generaţia millennials. Noile modele de business ale companiilor se vor baza pe automatizare, digitalizare, inteligenţă artificială, ChatGPT etc.

    Pentru că noi scădem din punct de vedere demografic, companiile încearcă să ne înlocuiască cu roboţi, aplicaţii şi cine ştie ce va mai veni. Este adevărat că generaţia Z începe cu un nivel salarial mult mai ridicat faţă de cât au generaţia X sau generaţia millennials, dar creşterea nu va mai fi atât de spectaculoasă.

    Intrăm într-o nouă paradigmă a unor creşteri salariale mult mai mici, a înlocuirii oamenilor cu altceva, plus că se schimbă retorica socială şi politică. Profitul nu mai este privit cu ochi buni, iar în aceste condiţii companiile nu vor mai avea rate de creştere exponenţiale. 

    Generaţia X şi generaţia millennials, mai mult cei din afară, au beneficiat de democratizarea bursieră a companiilor, au primit acţiuni gratuite şi au putut să cumpere acţiuni în propriile companii, când valoarea acestora era mult mai redusă. Mulţi au făcut bani din această explozie a pieţelor bursiere.

    Pentru că nu vor mai beneficia de creşteri salariale mari, pentru că nu vor avea acces cât sunt tineri la poziţii superioare de management, pentru că nu mai vin investiţii străine atât de multe care să deschidă perspective noi pentru joburi, pentru că acest cost al vieţii este din ce în ce mai mare, ne vom trezi că generaţiile care vin din spatele nostru vor fi extrem de frustrate, vor fi extrem de nervoase şi la un moment dat vor dori să „pună mâna pe furcă”.

    Accesul lor la achiziţia unor locuinţe va fi din ce în ce mai dificil pentru că preţul apartamentelor va creşte, pentru că dobânzile vor fi mai mari, iar la polul opus salariile nu vor avea acelaşi ritm de creştere.

    Ca un exemplu, în IT salariile nu mai cresc ca în trecut, ci dimpotrivă. În alte industrii companiile încearcă să înlocuiască oamenii cu roboţi şi echipamente, ceea ce într-un fel sau altul se va întâmpla. Aşa că joburile disponibile vor fi în retail, HoReCa, construcţii, agricultură, domenii care înseamnă mai puţin confortul unui birou cu o cafenea la parter.

    Din punct de vedere politic, noua generaţie va evita partidele tradiţionale care au condus România şi va căuta noile extreme. În aceste condiţii, ne vom trezi într-o altă paradigmă economică, politică şi socială. Ce va aduce ea, vom vedea. Noi vom fi deja la pensie. 

  • De ce Vasluiul este sărac: unui vasluian care timp de 30 de ani i-a votat în fruntea judeţului pe Dumitru Buzatu şi pe familia lui, îi trebuie 27 de ani ca să strângă 1.250.000 de lei, cât a luat şpagă baronul Vasluiului în 5 minute. Însă întrebarea este dacă partidele pot să strângă voturi fără aceşti baroni locali

    Ştirea finalului de săptămână a fost că Dumitru Buzatu, preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui şi unul dintre cei mai influenţi baroni ai PSD – nu de ieri, ci de 30 de ani – a fost prins de DNA în flagrant, cu o mită de 1.250.000 de lei, adică 250.000 de euro.

    Când a fost prins, Dumitru Buzatu a spus iniţial că banii reprezintă economiile lui şi ale familiei.

    Cel care l-a denunţat este Emil Savin, despre care presa locală spune că este regele asfaltului/drumurilor din judeţul Vaslui. Savin l-a denunţat pe Buzatu la DNA pentru că acesta nu îi plătea facturile pentru construcţia unor drumuri în judeţ – vreo 3 milioane de euro – şi până când nu s-au înţeles să-i dea 10% dintr-un contract, Buzatu nu dădea ordin la Consiliul Judeţean să se elibereze banii.  

    Dumitru Buzatu este unul dintre vicepreşedinţii PSD, un om foarte influent politic la Bucureşti, şi controla judeţul Vaslui, poate cel mai sărac judeţ din România.

    De 30 de ani, judeţul Vaslui era moşia proprie a lui Buzatu, însă el nu a făcut aproape nimic pentru Vaslui, pentru zona care îl vota an de an deşi îi ţinea pe toţi în sărăcie. El a avut la dispoziţie trei decenii să facă ceva pentru judeţ, pentru că de asta îi votau oamenii şi pe el, şi pe fosta lui soţie – senator de-o viaţă, şi pe băiatul lui, pe care l-a plantat la Bucureşti, la Secretariatul General al Guvernului.

    Conform datelor statistice, judeţul Vaslui are un PIB/capita de 6.700 de euro, faţă de o medie naţională de 15.000 de euro. Produsul Intern Brut, adică valoarea adăugată realizată în judeţul Vaslui, a fost în 2022 de 12 miliarde de lei, mai puţin de 1% din PIB-ul naţional.

    Cifra de afaceri a companiilor din judeţ era de 7,4 miliarde de lei, adică 0,37% din cifra de afaceri a tuturor companiilor din România. În 30 de ani, valoarea investiţiilor străine localizate în Vaslui a fost de numai 36 de milioane de euro, adică 0,045% din valoarea investiţiilor totale din România.

    Numărul total de angajaţi din judeţul Vaslui este de numai 55.000, adică o rată de ocupare de 44%. În Bucureşti rata de ocupare este de 90%.

    Din 2002, numărul de locuitori ai judeţului a scăzut cu 20%, de la 455.000 (recensamântul din acel an), la 374.000 (recensământul din 2021).

    Exporturile din judeţ au ajuns la 180 de milioane de euro, iar importurile de 170 de milioane de euro.

    Salariul mediu din judeţul Vaslui a ajuns la mijlocul acestui an la 3.800 de lei, faţă de o medie naţională de 4.600 de lei, Vasluiul având una dintre cele mai reduse puteri de cumpărare din România. În calitate de preşedinte al CJ Vaslui, dumitru Buzatu avea o indemnizaţie de 13.000 de lei pe lună şi se pare că tot nu-i ajungeau banii.

    Când venea la Bucureşti, la şedinţele PSD, Dumitru Buzatu înfiera cu mânie proletară multinaţionalele care au venit în România să ne exploateze, să-i plătească prost pe români şi să ducă profitul în ţara lor.

    Este plin PSD-ul de această retorică, iar toţi aplaudă acum impozitul pe care vrea să-l pună Marcel Ciolacu, de 1% pe cifra de afaceri, ca să compenseze profitul pe care nu-l raportează şi îl duc în afară.

    Unui angajat din Vaslui, care are şansa unui salariu mediu de 3.800 de lei, un salariu considerat mare pentru acest judeţ, îi trebuie 27 de ani de muncă – fără să mânânce nimic, fără să cheltuiască nimic etc. – ca să strângă 1.250.000 de lei, cât a luat Dumitru Buzatu dintr-o simplă tranzacţie, pentru că era “pe drojdie”, adică era sărac.

    Pentru cei care nu au un salariu mediu ci mai mic, nu ajung nici 35 de ani de muncă, adică o viaţă de muncă, pentru a strânge, pentru a face economii de 1.250.000 de lei, cât era în geanta primită de Dumitru Buzatu de la Emil Savin.

    An de an, timp de trei decenii, cei din Vaslui i-au votat pe Dumitru Buzatu şi pe familia lui ca să le aducă o viaţă mai bună, iar ei în schimb i-au ţinut în săracie.  

    Problema este că acest caz al lui Dumitru Buzatu este la fel în multe alte judeţe, în oraşe şi comune unde s-au instalat baronii locali atât ai PSD, cât şi ai PNL, coaliţia care conduce acum România din punct de vedere politic.

    Vămuirea contractelor de construcţii nu se întâmplă numai la construcţiile de drumuri, nu se întâmplă numai la Vaslui, ci este peste tot – la spitale, la şcoli, la săli de sport, la schimbat de borduri, la reabilitarea blocurilor etc..

    Toată lumea ştie că trebuie să dai şpagă ca să ţi se elibereze sumele, asta pe lângă şpaga pe care trebuie să o dai pentru a fi la masa contractelor publice. Toţi aceşti bani se plătesc ulterior din majorarea preţurilor şi din calitatea construcţiilor, din calitatea drumurilor făcute. Dacă vă întrebaţi de ce un drum se strică în câteva luni de la recepţie, să vă gândiţi la banii care s-au dat ca şpagă.

    Când se face bugetul de stat, format din taxele şi impozitele pe care le plăteşte în cea mai mare parte sectorul privat, toţi baronii naţionali şi locali ai partidelor sunt cu ochii pe sumele aprobate. De acolo îşi iau ei banii. Gândiţi-vă la celebrul program al PDL – Programul Naţional de Dezvoltare Locală -, la celebrele programe de la Dezvoltare şi Transporturi de pe vremea lui Dragnea şi la Programul Anghel Saligny al PNL.

    Dacă cei de la Bucureşti nu aprobă astfel de programe la nivel local, iese război politic şi nimeni nu riscă acest lucru.

    La nivel local, banii se iau în primul rând ca să se asflatează drumurile pe care merg baronii locali împreună cu clientela lor la pescuit.  

    Sunt miliarde şi miliarde de lei care se dau şi se aruncă pe geam în fiecare an. Aceşti bani nu au nicio utilitate economică decât aceea că asfaltează drumuri spre moşiile personale ale tartorilor dintr-un judeţ sau altul.

    Gândiţi-vă cum sunt drumurile spre partidele de vânătoare unde PSD şi PNL îşi dau mâna.

    În momentul în care Marcel Ciolacu, liderul PSD şi actualul premier, vine şi elimină facilităţile fiscale din IT (10% din impozitul pe venit), aceşti bani ai unui IT-ist se duc către Dumitru Buzatu, care contractează un drum spre o baltă de pescuit, din care el vămuieşte 10% sau chiar mai mult.

    În ţară sunt mii de Dumitru Buzatu şi de aceea Ciolacu are nevoie de bani mai mulţi la buget.

    Duminică tocmai s-a încheiat o nouă ediţie a Festivalului George Enescu, un festival care este în top 3 la nivel mondial. La Bucureşti au venit cele mai mari orchestre ale lumii pentru a cânta în Sala Palatului, o sală făcută pe vremea lui Ceauşescu.

    În 30 de ani, cu Dumitru Buzatu la putere, niciun guvern nu a fost în stare să facă o sală mai bună, mai mare, mai modernă, care să fie un reper. În 30 de ani economia României a crescut de 10 ori, de la 30 de miliarde de dolari la 300 de miliarde de euro, şi niciun guvern, niciun partid nu a fost în stare să găsească 100 de milioane de euro să facă o sală nouă, unde şi aceste partide să-şi ţină congresele.

    În weekend, când se închide centrul Bucureştiului şi toată lumea iese la plimbare, parcă eşti într-o altă ţară. Oraşele  mari, zonele urbane încearcă să se debaraseze de sărăcie, tocmai de aceea vin copiii la Bucureşti, tocmai de aceea şi-a trimis Dumitru Buzatu copilul să lucreze la Palatul Victoria. În schimb, la nivel local, toţi baronii îşi ţin judeţele, zonele în subdezvoltare, în sărăcie, şi de aceea oamenii fug de acolo.

    Dacă am lua contractele de achiziţii de bunuri şi servicii şi contractele de investiţii publice, de 100 de miliarde de lei anual, adică 20 de miliarde de euro, şi am aplica numai 10%, cât lua Dumitru Buzatu, am vedea cum dispar 2 miliarde de euro pe an în buzunarele unora sau altora. Şi asta este o estimare mică.

    Dar dincolo de cazul Buzatu, întrebarea este dacă fără aceşti baroni locali, care strâng şi au voturile, partidele pot să fie la putere şi să împartă banii în dreapta şi-n stânga. PSD l-a dat afară pe Dumitru Buzatu, dar dacă acesta s-ar duce şi ar candida în Vaslui pentru un alt partid, să fiţi siguri că ar câştiga.

  • Pe piaţa muncii bate vântul recesiunii: Fluctuaţiile de personal se mai reduc, pretenţiile salariale devin mai rezonabile, angajaţii nu prea vor să îşi schimbe jobul

    Pe piaţa muncii de middle management începe să se simtă un uşor vânt de recesiune. Încă nu s-a ajuns la criză. Adică angajaţii nu mai au o dorinţă aşa de mare să îşi schimbe jobul, aşa că fluctuaţia de personal s-a mai redus. Dacă acum câteva luni toată lumea se uita după ofertele noi care apar în piaţă, acum toţi sunt mai reticenţi în a schimba jobul. Piaţa muncii nu mai este aşa de generoasă, iar angajaţii au devenit mai rezonabili: nu mai bat cu pumnul în masă, nu mai ameninţă că pleacă pentru că au primit o ofertă mai mare de la altcineva şi chiar nu îşi mai arată nemulţumirea că nu sunt majorări salariale sau dacă sunt, de ce sunt atât de mici.

    Fiecare se uită în jur şi vede că piaţa este altfel faţă de începutul anului. Vânzările stagnează, asta dacă nu chiar se reduc, puterea de cumpărare a clienţilor este mai redusă, businessurile nu mai cresc, iar economia per ansamblu pierde din viteza de creştere. Companiile încep să îşi refacă bugetele, se uită pe organigrame, au pus investiţiile pe hold sau chiar le-au tăiat, nu mai fac angajări. Fiecare trebuie să se descurce cu ce are pentru că nu va primi oameni în  plus.

    Directorii de HR văd cum plecările au început să se mai reducă, fluctuaţia de personal a scăzut, iar e-mailurile cu cereri de majorări salariale s-au mai rărit.

    Headhunterii spun că piaţa se contractă, atât la nivelul cererii, cât şi al ofertei. Numărul de posturi vacante, scoase la concurs, s-a mai redus. La polul opus, candidaţii, cei care sunt căutaţi pentru o anumită poziţie într-o altă companie, nu prea vor să îşi schimbe jobul acum. O creştere salarială de 10% nu mai impresionează pe nimeni, candidaţii preferând să rămână unde sunt pentru că ştiu cum se petrec lucrurile, au parte de o anumită stabilitate, salariiale sunt plătite la timp. Promisiunile unor creşteri salarile de 20-30% au început să dispară, şi oricum nimeni nu mai crede în ele.

    Când piaţa se contractă, când se simte vântul recesiunii, nimeni nu are chef să schimbe jobul şi să se ducă undeva unde nu ştie cum va fi, unde nu ştie dacă se va înţelege cu noul şef, unde crede că dacă vine o criză se va aplica principiul ultimul venit, primul plecat.

     În criză, brandurile şi companiile mari rezistă, pot să facă faţă mult mai uşor unor condiţii economice vitrege. Bineînţeles că aceste companii mari nu sunt imune dacă sunt lovite de criză.

    În ultimii ani, piaţa de salarii a înregistrat o creştere accelerată. Toate companiile au avut nevoie de oameni şi atâta timp cât vânzările mergeau din plin, creşterile salariale cerute puteau fi satisfăcute.

    Acum, economia se contractă şi fiecare companie încearcă să îşi dea seama cum stă. Organigramele sunt revizuite, iar cei care credeau că sunt de neînlocuit află că businessul poate merge şi fără ei.

    Companiile din România au nevoie, mai degrabă, de oameni în retail, logistică, transport, adică poziţii unde nu sunt salarii aşa de mari.

    La nivel de middle management lucrurile se mai schimbă.

    Cu excepţia salariilor de jos, unde vor fi în continuare creşteri salariale venite din majorarea salariului minim pe economie din necesitatea de  a acoperi anumite poziţii, pe segmentul de mijloc şi de top management creşterile salariale vor fi extrem de reduse. Nu este exclus să se negocieze chiar reduceri salariale pe o anumită perioadă, în funcţie de evoluţia businessului. Pachetul de majorări şi taxe pe care guvernul Ciolacu vrea să îl introducă va strânge şi mai mult piaţa muncii, unele companii vor acoperi din resursele interne aceste creşteri de taxe şi impozite, dar altele vor lăsa pe seama angajaţilor să preia această lovitură.

    Companiile vor încerca să nu piardă oamenii buni, dar nici nu mai plusează „fără număr, fără număr”.

    Economia României fiind parte din circuitele globale, orice vânt rece din SUA, din China, din Germania ajunge în câteva luni şi la noi.

    Sperăm să avem o aterizare lină cu economia, astfel încât piaţa muncii să nu ajungă în situaţia din toamna lui 2008/2009/2010.

    Până una-alta, fluctuaţiile de personal s-au mai redus, angajaţii au devenit mai rezonabili cu solicitările salariale, nimeni nu vrea să îşi ia riscul schimbării jobului acum când pe piaţă bântuie vântul recesiunii, atât pe piaţa muncii, cât şi în economie.  

  • Nu e bine să fii prea aproape de şefi. Dacă te văd că munceşti, că poţi, îţi dau de lucru, faci ore suplimentare, rămâi peste program, te caută de sărbători, dar în final nu te plătesc în plus. Aşa că e mai bine să păstrezi distanţa

    La începutul lunii septembrie, am asistat/am ascultat fără să vreau, fiind la o masă alăturată la o trattoria, la o discuţie extrem de interesantă între un el şi o ea, de în jur de 35 – 40 de ani, corporatişti, despre ce părere au despre vremurile actuale, despre cum este în corporaţiile unde lucrează. Din discuţia dintre cei doi am înţeles că lucrează la Bucureşti pentru două multinaţionale franceze cu operaţiuni globale, fiind parte din echipe internaţionale.

    El, care a vorbit mai tot timpul, lucrase înainte la compania unde lucrează ea acum şi îi dădea mai multe sfaturi. El era foarte nervos pe angajatorul lui, pe francezi, pentru că i-au distrus concediul, obligându-l să-şi ia concediul în august, atunci când şefii lui, francezii, pleacă în vacanţă şi închid biroul.

    „Dar poate eu nu voiam să-mi iau concediul în august, când este căldură”, era remarca lui. „Concediul este făcut după nevoile lor, nu după ale mele”, comenta el. „M-au obligat să-mi iau 10 zile legate şi nu am putut să le sparg, cum aveam eu nevoie. Dacă spui că nu vrei să-ţi iei atunci concediul, că vrei în iulie, se uită urât la tine, te izolează imediat, nimeni din echipă nu mai vorbeşte cu tine, că eşti pe lista neagră, ajungi un boschetar şi până la urmă te fac să pleci. Asta apropo de faptul că ţi se spune că angajaţii au drepturi. Conform legii, poţi să-ţi iei concediul când vrei, dar practic compania îţi spune ea când să-ţi iei”, menţiona el.

    „Se comportă ca şi cum ei sunt stăpânii şi eu sunt sclavul. Dacă aşa se comportă cu mine, aşa mă voi comporta şi eu cu ei, îi voi fenta cât pot şi pe unde pot”, a continuat el.

    Cei doi corporatişti comentau un mod de lucru intern: dacă un client al companiei spunea că nu are nevoie de tine 22 de zile, cât este luna, ci numai 15 zile, restul zilelor te pun să-ţi iei concediu pentru că nu câştigă bani cu tine.

    „Nu înţelegeam de ce în fiecare lună mă puneau să-mi iau zile libere sau de concediu, până am aflat că cei pentru care lucram pentru contract plăteau doar un anumit număr de zile, iar compania mea nu voia să mă plătească pentru restul zilelor din lună.”

    Ea se plângea că francezii i-au adus tineri care nu ştiu nimic ca să-i pregătească, ca să-i coordoneze, ca să le arate ce au de făcut şi cum, şi „totul pe timpul meu”. „Da’ de ce nu-i învaţă francezii, pe timpul lor?”

    El îi spunea ei că în toate şedinţele trebuie să se facă meeting report, ca să se ştie ce s-a stabilit, cine e responsabil şi pentru ce. „Dacă nu e scris, nimeni nu mai recunoaşte, în special şefii, care sunt cei responsabili de proiect”, spunea el.

    „Urăsc meeting report-ul, dar este foarte folositor”, a adăugat el. El mai spunea că dacă lucrurile merg naşpa într-un proiect, totul se sparge la Bucureşti, la noi, pentru că francezii nu-şi asumă nimic. Ei vin numai cu „vrăjeli de Hollywood“.

    El spunea că francezii lui, când românii au câte o idee, când vin cu o soluţie la o problemă, le spun ironic: „Amicii noştri români au o propunere”, iar când indienii (lucrau şi cu India) vin şi ei cu propuneri, francezii le spun „micii indieni”.

    El îi spunea că, din experienţa lui, cu cât lucrezi mai aproape de şefi, cu cât arăţi că poţi şi vrei să munceşti, cu atât îţi vor cere să lucrezi mai mult, să faci ore suplimentare la greu, nu contează că programul s-a terminat, dar nu te plătesc în plus, îţi dau e-mailuri continuu, te caută de sărbători, când vin la Bucureşti îţi spun: „Ia-mă de la aeroport, du-mă la restaurant, du-mă acolo”, ajungi valetul lor.

    „Aşa mi s-a întâmplat mie”. Inevitabil, discuţia dintre ei ajunge şi la ce se întâmplă în economie, unde lucrurile sunt naşpa, iar preţurile au crescut (uite cât a ajuns o pizza şi este doar aluat şi brânză).

    El spunea că nu mai vrea să petreacă zile de vacanţă în ţară, unde totul a ajuns foarte scump, serviciile sunt foarte proaste, chelnerii se comportă ca şi cum ţi-ar face un favor, nu că îi plăteşti tu pentru ceea ce fac.

    Oricum, comenta el, „în tristeţea asta de ţară” vin toţi obosiţii, toţi expiraţii, referindu-se la Depeche Mode sau Robbie Williams. „Să vină Katy Perry sau Taylor Swift, şi mai vorbim.”

    El spunea că nu-i mai plac oamenii, că nu mai vrea să mai meargă în grupuri mari, nu mai vrea să meargă cu gaşca, unde toţi fac acelaşi lucru, iar dacă nu ai bilete la Coldplay (concertul de la anul) nu exişti.

    El crede că merge din ce în ce mai prost ca ţară, că suntem plini de drogaţi şi boschetari şi că politicienii vorbesc numai despre pensii şi asistaţi, iar „de noi, care muncim, nu vorbeşte nimeni”.

    Ceea ce este şi adevărat – remarca mea.   

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.