BusinessMagazin

Tag: plati

  • Cum se fac 11 milioane de euro din medicamente şi vaccinuri pentru animale

    Romvac, o companie fondată în urmă cu 40 de ani, s-a apropiat anul trecut de afaceri de 11 milioane de euro, faţă de 9,2 milioane de euro în 2008, iar pentru acest an anunţă continuarea trendului ascendent. Romvac a fost înfiinţată înainte de Revoluţie, a fost privatizată prin metoda MEBO (acţiunile au fost cumpărate de către salariaţi) şi a urmat traseul tipic al unei companii fondate înainte de 1990.
    Până la un punct.

    „În iunie 1995 a avut loc privatizarea, după un an şi jumătate de negocieri. Noi am depus documentele pentru privatizare din 1993, dar lucrurile nu au mers chiar atât de repede pe cât speram. Problema a fost că, din 1993 până în iunie 1995, când am semnat contractul, valoarea întreprinderii a crescut de aproape 15 ori, pentru că au venit reevaluările. Cred că suntem printre puţinii din ţară care am acceptat să plătim peste valoarea la care a fost evaluată întreprinderea, pentru că noi credeam în businessul nostru“, povesteşte Constantin Chiurciu, directorul general al companiei, care este şi cel mai important dintre acţionari, cu 20% din titluri.

    La momentul privatizării, în cadrul companiei erau peste 370 de acţionari, însă o parte şi-au vândut acţiunile către ceilalţi, iar acum au rămas peste 230. „Suntem printre puţinii din România care ne-am privatizat prin MEBO şi am respectat litera legii. Adică am dezvoltat întreprinderea, nu am cumpărat doar doi-trei câţi eram în consiliul de administraţie, pentru ca apoi să mai luăm unul-doi asociaţi ca să pară bine. Toată lumea care lucra în Romvac a cumpărat.“

    Pentru a-şi securiza businessul, acţionarii au decis să facă din Romvac o companie închisă, ceea ce înseamnă că acţiunile nu se pot vinde către exterior, ci doar între acţionarii existenţi. „Este o hotărâre a Adunării Generale pentru că avem în portofoliu, pe lângă dosare, şi terenuri valoroase şi suntem o întreprindere foarte tentantă.“

    De profesie inginer chimist, Constantin Chiurciu lucrează de 31 de ani în cadrul companiei. La fel ca el sunt mulţi angajaţi care au o vechime de 30 şi chiar 40 de ani la locul de muncă, dar sunt şi oameni pentru care munca în cadrul Romvac a devenit deja o tradiţie în familie, a doua generaţie ajungând să lucreze acum în companie.

    Iniţial înfiinţată ca un producător de vaccinuri pentru păsări şi animale mici, compania şi-a dezvoltat activitatea din zona veterinară, iar cel mai recent proiect este legat de producţia de suplimente alimentare umane.

    Strategia de diversificare a businessului a fost cea care a săltat compania de la un mic producător de vaccinuri la o companie cu mai multe ramuri de activitate, explică Chiurciu: „În 1990, pe lângă vaccinurile pentru păsarile şi animalele mici am început să producem vaccinuri şi pentru alte specii rumegătoare, bovine, ovine, caprine, dar şi pentru porci şi cai. Astfel am ajuns ca în anul 2014 aproape 80% din producţie să fie reprezentată de medicamente, iar vaccinurile să aibă doar 20%. La momentul respectiv a fost mişcarea cea mai inspirată, pentru că, dacă rămâneam doar cu vaccinuri, poate că acum aici creşteau blocuri şi nu aveam o întreprindere profitabilă“.

    În primii ani după Revoluţie, compania a testat modelul mai multor politici comerciale şi s-a decis asupra uneia pe care o implementează şi astăzi. Odată cu apariţia farmaciilor veterinare private, compania a început să le dea marfă în consignaţie, ceea ce înseamnă că le trimitea marfă pentru o perioadă de două-trei luni, iar produsele pe care nu le vindeau puteau fi trimise înapoi producătorului.

    După doi ani în care a funcţionat cu acest sistem, au trecut la vânzarea clasică, model în care plata se face la 30 de zile şi care este în picioare şi astăzi: „Avem câteva mii de beneficiari, farmacii veterinare şi cabinete veterinare care merg pe acest principiu: dau comenzile, primesc marfa şi au termen de plată 30 de zile. În timp, farmaciile au crescut. Dacă iniţial veneau şi luau medicamentele cu o sacoşă, încet-încet au venit cu o Dacie, iar acum beneficiarii noştri sunt oameni care s-au dezvoltat, au farmacii frumoase, cu spaţii prezentabile şi cu maşini bune. Au crescut odată cu noi“.

    Tot din 1990, compania a început să-şi creeze propriile depozite şi propriile spaţii de vânzare.

    „În momentul de faţă avem 37 de depozite, în toată ţara, în aproape toate judeţele, iar unde nu suntem prezenţi direct avem un distribuitor autorizat.“

  • Kievul schimbă furnizorul de gaze

    În lunile septembrie şi octombrie, Slovacia a reexportat deja către Ucraina 1.600 mil. mc gaze cumpărate de la Gazprom, pentru care Naftogaz a plătit 550 mil. dolari, conform Itar-Tass. Operatorul slovac al sistemului de transport al gazelor, Eustream, a anunţat că prin conducta Voiani-Ujgorod, inaugurată în septembrie, poate fi transportată o cantitate de cca 27 mil. mc gaz zilnic.

    Naftogaz a plătit prima tranşă, de 1,45 mld. dolari, din datoria pentru gazele livrate de Gazprom, urmând ca în virtutea acordului mediat de UE şi semnat la 30 octombrie, Rusia să reia livrările de gaze destinate Ucrainei la un preţ de 378 dolari/1.000 mc, valabil până la sfârşitul acestui an, şi de 365 dolari în primul trimestru din 2015. Autorităţile de la Kiev trebuie să plătească în schimb Gazprom 3,1 mld. dolari din datoriile de peste 5 miliarde de dolari, până la sfârşitul anului curent.

    Interesant este că tocmai riscul de întrerupere pentru neplată a livrărilor de gaze ruseşti care tranzitează Ucraina spre clienţii europeni a ferit piaţa europeană de scăderea record din ultima vreme a cotaţiilor petrolului la cel mai redus nivel din ultimii patru ani. Preţul gazelor pe piaţa londoneză cu livrare în T1 2015 a scăzut cu 13% de la jumătatea lunii iunie, raportat la ieftinirea de 29% a petrolului Brent în aceeaşi perioadă. UE primeşte 15% din gazele livrate de Gazprom prin conductele care tranzitează Ucraina.

     

     

  • Risipa permanentă din ultimii şapte ani. România a plătit 4,3 mld. euro pe autostrăzi, suficienţi pentru 700 km

    Compania Naţională de Au­tostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR) a plătit 4,3 miliarde de euro pentru proiecte de autostrăzi în perioada 2008-2014, iar în acelaşi interval reţeaua locală de şosele de mare viteză s-a mărit cu doar  373 de kilometri, numărând în prezent 644 de kilometri, potrivit unei analize a ZF pe baza informaţiilor transmise de compania de drumuri.

    Cu suma pe care CNADNR a cheltuit-o începând din 2008 până în prezent se puteau construi peste 700 de kilometri de autostrăzi, dacă se ia în calcul un cost mediu de 6 milioane de euro/kilometru.

    De ce aceşti bani înghiţiţi de CNADNR s-au văzut în realizări concrete la jumătate faţă de cât s-ar fi putut face şi, mai ales, de ce România continuă să fie la coada Europei la capitolul infrastructură rutieră? 

    Citeşte mai multe despre infrastructura rutieră pe www.zf.ro.

     

  • O companie ce produce airbag-uri ar putea fi răspunzătoare pentru cea mai mare rechemare de maşini din istorie

    Compania a fost implicată recent într-un scandal referitor la moartea a şase persoane, concluziile anchetei fiind că impactul cu airbag-ul a fost cel care a cauzat decesul. Compania japoneză a dezvăluit recent că airbag-urile defecte au fost produse în perioada 2008-2014.

    În luna octombrie, autorităţile din Statele Unite au decis rechemarea unui număr de 7,8 milioane de maşini echipate cu airbag-uri produse de Takata. Lista include modele produse de BMW, Ford, General Motors şi Toyota.

    Dacă şi maşinile vândute în afara Statelor Unite vor fi rechemate, şi este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple, numărul va ajunge la 16,5 milioane. Mai mulţi specialişti din industria auto consideră că numărul final va fi de peste 20 de milioane de maşini.

    Estimările arată că Takata va trebui să plătească peste un miliard de dolari pentru a rezolva problemele sesizate.

    În prima parte a anului, peste un milion de maşini au fost rechemate datorită unor probleme cu airbag-urile. Cauzele au fost însă altele, neavând legătură cu firma producătoare ci cu temperatura sau umiditatea înregistrate în zone precum sudul Californiei sau Puerto Rico.

  • Prima bancă din Europa care aplică dobânzi negative. Pentru 500.000 de euro depuşi, clienţii trebuie să plătească 1250 de euro anual

    Deutsche Skatbank, o divizie a VR-Bank Altenburger Land, a introdus pentru clienţii cu depozite de minim 500.000 de euro dobânzile negative începând cu 1 noiembrie. Astfel, clienţii trebuie să plătească 0,25% pe an pentru ca banca să le păstreze banii.

    Această practică este întâlnită la nivel instituţional, unde băncile comerciale “beneficiază” de dobânzi negative în relaţia cu Banca Centrală Europeană. La rândul lor, anumiţi investitori plătesc dobânzi negative către guvernele europene atunci când tranzacţionează titluri de stat.

    Chiar dacă această măsură a început doar cu clienţii care deţin sume considerabile, este de aşteptat ca instituţiile bancare să implementeze aceste dobânzi pentru toate tipurile de clienţi.

    Preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a înaintat soluţia dobânzilor negative ca o metodă de a salva Europa de la o altă criză economică, însă decizia sa a fost aspru criticată de majoritatea analiştilor.

  • România urcă în topurile competitivităţii şi aşteaptă să vină investiţiile străine

    România a reuşit să facă un salt important în topul global al competitivităţii realizat de Forumul Economic Mondial şi a reuşit să urce şi în clasamentul statelor cu cel mai bun climat pentru mediul de afaceri, realizat de Banca Mondială. Rămâne de văzut dacă România va deveni mai atractivă în ochii investitorilor şi dacă aceste progrese se vor reflecta şi în creşterea volumului investiţiilor străine.

    România este dependentă de finanţarea externă, astfel că, în lipsa investiţiilor străine directe şi a fondurilor europene, creşterea economică mult aşteptată va fi foarte dificilă.

    Atractivitatea mediului de afaceri autohton este foarte importantă, reflectându-se într-un volum mai mare sau mai mic de investiţii străine. Cele două topuri realizate de Forumul Economic Mondial şi de Banca Mondială sunt un reper important pentru investitorii străini, care analizează o multitudine de indicatori atunci când iau decizia de a-şi plasa sau nu banii într-o ţară, uitându-se în special la evoluţia economiei. Iar îmbunătăţirea percepţiei investitorilor este de bun augur pentru o ţară care depinde de banii străinilor.

    România, ca şi alte ţări din regiune, are nevoie de ritmuri de creştere economică susţinută, chiar de 4-5%, pentru a deveni atrăgătoare pentru investitorii străini, spun unii economişti. Cele mai consistente fluxuri de investiţii străine au fost înregistrate în perioada 2004-2008, când economia era în ascensiune puternică. Investiţiile străine au urcat până la un maxim de 9,5 mld. euro în 2008, însă în anii de criză s-au prăbuşit la valori de până la cinci ori mai mici. Ceea ce arată că banii aduşi de străini au fluctuat de cele mai multe ori în pas cu trendul economiei.

    ”Ţările din regiune au nevoie de ritmuri de creştere susţinute pentru a le face atrăgătoare pentru investiţii, iar acest lucru poate fi obţinut prin reformele structurale. Acestea sunt mai necesare ca oricând pentru că de şase ani stăm într-o zonă în care nu putem spune nici că mai suntem în criză, nici că am ieşit din ea. Investitorii analizează două aspecte când se uită la o ţară: potenţialul şi istoricul„, a spus Mihai Bogza, preşedintele Consiliului Investitorilor Străini, la un eveniment organizat la Bucureşti de publicaţia The Economist.

    Dacă din punctul de vedere al dimensiunii pieţei România pare să fie avantajată în regiune, în privinţa procesului de convergenţă la ţările dezvoltate este în continuare într-o poziţie defavorabilă, în opinia lui Bogza. Investitorii sunt interesaţi de potenţialul unei pieţe dat de dimensiunea acesteia, de amplasament, de diferenţa de dezvoltare a pieţei faţă de grupul de ţări către care converge, dar şi de istoricul pieţei respective.

    Deşi are un potenţial de creştere cu mult peste media europeană având în vedere cât are de recuperat, economia românească este frânată de birocraţia fiscală şi administrativă. În plus, nu există o strategie şi viziune pe ter-men lung, ceea ce pune în ceaţă direcţia în care ar trebui să se îndrepte România.

    Lipsa investiţiilor după criză, atât cele interne, cât şi cele străine, a lovit în plin economia. Iar atragerea de noi investitori este acum extrem de dificilă în contextul crizei economice mondiale. Pe lângă factorii interni, înrăutăţirea activităţii investiţionale în România a fost corelată şi cu amplificarea aversiunii faţă de risc la nivel internaţional. Fluxurile mai puţin generoase de bani au devenit foarte selective în ceea ce priveşte destinaţiile lor.

    De ce vin investitorii străini în România? Există criterii individuale, în funcţie de companie, dar există şi puncte comune, precum siguranţa investiţiei, sustenabilitate economică şi predictibilitatea reformelor politice, apreciază Valeriu Nistor, preşedintele Camerei de Comerţ Americane în România (AmCham). ”România trebuie mai întâi de toate să se gândească şi să profite de poziţia ei strategică. Climatele social, politic şi economic au o mare influenţă asupra gradului de atractibilitate a investitorilor străini. Stabilitate, transparenţă, adaptabilitate. Acestea sunt marile puncte forte. Ce fel de model economic îşi doreşte România? Nu trebuie să ne gândim la viitori investitori. Trebuie să avem grijă de cei care sunt deja aici„, în opinia şefului AmCham.

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Produsul care străluceşte e aur?

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net

    Chiar dacă următorii ani sunt roz în ochii analiştilor care anticipează consolidarea ponderii industriei în PIB peste nivelul de 28% şi creşterea activităţilor din servicii peste 50%, eu am sentimentul că, economic, am rămas la acelaşi nivel din anii 2009 – 2010. Speculaţiile pe baza cifrelor din orice industrie, dar şi explozia de consum generează câteva efecte sau păreri despre o oarecare revenire a crizei economice, consecinţe superficiale aş putea să le numesc pentru că, real, nimic nu s-a schimbat la nivel de dezvoltare şi creştere.

    Şi, odată cu valul acesta s-a format o mentalitate superficială, un trend al consumului continuu. Producem prea puţin şi consumăm prea mult. Şi de cele mai multe ori promovarea agresivă a produselor aduce cu sine şi pierderea, aproape de inexistenţă, a serviciilor.

    Spre exemplu, în ceea ce priveşte sistemele IT&C în România serviciile sunt neglijate, aproape că nu există din cauza produselor care primează în proiectele active. Pentru că acestea, de cele mai multe ori, îşi menţin un cost şi sunt bugetate o singură dată fără ca ulterior clientul să conştientizeze necesitatea serviciilor.

    În majoritatea cazurilor în care sunt solicitate soluţii, fie el domeniul telefoniei, al telecomunicaţiilor, al sistemelor de securitate sau ITS, ofertantul cotează echipamentele şi serviciile de punere în funcţiune. Însă cine plăteşte know-how-ul? În cele mai multe cazuri, beneficiarul, neavând specialişti, nu numai că nu este capabil să îşi creeze cerinţele şi specificaţiile tehnice, dar nici macăr pe cele operaţionale. Să nu uităm un lucru: nicio cerinţă tehnică nu poate fi generată dacă nu are la bază o cerinţă operaţională. De ce anume este nevoie să încercăm să identificăm „tool“-ul care poate deservi nevoia respectivă?

    În aceste condiţii, ofertantul trebuie să suplinească aceste lipsuri ale beneficiarului şi să ofere prin soluţia tehnică propusă cunoştinţele de proiectare şi consultanţă. Odată cu identificarea necesităţilor, ofertantul proiectează soluţia optimă din punct de vedere tehnic şi comercial, capabilă să vină în întâmpinarea nevoilor operaţionale ale clientului. Mai mult sau mai puţin, aceste servicii reprezintă consultanţă şi proiectare şi în cele mai frecvente situaţii sunt considerate „part of the job“.

    De ce? Pentru că s-a creat un obicei prost. În mod normal clientul trebuie să conştientizeze faptul că aceste servicii se plătesc şi nicidecum nu sunt „incluse“. Mergând mai departe, după ce documentul ce defineşte clar cerinţele operaţionale şi tehnice a fost realizat, clientul evaluează propunerea tehnică şi comercială. Ce cuprinde oferta? Preţul echipamentelor şi preţul serviciilor, fie de instalare şi punere în funcţiune, integrare, software development, fie de customizare. În România, în majoritatea ofertelor, ponderea preţului echipamentelor este mult mai mare decât cea a serviciilor!

    În domeniile la care fac eu referire, în speţă cele bazate pe IT&C, în afara României preţul serviciilor este mai mare sau rareori egal cu cel al echipamentelor. Pentru că acolo este clar pentru toată lumea că serviciile sunt mai importante decât echipamentele şi succesul de a avea o soluţie funcţională care să deservească nevoile operaţionale stă în capabilităţile, experienţa şi know-how-ul furnizorului.

    Revenind la capitolul „din păcate în România“, acest lucru este încă departe de a fi înţeles şi conştientizat. Aici nu îţi permiţi să ceri pe servicii şi implicit pe experienţă şi know-how cel puţin un preţ decent pentru că va exista mereu „un concurent“ care le va oferi aproape FOC (free-of-charge). De ce? Pentru că la noi echipamentele contează! Şi câştigă de cele mai multe ori furnizorul care „controlează“ producătorul. Ce contează că habar nu are să scoată tot ce e mai bun din acele echipamente atât timp cât producătorul e la mâna lui, are un cost suficient de mare şi îşi permite să îşi ofere serviciile aproape gratis clientului.

    Mai mult decât atât, serviciile de mentenanţă şi service sunt încă străine în România. De ce să le plătim dacă tot am achiziţionat Mercedesul echipamentului? Acesta ar trebui să fie Perpetuum Mobile de Speţa I a cărui funcţionare este garantată pe viaţă. Şi dacă cumva ceva se defectează, şi nu din hibe de fabricaţie, reparaţia acestuia trebuie oferită gratuit.

    De ce să plătim, spre exemplu, un software maintenance atât timp cât produsul este în garanţie? Niciun producător de software pe această lume nu oferă o garanţie mai mare de trei luni. Dar cum orice achiziţionăm, fie o veioză, fie un sistem sofisticat integrat, trebuie să aibă termen de garanţie minimum 24 luni, nu poţi avea pretenţii să ceri bani pe asemenea servicii.

    Şi în aceste condiţii, mai merită oare să împărtăşim informaţii clientului? Fireşte, nu vreau să generalizez. Nici nu este cazul. Orice pădure are uscături. Unii au înţeles, alţii o fac abia după ce se ard, alţii nu se schimbă deloc. Degeaba achiziţionăm un echipament bun, sau o soluţie bună din punct de vedere tehnologic, dacă nu a fost instalată corespunzător, dacă tot apar probleme, dacă serviciile furnizorului lasă de dorit şi ne nemulţumeşte. Nu se rezumă oare la servicii şi la calitatea lor?

    Revenind la cele scrise în articolele precedente, cerinţele beneficiarului reflectă cunoştinţele furnizorului. Modelul beneficiar-furnizor trebuie înţeles ca un parteneriat win-win. Va mai trece ceva vreme până când acest lucru va fi înţeles şi în România. Sau vom crede în continuare că tot ce străluceşte este aur?

  • Istoria banilor: dezvoltarea sistemului financiar mondial

    Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

    Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

    În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.

    Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.

    Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.

    Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.

    Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

  • Ucraina-Rusia: lupte grele pe frontul preţurilor

    Unul dintre efecte ar urma să fie şi forţarea mâinii Moscovei spre a accepta termeni mai permisivi pentru livrările de gaze către Ucraina. Kievul a cerut deja UE – pe lângă finanţarea de 11 mld. euro din pachetul de 17 mld. euro angajat împreună cu FMI – un împrumut nou de 2 mld. euro pentru plata gazelor deja furnizate de Gazprom, plată fără de care ruşii refuză să reia livrările de gaze suspendate în iunie.

    Următoarea rundă de negocieri UE-Rusia-Ucraina pe marginea livrărilor de gaze va avea loc la 29 octombrie, în condiţiile în care premierul Iaţeniuk şi-a exprimat deschis speranţa ca reducerea preţurilor la petrol pe piaţa globală, cel mai spectaculos fenomen ce are loc în prezent pe piaţa materiilor prime, să poată antrena şi o ieftinire a gazelor naturale.

    Din iunie încoace, petrolul s-a ieftinit cu aproape 25%, ca efect direct al majorării producţiei de către furnizorii americani, beneficiari ai boomului fracturării hidraulice, iar comentatorii economici n-au întârziat să remarce că această reducere de preţ, lovind evident în economia rusească, a devenit poate cea mai bună pârghie pentru SUA de a căpăta ascendent în războiul rece cu Rusia.

  • Alpha Bank România lansează serviciul Mobile Banking

    Noul serviciu de Mobile Banking este disponibil prin intermediul aplicaţiilor “Alpha Bank RO”, pentru smartphones şi tablete, ce pot fi descărcate gratuit din magazinele virtuale App Store şi Google Play.

    Aplicaţia dispune de o zonă privată, accesibilă clienţilor autentificaţi, şi de o zonă publică ce conţine informaţii de interes general despre unităţile şi localizarea ATM-urilor Alpha Bank, despre prezentarea ultimelor oferte şi produse, şi care poate fi accesată fără autentificare, fiind disponibilă oricărui utilizator.

    Clienţii Alpha Bank îşi pot activa imediat noul serviciu, folosind aplicaţia de Internet Banking Alpha Click, fără a se deplasa în unităţile băncii.

    Înultimele 12 luni Alpha Bank a lansat trei aplicaţii pentru device-uri iOS şi Android: Alpha Safe Access – software token lansat în octombrie 2013, Alpha e-statements pentru mobil lansat în iunie 2014 şi noul Mobile Banking lansat în septembrie 2014.