BusinessMagazin

Blog

  • Despre pro-ciclicitate

    Se spune ca bancherul este persoana care iti ofera o umbrela atunci cand este soare si ti-o cere intotdeauna inapoi cand incepe sa ploua. Dincolo de calitatea sau vechimea anecdotei, ea dezvaluie un comportament obisnuit in realitate, care in termeni matematico-economici se numeste pro-ciclicitate (o vom numi in continuare pro-C).

    Pentru a intelege acest „defect comportamental“ care afecteaza deciziile umane in general si pe cele financiare in special, vom analiza toate nivelurile de activitate economica, de la cel mai simplu la cel mai complex: nivelul individual, microeconomic si macroeconomic.

    Obisnuim sa ne apreciem viitorul pornind de la experientele noastre trecute si sa avem o atitudine reactiva fata de factorii exteriori. Evitam un tip de investitii daca am pierdut in trecut in acest domeniu; ba chiar pentru ca un prieten sau cunoscut a inregistrat o pierdere dintr-o investitie similara. In acest mod, comportamentul nostru inceteaza sa mai fie unul rational si devine o reflectare a esecurilor sau reusitelor noastre. Astfel, teoria rationalista ne spune ca un individ care are o situatie materiala foarte buna trebuie sa investeasca prudent pentru a-si conserva activele, in timp ce unul cu putine resurse financiare ar trebui sa economiseasca o proportie cat mai mare din veniturile sale si sa realizeze investitii riscante, pentru a-si mari sansele de a obtine castiguri mari.

    In realitate, apetitul pentru risc variaza direct proportional cu marimea contului, astfel incat atunci cand castigam ne simtim pe val, iar daca pierdem devenim mai precauti. Persoanele care dispun de fonduri in exces fata de nevoile personale sunt acelea care investesc mai riscant marindu-si sansele de a castiga mai mult. Indivizii cu resurse financiare reduse sunt adeseori nevoiti sa consume tot ce produc sau, mai mult, se indatoreaza la limita suportabilitatii. In timp, disparitatea dintre bogati si saraci se adanceste si din cauza acestui defect de comportament, care este tocmai manifestarea pro-C la nivel individual.

    O situatie similara poate fi observata la nivel microeconomic. O companie poate accesa fonduri de la banci cat timp a demonstrat in trecut ca isi ramburseaza creditele fara probleme. Fara sa judecam aici validitatea afirmatiei ca performanta trecuta este un bun prezicator al capacitatii viitoare de a-si indeplini obligatiile, acesta este cliseul dupa care bancile comerciale judeca o aplicatie de credit din partea unei companii. Nu este de mirare atunci ca, in perioade de crestere economica, bancile tind sa devina mai putin atente la riscurile asociate creditarii si sa imprumute companii pe care in alte imprejurari le-ar fi refuzat.

    Astfel, economia este fortata sa creasca in continuare, prin apetitul institutiilor financiare de a oferi credit si, implicit, de a ajuta companiile sa isi dezvolte activitatea. Atunci cand mediul economic se deterioreaza, o parte dintre clientii bancilor intampina dificultati in a genera fluxuri de numerar din care sa-si plateasca datoriile. In loc sa ajute aceste companii, bancile devin dintr-odata constiente de riscurile din economie si isi inaspresc conditiile de creditare.

    In acest fel, activitatea economica se restrange si mai mult, iar recesiunea este mai pronuntata si de mai lunga durata – efectul de pro-C la nivel microeconomic. La nivel macro, un celebru exemplu este modul in care FMI judeca economiile pe care le monitorizeaza. Desigur, conceptul de pro-C nu poate explica sau scuza toate greselile de abordare a economiilor in curs de dezvoltare facute de Fond la nivel institutional, dar poate constitui una dintre explicatii. Prin misiunea pe care si-a asumat-o, FMI ar trebui sa asigure stabilitatea financiara a economiei mondiale. Practic, aceasta inseamna oferirea de lichiditati acelor tari care, la un moment dat, au nevoie de ele pentru a depasi o recesiune economica sau o criza de orice fel.

    Cum este si normal, fondurile pentru aceste „ajutoare“ provin de la statele care traverseaza o perioada economica de inflorire si au resurse financiare in exces. In realitate insa, efectul pro-C face ca FMI sa fie gata sa finanteze acele economii care se comporta asa cum isi doresc oficialii fondului si in acest fel forteaza cresterea economica din tarile respective. Dimpotriva, dorinta de a finanta o tara care traverseaza o recesiune este cu atat mai mica cu cat criza este mai pronuntata. Mai mult, unei tari aflate in dificultate, FMI ii impune de obicei o politica de restrangeri monetare si fiscale, avand ca efect adancirea si prelungirea artificiala a crizei economice.

    Care ar putea fi solutiile pentru eliminarea din viata economica a efectelor pro-C? Cu siguranta, este nevoie sa ne schimbam mentalitatea, modul de gandire atat la nivel individual, cat si social. In primul rand, trebuie sa renuntam a considera ca trecutul ne ofera informatii valide despre viitor (in definitiv, toate companiile care au falimentat la un moment dat au fost buni – platnici cu un an inainte).


    Este adevarat ca analiza performantei trecute este mult mai facila si ofera o „baza sigura de raportare“, dar valoarea informatiei trecute ne poate arunca in capcana pro-C. Apoi, trebuie sa ne asumam decizia de a judeca intotdeauna tandemul risc-randament in mod unitar, considerand fiecare dintre cele doua componente ca fiind la fel de important. Numai atunci vom putea oferi o umbrela pe timp de ploaie celor care au intr-adevar nevoie de ea si in acest timp sa ne asiguram ca ne-o vor inapoia atunci cand se indreapta vremea.

  • Petrolismul

    Intrand in 2006, descoperim ca avem probleme atat acasa, cat si dincolo de granita. Si avemprobleme pentru ca suntem condusi de niste defetisti. De niste miorlaiti, de fapt.

    Ce ma irita cel mai mult la presedintele George W. Bush si la vicepresedintele Dick Cheney e ca ei vorbesc rastit despre nevoia de a invada Irakul, de a-i tortura pe cei suspectati de terorism si de a recurge la acte de spionaj intern – toate pentru a apara modul american de viata si de a promova democratia pe tot globul.
    Dar cand vine vorba de cea mai importanta chestiune din politica interna si externa americana la acest moment – aceea de a face din Statele Unite o tara eficienta din punct de vedere energetic, independenta, care isi protejeaza mediul – ii ridiculizeaza pe cei care cer asa ceva, pretinzand ca doar liberalii, activistii iubitori de copaci si pampalaii cred ca toate astea sunt posibile ori necesare.

    Imi pare rau, dar a proteja mediul si a cere natiunii o mai mare eficienta energetica nu sunt chestiuni pentru visatori si pampalai. Sunt, de fapt, cele mai transante, geostrategice, vizionare si patriotice gesturi pe care le putem face. Protectia mediului nu e o treaba de pampalai. A ramane legati de petrol si a spune, in esenta, ca o tara care poate dubla viteza microcipurilor la fiecare 18 luni e, din felurite motive, incapabila sa-si inventeze propria independenta energetica – asta e o atitudine pentru pampalai, defetisti,  pentru oameni dispusi sa fie martori ai erodarii valorilor americane si acasa, si peste granita.

    Protectia mediului nu e doar „o virtute personala“, cum spune Cheney. E un imperativ de securitate nationala. Cea mai mare amenintare la adresa Americii si a valorilor sale nu e astazi comunismul, autoritarismul ori islamismul. E petrolismul. Petrolismul e termenul prin care eu descriu practicile de guvernare care corup, practicile antidemocratice – cele din state petroliere de la Rusia la Nigeria ori Iran – si care rezulta din mentinerea pe termen lung a pretului petrolului la 60 de dolari barilul. Petrolismul este politica prin care petrolul este folosit pentru a-ti cumpara cetatenii cu subventii si slujbe guvernamentale, politica prin care petrolul si gazul sunt folosite pentru intimidarea ori cumpararea dusmanilor, politica prin care profiturile din petrol sunt utilizate pentru a cladi forte de securitate interna si armate menite sa mentina pe cineva anume la putere.

    Cand liderii unei natiuni sunt in masura sa practice petrolismul, nu mai au nevoie sa foreze pentru energia si creativitatea cetatenilor lor; trebuie doar sa foreze in puturi petroliere. Asa ca politica intr-un stat petrolist nu are ca miza, prin urmare, construirea unei societati ori a unui sistem educational care sa maximizeze capacitatea oamenilor de a inova, de a exporta si de a intra in competitie. Miza tine pur si simplu de cine e cel care controleaza puturile petroliere.

    In state petroliste precum Rusia, Iran, Venezuela sau Sudan oamenii se imbogatesc daca intra in guvern si golesc vistieria statului – asa ca nu vor cu nici un chip sa renunte la putere. In state non-petroliste, ca Taiwan, Singapore ori Coreea de Sud, oamenii se imbogatesc daca stau departe de guvern si fac afaceri adevarate.

    Pofta noastra neostoita de petrol creeaza si intareste diverse tipuri de regimuri petroliste. Incurajeaza petrolismului autoritarist in Rusia, Venezuela, Nigeria, Sudan si Asia Centrala. Da forta petrolismui islamist din Sudan, Iran si Arabia Saudita. Prin ricoseu, ajuta si la supravietuirea comunismului in Cuba lui Castro, care traieste azi in parte multumita petrolului ieftin din Venezuela. Cele mai multe dintre aceste regimuri petroliste ar fi trebuit sa se prabuseasca de mult, pentru ca s-au dovedit complet incapabile sa livreze popoarelor lor un viitor modern. Dar au supravietuit tocmai sprijinindu-se pe excesele noastre in materie de energie.

    Indiferent ce s-ar intampla in Irak, nu putem seca mlastinile autoritarismului si ale islamismului violent din Orientul Mijlociu decat daca ne seaca si noua pofta de petrol – pentru ca asa vom impinge in jos pretul titeiului. O politica de democratizare a Orientului Mijlociu fara o schimbare de politica energetica acasa, in America, e o pierdere de vreme, de bani si, cel mai important, o pierdere de vieti tinere pe fronturi.

    Asta pentru ca exista o diferenta uriasa intre ceea ce aceste regimuri gaunoase pot face cu un baril de 20 de dolari si ceea ce fac la actualul baril de 60 de dolari. Nu e tocmai un accident ca epocile reformiste din Rusia lui Eltin si din Iranul lui Khatami au coincis cu preturi mici ale petrolului. Cand preturile au crescut, autoritaristii petrolului din ambele societati si-au reafirmat puterea.

    Avem nevoie de un presedinte si de un Congres care sa aiba curaj nu numai sa invadeze Irakul, dar si sa impuna o taxa pe benzina. Dar pentru asta trebuie sa avem mai degraba o politica energetica cu stimulente pe termen lung pentru energii regenerabile – eoliana, solara, bio.

    Destul cu nonsensul Bush-Cheney, care spun ca protectia mediului ori eficienta energetica sunt doar niste hobby-uri pe care acum nu ni le putem permite. Nu-mi vine in cap nimic mai las si mai neamerican ca asta.

  • La rascruce de conturi

    Cerneala s-a uscat pe contractul de privatizare a BCR, insa ceea ce s-a negociat intre statul roman si Erste Bank ramane un mister. Se stie insa altceva: in toate bancile pe care le-au preluat pana acum austriecii au taiat in carne vie. Vin vremuri grele pentru BCR?

    Odata ce procesul de achizitie este incheiat, echipa Erste initiaza un program de transformare, cu puncte de referinta financiare si procedurale bine definite. Acesta dureaza, de obicei, intre 18 si 24 de luni si consta in 20-25 de „subproiecte“. Sunt vizate, practic, toate segmentele bancii: clienti de retail si comerciali, produse si servicii, marketing, resurse umane, IT, control financiar si managementul riscului. L-au testat, rand pe rand, la toate bancile pe care le-au cumparat, si nu de putine ori rezultatele au fost spectaculoase. In mai putin de doi ani, banci falimentare, ca Ceska sporitelna din Cehia, au devenit adevarate studii de caz pentru reusita unui proces de restructurare. Prin acelasi program de schimbare au mai trecut, dupa achizitie, si Slovenska sporitelna din Slovacia, Rijecka banka din Croatia, Postabank din Ungaria, iar la jumatatea anului trecut programul a fost demarat si la Novosadska banka din Serbia.

    Nu exista, asadar, motive prea multe sa ne indoim ca austriecii nu vor urma acelasi „plan de bataie“ si in cazul BCR, o banca pentru care au platit  3,75 miliarde de euro. O investitie consistenta, care depaseste deja suma cumulata platita de austrieci pentru toate achizitiile lor anterioare. Care sunt, asadar, principalele schimbari pe care grupul austriac le-ar putea aduce bancii romanesti? Si cand s-ar putea simti primele schimbari?

    Procesul incepe prin formarea unei „echipe de 30-40 de experti in domeniul due diligence (analiza – n.r.)“, explica pentru BUSINESS Magazin, in urma cu mai bine de jumatate de an, Manfred Wimmer, seful departamentului de dezvoltare internationala al Erste Bank. Acesti oameni sunt cei care, timp de un an si jumatate-doi, conduc programul de transformare al bancii. La vremea respectiva, atentia strategului de la Erste era indreptata catre CEC – o banca ce corespunde din toate punctele de vedere experientei europene a austriecilor. Practic, in toate tarile in care a intrat pana acum, Erste Bank a cumparat foste case de economii, nu de putine ori falimentare. Banci pe care au reusit sa le transforme in institutii profitabile, cu un ROE (return on investment) de aproximativ 20% sau chiar superior, dupa cum povestea Wimmer. Nu fara sacrificii insa – programul de transformare al austriecilor nu exclude nici concedierile masive, nici inchiderea de sucursale neprofitabile.

    In final insa, austriecii au ajuns sa cumpere BCR – o banca total diferita de CEC, cu un profil mai complex, cu activitati atat in sectorul de retail, cat si in cel de corporate.  Cat si ce din planul lor „clasic“ va fi pus in practica si in cazul BCR ramane de vazut dupa ce se va finaliza cu totul procesul de achizitie. Adica, asa cum explica ministrul finantelor publice si presedintele comisiei de privatizare, Sebastian Vladescu, „in maximum sase luni, dar poate si mai repede de atat“. Pentru ca banca sa treaca efectiv in mainile austriecilor, mai este de parcurs „multa birocratie“, dupa cum spune Vladescu. „Trebuie sa existe toate aprobarile“ – de la bancile nationale din cele doua tari, Romania si Austria, de la organismele de supraveghere a pietelor de capital, de la cele de asigurari si de la consiliile concurentei.

    Pana atunci, Erste Bank va infiinta un comitet consultativ de tranzitie, alcatuit din zece persoane, care vor avea acces total la informatia interna si externa a bancii romane. Doi dintre membrii acestui comitet au dreptul sa participe la toate reuniunile comitetului executiv si ale board-ului de supraveghere al BCR, precum si la intalnirile actionarilor. Pana una alta, in calitate de observatori, neavand insa drept de vot.

    Despre clauzele stabilite prin contract nu se stie deocamdata mare lucru, intrucat nu au fost facute publice. Decizia de a fi dezvaluite integral sau doar partial apartine, dupa cum explica ministrul Vladescu, austriecilor. „Din punctul nostru de vedere, contractul poate fi facut public integral“. Din spusele ministrului finantelor publice, nu exista insa nici o clauza contractuala care sa vizeze pastrarea unui numar minim de sucursale, de personal sau pentru mentinerea conducerii executive actuale. Exista, totusi, obligatia ca austriecii sa pastreze pentru minimum trei ani de acum inainte numele Bancii Comerciale Romane. Pe de alta parte, acestia au posibilitatea de a modifica sigla bancii, pentru a sublinia apartenenta la Erste Bank. De fapt, acum cativa ani, austriecii au unificat sigla tuturor bancilor pe care le detin – astfel incat este relativ usor de anticipat ca nu va dura prea mult pana cand sigla albastra a BCR va fi inlocuita. Cu una rosie, austriaca de aceasta data.

    In privinta retelei BCR, ce numara in prezent peste 364 de sucursale si agentii, austriecii si-au facut deja publice intentiile. Pana la sfarsitul anului 2008, „suprafata totala a sucursalelor se va reduce cu 50%“, potrivit unor declaratii ale reprezentantilor Erste Bank, citate de agentia de presa Mediafax. Sumele obtinute din vanzarea locatiilor vor fi transformate in castiguri extraordinare pe termen mediu.

    Pentru urmatorii trei ani, austriecii au anuntat un program de investitii de 100 de milioane de euro, in conditiile in care procesul de integrare a institutiei romanesti va avea costuri de 90 de milioane de euro, declarate in anul 2006. Reteta urmata, de fapt, in cazul tuturor celorlalte banci cumparate si restructurate. La banca sarba Novosadska banka, bunaoara, cumparata de austrieci anul trecut pentru  73,167 milioane de euro, a fost deja lansat acelasi program. Punctele vizate: dezvoltarea retelei de distributie de la 71 la 120 de filiale, reinnoirea sistemelor si a infrastructurii informatice, cat si pregatirea personalului. De altfel, austriecii si-au propus ca in decurs de cinci ani sa detina 10% din piata din Serbia, fata de doar 2% cat au in prezent. Durata programului, aceeasi ca si in celelalte cazuri – 18 luni.

    „Perla coroanei“ austriecilor ramane insa fosta casa de economii de stat ceha, Ceska sporitelna. In momentul in care a fost preluata de Erste, Ceska sporitelna era falimentara; lipsa investitiilor lasase banca ceha cu 10-15 ani in urma bancilor din Uniunea Europeana. Aproape jumatate din creditele acordate erau neperformante, iar angajatii aveau, potrivit presedintelui actual al bancii cehe, Jack Stack, cele mai mici salarii din Cehia. In cele 18 luni cat a durat procesul de transformare, o parte importanta din investitiile in restructurare – totalizate la 600 de milioane de euro – a fost alocata tehnologiei.

    Numarul de sucursale a scazut de la peste 1000 la momentul preluarii, la 647 in primul trimestru al anului 2005. La fel, numarul angajatilor a scazut de la 15.500 la aproximativ 12.000. Fiecare angajat obisnuit a facut, in medie, 12 zile de training, iar efortul total de  training a constat in peste 70 de mii de ore de pregatire. Rezultatul? Anul trecut, Ceska sporitelna era cea mai mare banca din Cehia din punctul de vedere al numarului de clienti, cu peste cinci milioane.

    BCR este deja cea mai mare banca romaneasca, detinand aproape 25% din piata. Falimentara nu este nici pe departe – dupa primele noua luni din 2005, BCR avea un profit de aproape 650 de milioane lei (echivalentul a 180 de milioane de euro). Din acest punct de vedere, austriecii par a fi cumparat, in Romania, lozul cu castig sigur. Planul lor nu poate face dintr-o banca profitabila decat una si mai profitabila.

  • MINISTRUL FINANTELOR: „Nimeni nu a fost eliminat, cu exceptia celor care s-au eliminat singuri“- interviu cu Sebastian Vladescu despre privatizarea BCR

    „Nimeni nu a fost eliminat, cu exceptia celor care s-au eliminat singuri“. Este replica lui Sebastian Vladescu, ministrul Finatelor Publice si presedintele comisiei de privatizare, la criticile privind ponderea mare a pretului in desemnarea castigatorului BCR. Cum vede insa el viitorul bancii?

    BUSINESS Magazin: Sunteti multumit de modul in care a decurs privatizarea BCR?

    Sebastian Vladescu: In cazul BCR, accentul a fost, fara doar si poate, pus pe pretul platit. Cand am decis acest lucru, am plecat de la premisa ca oricare dintre cumparatori indeplineste conditiile minime pentru a asigura functionarea BCR cel putin la nivelul la care o face acum.

    Din punctul de vedere al statului roman asta inseamna doua lucruri. In primul rand sa poata sa asigure si in continuare serviciile pe care le asigura in acest moment, pentru toate segmentele de clienti. In al doilea rand, am vrut sa se asigure si pe mai departe cel putin nivelul de profitabilitate de acum.

    Se vorbeste insa deja despre schimbari importante pe care austriecii le vor aduce la BCR: reducerea numarului de sucursale, concedieri etc. Cum comentati?

    Nu cred ca intre numarul de sucursale care vor fi pastrate, sa spunem, si serviciile oferite de banca e o legatura foarte mare… Sa luam un exemplu: la Petrom au fost desfiintate 40 de sucursale, PECO-urile locale, care functionau ca entitati separate. Faptul ca au fost desfiintate nu a insemnat ca Petrom a furnizat mai putine servicii. Daca ei (Erste Bank – n.r.) se pot organiza intr-o structura mai eficienta, este un drept pe care il capata in momentul in care devin actionari majoritari. Nu credem ca vor ignora vreuna dintre pietele pe care BCR e activa in prezent.

    La fel cum nu cred ca vor ramane actionari la o firma unde BCR este actionar „din intamplare“. N-am idee care va fi pozitia lor vizavi de participatia la MISR Bank sau la Banca Anglo-Romana. Sunt insa convins ca vor pastra BCR Asigurari. Este o companie foarte buna si oricum ei au asigurari in structura grupului.

    Au existat cazuri in care au renuntat la activitati pe care le desfasurau bancile cumparate, gen asigurarile  non-viata.

    Sunt decizii care se iau si in functie de piata. Poate in Romania asigurarile non-viata se vor dovedi profitabile, iar cele de viata vor deveni rentabile doar peste 3-5-7 ani…E greu sa spui azi ce se va intampla…

    Pe de alta parte, BCR are in grup si BCR Asigurari, dar are si participari la Omniasig (companie de asigurari – n.r.). Nu stiu daca vor ramane cu participari in doua societati de asigurari care sunt concurente. In primul rand isi vor intari propria lor societate. Sunt decizii care vor fi luate in functie de necesitatea de a-si asigura o anumita profitabilitate a investitiei. Fiindca e, totusi, o investitie extrem de consistenta.

    Cand v-ati decis sa urmati aceasta strategie, in care ponderea pretului sa fie cea mai importanta?

    Dupa ce am fost ales presedintele comisiei de privatizare. A fost insa o dorinta a intregii comisii la momentul respectiv. Eu am zis ca in conditiile unei competitii la care participa banci de un astfel de nivel e foarte greu sa stabilim in mod obiectiv daca business planul lui Deutsche e mai bun decat cel al BNP Paribas sau al Dexia… E foarte greu de stabilit daca Fortis va fi mai serioasa cand vine in Romania decat NBG. Si atunci am spus: luam niste banci de un anume rating, cu un anume capital social si cu un anume statut, dupa care, intre cea mai mica de nivelul acesta si cea mai mare, important sa fie pretul platit. BCR e o banca functionala, profitabila, bine asezata pe piata – asa ca ceea ce vrem sa obtinem sunt de fapt banii „corecti“ pe ea.

    S-a spus nu o data ca aceste criterii au lasat pe dinafara banci precum Deutsche Bank sau BNP Paribas…

    Haideti sa o luam si asa: nimeni nu a fost eliminat, cu exceptia celor care s-au eliminat singuri. Nu a existat nici o critica pe plan international vizavi de privatizarea BCR; nu au existat critici pe plan intern privind comportamentul comisiei sau vizavi de rezultatul privatizarii. Au existat critici vizavi de necesitatea sau non-necesitatea privatizarii BCR. Au existat, de asemenea, critici pe care eu le definesc ca foarte gresite in acest caz, care au spus ca trebuia sa tinem cont de alte criterii. Ridic o singura problema: Deutsche platea doua miliarde si altcineva platea trei miliarde. Si noi decideam, pe baza altor criterii, ca Deutsche e o banca mare, e o banca importanta, BNP Paribas e o banca ce are capitalul social de patru ori mai mare decat al celui care oferea trei miliarde si tot asa… si renuntam pentru aceste lucruri la un miliard. Credeti ca exista cineva in Romania care sa poata dovedi ca pentru statul roman punerea siglei BCR-Deutsche Bank in loc de BCR-Millennium sau orice alt nume valoreaza un miliard? Raspunsul este asadar extrem de simplu… Nu stim daca sigla Deutsche Bank, BNP sau alta sigla despre care suntem criticati ca n-am adaugat-o acolo face un miliard. Daca cineva poate sa dea o valoare obiectiva acelei sigle si sa spuna ca prin punerea acelei sigle statul roman castiga, atunci am gresit. Daca nimeni nu poate sa dea aceasta valoare inseamna ca sunt oameni care bat campii sau sunt interesati.

    Revenind la contractul de privatizare,  nu exista clauze privind angajatii sau numarul de sucursale… Ce se va intampla?

    Nu exista astfel de clauze, e adevarat. Sa nu uitam insa ca toti angajatii BCR sunt si actionari. De asemenea, nu ignorati faptul ca ideea este de dezvoltare a acestei banci, nu de reducere a nivelului de activitate. Este de a controla mai multa piata, nu mai putina.

    Acelasi lucru s-a urmarit si in Cehia, spre exemplu, dar asta nu a impiedicat disponibilizarea catorva mii de angajati…

    Da, dar pe baze strict personale. S-au disponibilizat si in Austria, cand a fost nevoie. Sunt procese care depind de nivelul de informatizare, de nivelul de dispersie a sucursalelor in teritoriu, de nivelul de dezvoltare a diverselor tipuri de activitati conexe. Poate ca devin asigurarile extrem de dezvoltate si va fi nevoie de agenti – sa spunem. Nu am de unde sa stiu, dar cert nu vor exista situatii dramatice pentru personalul de la BCR. Nu va exista situatia in care peste trei luni sau peste sase luni vine cineva si spune „trei mii de oameni, afara“.

    Este o parere personala sau au existat si discutii in acest sens?

    Au existat discutii vizavi de situatia personalului. Nu a existat o discutie in ceea ce priveste pozitia conducerii executive. Bineinteles ca va fi schimbat Consiliul de Supraveghere, pentru ca isi vor numi propriii lor membri, presedintele etc.

    O sa vedem contractul integral sau exista lucruri care nu vor fi facute publice?

    Din punctul nostru de vedere, integral. Daca ei au vreo clauza pe care vor sa o tina secreta… Noi am trimis la cateva zile dupa semnarea contractului cererea oficiala conform articolului  care spune ca publicarea se face pe baza unui acord intre parti. 

    Se va pastra structura de grup a BCR?

    N-au existat discutii vizavi de acest aspect, se va pastra aceeasi structura. Nu se va vinde nimic, nici curand dupa preluare.

    Finalul privatizarii BCR este, totusi, surprinzator. Declaratiile initiale ale austriecilor de la Erste vizau clar CEC-ul.

    S-ar putea sa fi fost vorba doar de o strategie de comunicare. Amintiti-va ca CEO-ul de la Millennium a declarat ca ei nu vor mai licita nimic peste suma acordata initial. Desi nu stim cu cat au licitat, in mod cert cei de la Millennium au trecut cu mult peste oferta initiala.

  • STRATEGII: Producatorii de medicamente au trecut la rebranding

    Fara exceptie, marii producatori de medicamente din Romania au trecut printr-un facelift de brand. Intamplator sau nu, toate aceste rebrandinguri au avut loc inainte de vanzare. Sa fie „hainele“ noi mai atractive pentru cumparatori?

    Prin aceasta schimbare de identitate urmarim sa comunicam ca vrem parteneri corporatisti, companii farmaceutice de renume“, spunea la inceputul lunii decembrie Ioan Nani, directorul general al Antibiotice Iasi. Cu ocazia aniversarii a 50 de ani de la infiintare, fabrica ieseana – al treilea producator roman de medicamente – si-a prezentat si o noua identitate corporatista. In acest an, Antibiotice Iasi ar urma sa fie privatizata, potrivit actionarului majoritar – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS). Iar intentia conducerii de a atrage un cumparator strategic este acum enuntata clar, inclusiv prin modificarea identitatii. „Am simtit nevoia de a schimba imaginea care era conceputa in anii ‘60“, marturisesc reprezentantii producatorului iesean de medicamente. Cu un buget de circa 100.000 de euro, campania de innoire a imaginii Antibiotice Iasi va continua si in acest an.

    Dar modificarile de brand pentru a atrage potentialii investitori nu sunt noi pe piata farmaceutica din Romania. In urma cu cativa ani, producatorul clujean Terapia a trecut printr-un astfel de „facelift“. Stephen Stead, directorul general al companiei, spune ca evolutia economiei romanesti si a sistemului sanitar a determinat si evolutia brandului Terapia. Si pentru a comunica aceasta evolutie, „unul dintre instrumentele la care am apelat a fost innoirea brandului si a identitatii corporatiste“.

    Schimbarea a avut loc in anul 2001, cand actionariatul companiei era dominat de mai multe fonduri de investitii, care in acea perioada consolidau compania pentru a-si pregati exit-ul. Vanzarea a avut loc in vara anului 2003, cand o alta companie de administrare a fondurilor cu capital de risc – Advent International – a preluat aproape integral Terapia, pentru circa 45 de milioane de dolari.

    Un an mai tarziu, in vara lui 2004, cel mai mare producator roman de medicamente, Sicomed, a demarat la randul sau un proces de schimbare a identitatii. Coincidenta sau nu, si actionarul majoritar al Sicomed era tot un grup de fonduri de investitii care isi pregatea iesirea. Exit care a avut loc dupa numai un an, in septembrie 2005, cand Zentiva – cea mai mare companie farmaceutica din Cehia – si-a anuntat intentia de a prelua Sicomed, printr-o tranzactie de 200 de milioane de dolari.

    Nici reprezentantii Sicomed si nici cei ai Terapia nu evidentiaza insa vreo legatura intre vanzare si schimbarea identitatii. „Investitiile realizate de companie pana in momentul deciziei de a demara procesul de re-branding transformasera Sicomed intr-o companie moderna. Identitatea vizuala a companiei trebuia astfel aliniata la situatia actuala“, explica directorul general al companiei, Klaas Postema. De altfel, adauga acesta, studiile de piata realizate de companie la acea vreme, aratau ca „Sicomed este recunoscuta pentru calitatea produselor, insa este asociata cu o imagine invechita“.

    Pe de alta parte, Florentina Marinescu, senior consultant la Roland Berger Strategy Consultants, vede o legatura puternica intre schimbarile de identitate si atragerea interesului investitorilor. Totusi, ea aduce in discutie si alte posibile explicatii. „Initiativele de improspatare a imaginii companiilor din domeniul farmaceutic au ca motiv atragerea interesului unor potentiali investitori, dar si cresterea ponderii vanzarilor de OTC (medicamente fara prescriptie), precum si cresterea vanzarilor in general“, afirma Marinescu. Vanzarea OTC reprezinta un segment in crestere al pietei (aprox. 20%) si pentru a concura cu producatori straini cu traditie in domeniu trebuie construite marci si promovat atat brandul produsului, cat si cel al firmei, adauga aceasta. In opinia sa, producatorii romani trebuie sa-si creasca valoarea vanzarilor – dat fiind ca „segmentul autohton“ detine ca volum o pondere mare din piata (80%), insa nu si ca valoare (25%). O posibila solutie pentru surmontarea acestui „decalaj“ ar putea fi „o repozitionare cu preturi mai mari – pe unele categorii de produse – care este asociata cu un rebranding al firmei“.

    Daca Antibiotice a investit 100.000 de euro in schimbarea identitatii, Sicomed si Terapia nu au facut publica valoarea bugetelor alocate in acest sens. Ce s-a modificat, de fapt, in cazul acestora din urma?

    In primul rand, identitatea grafica (identitate care, in cazul ambelor companii, data inca din perioada comunista); mai exact, logo, papetarie, echipamente, angajati, cladire, site si ambalaje produse din portofoliu. Pe de alta parte, s-a incercat definirea identitatii de corporatie: misiune, viziune, valori, precum si comunicarea schimbarilor catre publicul intern (angajati) si extern (mass-media, consumatori, medici, farmacisti, distribuitori, autoritati, parteneri), explica reprezentantii celor doua firme. In aceeasi directie actioneaza acum si Antibiotice Iasi.

    Care au fost rezultatele? Reprezentantii Sicomed spun ca, potrivit unui studiu efectuat de firma de cercetare Gfk in mai 2004 (inainte de inceperea campaniei de schimbare a identitatii), Sicomed ocupa locul doi in clasamentul celor mai cunoscute companii de pe piata (cu 32% mentiuni spontane), dupa Antibiotice (care a acumulat 42% mentiuni spontane).

    Dar, in studiul Gfk efectuat in iunie-iulie 2005, adica dupa finalizarea procesului de rebranding, Sicomed a trecut pe primul loc, cu 45% mentiuni spontane, depasind Antibiotice, care a acumulat doar 30% mentiuni spontane, sustine Postema. Potrivit reprezentantilor Antibiotice, un studiu similar a stat si la baza deciziei de schimbare a identitatii producatorului iesean de medicamente.

    Un studiu derulat de Terapia in martie 2002 a aratat ca, in comparatie cu vechile ambalaje, cele noi sunt considerate mai clare, mai expresive, atrag mai repede atentia, sunt comparabile cu produsele de import, sunt moderne si comerciale. In ceea ce priveste noua sigla, consumatorii si farmacistii au concluzionat ca este mai echilibrata, mai fina, reflectand orientarea spre nou din punct de vedere tehnologic si al solutiilor terapeutice aduse pe piata, explica Stephen Stead. La aproape patru ani de la schimbarea identitatii, Terapia a mai facut o modficare. In august 2005, compania clujeana si-a inlocuit sloganul („Calitatea pentru Sanatate“ cu „Reteta pentru sanatate“), pentru a „improspata imaginea brandului Terapia“.

    Dar si aceasta schimbare apare intr-un context in care pe piata se vorbeste de vanzarea companiei. Inainte de a fi anuntata achizitia Sicomed, unul dintre oficialii Zentiva declara presei internationale ca negociaza preluarea Terapia. Apoi, chiar la finalul anului trecut, surse din piata vorbeau despre interesul pentru firma clujeana manifestat de Ranbaxy Laboratories, cel mai mare producator indian de generice si ingredienti activi. Contactat de BUSINESS Magazin, Emma Popa-Radu, reprezentantul in Romania al companiei americane de investitii Advent – actionarul majoritar al Terapia -, a refuzat sa faca vreun comentariu in acest sens.

    Anul trecut, o alta companie romaneasca a trecut printr-un proces de schimbare de identitate. Fondata de omul de afaceri Mihai Miron, Europharm, pentru ca despre ea este vorba, a fost preluata de gigantul GlaxoSmithKline (GSK) in urma unor tranzactii de peste 40 de milioane de dolari.

    Compania detinea atat activitati de productie, cat si un distribuitor de medicamente si un lant de farmacii. Este de asteptat ca GSK sa pastreze partea de productie, dar sa vanda activitatile de distributie si retail, care nu constituie obiectul principal de activitate al grupului. De altfel, surse din piata spuneau anul trecut ca se poarta negocieri pentru vanzarea celor doua divizii.

    GSK a negociat cu grupul local A&D Pharma, ce grupeaza farmaciile Sensiblu si distribuitorul Mediplus, vanzarea farmaciilor operate sub brandul Europharm, dar tranzactia este in „stand-by“ deocamdata, din cauza prevederilor proiectului de lege a farmaciei. Pe de alta parte, potrivit unor surse citate de Ziarul Financiar, GSK negociaza cu Phoenix, unul din primii doi distribuitori de medicamente din Europa, vanzarea Europharm Distributie. Pana la finalizarea acestor potentiale vanzari, efectele celei mai mari tranzactii de pe piata farmaceutica locala – achizitia Sicomed de catre Zentiva – s-ar putea solda cu inca o schimbare de identitate. Saptamana viitoare, actionarii Sicomed vor hotari daca schimba numele firmei in Zentiva, dupa denumirea noului proprietar.

    Acesta ar fi, de fapt, un rebranding in adevaratul sens al cuvantului, care presupune inclusiv schimbarea numelui companiei, un proces care nu a avut loc pana acum pe piata romaneasca de medicamente. Dar timpul nu e inca pierdut, iar retete exista.  

  • Pe cine bucura liberalizarea?

    2006 e anul in care piata de energie se va deschide la 100%, dar si anul cu ultimele luni in care va fi reglementata. Asteptata cu nerabdare de unii consumatori, liberalizarea e privita cu scepticism de altii, pentru care va aduce majorari de preturi – sau chiar falimentul.

    De cele mai multe ori legile si deciziile noi aduc schimbari bune pentru unii si „ciume“ pentru altii. Nici deschiderea pietei de energie nu va scapa de impartirea pietei intre avantajati, dezavantajati si indiferenti. Cu alte cuvinte, efectele liberalizarii se vor imparti la toti consumatorii, producatorii, furnizorii, la toata lumea cate un pic. Teoretic, liberalizarea inseamna posibilitatea tuturor consumatorilor de a alege de la cine vor cumpara curent electric. Inseamna facturi mai mici pentru unii si mai mari pentru altii. Inseamna posibilitatea producatorilor de a vinde energia la cel mai bun pret negociat, mai inseamna si o lupta de supravietuire pentru cei ineficienti.

    Cei mai avantajati de deschiderea totala a pietei vor fi marii consumatori de energie si producatorii eficienti. Marii consumatori vor putea sa isi negocieze tarife avantajoase la electricitate si sa isi scada astfel costurile. Pentru cel mai mare consumator de energie, ALRO Slatina, momentul liberalizarii va permite sa incheie contracte directe de achizitie cu producatorii pentru toata energia consumata. „Efectele simtite atat pe termen scurt, cat si pe termen lung vor fi siguranta alimentarii constante cu electricitate la preturi stabilite clar si predictii bugetare mai exacte.

    In felul acesta, ALRO va putea fi, in continuare, competitiv si isi va putea realiza un plan de afaceri recunoscut inclusiv de institutiile de creditare internationale“, spune vicepresedintele CA al companiei, Marian Nastase. ALRO consuma 8% din productia de energie a Romaniei (avand consum constant, indiferent daca e zi sau noapte), iar majorarile tarifelor s-au reflectat de fiecare data in rezultatele financiare, dat fiind faptul ca energia electrica reprezinta 35% din costurile de productie ale companiei, mai spune Marian Nastase.

    De aceea companii mari ca ALRO, Mittal Steel Galati – un alt mare consumator de energie -, combinatele chimice sau cele din industria celulozei si hartiei asteapta liberalizarea totala a pietei pentru a putea incheia contracte directe de achizitionare a energiei direct cu producatorii, mai ales ca pana acum, in conditiile pietei reglementate, statul nu a luat nici o masura de protectie a preturilor pentru marii consumatori, care au platit si inca mai platesc preturi cu mai mult de 50% mai mari fata de concurentii lor din alte tari. Ceea ce a afectat in timp competitivitatea produselor romanesti pe piata externa, dar a fost si un minus in calcularea unei investitii cu consum mare de energie in Romania. Tari europene, cum ar fi Franta, au luat masuri de sprijinire a industriilor pentru care energia electrica reprezinta materie prima, dar care au si particularitati in consum.

    Pe urmatoarea treapta a avantajatilor stau consumatorii medii, care de asemenea pot sa isi negocieze contractele, daca nu direct cu producatorii, cel putin cu furnizorii alternativi, care le pot oferi pachete atractive. „Nu putem spune ca ne asteptam la preturi mai mici, dar ne asteptam sa incheiem contracte care sa ne asigure ca nu ne vom mai trezi la mijlocul anului ca trebuie sa scoatem bani in plus pentru ca s-a scumpit curentul. De asemenea, ne asteptam sa avem siguranta in alimentare si remedieri rapide ale defectiunilor“, spune Aurel Rizea, presedintele executiv al Asociatiei Producatorilor de Mobila. Consumatorii medii spre mici sunt insa cei care au avut probleme si pana acum si sunt si cei care trebuie sa faca mai multe eforturi pentru a beneficia de tarife mai bune. Pana acum, desi erau consumatori eligibili, nu prea puteau sa isi negocieze tariful, deoarece erau mici si nu reprezentau un profit deosebit pentru producatori/furnizori. Odata cu liberalizarea, ei vor putea sa negocieze un tarif mai bun la nivel de asociatii de consumatori.

    „Pana acum, nu a fost un cadru legal care sa ne permita sa facem acest gen de negociere“, spune  presedintele Federatiei Producatorilor si Importatorilor de Textile din Romania (FEPAIUS), Maria Grapini. Aceasta adauga insa ca, in ultima luna, producatorii din industrie au cumparat energie de pe bursa, ceea ce le-a adus intrucatva un pret mai bun. „Producatorii de textile sunt in mare majoritate mici consumatori, cu consum de la 20 MWh pana la 120 MWh, in functie de profilul activitatii“, spune Maria Grapini.

    Consumatorii eligibili mici care nu vor reusi sa isi negocieze contractele vor ramane in randul consumatorilor captivi. Odata cu liberalizarea, si consumatorii captivi ar putea sa isi negocieze contractele, ca si asociatiile de locatari (nu in forma unora actuale, ci sub forma largita, deoarece este nevoie de un numar minim de consumatori) sau se pot baza pe reglementarile ANRE pentru captivi. Deocamdata, ANRE nu a precizat care va fi modalitatea aleasa pentru captivi.

    Un posibil scenariu l-a facut pentru BUSINESS Magazin Jean Constantinescu, presedintele Institutului pentru Folosirea si Amenajarea Surselor de Energie (IRE). „Se ia o regiune a tarii (fie in actuala impartire in opt regiuni de distributie, fie in alta), se pregateste un caiet de sarcini in care pe prima pozitie se afla pretul la consumator, pe urmatoarele pozitii fiind intreruperile, remedierile etc, mai precis un pachet coerent, in care fiecare element are punctajul sau. Se scoate acest caiet la licitatie si va castiga un furnizor, care poate fi furnizorul local sau altul, iar astfel se da siguranta consumatorului ca, chiar daca pretul pe care il plateste este mai mare decat cel pe care il platea inainte, este totusi varianta cea mai prietenoasa pentru el“, spune Jean Constantinescu.

    Dar de ce exista varianta ca pretul sa fie mai mare? In primul rand, studiile arata ca prima faza postliberalizare aduce cresteri de pret pana la un punct, cauzate in special de eliminarea totala a subventiilor, pentru ca apoi pretul sa se aseze. In al doilea rand, pretul va depinde si de evolutia pretului gazului si a combustibililor lichizi, deoarece mare parte din productia necompetitiva se produce pe gaz, pacura si pe huila.

    „Daca productia pe huila nu va mai fi subventionata, preturile vor deveni mari. Intr-adevar, preturile in amonte pe pietele combustibililor vor avea o pondere mare si vor duce la cresterea pretului la consumatorul final, fie ca ne place, fie ca nu“, spune presedintele IRE.

    In al treilea rand, odata cu liberalizarea, producatorii vor incerca sa vanda cat mai profitabil energia. Vorbim aici de producatorii competitivi, si anume, Hidroelectrica, Nuclearelectrica si complexurile energetice Rovinari, Turceni si Craiova, a caror productie are costuri mici (maxim 30-35 euro/MWh) si este cautata pe piata. „Acesti producatori dau pe piata aproximativ 70% din productie la preturi europene“, spune Jean Constantinescu. Pentru ei, liberalizarea va insemna ca nu vor mai fi obligati sa furnizeze catre Electrica o parte din productie la preturi stabilite de stat si vor putea vinde toata productia la preturi avantajoase pentru ei. Inca un avantaj pentru producatorii eficienti va fi accesul la finantare fara utilizarea garantiilor de stat, va mai insemna stabilitate in operare si predictibilitatea planului de afaceri.

    Pentru producatorii necompetitivi insa (care furnizeaza aproximativ 30% din energia produsa, in special de Termoelectrica), liberalizarea va fi mai mult albastra. „Este de asteptat ca intrarea in piata europeana sa fie o mare amenintare pentru acesti producatori, mai precis cei din zona termo. Daca ei nu vor gasi solutii pentru a deveni competitivi, in mod cert o parte din ei vor falimenta“, spune Jean Constantinescu. Acesti producatori vand la preturi reglementate de circa 100 euro/MWh, iar un astfel de producator nu poate ramane pe piata, atata vreme cat acest pret este chiar mare pentru consumatorul final. Asta in conditiile in care in piata reglementata consumatorul captiv platea 70 euro/MWh.

    Primul gand care vine in minte este ca, daca nu exista destula productie romaneasca la preturi competitive, sa luam necesarul din import. Aici apare insa problema numita „capacitatea de interconexiune“, care poate suporta doar 15-20% din necesarul de consum al tarii. Dar pentru a importa atat ar fi nevoie sa fie liber consumul dinspre Est, iar, dupa toate probabilitatile, Ucraina si Rusia nu vor fi membre UCTE (organizatie europeana care permite utilizarea infrastructurii transfrontaliere) mai devreme de 2010-2012, deci importul dinspre Est se va putea face in cantitati limitate.

    Dinspre Europa Centrala nu se pot face importuri mari, pentru ca si acolo echilibrele productie/consum sunt destul de precare. „Asadar, in ciuda faptului ca avem 30% productie total necompetitiva, va trebui ca, pe termen mediu, adica intre 3 si 5 ani, sa o cumparam, ceea ce va creste pretul la consumatorul final“, spune presedintele IRE. Cresterile de preturi, inchiderile de productii sau vinderea pe bursa sunt rezultate prin care au trecut aproape toate tarile care au liberalizat piata energiei. In Europa de Est, doar Slovenia (care oricum e o piata mica) a avut o liberalizare de succes. In rest, tari ca Ungaria, Polonia si Cehia au demarat programul mai devreme, insa sufera din cauza contractelor de achizitie cu garantii de pret pe termen lung (PPA-uri) care au deformat pietele.

    „Estul Europei nu se compara cu pietele din Vest“, spune Jean Constantinescu, care crede ca Romania este, dupa Slovenia, cea mai functionala piata de energie din Europa de Est. Spre vest insa, lucrurile se schimba. Liberalizarea a inceput devreme, la inceputul anilor ‘90, iar cele mai multe tari membre ale UE au piata energiei electrice liberalizata total. Exceptie face Franta, care isi protejeaza cu tarie producatorii de stat Electricite de France (EDF) si Gaz de France.

    Rezultatele liberalizarii pietelor energetice au depasit in prima faza chiar si cele mai optimiste prognoze: se parea ca acesta este unul din relativ putinele cazuri cand teoria economica se verifica imediat in practica: pretul energiei electrice a scazut fulgerator (de exemplu, in Germania preturile s-au diminuat cu peste 30%) si adevarata competitie intre producatorii particulari independenti nici nu a inceput inca. Entuziasmul a inceput insa sa scada simtitor dupa criza fara precedent care a afectat statul California din Statele Unite ale Americii (unde piata era destul de asemanatoare cu piata romaneasca) si care a pus problema renationalizarii sectorului.

    Indiferent cum va reactiona piata, un lucru este sigur: nu va mai fi la fel. Curentul nu va mai veni pur si simplu prin invartirea/apasarea comutatorului, ci dupa negocieri si decizii pe care le va lua fiecare. Iar la fiecare invartire/apasare vom plati in functie de ceea ce am acceptat in momentul semnarii contractului.

  • Anul liberalizarii

    • PLUSURI

    Liberalizarea totala a pietei va aduce avantaje marilor consumatori, care vor putea obtine preturi avantajoase.

    CEI MAI MARI: Cu cat consumul este mai mare, cu atat pretul negociat poate fi mai mic. Marile combinate producatoare de otel sau aluminiu (Mittal Steel Galati si Alro Slatina) au nevoie impreuna de aproape 20% din energia consumata la nivel national.

    EFICIENTA: Producatorii eficienti de energie (Hidroelectrica, Nuclearelectrica si complexurile energetice din Craiova) vor fi avantajate de competitia pe o piata libera, unde vor putea obtine un pret bun prin licitatie.

    • MINUSURI

    Consumatorii mici si cei captivi vor fi legati de modul in care ANRE va reglementa licitatiile pentru curentul furnizat acestora.

    CAPTIVI: Scenariul ideal ar fi ca furnizarea pentru fiecare regiune sa fie acordata la o licitatie in care primul criteriu sa fie pretul.

    INEFICIENTA: Producatorii de energie ineficienti (Termoelectrica) va trebui sa inceapa un program de investitii fara de care nu vor putea rezista pe piata libera.

  • California, o liberalizare esuata

    Entuziasmul liberalizarii pietelor de energie a inceput sa mai scada in lume la mijlocul anilor ‘90, dupa criza fara precedent care a afectat California in momentul liberalizarii. Cel mai bogat stat american a incercat sa aplice modelul britanic de liberalizare a pietei, dar rezultatul a fost falimentarea producatorilor de stat (care au acumulat in urma liberalizarii datorii de peste 10 miliarde dolari in cativa ani) si crearea unor neajunsuri importante in randul consumatorilor.

    Analizele efectuate arata ca principala greseala a californienilor a fost liberalizarea pietei prin vanzarea libera a utilitatilor si mentinerea preturilor fixe la vanzarea cu amanuntul a electricitatii. Producatorii de energie electrica au fost astfel pusi in imposibilitatea de a-si recupera cheltuielile in momentele de crestere a pretului materiilor prime prin majorarea pretului la consumator. Situatia a fost agravata de lipsa unei contorizari in timp real corelata cu tarife diferentiate, astfel incat consumatorii sa aiba posibilitatea sa utilizeze mai putina energie electrica in momentele de varf (de consum maxim) si sa compenseze cu o utilizare mai mare in momentele de consum minim.

    Decizia Californiei de a deschide in 1996 piata electricitatii spre o „competitie reala“ a avut ca rezultat final – cel putin in primii ani – cresterea preturilor, intreruperi dese ale curentului electric si nesiguranta furnizarii atat catre consumatorii casnici, cat si catre cei industriali, culminand cu cererile pentru renationalizarea sectorului din iarna anului 2001. Iar problemele se pare ca nu se opresc aici, deoarece centralele inca au o datorie uriasa si nu reusesc sa convinga finantistii sa le sustina nici pe termen scurt, nici pe termen lung.

  • MAI VECHI, MAI BUN?: Comertul cu vin vechi aduna sute de mii de euro pe an

    Daca pui la masa un francez si-l intrebi ce vin vrea sa bea, o sa-ti ceara din cel mai proaspat. Va mirati? Inseamna ca va incadrati in curentul de opinie romanesc, nu in cel occidental.

    In cea de-a treia joi din noiembrie, in primul minut dupa miezul noptii, pentru iubitorii de vin din Franta se intampla, in fiecare an, o mica minune. Proaspat-imbuteliatul Beaujolais Nouveau poate fi destupat doar incepand cu aceasta data si mii de francezi fac coada la usa restaurantelor, sperand sa fie printre primii care gusta din acest vin usor. O campanie de marketing care in urma cu o jumatate de secol schimba destinul unei podgorii aproape uitate aduce astazi producatorilor acestui vin frantuzesc vanzari de 70 de milioane de sticle anual.

    Dar pe langa lectia de marketing, exemplul de mai sus mai contine o cheie: in tarile occidentale, cursa e pentru „cine gusta primul dintr-un vin“, nu pentru „cine e ultimul care il gusta“, iar cautate sunt vinurile cele mai tinere, daca se poate din ultima recolta – iar excedentul in productia de vin face ca, de regula, sa se poata.

    Tabloul romanesc al gusturilor in materie de vin contrasteaza inca destul de mult cu cel occidental. Incepand cu 1990, comertul cu vinuri a fost marcat de o explozie a vanzarilor de vinuri vechi, romanii fiind dintotdeauna amatori de vinuri mai dulci, usor oxidate. Aproape oricine dadea – si da si acum – crezare vorbei care spune ca un vin „cu cat e mai vechi, cu atat e mai bun“.

    Astfel, daca in acceptiunea occidentalilor un vin trecut de primii trei ani de viata e deja vechi, pentru romani un vin incepe sa fie vechi dupa cinci-sase ani, spun specialistii. Si totusi, zicala „vechi, dar bun“ e uneori neadevarata din orice unghi ai privi, iar a cumpara un vin vechi romanesc poate fi ca un joc de-a baba oarba. „Exista intotdeauna riscul sa te trezesti cu un continut prost“, spune Catalin Paduraru de la Vinexpert, companie care vinde anual vinuri vechi de cel putin 600.000 de euro. „Buteliile de vin vechi contin o doza de loterie si pentru cunoscatori“, adauga el, explicand ca nu e suficient sa stii cine e producatorul, cum a fost anul de productie si cat de buna e pluta din care a fost facut dopul pentru a fi sigur ca vinul mai e bun de baut.

    Paduraru aseamana vinul cu o fiinta vie: se maturizeaza, evolueaza pana cand ajunge la varful de piramida dupa care moare. In lume nu se cunosc vinuri care sa „traiasca“ mai mult de 50 de ani, iar vinurile romanesti traiesc cel mult 20 – 25 de ani, explica oenologul Ion Pusca, general manager al celor doua magazine Casa Vinului din Bucuresti. Cu toate acestea, adauga el, multi clienti ii cer vinuri albe mai vechi de atat, care nici macar nu se preteaza la invechire, precum Feteasca Alba sau Feteasca Regala. In general, cumparatorii vor vinuri care sa aiba varsta unor rude sau prieteni dragi, dar Ion Pusca se indoieste ca vechimea inscrisa pe eticheta acestor vinuri e intotdeauna autentica.

    Vinurile bune de pus la invechit ar fi cele rosii, grele, precum sunt cele din podgoriile Murfatlar, Mehedinti sau Samburesti. Murfatlar a si scos anul trecut la vanzare o gama de vinuri vechi, pentru cunoscatori, sub numele Taina de Murfatlar. In schimbul a 100-200 de lei noi, cineva poate bea un Sauvignon Blanc din 1975, un Chardonnay din 1977 sau din 1988, sau un Cabernet Sauvignon din productia 1980. Iar Radu Morar, directorul de marketing al Murfatlar, spune ca vanzarile pentru astfel de vinuri sunt in continua crestere. Un vin alb se poate maturiza frumos doar daca e licoros, bogat in zahar – cum e cel de Cotnari – altminteri capata o culoare aproape respingatoare, iar gustul se deterioreaza, spun specialistii.

    Cel mai vechi vin pe care Catalin Paduraru de la Vinexpert spune ca l-a vandut a fost un Murfatlar din 1926, al carui pret a fost de 1.200 de euro – „nici nu stiu daca sticla a fost desfacuta, nu am avut nici un fel de feedback“, adauga el. De atunci, spune Paduraru, Vinexpert nu a mai adus vinuri atat de vechi. „Acum aducem doar incepand din anii ‘40, pentru ca marja de risc se diminueaza mult“. Vinexpert vinde totusi si bauturi mai vechi, cu conditia sa fie coniacuri, cum e o sticla din 1911 pe care o vinde cu 650 de euro. La coniac, riscul e aproape zero.

    In Romania, spre deosebire de tarile occidentale, e complicat sa calculezi care vinuri vechi romanesti sunt bune daca nu esti expert. Si pana si expertii au invatat experimentand, pentru ca aici nu au existat acele tabele speciale (numite in termeni de specialitate „millesime“), prin care fiecare an de recolta sa fie categorisit, astfel incat cumparatorul sa stie ce potential a avut fiecare an. „Doar experienta ne-a ajutat sa constatam ca 1986 a fost un an bun pentru vinul rosu si 1988 unul extraordinar pentru vinurile albe dulci“, spune Catalin Paduraru, povestind cum pentru vinurile din strainatate exista enciclopedii Larousse, ghiduri Hachette sau WineReport, in care cate 20.000 de vinuri din toata lumea sunt prezentate anual. Pentru vinurile produse dinainte de 1990 in Romania nu exista nici macar o evidenta, spune Violeta Stoicescu, inspector in cadrul Oficiului National al Denumirilor de Origine pentru Vinuri si alte Produse Vitivinicole. Nici case de licitatii pentru vinuri sau vanzatori care sa transforme in bursa comertul cu vinuri vechi sau rare nu exista in Romania, probabil si pentru ca sunt foarte putini specialistii recunoscuti in vinuri.

    In strainatate, licitatiile duduie de preturile fabuloase ale unor vinuri care sunt atat de vechi incat nimeni nu s-ar mai incumeta sa le bea. E celebra povestea licitatiei care a stabilit recordul mileniului trecut al celei mai scumpe sticle de vin vandute vreodata: Chateau Lafite Rothschild din 1787, despre care se spune ca ar fi apartinut presedintelui american Thomas Jefferson si pentru care regretatul Malcolm Forbes platea, in 1985, aproximativ 155.000 de dolari.

    Cel mai scump vin vechi din lume, care sa mai poata fi si baut, este un Montrachet din 1978 de pe Domaine de la Romanée-Conti, care a fost cumparat la casa de licitatie Sotheby’s in New York in 2001. Lotul de sapte sticle a fost vandut cu 167.500 de dolari, un pret extraordinar pentru un vin alb, considera expertii. In lipsa acestor elemente de suport pentru comertul cu vin vechi in Romania, vanzarile nu au mai crescut mult dupa anul 2000.

    Intre timp, „fie dintr-un mimetism, fie din sincronism cu gusturile occidentale“, consumatorul roman a inceput sa se orienteze spre vinurile tinere, iar de vreo doi ani, luxul vinului vechi e inlocuit de cel al vinului rar, spune degustatorul autorizat de la Vinexpert. Vinurile rare se delimiteaza de celelalte fie prin seria limitata a productiei, fie prin soiul rar din care provin.

    Cat despre soiurile rare, in Romania exista cateva, unul dintre ele fiind Tamaioasa Roza, care creste numai pe domeniile regale Segarcea. Un oenolog francez a adus acest soi din zona de sud a Frantei, unde a disparut intre timp. „Aici a mai ramas un hectar – adica vreo 2.000 de butuci“, povesteste oenologul Ion Pusca. „Acum ma chinui sa-l inmultesc. Vreau sa merg in Franta sa aduc un pepinierist bun“.

    Alt soi rar este Busuioaca de Bohotin – „dar nu cel care se vinde in piata Obor“, subliniaza Pusca. Multi asa-zisi producatori „fac o combinatie intre Muscat Ottonel si un vin rosu si zic ca e Busuioaca de Bohotin“. Busuioaca de Bohotin adevarata este singurul vin rosu aromat din Romania care, daca ar fi fost dezvoltat pe spatii foarte mari, ar fi fost o bogatie nationala, fiind singurul soi in lume cu caracterul acesta, spune oenologul.

    Vechi sau rar, vinul nu este destinat spatiilor comerciale mari, precum hypermarketurile. Dar numai acum incep producatorii sa-si revizuiasca oferta in acest sens, incluzand pe lista lor vinuri destinate doar hotelurilor sau restaurantelor. Pana acum, toti au fost tentati doar de marile suprafete de retail.

    Prin natura sa, vinul vechi este „mai exclusivist“ – sau e „ca un batran: mai pretentios, mai tipicar, mai greu de scos din ale sale, pe cand vinul tanar este mai flexibil, mai usor de asociat“, spune Radu Morar de la Murfatlar, reproducand o comparatie pe care a auzit-o mai demult. Fiecare vin isi are timpul si locul sau. Pentru un moment special, cineva ar putea plati 9.999 de lei noi (2.736 euro) pentru o sticla de Pomerol Gironde, Chateau Petrus din 1975, de la magazinul Vices & More din Plaza Romania. In schimb, pentru o Grasa de Cotnari din 1979, ar fi suficienti 150 de lei noi, la acelasi magazin. Patina timpului trece mai cu folos peste unele vinuri. Secretul e sa stii pentru care.

  • Anii buni pentru vinurile romanesti

    In functie de precipitatii si de temperaturi, potentialul de invechire al vinurilor produse in ani diferiti variaza.

    1958 A fost un an de exceptie pentru vinul de Tarnave. Traminerul de Blaj a luat in anii ‘60 toate premiile importante la concursuri, printre care si aurul la cel mai important concurs din regiune, cel de la Liubliana.

    1986 Anul vinurilor rosii. A circulat pe piata un vin de Samburesti din 1986, foarte apreciat. Acum mai exista doar ceea ce specialistii numesc „urme“ ale acelui vin.

    1988 Anul putregaiului nobil Botritis, care consuma apa din boabe, sporind concentratia de zahar. Exemple de vinuri reusite din acel an provin de la Cotnari si Murfatlar.

    2000 Un an foarte bun pentru vinurile rosii. Mai ales in sud-vestul tarii, productiile au fost reusite, multumita unui echilibru intre numarul total de ore insorite si de precipitatii. Totodata, tehnologia producatorilor romani in 2000 se apropia deja de nivelul celor din tarile dezvoltate.

    In vest, cursa e pentru „cine gusta primul dintr-un vin“, nu pentru „cine e ultimul“, iar cautate sunt vinurile cele mai tinere