BusinessMagazin

Tag: intelegere

  • Cum a trecut Florin Iordache de la “altă întrebare” la conducerea Camerei Deputaţilor

    Probabil că şefii PSD s-au bazat pe ideea că apele s-au mai liniştit, altfel nu înţeleg cum fostul ministru al justiţiei, îndeobşte cunoscut drept „Altă întrebare!”, a ajuns unul dintre primii oameni în stat.

    Ce-i drept, e o funcţie pe care Iordache a mai ocupat-o, dar nu ştiu câtă lume putea să îl aleagă de pe o foaie cu 10 poze înainte de spectacolul de pe 31 ianuarie. Prin urmare, dacă n-aveai nimic cu el anul trecut, sunt şanse mari să ai anul ăsta.

    Lăsând la o parte decizia, nu ştiu ce speranţe şi-au făcut unii sau alţii, dar eu mă aşteptam ca Iordache să aibă acelaşi comportament arogant. Vorba unui prieten de-al meu: „Din Bulă nu faci Harry Potter”.

    Şi revin, Florin Iordache este acum unul dintre primii oameni în stat. Sigur, Constituţia se referă doar la preşedintele Senatului şi cel al Camerei Deputaţilor ca posibili înlocuitori ai primului om în stat; dar nu e greu de priceput că adjuncţii lor sunt tot pe lista aia, doar că ceva mai jos.

    Din noua şi vechea lui funcţie, Florin Iordache ar fi putut să aleagă calea înţeleaptă şi să se facă nevăzut. Dar infatuarea şi aroganţa îţi dau mai multe aripi decât un Red Bull, aşa că deputatul PSD s-a întors la subiectul lui preferat.

    Săptămâna lui Iordache a început cu critici la adresa celui care a preluat portofoliul Justiţiei, Tudorel Toader. Iordache nu înţelege, pare-se, de ce Toader amână discuţiile legate de modificarea articolelor 301 şi 308 din Codul penal, cele ce fac referire la abuzul în serviciu. Sau poate chiar nu înţelege, nu vreau să acuz pe cineva de falsitate.

    Fostul ministru al justiţiei vrea neapărat să demonstreze – doar el ştie de ce – necesitatea unui prag pentru abuzul în serviciu. La întâlnirea colegială de la Sinaia, alături de şefii PSD, el s-a arătat convins că Parlamentul o să-şi facă treaba şi o să stabilească limita în cauză. „Noi am stabilit atunci 10 la sută din acel prag maxim de 2 milioane. Că e 200.000 sau mai puţin, asta se poate discuta”, a mai spus Iordache. Când se poate discuta rămâne la stadiul de „altă întrebare”.

    Sar câteva idei şi ajung de fapt la cea mai mare problemă pe care o are azi România. Sistemul politic a ajuns format dintr-o dreaptă care se împiedică la fiecare pas şi nu e în stare să găsească un singur liberal serios, un partid care se vrea reformator dar se rezumă la circ şi la Nicuşor Dan şi o stângă condusă de oameni cu dosare penale.

    Nu cred că partidele noi sunt soluţia acum şi nu cred nici în organizaţii născute din proteste; ca să construieşti un partid politic îţi trebuie oameni politici la bază, sau cel puţin oameni cu studii solide pe zona asta care să ştie ce şi cum trebuie făcut. Tot cu partidele noastre rămânem, dar speranţa stă în oamenii tineri, din spate – şi cunosc mulţi oameni tineri, capabili, care ar putea să reformeze partidele dacă ar fi lăsaţi. E valabil pentru formaţiuni de stânga, centru sau dreapta.

    Şi nu trebuie să ne rezumăm doar la cei înscrişi deja în partide: sunt destui tineri implicaţi în afaceri, cu o experienţă în capitalismul adevărat care valorează mai mult decât cursurile la seral urmate la Ştefan Gheorghiu. În ei stă viitorul sistemului politic din România, indiferent de orientarea spre măsuri liberale sau conservatoare.

    Teodor Meleşcanu, actualul ministru de externe, făcea parte din guvernul Văcăroiu în perioada ’92-’96. Petre Daea, ce conduce astăzi ministerul Agriculturii, era ministru al aceleiaşi instituţii şi în anul 2004. Pavel Năstase, actualul ministru al educaţiei, era în anul 2002 secretar de stat în ministerul Afacerilor Interne, fiind director general al Institutului Naţional de Administraţie (INA). Şi exemplele pot continua.

    Cât timp o să vedem că aceleaşi feţe sunt mutate dintr-o parte în alta, nu ar trebui să ne mire că oamenii sunt neîncrezători. Sau că Florin Iordache ar putea reveni, într-o bună zi, ca ministru al justiţiei.

    Am crezut, sincer, că mişcările de stradă de acum două luni au reuşit să inducă o oarecare teamă partidelor politice, sau măcar jenă. Nu e cazul; dacă datoriile adunate în timpul campaniei nu s-au putut plăti acum, se va găsi un moment bun în cei trei ani şi jumătate de guvernare rămaşi.

  • Juncker: Folosirea de arme chimice în Siria” trebuie să primească un răspuns”

    “Statele Unite au informat UE că aceste raiduri sunt limitate şi că încearcă să descurajeze viitoare atrocităţi provocate de arme chimice”, a declarat Juncker, potrivit unui comunicat de presă.

    “Folosirea repetată a unor asemenea arme trebuie să primească un răspuns”, a spus el, adăugând că a “înţeles” eforturile de a descuraja viitoare atacuri. “Există o distincţie clară între raiduri aeriene asupra unor ţinte militare şi folosirea de arme chimice împotriva civililor”, a adăugat oficialul eropean.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Netflix angajează oameni şi din România. Ce trebuie să faci

    Pentru a creşte numărul de subtitrări, compania a introdus Hermes, un instrument online de testare şi indexare a subtitrarilor şi a nivelului de înţelegere a limbilor străine. Netflix spune ca mii de candidati din intreaga lume au testat procesul de testare, de la lansarea de acum două săptămâni.

    Hermes testează înţelegerea limbii engleză, testând fraze şi idiomuri precum “You’re on a roll” (esti pe val – n.r.).

    “Dorinţa noastră este de a oferi acces la subtitrări în limbile natale ale ţărilor lumii, păstrând totodată nuanţele originale, la calitate excelentă”, se arată într-o postare pe blogul Netflix.

    Netflix are mai mult de 20 de limbi, inclusiv coreană, chineză, arabă, sau română. Cei care doresc pot face testul Hermes pe blogul Netflix.

  • Deţinătorul brandurilor Doncafe şi Amigo îşi răscumpără 25% din acţiuni de la un fond de investiţii

    Strauss Group, un producător de snackuri, băuturi şi cafea, a ajuns la o înţelegere cu fondul de investiţii TPG Capital pentru a răscumpăra pachetul de 25,1% din acţiunile pe care fondul le deţine în cadrul Strauss Coffee.

    Tranzacţia se ridică la 257 de milioane de euro.

    Strauss anunţase încă din decembrie că TPG Capital intenţionează să-şi vândă participaţia în cadrul Strauss Coffee.

    Grupul Strauss a vândut în 2008 către TPG Capital pachetul de 25,1% din acţiunile Strauss Coffee pentru 293 de milioane de dolari.

  • După mai multe tragedii de proporţii, ADEVĂRUL a ieşit la iveală: De ce se sinucid antreprenorii?

    Nu este o temă tocmai confortabilă, dar face parte din realitatea noastră. Avem două cazuri la începutul acestui an: Vasile Turcu, 62 de ani, fost acţionar al clubului de fotbal Dinamo Bucureşti şi deţinătorul unor afaceri în construcţii, şi Dumitrache Economu, 46 de ani, cel care avea cafenelele şi cafelele Filicori şi restaurantele La Fattoria. Au mai fost şi alţii.

    Intenţia mea nu este de a lua locul unui psiholog, de a da un răspuns la această întrebare.

    După mai multe tragedii de proporţii, ADEVĂRUL a ieşit la iveală: De ce se sinucid antreprenorii? 

  • (P) De la un moped şi un angajat la şantiere cu 150 de oameni

    În 2006 eram singurul angajat, în 2007 am avut trei oameni, după care am ajuns la un apogeu de 93 angajaţi în 2013. În acel an am înţeles că, de fapt, visul meu de mare companie de construcţii s-a năruit şi că nu pot face şi dezvoltare imobiliară de top, şi construcţii, şi m-am reorganizat începând să lucrez cu subantreprenori. Pentru RPC lucrează 35 oameni şi 12 fiƒrme de subantreprenori, pe care îi aleg cu atenţie maximă. Monitorizarea calităţii şi a promisiunilor rămâne o prioritate pentru mine”, spune tânărul antreprenor timişorean. Pentru a se dezvolta, a mizat pe reinvestirea profiƒtului, tactică pe care o aplică, povesteşte el, „şi în ziua de azi”. Din 2014 a apelat, pentru a se fiƒnanţa, şi la credite pe termen scurt, de 12-24 de luni, cu perioade de graţie, având ca obiectiv rambursarea în termenul de graţie. În prezent, pentru fiƒnanţarea proiectelor sumele investite se împart între fondurile proprii (30%) şi credite bancare (70%).

    „Îmi doresc ca 2017 s㠃fie anul stabilizării. Pentru asta sper să vindem 250 de unităţi şi să şi încasăm banii, pentru că de la momentul semnăarii antecontracului până la încasarea efectivă este un drum destul de lung. Anul trecut am vândut 173 de unităţi, în comuna Dumbrăviţa, lângă Timişoara.” Următorul pas pe care îl plănuieşte antreprenorul timişorean este cel spre piaţa din Bucureşti, în zona de nord: „În următoarele 14 luni vom derula un proiect acolo. De asemenea, Oradea şi Clujul prezintă interes”.

    Pentru a-şi clădi afacerea, Adrian Cionca a mizat pe poziţionarea diferită faţă de a competitorilor: „Am avut mereu preţul cam cel mai mic din piaţă, fără să fac compromisuri la calitate. Acest lucru se datorează viziunii de a avea cât mai mulţi clienţi mulţumiţi. Sunt tânăr, am copii mici şi ştiu cât de important este să începi viaţa în propria locuinţă, pe care să ţi-o şi poţi permite şi în care să-ţi poţi creşte copiii în siguranţă şi confort. Vreau să ofer generaţiei tinere (şi nu numai) această posibilitate”, explică timişoreanul strategia pe care a mizat pe parcursul a mai bine de zece ani de la înfiƒinţarea fiƒrmei.

    Drumul până la nivelul actual nu a fost însă uşor. Povestea, spune Adrian Cionca, întrebat de debutul său ca antreprenor, începe la vârsta când avea circa 13 ani şi a dorit să se implice în afacerea tatălui său, din domeniul agricol. De profesie inginer constructor, tatăl său a renunţat la domeniu după Revoluţie şi s-a întors în satul natal, pentru a face agricultură alături de bunicul lui Adrian Cionca. „Erau extrem de fericiţi că primiseră înapoi pământul, dar în 2003 tatăl meu a înţeles că este mai bine să se întoarcă în construcţii la compania unui fost coleg de şcoală. Aveam 13 ani şi tatăl meu se gândea să lichideze businessul de agricultură când eu i-am zis: «Tată, cred că pot face eu treaba asta; mă ocup să organizez combina şi tractorul». Tata a avut mare încredere în mine.” S-a ocupat de agricultură vreme de trei ani, timp în care studia la liceul economic din Timişoara, iar în clasa a XII-a a hotărât că agricultura se poate face doar în varianta „totul sau nimic” şi pentru că, spune el, „sunt genul de om care dă totul, am zis că nu aş putea face performanţă cu resursele pe care le aveam pentru a face agricultura de top. Am renunţat şi m-am apucat de construcţii după orele de liceu!”

    Cu un moped primit cadou de la unchi şi cu o galeată de scule pe portbagaj a pornit, în 2006, ceea ce avea să devină dezvoltatorul imobiliar RPC. Un an mai târziu, în activitate i s-a alăturat tatăl său şi, spune franc, „eu vedeam ƒfirma doar ca pe o sursă de fiƒnanţare pe perioada facultăţii, pentru că atunci visam să ajung un avocat de succes”. La un moment dat, i-a rugat pe părinţi să accepte să-şi ipotecheze apartamentul, pentru a accesa un credit, pentru a începe dezvoltarea imobiliară. „În septembrie 2008 au acceptat, iar eu porneam pe calea dezvoltării imobiliare în ajunul crizei economice, cu un credit de 103.000 CHF. În 2010 am reuşit să vând prima casă, construită în comuna Dumbrăviţa, «Pipera» Timişoarei, aşa cum îmi place mie să o numesc, cu un «profiƒt» de minus 15.000 euro. Da, la prima casă am pierdut 15.000 euro, dar nu m-am dat bătut.”

    La terminarea facultăţii a ales să rămână în domeniul construcţiilor. „Chiar dacă eram în mijlocul crizei, începând cu 2010 afacerea se dubla de la an la an, ceea ce a fost incredibil. Toată lumea era uimită în jurul meu, dar recunosc ca şi eu.” În 2012 s-a întâlnit cu un om de afaceri, care l-a întrebat: „Vrei să faci dezvoltare? Am un PUZ, sună-mă când vrei să începi”. În aceeaşi zi au bătut palma şi rezultatul a fost primul cartier dezvoltat de RPC în Dumbrăviţa, Bălcescu Residence. „A fost o şcoală grea pentru mine, nu ştiam foarte multe, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi m-a ajutat să duc la bun sfârşit, într-un an şi jumătate, proiectul – 28 de duplexuri.” În acest timp a jucat mai multe roluri: project manager, dezvoltator, agent de vânzări, consilier clientelă. „După Bălcescu au venit Sunlight 1, Gloria Residence, Sunlight 2, Sun Apartments, toate în Dumbrăviţa. Următorii paşi? Bucureşti, Oradea, Cluj.”

  • De ce se sinucid antreprenorii? De ce mulţi nu înţeleg cum au devenit milionari?

    Intenţia mea nu este de a lua locul unui psiholog, de a da un răspuns la această întrebare. Încerc să descriu o situaţie a antreprenorilor români, a oamenilor de afaceri, a patronilor, a celor care şi-au luat soarta în mână după 1990, au format şi au ţinut/dus câteva businessuri în spate, plus propria familie, rude, prieteni, amante/amanţi etc.

    Din punctul de vedere al afacerilor, aproape nimeni nu a fost pregătit înainte pentru căderea comunismului şi pentru apariţia capitalismului/economiei de piaţă după 1990. Au fost câţiva care au fost pregătiţi pentru preluarea politică a puterii, nu pentru preluarea economică. Prea puţini dintre cei care au intrat în business, mai mult sau mai puţin avizaţi, şi-au imaginat unde vor ajunge peste ani, peste un deceniu sau peste două decenii. Toţi care au început un business luau marfa dintr-un loc şi o vindeau în alt loc. Sau luau de la stat, pentru că nu aveau de unde altundeva, şi vindeau cu mai mulţi bani altora. Foarte mulţi s-au trezit peste noapte că au bani, că au devenit milionari, că afacerile lor mergeau bine, că ceea ce puneau pe piaţă se vindea fără probleme, că ceea ce luau de la stat puteau să vândă la preţ dublu sau chiar mai mare. Mulţi care în perioada comunistă nu erau în vârf au putut să devină oameni de afaceri, milionari cu acte în regulă, fără să fi fost nomenclaturişti sau oameni care să fi lucrat în comerţul exterior.

    Din 1990 până în 2003-2004, foarte multe afaceri româneşti au trăit din inflaţie, din deprecierea monedei naţionale, adică creşterea cursului, din aprecierea valorii activelor deţinute. Inflaţia şi deprecierea monedei naţionale le-au permis să aibă încasări în creştere în fiecare an, în timp ce cheltuielile, salariale spre exemplu, erau ţinute mai jos. La o creştere a inflaţiei de 40%, cu o depreciere de curs de 60%, salariile în companie creşteau cu 10%-20%, maximum. Diferenţa se ducea în contul patronului. Dar toată lumea era fericită. Salariile nu scădeau, ci dimpotrivă, creşteau, în valoare nominală, ce-i drept.

    Din 2004 încoace, odată ce BNR şi-a schimbat politica monetară, inflaţia a început să scadă, cursul a crescut mai puţin, dar au venit creşterile salariale date de piaţă şi de creşterea consumului. S-a dat drumul şi la credite bancare, iar toată lumea era şi mai fericită. Multe afaceri avansau de la sine, prin creşterea valorii businessului, a parametrilor de evaluare, pentru că România se îndrepta către UE, iar de folos era şi creşterea exponenţială a valorii activelor imobiliare deţinute de companii. Ar trebui să le mulţumească lui Iliescu, Constantinescu, Isărescu pentru acest lucru.

    Oamenii de afaceri români s-au trezit peste noapte că sunt mai bogaţi, că pot să viseze la expansiune, la alte afaceri, la intrarea pe piaţa imobiliară: toată lumea visa să facă birouri, case şi apartamente. Având în vedere că valoarea imobilului deţinut creştea peste noapte, puteau să meargă la bancă să ceară mai mulţi bani. Dar pentru ce? Foarte mulţi antreprenori au crezut că sunt mai deştepţi decât piaţa. Prea puţini s-au uitat la ceea ce făcea compania lor, la procesele de producţie, la organigrame, la piaţă, la produsele pe care le puneau pe piaţă. Atât timp cât aveai banii în cont şi bancherii te căutau de dimineaţă până seara, nu-ţi puneai problema să te uiţi ce ai în spate.

    Nimeni nu se uita la ce făceau multinaţionalele, care numărau fiecare om din organigramă, care analizau procese de producţie, care în fiecare zi îşi înfigeau undeva steagul, care dădeau afară oameni dacă trebuia, care analizau şi răsanalizau produsele începând de la procesul de fabricaţie, cererea din piaţă, marketingul şi vânzările până la recuperarea banilor. Toate aceste lucruri însemnau procese plictisitoare.

    De partea cealaltă, având bani şi crezând că aceştia au venit din mintea lor, mulţi oameni de afaceri au început să-i cheltuiască aiurea, să aibă cheltuieli lunare din ce în ce mai mari, să facă greşeli prin extinderea în alte sectoare, să creadă că se pricep la toate, să considere că nu mai au nevoie de nimeni ca să facă bani etc. Toată lumea avea un trai extraordinar, în care numărul sticlelor de vin comandate la restaurant era fără număr. Când ai câteva milioane de euro în cont, eşti extrem de puternic, iar orgoliul este pe măsură. Este un job greu şi o povară – să fii milionar şi să ştii ce să faci cu banii.

    Scăderea euro cu 30% în perioada de boom chiar a dat senzaţia antreprenorilor, întregii Românii, că până la traiul nemţilor, francezilor, italienilor, spaniolilor nu mai este decât un pas şi este doar o chestiune de an până când vom avea salariile lor.

    A venit criza de nicăieri, iar multe companii româneşti s-au trezit cu produsele în braţe, cu terenuri în mijlocul câmpului, cu schelete de apartamente pe care nu le mai cumpăra nimeni, cu accesul la finanţarea bancară tăiat, cu firme pline de oameni care ţipau pentru bani de salarii, cu marfă în piaţă, dar cu facturi neplătite etc.

    Creşterea cursurilor leu/euro, leu/franc elveţian nu a mai acţionat în favoarea afacerilor româneşti, ci dimpotrivă, toate companiile îndatorate în euro s-au trezit că au mai mult de dat înapoi la bancă în lei, mai mult decât au luat, iar piaţa şi cererea le-au tăiat vânzările la sânge. Dintr-o dată, nimic nu mai mergea: băncile voiau banii înapoi, în companii era un dezastru, bani de salarii nu mai existau, iar acasă familiile voiau să aibă aceleaşi cheltuieli.

    Scăderea inflaţiei, stabilitatea cursului şi reducerea dobânzilor au rezolvat anumite probleme pe partea de cheltuieli, dar nu au putut să crească vânzările. Insolvenţa a fost o soluţie de a nu rezolva problemele structurale din companii şi afaceri.

    Mulţi antreprenori nu au ştiut să se redreseze, le-a fost greu să taie din prima, nu au putut să-şi reducă cheltuielile şi au vrut să-şi menţină traiul pentru a nu intra în gura lumii; au apărut certurile în familie şi între partenerii de afaceri, au mai venit Fiscul şi DNA-ul, iar peisajul din piaţă arăta altfel. Nimeni nu înţelegea de ce lucrurile nu mai merg înainte, de ce nu mai vin banii, de ce toată lumea se uită urât la ei. Multinaţionalele au câştigat teren în fiecare lună, iar mulţi antreprenori s-au trezit că nu mai au loc la masă.

    Mulţi oameni de afaceri s-au trezit că nu-şi mai găsesc locul, că nu mai pot face bani după ce că nu-i mai au şi că sunt deja îndatoraţi. În aceste condiţii, mulţi nu mai vedeau ziua de mâine. Pentru că nu au avut educaţie economică şi financiară, milioanele din conturi nu au fost o binecuvântare, ci un blestem.

  • Omologat de Cartea Recordurilor. Câte fete crezi că încap în cea mai mică maşină din lume?

    Iar recordul pentru cea mai încăpătoare maşină a devenit o proprietate Smart. Nimeni nu vrea să bage 100 de oameni într-un Clasa S. Toţi vor să bage zeci de oameni în cea mai mica maşină. Întrebarea e “câţi oameni încap?”. O echipă de majorete din Italia a stabilit actualul record şi e aproape imposibil de înţeles cum au încăput atât de multe fete într-o maşinuţă.

    IATĂ AICI FILMAREA CU RECORDUL CELOR MAI MULTE FETE CARE ÎNCAP ÎN CEA MAI MICĂ MAŞINĂ 

  • De ce şefii de top vor să fie daţi afară?

    Când simt că a venit vremea, ei fac tot posibilul să ajungă în această situaţie astfel încât să fie rugaţi să plece pentru a-şi lua un pachet compensatoriu de „nerefuzat”, poate mai bun decât cel negociat la începutul mandatului.

    Nu are sens din punct de vedere financiar să-ţi duci mandatul până la capăt şi să-ţi iei salariul lunar când poţi pleca mai repede cu toţi banii până la finalul mandatului şi poate şi mai mult.

    Multinaţionalele preferă să ţină disputele cu directorii de top între patru pereţi şi evită, sub toate formele, ca scandalurile să fie făcute publice. Nu dă bine la imaginea companiei şi creează precedente. Aşa că preferă să încheie amiabil orice dispută cu un şef, chiar dacă ar putea să aibă dreptate sau costul final să fie mai mare. Peste tot în lume este la fel.

    Să nu fim ipocriţi: şefii fac totul astfel încât să fie daţi afară în modalitatea de şef, nu de angajat. Dacă ajung şi să se certe prin tribunal cu angajatorul, este varianta ideală pentru că, la final, dacă şi-au negociat bine contractul de angajare, pot să câştige chiar mai mult.

    Fiecare dintre voi cunoaşte cazuri în care directorii de top au plecat din companii în acest mod din motive personale sau pentru a fructifica alte oportunităţi care au apărut între timp.
    Varianta ideală pentru cei din „C class” este de a fi recrutaţi dintr-o altă companie pentru că atunci au posibilitatea de a-şi negocia pachetul de angajare, beneficiile şi „paraşuta” de plecare, capitol la care toată lumea este foarte atentă şi negociază la sânge.

    Când eşti adus ca un star să ocupi o poziţie de management, compania lasă de la ea în privinţa discuţiei pe pachetul salarial şi de plecare, dacă acesta se încadrează în parametrii generali stabiliţi „de la centru”.
    Varianta de a fi promovat din interiorul companiei pentru o poziţie de top este bună, dar cu posibilităţi mai reduse de negociere a pachetului salarial şi de plecare. În această variantă, eşti chemat la HR şi ţi se înmânează hârtia în care sunt scrise noile cifre. Practic nu există o negociere pentru că nimeni nu ar vrea să rateze noul job. Mai mult ca sigur, nici nu te primesc cu avocatul pentru a discuta pe marginea contractului propus.

    Pentru mulţi directori sau pentru cei care aspiră la această poziţie, dilema vieţii lor profesionale este dacă rămân în companie pentru a aştepta să fie promovaţi sau dacă acceptă pe parcursul anilor ofertele primite pentru a intra în circuitul de head-hunting.

    „Vânătorii de capete” vor împinge întotdeauna în faţă pe cei care sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai uşor, pe cei care au mai făcut acest lucru, pentru că este mult mai uşor de discutat cu ei şi cu firmele care vor să-i angajeze.
    Pentru poziţiile de top, o parte din multinaţionale preferă să apeleze la un proces de recrutare în piaţă, pentru că oamenii de la HR nu riscă prea mult în acest fel.

    Dacă ar promova pe cineva intern, iar acesta ar eşua, vina s-ar transfera către cei care l-au promovat şi susţinut.
    Aşa că multinaţionalele preferă să plătească un „fee” de recrutare pentru un outsider pentru că îşi reduce riscul. Nu multinaţionala, ci oamenii implicaţi în acest proces.

    Dacă persoana are şi un MBA în spate, un track-record la o altă companie, este candidatul ideal pentru a fi recrutat, pentru a fi vândut cu un preţ mai mare. Aproape niciodată un candidat intern nu va obţine un pachet financiar mai bun decât cel care este adus din altă parte.

    Sfatul head-hunterilor este să vă mişcaţi, să fiţi disponibili pentru a vă muta la o altă companie, chiar dacă vă este greu să lăsaţi în spate echipele pe care le-aţi construit, un brand poate mai puternic, o organizaţie mai bună.
    Pentru viitorul vostru financiar este mai bine să plecaţi, să găsiţi un alt job o dată la 4-5 ani.

    Mi-a rămas în minte declaraţia unui head-hunter care spunea că el are nevoie pe lista lui de recrutare şi de plasare de oameni pragmatici, care nu se uită în spate la ce lasă, ci dimpotrivă, se uită la ce vor câştiga, în primul rând ei şi head-hunterul. Un candidat ideal este cel care poate fi plasat/vândut de 5-6 ori pe parcursul carierei lui profesionale.

    Dacă acesta îşi forţează singur plecarea, fără scandal şi fără dezastre în urmă, pierderi şi procese prin tribunale, câştigul obţinut, golden parachute, poate fi chiar mai mare.

    Şi toată lumea este mulţumită: compania/multinaţionala plăteşte.

    Lumea executivilor – C class – este judecată şi preţuită altfel decât cea a angajaţilor.
     

  • Ponta: Grindeanu susţine Europa unită, care nu mai există; Iohannis votează cum e faxul de la Berlin

    „Ce aş face eu? Că ce face domnul Grindeanu – înţeleg că susţine Europa unită, care nu mai există. Eu aş face mâine cerere să ne alăturăm Grupului de la Vişegrad. Dar eu, pe persoană fizică, deputatul Victor Ponta. Eu nu cred că avem altă şansă decât stând cu nişte vecini ai noştri care au şi ei un pic de curaj şi de demnitate”, a spus Ponta.

    „Stând tot timpul în genunchi şi cu domnul Iohannis, care votează cum vine faxul de la Berlin, pierdem timpul”, a adăugat Ponta.