Disputa dintre premier si ministrul Economiei si Finantelor a inceput in momentul in care urma sa fie discutat proiectul de hotarare privind atributiile comisiei care va selecta administratorul Fondului Proprietatea.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Daca as fi taximetrist in Bucuresti, mi-as gasi de treaba zilele astea pe la sediul PRM, pentru ca sigur ar pica ceva; nu de alta, dar vicecampionul alegerilor prezidentiale din 2000, Corneliu Vadim Tudor, i-a trimis pe Gheorghe Funar si Lucian Bolcas sa caute “toate posibilitatile” de alianta politica pentru a se salva de la intrarea in anonimat, adica neintrarea PRM in viitorul legislativ. Desi trista, soarta PRM e meritata: un partid care s-a remarcat doar prin critici (un eufemism, desigur) la adresa celorlalti colegi de lupta politica greu poate spera sa fi e salvat de vreunul dintre cei pe care i-a sfidat pana mai ieri.
Si Emil Boc, presedintele PDL, intelege cel mai bine aceasta. Pentru ca Emil Boc conduce un partid care pana mai ieri nici nu-si punea problema ca ar putea avea nevoie de altcineva in afara lui Traian Basescu pentru a guverna Romania din aceasta iarna. Era de ajuns ca partidul sa nominalizeze un candidat pentru functia de prim-ministru (pe care-l trebuia sa-l anunte saptamana viitoare, pe 11 august, dar s-a razgandit) si guvernarea devenea deja bun de inventar in Aleea Modrogan, nr.1.
Alegerile locale au aratat insa ca partidul care se culca pe urechea sondajelor se trezeste printr-un dus rece la urne: judecand dupa rezultatul votului politic de la consiliile judetene, in nicio lume posibila, PD-L nu poate incropi guvernul fara a face concesii fata de doi dintre cei mai mari adversari pe care si i-a identificat pana acum: PSD si PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu. Si cel mai probabil, pentru a nu-si pierde credibilitatea in fata propriului electorat, PD-L va trebui sa faca echipa cu PNL condus de Calin Popescu- Tariceanu.
O misiune mai dificila decat aceasta cu greu ar putea fi inchipuita pentru detasamentul de justitiari PD-L pe care televiziunile prietene ii tot plimba pe la dezbateri care de care mai sterile; poate doar castigarea alegerilor din toamna cu un scor foarte apropiat de 50%. Cat de greu e pentru PD-L sa se armonizeze cu oricine, mai ales cu liberalii, s-a vazut in turul al doilea al alegerilor de la Bucuresti: desi avea un program complementar cu cel al rivalului sau de la PNL, Vasile Blaga nu a reusit sa-si atraga in turul al doilea voturile celor mai multi dintre simpatizantii liberali si nici sprijinul lui Ludovic Orban. Prin urmare, a castigat un candidat care nu avea niciun proiect concret, dar care a speculat cu abilitate imaginea publica deloc magulitoare a PD-L, in special a unui primar cu mari sanse acum de a fi nominalizat pentru postul de premier.
Mai mult, poate ca sa-si demonstreze pana la capat incapacitatea de dialog, PD-L a negociat formarea majoritatii in Consiliul General nu cu cei cu care a castigat-o in 2004 si in 2005, ci cu mult mai putin onorabilul Gheorghe Becali si a sa formatiune-clona a PRM. Desi PNG are sanse mici sa intre in viitorul parlament, daca totusi o va face, cu greu se va putea spune ca alianta de la Bucuresti cu formatiunea condusa de Emil Boc nu i-a suflat in panze si nu a credibilizat-o in ochii electoratului.
Oricum, PNG nu poate fi decat o solutie in extremis pentru coagularea unei majoritati guvernamentale de catre democrat-liberali; singura solutie onorabila (daca excludem o minune de genul castigarii cu 50% plus unu a alegerilor) pentru PD-L este reapropierea de PNL. Acel PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu si “gasca sa de petro-liberali” care “au tradat Alianta in 2005”, constituindu-se in “monstruoasa coalitie a celor 322” alaturi de “artizanii mafi ei” – Viorel Hrebenciuc si Verestoy Attila etc. Am citat din memorie cateva sintagme pe care sigur vi le amintiti din discursurile liderilor democrat-liberali.
Aceiasi lideri care, daca ar asculta de logica politica, ar trebui sa vaneze taxiurile din Bucuresti alaturi de Gheorghe Funar si Lucian Bolcas si sa inceapa ocheadele de captatio benevolentiae la adresa liberalilor si, daca nu se poate, a PSD-istilor. Dupa cum se vede, presedintele Basescu s-a demarcat deja, lasand liber culoarul critic si pasind pe cel institutional, vecin de linie cu cel al impaciuirii; daca vrea sa nu piarda partida, PD-L ar trebui sa iasa si el din ofsaid.
Partidul traditional favorabil presedintelui, PD-L, nu a reusit sa obtina procentele insumate ale precursorilor sai PD si PLD de la alegerile europarlamentare, desi nu se poate spune ca au renuntat la reteta de atunci – asimilarea pana la confuzie a figurii presedintelui Traian Basescu, castigatorul prin excelenta al ultimelor teste populare, ci dimpotriva – si poate tocmai de aici vine si o parte din explicatie. PD-L a reusit sa-si dubleze insa procentele fata de localele din 2004. Dar democrat-liberalii sunt la o mare distanta de sondajele optimiste care le garantau numai cu cateva luni in urma cel putin 40% din sufragii si, dupa redistribuire, majoritatea mult visata pentru a putea forma viitorul guvern fara apelul la o noua “solutie imorala”. Respectati-l, dar, pe Emil Boc pentru rezultatele obtinute – asa cum ne-a indemnat Traian Basescu -, dar cautati si declaratiile vicepresedintelui Radu Berceanu, care a recunoscut cu dezinvoltura care-l face uneori simpatic ca in Aleea Modrogan nr. 1 se asteptau cel putin 35% la aceste alegeri locale.
Partidul traditional potrivnic presedintelui, PSD, nu a reusit sa egaleze sau sa depaseasca rezultatele la alegerile locale din 2004 – asa cum optimistul Mircea Geoana a lasat sa-i scape porumbelul chiar pe ultimii metri ai campaniei. Si atunci, ca si acum, l-au ales gresit tot pe Traian Basescu drept principala tinta pe care sa-si exerseze tirul. Dar PSD n-a fost nici atat de departe de acele rezultate; mai mult, a reusit sa recupereze din procentele care i-au lipsit la europarlamentare si a cam facut de rusine galonate institute de sondaje care-l mentineau in jurul pragului de 20%, cu tot cu marja de eroare aferenta. Nici aici n-o sa-l auziti pe Mircea Geoana recunoscand ca s-a descurcat mai prost decat se angajase, dar daca sunteti putin atenti la parabolele horticole ale omologului lui Radu Berceanu intr-ale locvacitatii, Madalin Voicu, veti intelege ca nici la sediul din Kiseleff nr. 10 nu impleteste nimeni coroane de lauri – poate doar niste funii pentru o serie de convorbiri mai dure care se anunta pentru vara aceasta.
Partidul fost favorabil, apoi fost virulent potrivnic presedintelui Basescu, PNL, a reusit cel mai bun scor din intreaga sa istorie contemporana, in conditiile in care multi isi dregeau vocea sa-i cante prohodul chiar in preziua alegerilor. Cum s-a intamplat? PNL a fost, se pare, singurul care si-a insusit – in al doisprezecelea ceas – lectia de la referendumul de suspendare a presedintelui si a rarit tot mai mult in ultima perioada atacurile la adresa lui Traian Basescu. Norica Nicolai, Puiu Hasotti si Crin Antonescu au inceput sa vorbeasca despre alte subiecte sau chiar sa taca mai des, iar Bogdan Olteanu si Calin Popescu-Tariceanu si-au redus discursul in ce-l priveste pe presedinte la o lozinca destul de simpla, dar necombativa: “presedintele continua pe linia conflictuala, dar noi nu intram in polemici cu el, pentru ca avem treaba”.
Lasandu-l pe Basescu sa se certe singur cu restul lumii si folosindu-se de cresterea economica pentru a stimula bugetele locale, PNL a reusit sa-si castige dreptul de a spera la un viitor confortabil dupa alegerile generale. Pentru ca PD-L va primi cel mai probabil misiunea formarii guvernului din mana presedintelui Basescu (indiferent de rezultatele la parlamentare, presedintele are dreptul constitutional sa aleaga pe cine vrea pentru formarea guvernului), dar va fi constrans sa-si negocieze o majoritate. Si, dupa cum profetea sibilinic acelasi Berceanu, “dupa alegeri incepe un nou ciclu, se lasa in urma toate vrajbele, toate ranchiunele si e posibil orice”. Evident, acest “orice” are multe intelesuri.
Dar despre lumea celor care nu au cuvantat cu prea mare folos in aceasta campanie poate vom face vorbire cu alt prilej. Mai importanta decat explicarea esecului lor imi pare acum intelegerea mecanismelor care au facut ca “independentul” Sorin Oprescu si interfata politica Vasile Blaga sa fie cei dintre care se va alege succesorul succesorului lui Traian Basescu la Primaria Generala. Pentru ca da, asta este adevarata aporie pentru 15 iunie: Ce fel de urmas al lui Traian Basescu va doriti pentru Primaria Bucurestiului? Unul care sa-i continue locvacitatea, ca Sorin Oprescu? Sau unul care sa-i continue relatia umbroasa a PMB cu prietenii de la Golden Blitz si din alte stabilimente?
Inainte de toate, nu ma pot stapani – ca in fiecare dintre celelalte saptamani – sa nu va spun ce se mai intampla cu autostrada suspendata din Bucuresti, proiectul candidatului Oprescu. Saptamana aceasta, himera rutiera care trebuie sa taie Bucurestiul de la nord (“zona Otopeni”) la sud (“zona Soseaua Giurgiului”), garnisita cu verdeata, s-a imbogatit si cu regimul de inaltime, “circa 30-40 de metri”, dupa estimarile promotorului ei. Cam atat. Caracteristicile concrete ale proiectului vor fi prezentate de initiator la o data care se va stabili ulterior, undeva intre primul tur al alegerilor locale si ziua Judecatii de Apoi.
Revenind la chestiune, am observat in aceasta campanie ca Vasile Blaga a avut mari dificultati in a-si traduce in carisma electorala capitalul de imagine conferit de activitatea de ministru. Cel putin daca judecam sondajele facute publice, in prima parte a campaniei, implantul Blaga pentru Bucuresti nu a functionat; aceasta a facut ca in a doua jumatate sa fie necesara o infuzie masiva de resurse pentru ca imaginea fostului ministru taciturn din brief-urile de presa de la Palatul Victoria sa devina familiara bucuresteanului care merge cu metroul, sta in trafic sau iese sa se plimbe. Familiarizarea electoratului cu Vasile Blaga a fost impiedicata insa si de implicarea excesiva a presedintelui in campania de la Bucuresti; pana la urma, oamenii l-au vazut mai des pe Traian Basescu vorbind despre campania electorala decat l-au vazut pe Blaga vorbind despre proiectele sale de posibil viitor primar. Din punctul meu de vedere, acest tip de comportament (pana la urma, Basescu trebuia sa fie constient ca de dupa umbra lui, Vasile Blaga se va vedea doar foarte putin) ii apropie pe Sorin Oprescu si Traian Basescu unul de altul si pe ambii de arhetipul politic al lui Corneliu Vadim Tudor. Daca ati crezut ca Vadim Tudor era periculos in 2000, nu aveti niciun motiv sa nu va ingrijorati de ascensiunea lui Oprescu din 2008, mai ales dupa ce in 2004 Basescu ne-a demonstrat tuturor ce sensibil este electoratul nehotarat (si majoritar, din pacate) la cateva tuse de telenovela: candidatul singur impotriva sistemului ticalosit, care incearca sa-i fure voturile si care-l obliga sa fie agresiv si mai putin precis in proiectele pe care are de gand sa le puna in aplicare. Nu e o coincidenta ca C.V. Tudor nu are un program coerent de guvernare de 17 ani de cand exista PRM, ca Traian Basescu nu a reusit sa prezinte Guvernului nicio solutie economica coerenta (desi le-a criticat pe aproape toate cele adoptate de Executiv) si, in fine, ca Sorin Oprescu nu a reusit sa faca macar o schita a autostrazii pe care o viseaza si noaptea. Este pur si simplu o confirmare a ADN-ului lor politic comun. Din pacate pentru noi.
Pentru ce ne-a invatat istoria recenta ca se fac alegerile locale, daca nu pentru a stabili ordinea in blocstarturi la alegerile generale si cele prezidentiale? Mai ales la Bucuresti, unde s-a incetatenit impresia ca aproape orice primar general poarta in ranita scenariul de “dramoleta” (Basescu dixit) care sa-i justifice plecarea cu fruntea sus din functie la inceput de mandat, daca interesul politic o cere.
Dar toate la timpul lor!
Mai intai simt nevoia sa va amintesc ca Sorin Oprescu viseaza si noaptea autostrada nord-sud care va rezolva problemele de trafic al Bucurestiului: un proiect care va duce soferii cu o treapta mai aproape de raiul rutier, de vreme ce va fi suspendata, antifonata si pavata cu verdeata. Degeaba zambiti, justificari tehnice pentru o asemenea nazbatie arhitectonica se gasesc usor: trebuie facuta prin aer (ma rog, suprateran), pentru ca Bucurestiul este asezat pe un teren fragil si costurile sa ingropi un asemenea proiect in subteran ar fi imense, iar succesul in niciun caz garantat. Nu ca prin aer lucrurile ar sta altfel, doar ca suna mai bine cand le declami in talk-show-uri. Pentru ca proiectul acestei autostrazi gata in doi ani (cu tot cu verdeata) nu este la acest moment mai mult decat ditiramb de un onirism indoielnic si de un prost-gust evident.
Dar, pentru ca romanul s-a nascut poet si bucuresteanul se pare ca a ajuns la maturitate elector naiv, Sorin Oprescu este creditat de doua sondaje telefonice (trebuie spus, cea mai de jos treapta a sociologiei opiniei publice) cu prima sansa la alegerile de duminica si la mare departare (cu circa 50% in fata) de principalul sau urmaritor, Vasile Blaga. Ce inteleg eu de aici este ca, satui de aglomeratia din oras, bucurestenii se arata dispusi sa-l urmeze cu ochii mai degraba inchisi – dupa rationamentul ipotetic “chiar daca n-o face autostrada suspendata, poate macar termina cu bordurile” – pe cel care ridica miza pana dincolo de limita unei cacealmale onorabile.
Ce e de inteles insa din comportamentul electoral al unor astfel de candidati? Nu sunt un familiarizat al jocului de poker, dar vad aici o strategie a celui care mizeaza cinic toata suma disponibila, stiind prea bine ca oricum se va ridica de la masa si daca va castiga, si daca va pierde, intrucat si-a facut deja alte planuri pentru restul serii. Adica, in mare, cam ce s-a intamplat in 2004, cand Traian Basescu a primit al doilea mandat la Bucuresti, la pachet cu un consiliu general favorabil impreuna cu care putea sa-si puna in sfarsit in practica proiectele, pe care se plange si acum ca i le-au sabotat vreme de patru ani cei din administratia PSD. N-a fost atunci o simpla dramoleta, a fost chiar o telenovela: Basescu a calcat pe angajamentul ca nu va parasi Primaria pentru o alta functie si l-a imbolnavit subit pe “draga Stolo” ca sa poata ajunge presedinte jucator. Credeti ca lui Oprescu ii va fi greu sa faca la fel pentru prezidentialele din 2009? Sau aveti impresia ca Mircea Geoana sta prea bine cu analizele?
De cealalta parte, desi inca nu a ajuns cu proiectele in vazduh, precum contracandidatul sau, si Vasile Blaga se pregateste tot pentru un experiment gen Basescu, de data aceasta modelul 2000. Cel putin asta am dedus din semnul de intrebare pe care perfid l-a aruncat Traian Basescu asupra datelor din sondajul Insomar: “daca Oprescu vine de la 52% si a ajuns la 39% iar Blaga a plecat de la 14% si a ajuns la 22%, atunci se schimba situatia”. Adica, in traducere libera, nu conteaza ce se intampla pe 1 iunie, campania adevarata abia dupa aceea incepe. Si apoi mai vedem daca mai ramane ceva energie sa facem ceva si pentru Bucuresti sau daca gasim o tinta mai sus si lasam tot primarii de sector sa-i conduca de facto pe cei doua milioane de naivi care cred ca Primaria Generala e o miza administrativa.
Va invit, asadar, sa va asezati confortabil in fata urnelor de vot si sa decideti pe care dintre cei doi emuli ai lui Basescu ii alegeti: pe cel care viseaza la autostrazi si isi face deja incalzirea pentru prezidentialele de anul viitor sau pe acela care a trecut grabit prin emisiunile de campanie atat cat sa fie sigur ca nu se prinde multa lume ca de fapt el candideaza si nu parintele sau politic. N-aveti cum sa gresiti; e ca in raspunsul pe care i l-a dat rabinul tanarului venit sa-l intrebe daca e bine sa se insoare: “orice decizie vei lua, vei regreta”. Bine macar ca alegerile locale nu sunt o singura data in viata!
"Problema Bucurestiului este ca a fost tratat cu indiferenta; dupa 1990 s-a facut o singura lege a administratiei publice locale si chiar daca a mai fost ea amendata, Bucurestiul a fost tratat in continuare ca un judet mai mare cu sase orase mai mici, nu ca o capitala.”
Astfel identifica specialistul in administratie publica Sorin Ionita, director executiv al Societatii Academice din Romania (SAR), principala problema de sistem care afecteaza capitala Romaniei si prima mare deficienta care trebuie corectata in mandatul urmatorului primar general: sapte viziuni de multe ori nu diferite, ci contradictorii de administrare a unui oras care creste, dupa cum spune viceprimarul Razvan Murgeanu, “mai repede decat China, cu 10,2% pe an”.
Pentru ca, dupa cum sunt de acord ambii, problema Bucurestiului nu sunt neaparat banii (Primaria Generala gestioneaza anual un buget de circa un miliard de euro, iar cele sase sectoare insumate tind si ele spre o valoare asemanatoare, la care se adauga alte cateva miliarde de euro care pot fi accesate de la UE prin diverse programe operationale), ci lipsa unei organizari administrative proprii unei capitale.
Aceasta face de multe ori ca un proiect urban sa nu aiba un traseu liniar, ci sa intre intr-un cerc vicios datorita suprapunerii de competente dintre Primaria Generala si cele de sector, spre exemplu in ce priveste regimul constructiilor.
Poate si din acest motiv, 24 de organizatii neguvernamentale au cerut cu doua saptamani in urma candidatilor la primariile de sectoare si la PMB sa-si asume in aceasta campanie electorala un “Pact pentru Bucuresti”, a carui coloana vertebrala este tocmai reglementarea unor raporturi de competenta in diverse domenii dintre sectoare si Primaria Generala, motiv care – afirma ONG-urile – a blocat sau sabotat inceperea unor proiecte urbanistice de amploare.
Spre exemplu, cele 24 de organizatii cer elaborarea unui nou plan de urbanism general (PUG – radiografia urbanistica a Bucurestiului) si trecerea dreptului de a elabora planuri de urbanism zonal (PUZ) in competenta exclusiva a Primariei Municipale, dupa ce experienta a aratat ca multe PUZ-uri elaborate de primariile de sector contravin cu strategia urbanistica convenita la centru.
Reprezentantul SAR merge insa si mai departe si anunta ca va lansa in aceasta perioada electorala chiar un proiect de “Constitutie pentru Bucuresti”, un document mai arid, dar care ar avea rolul sa decripteze un mecanism birocratic de functionare eficienta a Capitalei.
Cum ar trebui insa impartit Bucurestiul astfel incat sa poata fi guvernat unitar?
Sorin Ionita ar inclina spre exemplele capitalelor vecine, cu care Bucurestiul se poate compara ca numar de locuitori si ca suprafata: “Budapesta are 23 de sectoare, Bratislava si mai multe, spre 30, Varsovia are 11, mi se pare; decuparea in astfel de bucati mai mici, care sa tina cont si de specificitatile zonei, ar creste relatia de proximitate dintre sector si cetatean”.
Presedintele va demara consultari de vineri dupa-amiaza, incepand cu presedintii Senatului, Franco Marini, si Camerei Deputatilor, Fausto Bertinotti. Conform formulei uzuale, seful statului a invitat Guvernul demisionar sa ramana in functie pentru a rezolva problemele curente.
Napolitano va trebui sa decida daca va convoca alegeri anticipate, solutie preferata de formatiunile de dreapta, sau daca va cere formarea unui Guvern de tranzitie pentru a permite votarea unei reforme electorale, varianta dorita de stanga.
Romano Prodi, care conduce Guvernul italian de 20 de luni, a pierdut votul de incredere in Senat cu numai 156 de voturi pentru si 161 impotriva, in timp ce majoritatea de care avea nevoie era de 160.
Detalii pe www.mediafax.ro
Vom avea vot uninominal la urmatoarele alegeri parlamentare?
Sansele ca vreunul dintre proiecte (cel sustinut de Presedintie si PD-L si cel sustinut de PNL) sa devina lege sunt minime, cel putin atat timp cat niciuna dintre tabere nu se arata dispusa la concesii. Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Sunt sanse reduse, insa unele partide aflate in dificultate (PSD si PNL) nu-si pot permite riscul de a nu continua sa militeze pentru schimbarea sistemului de vot“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Nu cred ca exista nici cea mai mica intentie de a trece la votul uninominal si de aceea sunt sceptic“.
Va deveni PD-L cel mai mare partid politic al Romaniei?
Rationamentul politic care a dus la formarea Partidului Democrat-Liberal a fost acela ca procentele reunite ale celor doua formatiuni (peste 35%) ar fi suficiente pentru ca noua formatiune sa poata accede la guvernare in 2008. Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Daca alegerile parlamentare vor fi anul viitor, da“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Cred ca va fi la cateva procente in fata PSD. Nu va fi insa marele succes, marele partid prezidential care s-a visat imediat dupa unificare“.
Vor reusi PRM si PNG sa treaca de pragul electoral la urmatoarele alegeri?
Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Cred ca nu, PRM si-a epuizat mesajul, nu mai are cu ce sa surprinda, iar PNG are un electorat volatil pe care e greu sa-l mobilizeze“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Nu cred, doar un accident politic major mai poate sa-i favorizeze pe unul dintre cei doi lideri (Corneliu Vadim Tudor, respectiv Gheorghe Becali)“.
Va demisiona presedintele Traian Basescu pentru a face campanie PD-L pentru alegerile parlamentare?
Cel mai probabil, presedintele Traian Basescu va prefera sa-si pastreze functia, intrucat demisia din acest post l-ar vulnerabiliza atat pe sine cat si pe cei pe care-i sprijina, PD-L. Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia, apreciaza ca Traian Basescu va face campanie fara sa demisioneze, la fel ca Ion Iliescu in 2004.
Ce partid/alianta va forma guvernul dupa alegerile din 2008?
Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Daca o formatiune obtine 40%, negocierile vor decurge mult mai usor; prima sansa ii revine PD-L“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Romania va avea o mare problema de guvernare dupa alegerile parlamentare: daca vor intra in Parlament doar partidele mari, negocierile vor fi foarte dificile, pentru ca fie PD-L, fie PSD vor obtine doar o majoritate relativa si vor fi nevoiti sa faca aliante“.
Ce rol va juca premierul Calin Popescu-Tariceanu dupa 2008?
Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Cred ca pentru Calin Popescu-Tariceanu cariera politica se va incheia repede; depinde insa si cum gandeste PNL planul de succesiune si de rezultatele la alegeri. Nu ma astept insa ca Tariceanu sa mai ramana la conducerea partidului“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Cred ca va fi in continuare presedinte al PNL, doar daca partidul nu inregistreaza sub 12% la alegerile parlamentare. Cu toate acestea, la fel ca Emil Boc si Mircea Geoana, si scaunul lui Tariceanu este foarte vulnerabil; nimeni nu este lider consolidat in formatiunea pe care o conduce acum“.
Se va contura un contracandidat cu sanse reale impotriva lui Traian Basescu la prezidentialele din 2009?
Scrutinul parlamentar din 2008 anunta o reactivare a modelului „locomotivei“ de partid, cel putin in cazul presedintelui Traian Basescu, care va face transfer de capital de imagine spre si dinspre PD-L. Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Partidele sunt obligate sa caute un candidat opozabil lui Traian Basescu si de asta cred ca lupta va fi dura. Va fi cel mai dur an din viata politica romaneasca moderna“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „In politica, situatiile inventeaza oamenii; inainte de 2004, nici Traian Basescu nu statea excelent in sondaje si cu toate astea a castigat“.
Vom avea vreo condamnare a unui mare corupt in 2008?
Cristian Parvulescu, presedinte al Asociatiei Pro Democratia: „Mi-e greu sa cred, dupa cum arata legislatia actuala; in plus, e greu ca justitia sa se realizeze intr-un an electoral“. Stelian Tanase, profesor la Universitatea Bucuresti: „Nu. Justitia este intr-o depreciere continua si cred ca nu vom vedea nici macar un proces de mare corupt. Nu se vor atinge de «marii caizi» intr-un an sensibil precum acesta; poate doar presa sa dea o mare lovitura si sa gaseasca dovezi irefutabile care sa oblige justitia sa se miste mai repede“.
O crestere a dobanzii de politica monetara, unul dintre putinele instrumente pe care banca centrala le mai are in lupta cu o inflatie ce iese din fagasul dorit, incepuse sa fie asteptata in piata inca de la sedinta precedenta a Consiliului de Administratie al BNR din 26 septembrie. Nu s-a intamplat insa atunci, banca centrala preferand la momentul respectiv sa spere ca derapajul inflatiei care se simtea deja se va corecta de la sine.
Dupa ce august a adus insa o inflatie „soc“ (dupa propria catalogare a oficialilor BNR) de 0,86%, septembrie a surprins din nou, dincolo de cele mai pesimiste asteptari, cu o rata lunara de peste 1%. Evidenta problemei a devenit flagranta, iar inflatia anualizata de 6,03% din septembrie i-a convins chiar si pe oficialii BNR sa admita ca, pentru 2007, tinta si intervalul de inflatie autoimpuse sunt ratate. Socul negativ pe partea ofertei – seceta, mai pe romaneste -, dinamica inalta a veniturilor populatiei, cresterea proiectata a cheltuielilor bugetare in ultima parte a anului, precum si incertitudinile legate de evolutia cursului de schimb semnaleaza ca inflatia la sfarsitul anului 2007 va depasi limita superioara a intervalului de variatie de 3-5% asociat tintei de 4%, admitea Consiliul de Administratie al BNR in comunicatul publicat dupa sedinta din 31 octombrie. Prin decizia de a creste dobanda direct cu jumatate de punct procentual, inversand brusc miscarea de relaxare a politicii monetare inceputa din decembrie 2006, BNR nici nu mai incearca acum sa remedieze problema de anul acesta, ci doar undeva in cursul anului viitor. A spus-o chiar guvernatorul Isarescu, la sfarsitul saptamanii trecute, la un seminar financiar la care a participat si ministrul economiei si finantelor Varujan Vosganian. Scurt si plastic, „nu tragem cu tunul monetar in muste“, decreta Isarescu, pentru ca „umflatura de inflatie“ din ultimele luni nu poate fi combatuta cu majorarea de dobanda de 0,5 puncte, iar „prin masura luata ne uitam la riscurile pe 2008 si 2009“.
Pana atunci insa, guvernatorul va trebui sa se uite la efectele pe termen mai scurt ale deciziei luate la sfarsitul saptamanii trecute. La fel de plastic, chiar el atrage atentia ca, aflat intre ciocanul inflatiei si nicovala de a fi nevoit sa lupte singur contra ei in lipsa unor masuri de politica fiscala adaptate, masura pe care a luat-o e „ca un tratament pentru inima care omoara ficatul“.
Efectele se produc, de fapt, intr-un lant vicios. Experientele precedente arata ca o cat de mica crestere a dobanzii de politica monetara e preluata aproape imediat in costul creditelor in lei pe care bancile comerciale le acorda populatiei. O scumpire a finantarilor in lei ar fi, in aceste conditii, destul de previzibila, cu atat mai mult cu cat bancherii pregatesc de ceva vreme piata cu anunturi de posibile/iminente scumpiri. Mai timid, dar din ce in ce mai necesar, in conditiile in care au nevoie de lei pentru a finanta creditele, bancherii ar putea creste si randamentele la depozitele in lei. Pana aici totul bine si frumos – o scumpire a creditelor care sa determine (macar) o usoara incetinire a consumului nu ar fi deloc neplacuta bancii centrale, in conditiile in care consumul populatiei alimenteaza deficitul extern. Pus in fata unui deficit de cont curent de 14% din PIB in acest an si a unor cresteri salariale constante, Isarescu n-ar putea decat sa se bucure daca macar creditele ar mai incetini un pic. Problema sa nu e aici, ci pe partea cealalta, a randamentelor la plasamentele in lei – e vorba de cresterea atractivitatii leului ca instrument de castig pentru straini.
Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, ceea ce inseamna apreciere prea abrupta a leului. Pericolul s-a vazut aproape imediat dupa decizia BNR, pe piata valutara leul castigand imediat teren in fata euro. Interesul strainilor pentru leu ar putea fi cu atat mai mare cu cat, de aceasta data, decizia BNR vine in contextul in care Banca Federala a Statelor Unite a hotarat sa reduca dobanda de referinta cu un sfert de punct procentual, la 4,5%.
Pentru inflatie, o apreciere a leului nu e deloc de rau augur. Aprecierea excesiva a leului, dublata de o volatilitate ridicata a cursului, este insa o amenintare evidenta pentru dezinflatie – risc vizibil, de altfel, in ultimele luni. Aprecierea monedei nationale – sau ieftinirea valutelor – poate duce la o noua explozie a creditelor in valuta. Credite care, pe langa riscul valutar pentru romanul ce isi incaseaza salariul in lei, nu fac altceva decat sa inflameze si mai mult acelasi consum pe datorie. Iar consumul se face preponderent din import, atata vreme cat oferta interna nu tine pasul cu nevoile. Si in acest fel, ciclul bolii de ficat de care vorbea Isarescu se reia mereu si mereu: deficitele cresc pana la niveluri ce i-ar putea speria pe straini, determinandu-i sa fie prudenti cu leul; in acest scenariu, leul cade brusc daca banii fierbinti pleaca rapid, „umflatura de inflatie“ apare din nou, tintele sunt ratate, iar BNR creste din nou dobanda.
Imaginile prezentate pe postul public de televiziune, la o ora de maxima audienta, au fost chiar mai puternice decat un eventual verdict in justitie care sa-l incrimineze pe recent demisionarul ministru al agriculturii. Aceasta arata ca miza principala nu este neaparat condamnarea actorilor politici implicati, cat determinarea caderii lor imagologice, cadere care va angrena la randul sau o deteriorare rapida a imaginii Guvernului in ansamblu.
Nu poate fi trecuta cu vederea coincidenta intre momentele in care sunt activate parghiile justitiei si dinamica de pe scena politica. Comparatia cu momentul 2005, cand Dinu Patriciu a devenit o tinta a justitiei, este necesara. Atunci, ca probabil si acum, tinta nu era reprezentata de Decebal Traian Remes, ci de premierul Tariceanu, iar actiunile independente ale justitiei par a fi impulsionate de catre Traian Basescu, cel care ar trebui sa fie – constitutional – factor de echilibru intre institutiile statului. O alta evidenta a acestor confruntari este data si de conjunctura electorala in care se desfasoara acest conflict.
Din punct de vedere conceptual, intregul scandal mediatic poate fi redus la confruntarea dintre doua interpretari ale justitiei ca putere in stat. Este vorba despre independenta si lupta anticoruptie. Daca primul dintre acestea este asumat de Guvern, cel de-al doilea face parte din apanajul presedintelui. Desi cele doua nu reprezinta decat conjunctural concepte antitetice, acestea par sa coaguleze in jurul lor electorat, asemeni temelor de campanie electorala. Prima abordare atrage atentia asupra faptului ca seful statului incearca sa isi inlature adversarii politici, motivand electoral acest gest ca fiind vointa poporului. De cealalta parte, presedintele acuza ca in spatele acestei independente, cei acuzati nu fac altceva decat sa stopeze lupta anticoruptie.
Opinia publica romaneasca este ca de obicei incitata de caderile spectaculoase ale liderilor politici, de reducerea fortata a acestora la stadiul de simpli cetateni sau chiar mai putin (potentiali infractori). Mesajul propagat de Traian Basescu este nu doar populist, ci pastreaza si o anumita dimensiune proletara. Seful statului a dus o campanie sustinuta de apropiere, la nivelul imaginii, a liderului de mase. Iluzia deciziei pe care acesta a oferit-o electoratului prin mitingurile din Piata Universitatii si adresarea permanenta catre popor au creat in mentalul colectiv impresia ca oricine poate si merita sa fie conducator. Mai mult, Basescu a sugerat ca nici unul dintre actualii lideri politici nu are alte merite decat cele conjuncturale, care sa il califice pentru pozitia pe care o ocupa.
Confruntarea dintre cele doua interpretari face in prezent deliciul electoratului, hranindu-se din aviditatea acestuia pentru subiecte de senzatie. Publicul a acumulat de-a lungul timpului o serie de frustrari, cauzate de discrepanta dintre bogatia clasei politice si saracia in care traieste omul de rand. Orice dezvaluire publica a defectelor clasei politice reprezinta o forma de defulare pentru electoratul inchistat in nedreptatile cotidiene.
Noul scandal mai poate fi vazut si din alta perspectiva: dosarele DNA reprezinta o noua formula de atac la adresa Guvernului, in conditiile in care acesta din urma a ramas in picioare in urma motiunii de cenzura. Directiile trasate de Traian Basescu cu o zi inaintea votului din Parlament au fost ignorate de catre clasa politica (scenariu de altfel previzibil), un motiv in plus pentru seful statului de a utiliza alte parghii prin care sa saboteze cabinetul Tariceanu. Chiar daca executivul condus de Calin Popescu Tariceanu pastreaza inca expresia rezistentei, el este in fapt supus unui asediu care ameninta sa afecteze grav PNL in perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor.