BusinessMagazin

Tag: politica

  • Viktor Orban ameninţă că va arunca în aer politica Uniunii Europene privind Ucraina

    Premierul Ungariei, Viktor Orbán, ameninţă că va bloca toate ajutoarele Uniunii Europene pentru Ucraina, precum şi viitoarea aderare a ţării la blocul comunitar, dacă liderii UE nu vor accepta să îşi revizuiască întreaga strategie de sprijin pentru Kiev.

    Într-o scrisoare adresată şefului Consiliului European, Charles Michel, liderul Ungariei spune că nicio decizie privind finanţarea Ucrainei, deschiderea negocierilor de aderare la UE sau noi sancţiuni împotriva Rusiei nu poate fi luată până când această “discuţie strategică” nu va avea loc atunci când liderii se vor reuni la Bruxelles, la mijlocul lunii decembrie, relatează Politico.
    “Consiliul European ar trebui să facă un bilanţ al implementării şi eficacităţii politicilor noastre actuale faţă de Ucraina, inclusiv a diferitelor programe de asistenţă”, scrie Orban în scrisoare, care nu este datată, dar poartă ştampila biroului său.
    El întreabă, de asemenea, de ce ar trebui ca Europa să continue să sprijine Ucraina într-un moment în care Statele Unite, care au furnizat cea mai mare parte a ajutorului militar pentru Kiev, ar putea să nu mai continue finanţarea din cauza unui blocaj în Congres în ceea ce priveşte sprijinul.
    “Consiliul European trebuie să aibă o discuţie sinceră şi deschisă cu privire la fezabilitatea obiectivelor strategice ale UE în Ucraina”, se arată în scrisoare.
    “Mai considerăm aceste obiective realizabile în mod realist? Este această strategie sustenabilă fără un sprijin solid din partea Statelor Unite? Putem lua drept garantat un sprijin continuu din partea Statelor Unite? Cum concepem arhitectura de securitate a Europei după război?”, continuă scrisoarea.
    “Consiliul European nu este în măsură să ia decizii-cheie cu privire la garanţiile de securitate propuse sau la sprijinul financiar suplimentar pentru Ucraina, să aprobe consolidarea în continuare a regimului de sancţiuni al UE sau să convină asupra viitorului procesului de extindere decât dacă se ajunge la un consens cu privire la viitoarea noastră strategie faţă de Ucraina”, adaugă Orban în scrisoare.
    Conflictul dintre Bruxelles şi Budapesta
    Scrisoarea lui Orbán ridică miza unui conflict de lungă durată între Budapesta şi Bruxelles, care reţine 13 miliarde de euro din fondurile UE pentru Ungaria din cauza îngrijorării că ţara nu respectă standardele UE privind statul de drept.
    Fără a spune acest lucru în mod direct, scrisoarea sugerează că Budapesta şi-ar putea folosi dreptul de veto pentru a bloca plata unui ajutor planificat de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina, bani necesari pentru a finanţa guvernul ucrainean în timp ce forţele sale armate luptă împotriva armatei lui Putin.
    Pe lângă cele 50 de miliarde de euro, Orban ameninţă să blocheze un ajutor militar planificat de 500 de milioane de euro pentru Ucraina, precum şi deschiderea negocierilor oficiale pentru aderarea Kievului la Uniunea Europeană, pe care liderii sperau să le aprobe la următoarea reuniune a Consiliului European din 14 şi 15 decembrie.
    Potrivit unui diplomat UE anonim, Orbán a “pus capcane” în întregul proces decizional al UE privind Ucraina, ca parte a unei strategii de a creşte presiunea asupra Comisiei Europene pentru a elibera cele 13 miliarde de euro pentru Ungaria.
    Diplomatul a continuat spunând că, în timp ce în alte ocazii, Budapesta s-a abţinut la voturi cheie şi a permis UE să aplice sancţiuni Rusiei, cu această ocazie, “nu văd ca acest lucru să se întâmple”.
    “Nu este o chestiune de neutralitate pentru Ungaria”, a spus diplomatul. “Este vorba despre o pârghie”.

  • Antreprenori români, investitori străini, companii private uniţi-vă şi veniţi cu propriul plan economic pentru România, ca alternativă la planul guvernului de creştere a impozitelor şi taxelor şi menţinerea birocraţiei fanariote bugetare!

    După un deceniu de linişte fiscală companiile private, în special cele româneşti, s-au trezit peste noapte cu o nouă realitate: guvernul PSD/PNL, condus acum de Marcel Ciolacu, are nevoie de bani, de foarte mulţi bani, iar acest lucru nu se poate face decât prin majorarea taxelor şi impozitelor. Situaţia bugetară este dezastruoasă, guvernul este pe deficit bugetar în fiecare lună şi trebuie să se împrumute tot mai mult indiferent de cost, datoria publică creşte accelerat şi va creşte din ce în ce mai mult, iar administraţia publică din toate ministerele, din toate agenţiile şi din toate instituţiile publice este tot mai birocratică, mai fanariotă şi mai lacomă.

    Până acum acest lucru nu s-a văzut pentru că economia creştea continuu, guvernul avea de unde să împartă bani şi se închidea cu deficitul, iar Comisia Europeană şi marii creditori internaţionali au acceptat din 2020 încoace creşterea deficitului din motive de pandemie, războiul din Ucraina şi necesitatea asigurării stabilităţii politice.

    Aşa se face că în trei ani datoria publică s-a dublat, iar lumea se întreabă unde s-au dus banii, pentru că nu prea se văd în sistemul medical, în educaţie, în infrastructura de transport. Practic, creşterea deficitului bugetar a alimentat administraţia publică.

    Problema este că economia a început să scadă (după nouă luni din acest an creşterea economică este de numai 1,1%, la jumătate faţă de prognoze), iar pe fondul creşterii taxelor şi impozitelor de la 1 noiembrie şi de la 1 ianuarie economia va scădea şi mai mult. Din cauza incertitudinilor fiscale, companiile au pus pe hold investiţiile, nu mai fac angajări, iar piaţa muncii are cel mai scăzut ritm de creştere din ultimii cinci ani.

    Pentru că petrecerea s-a încheiat, statul încasează mai puţine venituri decât în prognoze, dar în schimb şi-a menţinut cheltuielile, pe care le-a mai şi crescut.

    Ca bugetul să nu deraieze de tot, guvernul a început să întârzie plăţile către furnizori pentru lucrările efectuate de către aceştia – să vă povestească constructorii cât de critică este situaţia. În sectorul medical situaţia este similară, spitalele au rămas fără bani cu o lună înainte de închiderea anului, iar în învăţământ şcolile au rămas fără săpun şi hârtie igienică, ca să nu mai vorbim de altceva.

    Niciodată situaţia bugetară nu a fost atât de critică ca acum, cel puţin după episodul din 2010, când Băsescu a tăiat peste noapte salariile din sectorul bugetar cu 25% şi a majorat TVA-ul de la 20% la 24%.

    Problema este că majorările de taxe şi impozite din noiembrie şi de la 1 ianuarie 2024 nu vor fi de ajuns ca să echilibreze situaţia bugetară.

    În 2024 vom avea un an politic electoral tensionat, iar guvernul nu va tăia din cheltuielile bugetare, aşa cum cer companiile private, ci dimpotrivă, va creşte şi mai mult cheltuielile. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu creşterea pensiilor, unde este o feerie politică fără precedent.

    Cine va plăti această notă de plată? Sectorul privat, companiile private, atât cele româneşti cât şi multinaţionalele, angajaţii din sectorul privat. Pentru că firmele vor trebui să plătească taxe şi impozite mai mari, iar încasările vor scădea din cauza scăderii economice, nu vor mai avea bani şi pentru creşterile salariale.

    În schimb, guvernul va da în dreapta şi în stânga (sectorul medical, sectorul de educaţie, instituţiile şi agenţiile publice de-abia aşteaptă majorările salariale promise), pentru că Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă nu dau de la ei, ci din impozitele şi taxele plătite de sectorul privat.

    Toate coaliţiile, confederaţiile, toate patronatele companiilor private – atât româneşti cât şi străine – protestează, încep să ridice tot mai mult glasul, dar puterea lor este în realitate extrem de redusă.

    Paradoxal, în timp ce economia şi businessul creşteau, aşa cum s-a întâmplat în ultimul deceniu, puterea companiilor private a scăzut, pentru că antreprenorii, nu se uitau ce face statul, fiind ocupaţi să-şi marcheze câştigurile.

    În schimb, a crescut exponenţial puterea statului, a administraţiei publice, pentru că a avut mai mulţi bani la dispoziţie pe care să-i toace. Numărul de salariaţi din sectorul bugetar a crescut (trăiască PNL!), iar puterea vizibilă, dar şi cea ascunsă a administraţiei a devenit tot mai lacomă şi mai fanariotă.

    Uitaţi-vă cât de greu se derulează programele europene şi programele de investiţii în administraţia publică. Stai luni şi ani de zile pentru autorizaţii de toate felurile, stai cu căciula întinsă şi cu şpaga pregătită pentru un preşedinte de consiliu judeţean, pentru un primar, pentru un şef din administraţie, ca să-ţi încasezi banii şi să nu intri în faliment. Puteţi să multiplicaţi cazul de la Vaslui în toată ţara.

    Tot acest model fanariot din sectorul public s-a dezvoltat sub ochii companiilor private, care erau mulţumite de sistemul de taxe şi impozite destul de mic din România, care erau mulţumite că economia creştea, susţinută şi de creşterea datoriei publice, care acoperea şi facilităţile fiscale acordate cu generozitate de guvernele PSD/PNL.

    Din păcate, acum finanţele publice au intrat într-un blocaj care nu poate fi rezolvat decât prin creşterea taxelor şi impozitelor, pentru că, din punct de vedere politic, nu se acceptă reducerea cheltuielilor bugetare.

    Degeaba cere sectorul privat reducerea cheltuielilor bugetare.

    Coaliţiile pentru dezvoltare, confederaţiile patronale, asociaţiile de oameni de afaceri ar trebui să se unească şi să înfrunte direct guvernul, punând pe masă propriul buget public, propriile soluţii de creştere a taxelor şi impozitelor, propriul model despre cum ar trebui să arate sectorul de educaţie, sectorul medical şi sistemul de transporturi.

    Companiile private trebuie să pună pe masă un sistem de taxe şi impozite care să fie acceptat, din care portiţele fiscale trebuie eliminate (şi lumea trebuie să înţeleagă acest lucru). Mai mult decât atât, acest sistem trebuie să încurajeze munca şi investiţiile şi mai puţin retragerea de capital prin dividende sau alte forme.

    Când este vorba despre educaţie şi sistemul de sănătate, toată lumea aşteaptă ca soluţiile să fie date de guvern, iar în aceste condiţii sistemul public nu are cum să se reformeze şi nici nu vrea să schimbe ceva. Toată lumea de aici vrea bani şi bani, nu să schimbe ceva.

    Asociaţiile companiilor private trebuie să pună pe masă un model de educaţie, un model de infrastructură medicală, un plan de infrastructură de transport. În acest moment, guvernul cheltuie o parte din bani pe şosele şi drumuri în zone unde nu mai sunt oameni.

    România are nevoie de alternative viabile, de planuri realiste, de reformare a sectorului public, de propriul plan de taxe şi impozite, care să poată fi aplicat în patru ani, în opt ani, în zece ani.

    Degeaba cer antreprenorii guvernului să ia măsuri de reducere peste noapte a cheltuielilor bugetare, când acest lucru nu se poate din punct de vedere legislativ şi nici nu este acceptat politic.

    Mai degrabă se poate discuta despre un plan concret şi fezabil în care sistemul de taxe şi impozite să fie modificat astfel încât să nu devină o frână pentru business şi economie, iar la schimb companiile private să ceară guvernului, partidelor politice, implementarea unor planuri pe mai mulţi ani în toate domeniile publice, începând de la reducerea birocraţiei, reducerea sistemului fanariot, reducerea numărului de salariaţi din sectorul bugetar, până la introducerea unui alt model de educaţie, de sănătate, punerea unor investiţiii publice acolo unde economia şi businessul au nevoie, nu unde nu au nevoie.

    Aceasta trebuie să fie tema de discuţie care să înceapă în 2024.

    Vrem nu vrem, tsunamiul fiscal va veni din 2025, dar măcar pierderile din sectorul privat ar putea fi mai administrabile şi gestionate mai bine, astfel încât să nu ne trezim cu o criză bugetară, financiară şi economică fără precedent, din care să nu ieşim un deceniu.

  • Adrian Sârbu: Marcel Ciolacu joacă un teatru politic foarte bun. El a ştiut şi ştie că nu se va putea opera fără cash în România, în secolul ăsta

    Nemo: Ciolacu pare că nu mai ştie pe ce lume trăieşte. După ce a anunţat cu surle şi trâmbiţe că a găsit soluţia să oprească evaziunea din ţară prin limitarea plăţilor cash, Guvernul s-a răzgândit. De ce? Pentru că societatea nu e pregătită. Până la urmă, Ciolacu rămâne fan cash, ne-a demonstrat-o în pandemie. E, tu ce crezi? Ştie pe ce lume trăieşte?

    Adrian Sârbu: Ce poate să fie mai frumos decât să-ţi numeri cash-ul? Şi vine Ciolacu să-ţi ia plăcerea asta? Păi se poate măi frate?

    Marcel Ciolacu joacă un teatru politic foarte bun. Pentru el, pentru obiectivele lui. Şi a reuşit să ne convingă că e aproape de oameni, cum erau sutele alea aproape de el, în buzunar.

    Eu cred că dl. Ciolacu are şi umor. El a ştiut şi ştie că nu se va putea opera fără cash în România, în secolul ăsta.

    Îţi reamintesc ce-am spus. Obiectivul acestei “revoluţii”, că am vorbit de o „revoluţie fiscală”, a fost să nu se întâmple nimic cu bugetarii, da? Ai văzut vreo măsură de reducere a cheltuielilor bugetare? Eu nu am văzut.

    Hofi: Nici nu şi-au propus asta.

    Adrian Sârbu: Cum facem să reducem cheltuielile bugetare, singura măsură logică pentru un guvern care vrea să administreze responsabil banii unei ţări? Şi îţi reamintesc că obiectivul dlui Ciolacu a fost ca noi românii, nu tu, nu tu, nu eu, noi, românii bugetari, noi românii care luăm decizii asupra banilor românilor. Care? Ăia 110-120 de miliarde din buget, plus 70 de miliarde de la UE şi să nu-l întrebe nimeni ce face cu ei.

    Cu siguranţă că o să facă o sumedenie de lucruri bune despre care o să aflăm în viitor. Aşa cum dl. Grindeanu a mai promovat “o revoluţie”.Şi anume „revoluţia” rutei ocolitoare de la Comarnic.

    În tot ceea ce priveşte celebru pachet fiscal şi deja celebra expresie „s-a terminat cu şmecheria”, de fapt, el (Ciolacu) a iniţiat un nou nivel de smecherie. Şmecheria e „hai să mă fac că vă iau cash-ul ca să vi-l dau înapoi. Nu sunt eu băiat bun?” Ba da. Cine e băiat bun? Marcel Ciolacu. Dar între timp au mai trecut două luni şi nu s-a petrecut nimic. Din buget nu s-a tăiat un leu, deficitul îl mai discutăm în februarie şi dacă avem puţin noroc că e zăpadă… noroc pentru primari e să nu fie zăpadă, cum ştim, trecem de anul ăsta şi poate vin nişte bani de la UE.

     

     

  • Numărul cetăţenilor care trăiau în democraţie s-a prăbuşit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în aşa-zisa „epocă a informaţiei” – se estimează că aproximativ 70% din populaţia mondială trăieşte sub un regim semi sau complet autocrat

    În pofida progreselor indiscutabile pe care le-a făcut umanitatea de la Căderea Zidului Berlinului încoace, din punct de vedere economic şi tehnologic, suntem departe încă de afirmaţia că trăim într-o lume perfectă, aşa cum visau poate primii oameni care descopereau internetul la începutul anilor ’90. Pe acest fundal şi-au făcut apariţia şi liderii autoritari, care par să fi subscris în ultimii ani unui trend la care nu mulţi visau la început de secol.


    Deşi este adevărat că, la nivel global, oamenii se bucură de mai multe libertăţi democratice decât în trecut, există indicatori care sugerează că progresul se află acum sub semnul incertitudinii. De exemplu, potrivit datelor Statista, numărul cetăţenilor care trăiau în democraţie s-a prăbuşit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în aşa-zisa „epocă a informaţiei” – se estimează că aproximativ 70% din populaţia mondială trăieşte sub un regim semi sau complet autocrat.

    Problema este analizată în detaliu de jurnalistul britanic Gideon Rachman, principalul comentator pe afaceri externe al ziarului Financial Times, în cartea sa „Epoca liderului cu mână de fier”, apărută anul acesta şi în limba română la editura Polirom. Rachman argumentează că, de la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, politica globală a fost caracterizată de ascensiunea unor lideri de mână forte, care au fost priviţi iniţial cu ochi buni de Occident, dar care ulterior „şi-au dat arama pe faţă”, dezvăluindu-şi uşor latura populisto-autocrată.

    Pe lângă dictatori în toată regula, precum Vladimir Putin în Rusia şi Xi Jinping în China, aici pot intra inclusiv figuri ca Donald Trump, Boris Johnson şi Narendra Modi, reprezentanţi ai unora dintre cele mai mari democraţii din lume, care însă au reuşit să „îndoaie” însăşi principiile democratice care stau la baza statului de drept, în încercarea de a câştiga cât mai multă putere şi simpatia unui electorat sătul de establishmentul tradiţional.

    „Cel mai adesea, aceşti lideri sunt naţionalişti şi conservatori din punct de vedere cultural, puţin toleranţi faţă de minorităţi, de opoziţie sau de interesele străinilor. În ţară, pretind că iau apărarea oamenilor obişnuiţi împotriva elitelor globaliste. În străinătate, pozează drept întruchiparea naţiunilor lor. Oriunde merg, încurajează un cult al personalităţii”, reiese din carte.

    Astfel, politica liderului cu mână de fier se dezvoltă pornind de la o retorică a violenţei, aşa cum s-a demonstrat pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, sau în ianuarie 2021, când Donald Trump şi-a îndemnat alegătorii să ia cu asalt clădirea Capitoliului Statelor Unite.

    Epoca politicianului de mână forte a început cu ajungerea la putere a lui Vladimir Putin în 2000, însă aşa cum se vede în ţări precum Polonia, Ungaria, Mexic, Brazilia şi Filipine, ascensiunea respectivului tip de politician nu s-a limitat la sistemele autoritare, tiparul fiind comun şi în rândul democraţiilor.

    „Criza pe care Trump a generat-o în principala democraţie a lumii este un avantaj uriaş pentru China, Rusia şi liderii autoritari. La urma urmei, cum ar putea America să conducă riposta împotriva autoritarismului când propria sa democraţie este atât de grav rănită? Având în vedere puterea militară, politică şi culturală a SUA, tot ce se întâmplă în America dă tonul politicii din întreaga lume.“ – Gideon Rachman

    „Putin s-a profilat cu adevărat un duşman al ordinii mondiale dominate de SUA abia în 2007, la München, cu un discurs în care a denunţat America, urmat de atacul Rusiei asupra Georgiei vecine în 2008 (…) Dacă Putin este un naţionalist autentic, cât şi liderul unui regim corupt, legătura dintre cele două este cinismul profund şi coroziv (pe care adepţii îl numesc «realism») ce caracterizează abordarea liderului rus faţă de politică şi viaţă.”

    Tabăra lui Putin crede cu adevărat că guvernele democratice din vest vor să domine şi să umilească Rusia şi că discursul lor despre democraţie şi drepturile omului este doar ipocrizie şi minciună, adaugă autorul.

    O caracteristică identificată de Rachman este că, la început, o bună parte din liderii cu mână de fier („strongmen” în original) erau văzuţi de presa vestică şi de liderii occidentali drept o nouă speranţă pentru nişte ţări aflate în declin, care nu şi-au atins niciodată potenţialul de care erau în stare: Modi, Xi Jinping, Rodrigo Duterte în Filipine, Erdogan în Turcia, Mohammed bin Salman în Arabia Saudită sau Abiy Ahmed în Etiopia. Acelaşi tratament l-a primit şi Putin, salutat în presa „quality” din afară drept un „reformator liberal” în primii lui ani la Kremlin. Totuşi, mergând mai adânc în istorie, până şi Fidel Castro, care a ţinut Cuba sub jug timp de peste 50 de ani, a avut parte iniţial de o serie de triumfuri economice.

    Modelul a fost replicat cu succes şi de actualul dictator al Turciei: „La fel ca în cazul lui Putin, adoptarea stilului de mână forte nu a ieşit la cale imediat… Erdogan a devenit tot mai autocratic în cele două decenii de când se află la putere – întemniţând jurnalişti şi rivali politici, epurând armata, instanţele judecătoreşti şi administraţia publică, construindu-şi un palat imens în Ankara şi adoptând o viziune paranoică şi conspiraţionistă”.

    Citind cartea lui Rachman, nu puteam să nu remarc faptul că, după sângerosul secol XX, oamenii par să nu fi învăţat nimic din istorie. Liderii autoritari ai secolului XXI – din sisteme dictatoriale sau democratice – încă folosesc mijloace „clasice” de a acapara puterea, precum schimbarea constituţiei, cumpărarea instituţiilor de presă şi combaterea virulentă a instanţelor judecătoreşti. Doar limbajul pe care îl folosesc pare uşor schimbat, adaptat la masa de cetăţeni din zilele noastre, nemulţumiţi pe bună dreptate de inegalităţile din ce în ce mai mare din ultimii ani.

    În Europa, ideile lui Viktor Orban din Ungaria vecină şi ale lui Jarosław Kaczyński din Polonia propagă o luptă între „iliberalismul” pe care îl reprezintă cu mândrie şi „globaliştii” elitişti hotărâţi să şteargă graniţele şi culturile naţionale. Orban a declarat la un moment dat la Bruxelles că este pregătit „să construiască un nou stat, aşezat pe temelii iliberale şi naţionale în interiorul Uniunii Europene”.

     

    „Epoca liderului cu mână de fier”, de Gideon Rachman

    Încheind cartea într-un mod relativ optimist, Gideon Rachman argumentează că sistemele democratice, cu toate slăbiciunile de care au dat dovadă în ultimele două decenii, au în continuare legi şi instituţii care gestionează problema crucială a succesiunii la putere şi, în cele din urmă, sistemele politice durabile se bazează pe instituţii, nu indivizi. În aceeaşi notă, societăţile de succes au la bază legi, nu o conducere carismatică.

     

    De asemenea, ideile distrugătoare asociate cu binecunoscutul cult al personalităţii nu par să aprindă un „beculeţ” alegătorilor liderilor de mână forte. De pildă, în Republica Populară Chineză, a doua superputere a lumii, Xi Jinping – acest Mao Zedong de rit nou – este întruchipat pe pereţii unor oraşe din ţara pe care o conduce cu lasere ieşindu-i din ochi şi o aură de salvator deasupra capului.

    „Sub Xi, conducerea chineză a început, de asemenea, să renunţe la inhibiţiile legate de promovarea modelului său de guvernare în străinătate. Administraţiile chineze anterioare încercaseră să evite presiunea occidentală în domeniul dreptului omului sugerând că toate ţările ar trebui lăsate să-şi urmeze propria cale de dezvoltare”, continuă jurnalistul.

    Aşa că, argumentau ele, Occidentul nu ar trebui să ţină predici Chinei şi, în schimb, China nu ar trebui să ţină predici restului lumi – un alt mod de a spune „Închideţi ochii la fărădelegile noastre şi vom închide şi noi ochii la ale voastre”. Purtătorii de cuvânt din epoca Xi au promovat însă un model chinezesc de dezvoltare, prezentat ca o alternativă la democraţia în stil occidental, mai potrivit pentru naţiunile în curs de dezvoltare, precum cele din Africa. În continentul negru, China caută, printre altele, forţa ieftină de cumpărare care a ajutat-o să îşi ridice economia după dictatura lui Mao, cât şi să îşi propage influenţa prin datorii şi „favoruri” acordate unor state din lumea a doua sau a treia.

    În Statele Unite, principalul rival al Chinei, sentimentul de dinainte de 2016 era că politica şi societatea americane sunt imune la patologiile politice care afectau alte ţări mai puţin norocoase. Ideea, explică Rachman, a fost rezumată de titlul (ironic) al unui roman din 1935 despre ascensiunea unui dictator în SUA – It Can’t Happen Here (Nu se poate întâmpla aici – n. red.), care şi-a găsit mulţi cititori după victoria lui Trump.

    „Ignorată de o bună parte a elitei americane, în anii de dinaintea alegerii lui Donald Trump, în Statele Unite a avut loc o creştere a numărului de morţi din disperare, amintind de Rusia anilor 1990 (…) Rata mortalităţii la bărbaţii albi fără facultate crescuse cu 22% între 1999 şi 2014. În aceeaşi perioadă, veniturile ajustate cu inflaţia în gospodăriile conduse de absolvenţi de liceu scăzuseră cu 19%.”

    Pe de altă parte, nu exista o scădere atât de drastică a speranţei de viaţă a albilor cu facultate.

    Rachman citează aici un studiu conform căruia mortalitatea în creştere  în rândul clasei muncitoare albe era stimulată de o epidemie de sinucideri şi nenorociri cauzate de abuzul de substanţe: alcoolism, boli hepatice, supradoze de heroină şi opioide pe bază de reţetă, deci se iterează şi în acest caz teoria că liderii de mână forte, mai mult sau mai puţin carismatici, vin la putere pe fondul unei crize sociale, în care electoratul devine tot mai fragmentat.   

  • România îşi ia adio de la Schengen, chiar dacă avem susţinere. Nici Bulgaria nu stă mai bine: „Suntem victimele unei dezbateri politice interne preelectorale”

    Subiectul Schengen, care a reapărut în discuţie după refuzul Austriei şi Olandei privind aderarea României şi Bulgariei la cel mai mare spaţiu de liberă trecere din lume, este folosit în prezent în campaniile preelectorale din Europa.

    Astfel, atât refuzul de aderare a celor două ţări care au ales să meargă împreună pe acest drum, cât şi susţinerea acestora, face parte din programa fiecărui om politic din ţara noastră şi din Uniunea Europeană. Un lucru este sigur, în contextul problemei migranţilor din vestul Europei şansele ca ţara noastră şi vecina de peste Dunăre să adere anul acesta la Schengen sunt aproape nule, cu toate intervenţiile făcute de premierul Marcel Ciolacu şi de alţi europarlamentari români printre care Rareş Bogdan, Eugen Tomac sau Robert Sighiartău.

    Totuşi, acest subiect continuă să acapareze de multe ori atenţia publică, cu toate că până nu vor trece alegerile europarlamentare de anul viitor niciuna dintre cele două ţări care tot aşteaptă acest moment nu au vreo şansă de aderare în contextul în care Austria a anunţat clar că nu îşi va schimba decizia, chiar dacă problema de fond nu se referă implicit la ţara noastră ci la modul defectuos în care Schengen funcţionează în acest moment la nivel european.

    România are susţinere pentru aderarea la Schengen, dar degeaba
    Recent, Patrick Molinoz, Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie, guvernanţă, afaceri externe şi instituţionale (CIVEX) a Comitetului European al Regiunilor, bate cu pumnul în masă pentru primirea României în spaţiul intracomunitar.

    Cititi mai multe pe www.mediaflux.ro

  • Florin Pogonaru, preşedinte Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România: La nivel politic, trebuie să identificăm mecanismele care creează în permanenţă dezechilibre. Am fost printre primii la care Bruxelles-ul a sesizat deficit excesiv, sunt mecanisme care vor crea rupturi în permanenţă

    Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, spune că decidenţii politici trebuie să identifice mecanismele care duc la un dezechilibru economic şi fiscal.

    România are printre cele mai mari deficite bugetare din Europa, iar revoluţia bugetară este necesară în contextul în care cheltuielile bugetare sunt prea mari, în timp ce veniturile sunt prea mici pentru a susţine bugetul.

    „La nivel politic, trebuie să ajungem să identificăm mecanismele care creează în permanenţă dezechilibre. Problema noastră, motivul şi pentru care am fost printre primii la care Bruxelles-ul a sesizat că e deficit excesiv, este faptul că avem mecanisme care vor crea rupturi în permanenţă. Dacă nu adresăm aceste dezechilibre între taxarea muncii şi taxarea capitalului, vor fi lobby-uri foarte puternice”, spune Florin Pogonaru, în cadrul conferinţei de lansare a a studiului Modificările Noului Cod Fiscal: Inventar şi impact, realizat de The Tax Institute, un think tank recent lansat pe zona de fiscalitate.

    Mai mult, economia României se bazează pe consum şi nu pe investiţii, ceea ce face ca valoarea adăugată să nu existe.

    „Trebuie stimulată creşterea pe bază de investiţie, nu pe bază de consum. Haideţi să ne uităm la cum să creştem PIB-ul pe vază de investiţii, pe valoare adăugată”, mai spune el.

  • Schimbare istorică pe piaţa muncii mondiale. Cum au ajuns zilele libere oferite de companii să fie cel mai atractiv lucru pentru angajaţi şi cât de mari sunt creşterile

    Conform celui mai recent sondaj realizat de Markets Live Pulse în rândul investitorilor, companiile care oferă timp liber nelimitat au toate şansele să-şi vadă acţiunile sărind în aer, scrie Bloomberg.

    Susţinătorii unui mediu de muncă mai flexibil spun că această politică permite angajatorilor să atragă cele mai bune talente, contribuind în acelaşi timp la reducerea costurilor asociate cu compensarea pentru concediile nefolosite.

     Acesta este motivul pentru care aproximativ 64% din cei 1.061 de respondenţi la sondajul MLIV Pulse au declarat că societăţile care oferă această opţiune vor avea rezultate mai bune decât giganţii care fac parte din indicele bursier S&P 500.

    Goldman Sachs Group Inc. a făcut valuri anul trecut, când a anunţat că va aplica această nouă idee pentru cei de la vârful companiei. Asociat adesea cu startup-urile din Silicon Valley, acest beneficiu este încă relativ rar: doar aproximativ 8% dintre companiile din SUA îl oferă, potrivit unui studiu realizat în 2023 de Society for Human Resource Management. Aproximativ 12% dintre respondenţii MLIV Pulse au declarat că firma lor are această politică.

    Opţiunea, oferită şi de companii de tehnologie precum Microsoft Corp., Adobe Inc. şi Netflix Inc. a devenit mai frecventă în rândul angajatorilor în ultimii ani, în parte pentru că evită bătăile de cap administrative şi reduce costurile.

    Adoptarea a fost accelerată de blocajele pandemice, când angajaţii nu au putut călători şi, astfel, zilele de concediu neutilizate au crescut, stimulând departamentele financiare să intre în acţiune. Politica este, de asemenea, un fel de “cuţit elveţian” pentru recrutori, care o folosesc pentru a concura pentru a atrage cele mai bune talente.

    Chiar şi aşa, este dificil de spus că implementarea politicii va duce direct la o creştere a performanţei, şi ea va prinde mai bine în industria de tehnologie.

    Chiar dacă opţiunea de nelimitat nu este norma în rândul profesioniştilor din domeniul financiar şi al investitorilor de retail la nivel global, politicile sunt destul de generoase în comparaţie cu media din sectorul privat din SUA, care este de 11 zile de concediu plătit după un an.

    Aproximativ două treimi dintre respondenţii la sondajul MLIV au declarat că firma lor le oferă mai mult de 20 de zile de concediu plătit anual. Cu toate acestea, mai puţin de 40% dintre respondenţi au declarat că şi-au luat mai mult de 20 de zile libere.

    În final această perspectivă alimentează îngrijorarea angajatorilor că angajaţii vor abuza de această politică, luându-şi concedii exagerate. Dar aceste temeri sunt probabil nefondate. Mai mult de două treimi dintre companiile care au implementat această politică au declarat că numărul de ore de concediu al personalului nu s-a schimbat. Dintre cele care au raportat o schimbare, majoritatea au spus că angajaţii şi-au luat de fapt mai puţine concedii.

     

  • Trump anunţă că se va prezenta joi la un penitenciar din statul Georgia

    “Voi merge joi în Atlanta, Georgia, pentru a fi arestat”, a declarat Donald Trump, potrivit postului de televiziune CNN, referindu-se la procedura de identificare formală, plasare în custodie şi inculpare.

    Înscris în cursa prezidenţială din 2024, Trump a fost inculpat specific în comitatul Fulton din statul Georgia pentru presupuse tentative de inversare a rezultatului scrutinului prezidenţial din 2020.

    Trump, favorit pentru a reprezenta Partidul Republican în scrutinul prezidenţial din 2024, a fost inculpat deja în Washington D.C. în ancheta federală privind presupuse acţiuni de blocare a validării rezultatelor scrutinului prezidenţial desfăşurat în anul 2020.

  • Mai multe zile libere înseamnă mai mulţi bani: Companiile care oferă vacanţe nelimitate vor sparge toate recordurile pe marile burse ale lumii

    Conform celui mai recent sondaj realizat de Markets Live Pulse în rândul investitorilor, companiile care oferă timp liber nelimitat au toate şansele să-şi vadă acţiunile sărind în aer, scrie Bloomberg.

    Susţinătorii unui mediu de muncă mai flexibil spun că această politică permite angajatorilor să atragă cele mai bune talente, contribuind în acelaşi timp la reducerea costurilor asociate cu compensarea pentru concediile nefolosite.

     Acesta este motivul pentru care aproximativ 64% din cei 1.061 de respondenţi la sondajul MLIV Pulse au declarat că societăţile care oferă această opţiune vor avea rezultate mai bune decât giganţii care fac parte din indicele bursier S&P 500.

    Goldman Sachs Group Inc. a făcut valuri anul trecut, când a anunţat că va aplica această nouă idee pentru cei de la vârful companiei. Asociat adesea cu startup-urile din Silicon Valley, acest beneficiu este încă relativ rar: doar aproximativ 8% dintre companiile din SUA îl oferă, potrivit unui studiu realizat în 2023 de Society for Human Resource Management. Aproximativ 12% dintre respondenţii MLIV Pulse au declarat că firma lor are această politică.

    Opţiunea, oferită şi de companii de tehnologie precum Microsoft Corp., Adobe Inc. şi Netflix Inc. a devenit mai frecventă în rândul angajatorilor în ultimii ani, în parte pentru că evită bătăile de cap administrative şi reduce costurile.

    Adoptarea a fost accelerată de blocajele pandemice, când angajaţii nu au putut călători şi, astfel, zilele de concediu neutilizate au crescut, stimulând departamentele financiare să intre în acţiune. Politica este, de asemenea, un fel de “cuţit elveţian” pentru recrutori, care o folosesc pentru a concura pentru a atrage cele mai bune talente.

    Chiar şi aşa, este dificil de spus că implementarea politicii va duce direct la o creştere a performanţei, şi ea va prinde mai bine în industria de tehnologie.

    Chiar dacă opţiunea de nelimitat nu este norma în rândul profesioniştilor din domeniul financiar şi al investitorilor de retail la nivel global, politicile sunt destul de generoase în comparaţie cu media din sectorul privat din SUA, care este de 11 zile de concediu plătit după un an.

    Aproximativ două treimi dintre respondenţii la sondajul MLIV au declarat că firma lor le oferă mai mult de 20 de zile de concediu plătit anual. Cu toate acestea, mai puţin de 40% dintre respondenţi au declarat că şi-au luat mai mult de 20 de zile libere.

    În final această perspectivă alimentează îngrijorarea angajatorilor că angajaţii vor abuza de această politică, luându-şi concedii exagerate. Dar aceste temeri sunt probabil nefondate. Mai mult de două treimi dintre companiile care au implementat această politică au declarat că numărul de ore de concediu al personalului nu s-a schimbat. Dintre cele care au raportat o schimbare, majoritatea au spus că angajaţii şi-au luat de fapt mai puţine concedii.

     

  • EXCLUSIV/ Gândurile lui Cristoiu. Premierul Marcel Ciolacu: România riscă suspendarea fondurilor europene. Guvernul pregăteşte trei pachete de măsuri. Este posibil să negociem la Bruxelles creşterea deficitului bugetar

    Premierul Marcel Ciolacu afirmă că România riscă pierderea fondurilor europene, dobânzi mai mari la împrumuturi şi chiar instabilitate politică dacă nu va reduce excepţiile din Codul Fiscal, concomitent cu o reformă administrativă.

    „Dacă în acest moment nu se face o reformă administrativă, în paralel cu o reformă de reducere a unor excepţii fiscale din Codul fiscal – toate excepţiile însumează în jur de 75 de miliarde de lei- (…) România va ajunge la un deficit mai mare decât cel de anul trecut, mai mare de 6,2% din PIB. Ce va însemna acest lucru? Automat va duce la blocarea fondurilor europene, va duce la costuri de împrumut mult mai mari pentru acoperirea deficitului şi, cum e şi normal, duce mult mai devreme de alegeri din 2024 la instabilitate politică”, a declarat în exclusivitate Marcel Ciolacu luni seară, la emisiunea Gândurile lui Cristoiu, de la Aleph News, în primul interviu acordat presei de preluare a postului de premier.

    Marcel Ciolacu spune că vor fi trei pachete de măsuri, iar principalele două vor fi adoptate concomitent de Guvern printr-o ordonanţă de urgenţă, până la sfârşitul acestei luni.

    „Sunt trei pachete de măsuri. O să fie şi un pachet referitor la combaterea evaziunii fiscale. Primul este o reformă a administraţiei bugetare. Astăzi am stat cu dl. ministru al finanţelor şi cu dl. preşedinte Nicolae Ciucă şi am hotărât un lucru foarte important: reformele încep imediat după ce va fi dată ordonanţă de urgenţă. Termenele de implementare vor fi până în 2024. Ordonanţa va fi dată cel târziu până la sfârşitul acestei luni. Avem un calendar stabilit. Astăzi am avut ultima discuţie politică, vom comunica şi în partide. Până la sfârşitul acestei luni, cele două pachete principale de măsuri vor fi date concomitent. (…) 99% din măsurile în ceea ce priveşte reforma administrativă, cât şi cele care ţin de echitatea fiscală se vor da concomitent astfel încât lumea să poată compara. Cu cât scădem din cheltuieli, cu atât venim şi la venituri. Unele se aplică de anul acesta, unele se vor aplica în cursul anului 2024. (…) La fel şi scoaterea anumitor excepţii”, a explicat premierul.

    Marcel Ciolacu va discuta şi cu preşedintele Iohannis înainte ca ordonanţa să intre în Guvern pentru aprobare.

    „Nu am avut o discuţie cu preşedintele României, dar vă spun că voi avea. Nu consider că aş avea nevoie de o intervenţie a sa, dar sunt ferm convins că după ce am închis toate aceste discuţii şi avem actul normativ şi principiile foarte clare voi avea o discuţie cu preşedintele României înainte de a intra în şedinţa Guvernului la aprobare. E şi normal să fac acest lucru”.

    Aflată în procedura de deficit excesiv din 2020, România şi-a asumat un deficit bugetar de 4,4% în 2023. Marcel Ciolacu nu exclude posibilitatea unor negocieri cu reprezentanţii Comisiei Europene pentru un deficit bugetar mai mare.

    „România poate să facă deficit şi 4,4%. Dar este operă bună, pacientul mort. În acest moment nu este nimic hotărât cu Comisia Europeană, că sa schimbat ţinta de deficit bugetar de 4,4%. Comisia nu poate să accepte decât dacă ai un plan. (…) Este 4,4%, deficit asumat. Este posibil să negociem cu Comisia. Acel 4,4% se va vedea în rectificarea bugetară. Rectificarea bugetară vă va arăta cu ce deficit vei închide anul”, a mai spus premierul.

    Interviul integral aici: https://alephnews.ro/inregistrare/editie-speciala-gandurile-lui-cristoiu-7-august-2023-invitat-premierul-marcel-ciolacu/